[„«ROMÂNUL» AFLĂ CĂ…”] – de Mihai Eminescu [25 octombrie 1878]

„Românul” află că d. George Chiţu, ministrul instrucţiunii publice, şi-ar fi dat demisiunea.

Înţelegem, urmează „Românul”, că d-sa, ca unul din cei mai distinşi avocaţi de peste Olt, a făcut un însemnat sacrificiu material prin lunga sa şedere in minister, un sacrificiu pe care îl impunea greaua situaţiune a ţării, cînd fiece român, lăsînd la o parte interesele sale particulare, trebuia să nu se gîndească decît numai la binele cel mare al naţiunii.

Timpul începînd a se limpezi, d. Chiţu va fi crezut momentul sosit pentru a curma sacrificiul.

Deie-ni-se voie a admite că timpul a început în genere a se limpezi, aşa încît a sosit momentul în care nu numai d. Chiţu îşi va curma sacrificiul, ci şi alţii.

E prea adevărat ca roşii aleg tocmai timpurile cele mai nefavorabile pentru ţară, cînd e război în zare, cînd e vorba de o mare prefacere undeva, cînd se poate face paradă de vorbe late, ca să ajungă la putere, căci în timpuri normale nu pot ajunge. Dacă un ministeriu conservator ar fi făcut una măcar din greşelele comise de dd. roşii în politică, d-nia-lor, cu toate c-am fi avut oştire straină în ţară, ar fi făcut manifestaţii pe uliţă, ar fi îmblat cu jalbe în proţap la M. Sa sau poate la consulul ştiut, cu un cuvînt şi-ar fi pus în mişcare toate apucăturile cari ar fi fost numai în stare de-a aduce cele mai mari greutăţi asupra ţârii. A spune că d-nia-lor fac sacrificii stînd la ministeriu e absurd. D-lor cată a veni oricînd pot şi se duc cînd trebuie să se ducă, cînd adecă li se arată uşa.

Cauza pentru care d. Chiţu e trimis la primblare nu ne e cunoscută dar desigur că nu numeroasele sale greşeli ca ministru sînt motivul retragerii sale. Se vede că se face loc cuiva pentru vreo tranzacţiune politică şi de aceea i s-a dat vînt să-şi vază de trebile advocaţeşti.

„Românul” urmează:

Oricum ar fi, această retragere este cu atît mai regretabilă cu cît nimeni la noi nu înţelesese mai bine decît d-sa unul din puntele cele mai însemnate din ramura instrucţiunii publice.

Am spus într-unul din numerii trecuţi ai „Românului” cât de prejudiţioasă este pentru noi, sub toate raporturile, migraţiunea cea periodică a mii de tineri români care se duc a împopora diferitele şcoale din străinătate.

Milioanele cheltuite acolo pentru a aduce în schimb cîte o diplomă de doctor sau licenţiat, adesea numai diploma fără ştiinţa, acele milioane, dacă s-ar întrebuinţa în ţară, ar putea să rădice la noi foarte sus nivelul instrucţiunii publice, iar prin însăşi aceasta şi prestigiul nostru naţional.

Cauza migraţiunii tinerilor, motivul ce se invoca necontenit, pe drept sau pe nedrept, este starea cea defectuoasă, necompletă, neîngrijită a învăţământului superior.

Avem nişte fragmente de facultăţi, nişte cadre aşa-zicînd universitare, dar nu avem nici o universitate care să poată rivaliza măcar cu universităţile cele de a doua mînă de prin oraşele cele mai mici ale Germaniei.

Într-o asemenea stare de lucruri, dacă sînt studenţi puţini, nu e de mirare, căci studenţii cei mulţi văzînd că în ţara nu pot învăţa mai nimic, se duc în străinătate.

Într-adevăr cestiunea stă aşa- ceea ce contestăm însă e că d. Chiţu ar fi înţeles-o vreodată.

D.Chiţu, ca şi „Românul” şi ca toţi roşii în genere, pun mîna pe idei emise de alţii, pentru a abuza de ele nepricepîndu-le pe deplin. Cauza că facultăţile noastre sunt rele stă în modul numirii profesorilor. Şi catedrele de la facultăţi nu sunt nimic alta în România decît un obiect vrednic de invidia postulanţilor. Legea instrucţiei iar e în privinţa numirilor de-a dreptul rea. Titluri academice se cer şi nimic mai mult. Dar simple titluri academice se cer de la un advocat, de la un medic, de la un judecător, de la un amploiat de administraţie chiar, nu de la un profesor de facultate. Acesta ar trebui să-şi fi dovedit calificarea ştiinţifică în alt mod, prin scrieri însemnate de valoare necontestabilă.

E drept că acest titlu e asemenea admis de consiliile examinătoare. Dar cum? O mică monografie fără nici o valoare e de ajuns pentru a-l numi pe un asemenea postulant la o catedră, care adesea-şi prezintă teza sa de licenţă ca o scriere de merit?

Facultăţile noastre sînt atît de slabe şi de puţin frecuentate încît adesea profesorii sînt mai numeroşi decît elevii. N-ar fi oare mai bine ca Facultatea de Litere din Iaşi de ex. să se desfiinţeze cu totul, să se creeze catedre la Bucureşti pentru unul sau doi din profesorii mai buni de acolo, iar din restul fondurilor să se dea stipendii la buni absolvenţi de liceu, ca să se prepare în străinătate pentru studii superioare speciale? Aceasta ar fi practic şi financiar şi în privirea fondului. S-ar desfiinţa o sumă de sinecure pentru a pune temelie unui corp adevărat de învăţaţi. Aceşti tineri s-ar putea numi apoi la licee şi, dovedind mai tîrziu o deosebită aptitudine personală, şi la facultăţi.

Căci migraţiunea tinerilor pentru ştiinţele istorice şi cele exacte nu e atît de mare precum [î]şi închipuie „Românul”. Din contra. Cei mai mulţi tineri cari se duc in străinătate sînt dresaţi a aporta cestiunile codului civil francez, se fac jurişti. Deci tocmai în privirea facultăţilor de drept ar trebui o radicală prefacere şi lărgire a învăţămîntului superior. Aci e singurul teren în care s-ar putea specializa munca, s-ar putea crea catedre nouă, s-ar putea impune prin lege că, de la epoca cutare ori cutare, numai tinerii cari vor fi studiat dreptul în ţara lor proprie vor putea ocupa funcţiuni judecătoreşti şi administrative.

E necontestabil că emigrarea studenţilor în drept e o adevărată calamitate pentru ţară. Abstracţie făcînd de la milioanele pe cari le cheltuiesc în străinătate şi pe cari le-ar putea cheltui în ţară, mai vin alte rele nu mai puţin esenţiale. Întîi se deprind în centrele cele mari c-o mulţime de trebuinţe, îndeplinite ieften acolo, scump la noi, trebuinţe cari aci nu se pot satisface cu leafa de judecător la Piatra, Cîmpulung sau Tîrgul-Jiului. Al doilea, ne vin aproape toţi c-o omeopatică doză de cunoştinţe, dar cu pretenţia de-a se face de-a doua zi deputaţi, miniştri, profesori de universitate. Aceiaşi advocaţi apoi, cari nu ştiu nici dreptul cum se cuvine, nu se dau îndărăt dela concursuri pentru licee, pentru catedre de la facultatea de litere chiar. Afară de asta mai e un alt inconvenient şi mai mare. Facultăţile străine, foarte riguroase pentru indigenii lor, nu sînt deloc riguroase, ci din contra foarte îngăduitoare pentru străini. Tineri rău preparaţi, adesea fără studii liceale complete, pleacă în străinătate, unde după 10- 15 luni de dresură li se dă vînt cu vorba: Assez fait pour l Orient.

Întorşi în ţară- cu obiceiuri mult mai orientale de cum s-ar crede- însă ca scoşi de cutie, încep a se forma în grupuri politice şi a pune la cale ţara. Astfel se sporesc pe zi ce merge oamenii cari nu ştiu munci, dar cu o mulţime de necesităţi, fără ca producţiunea naţională să poată ţinea pas cu acea sporire, se-mulţesc consumatorii puri, ba încă rafinaţi şi costisitori, fără ca inteligenţa acestor tineri să compenseze cît de puţin măcar munca reală şi suferinţele reale ale poporului lor.

Gîndit-a d. Chiţu la toate acestea? Defel.

Şi cu toate acestea „Românul” o susţine, căci iată ce zice:

Unul din meritele cele mai necontestabile ale d-lui Chiţu a fost d-a se fi gîndit cu multă stăruinţă la îmbunătăţirea facultăţilor române şi mai ales a celor de Litere şi ştiinţe, mai părăsite decît celelalte, silindu-se însă totodată d-a da mai multă soliditate învăţămîntului primar şi secundar, fără care, ca un edificiu lipsit de bază, instrucţiunea superioară nu poate lua o dezvoltare matură, un avînt serios.

Sperăm că succesorul d-sale la Ministerul Instrucţiunii Publice, oricare ar fi, va şti să profite de începutul făcut şi va duce opera la capăt, avînd necontenit in vedere mijloacele d-a împuţina cu încetul, d-a reduce la minimum trista deşertare a şcoalelor române în favoarea celor din străinătate.

Facultăţile de litere şi de ştiinţe!

Apoi tocmai acestea au nevoie de concursul străinătăţii. Cele de drept ar fi trebuit să atragă atenţia d-lui ministru.

Ştim foarte bine la ce vrea să facă aluzie „Românul”. La numirea celor trei distinşi învăţaţi- Odobescu, Hasdeu şi Frollo- ceea ce nu l-a oprit însă pe d. Chiţu de-a găsi foarte suficient şi pe d. Crăciunescu, numit pe baza unei teze de licenţă (în treacăt vorbind, fără de nici o valoare reală).

Măsura cea mai nimerită pentru popularea acestor facultăţi ar fi fost o lege prin care să se stabilească o dată pentru totdeauna că nu se vor numi profesori de licee, de gimnazii şi de şcoli secundare în genere decît cei ce vor fi absolvit cu succes cursurile universitare.

A doua măsură ar fi fost curăţirea acestor facultăţi de postulanţii ce le ocupă catedrele, cari nu ştiu nimic şi pentru cari catedra e o sinecură. D. ministru ar fi trebuit să găsească mijlocul pentru aceasta dacă nu vrea să prefacă facultăţile în spitale de nevolnici cu mintea..

Astfel e la facultatea din Bucureşti d. P. Cernătescu, numit prin surprindere de către locotenenţa domnească profesor; sînt la Iaşi, d. Vizanti, Leonardescu ş.a., sînt la facultatea de medicină d. Protici şi alţi bulgari, buni de salahorie, nu de catedre.

Dar d. Chiţu n-a gîndit la toate acestea. A pune la loc pe profesorii de facultăţi depărtaţi de predecesorul său pentru ignoranţă sau pentru neglijenţă absolută a fost grija sa cea dentîi. dacă şi acesta e un merit, el e necontestabil.

D.Chiţu a binevoit a crede că toţi oamenii aceştia erau victime politice, mari învăţaţi persecutaţi pentru adevărurile ce le propagă, descendinţi direcţi ai lui Galilei, pe cînd din contra nu erau decît sau ignoranţi sau negligenţi pe care o defectuoasă lege a instrucţiei îi făcuse în aparenţă sacrosanţi.

Adevăratele merite ale d-lui Chiţu ca ministru al instrucţiei sînt următoarele:

A-mpuţinat şcoalele rurale. La ce să înveţe mojicul carte, a socotit d-nia-lui. A retras aprobarea esclusivă pe care predecesorul său o dedese unor cărţi pentru învăţămăntul primar, pentru ca buruiana cărţilor rele să înece planta mai gingaşă a acelor bune. Dacă acele cărţi aprobate esclusiv de predecesorul său au pătruns, cauza e plivirea generală ce se făcuse puţin înainte, încît se dăduse plantelor folositoare spaţiul necesar ca să prinză rădăcină.

Un alt merit necontestabil al d-lui Chiţu este încărcarea şi încurcarea programelor. Desfidem pe cineva de a ne arăta programe atît de monstruos încărcate ca cele actuale din România. Uitînd vechiul şi nestrămutatul adevăr pedagogic non multa sed multum, d. Chiţu a presupus că copiii români sînt toţi excepţionali prin memorie şi judecată şi i-a încărcat cu materii atît de multe şi atît de diverse încît nici profesorii, nici şcolarii nu se pot orienta in capetele lor. D-sa a crezut că, dacă copiii învaţă vorbe, apoi învaţă în genere ceva. Nimic nu învaţă, pentru că memoria nu păstrează nimic nepriceput, nerumegat, unde interesul viu şi judecata copilului n-a jucat nici un rol.

Singurul efect al încărcării memoriei cu lucruri pe cari nu le poate mistui e sila şi scîrba copilului de carte. La acest rezultat au ajuns aproape toate şcoalele la noi. Vezi tineri cari au învăţat latineşte, greceşte, istoria universală, logică şi psicologie, ştiinţe naturale, geografie în toate clasele, drept administrativ, economie politică, au trecut bacalaureatul şi … cu toate astea nu ştiu a scrie o frază corectă, iar a doua zi după ce a părăsit şcoala a uitat tot.

Meritul d-lui Chiţu e că sau a distrus sau a încercat măcar a distruge orice început bun şi temeinic în şcoalele noastre. Că n-a stricat şi mai mult nu e vina d-sale.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X

Mihai-Eminescu.Ro

image_pdfimage_print

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.