[„«ROMÂNUL», ÎN NUMĂRUL SĂU DE ASTĂZI…”] – de Mihai Eminescu [29 iunie 1880 ]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

„Românul”, în numărul său de astăzi, cuprinde un lung articol polemic, adresat nouă ca răspuns la acel sfat cu totul binevoitor pe care-l dădusem guvernului: de-a nu arăta înclinaţiuni pronunţate pentru nici una din puterile mari, ci de-a menaja în mod egal susceptibilităţile lor, pentru că în mod egal avem necesitate de bunăvoinţa lor.

Polemica e presărată de-o mulţime de insinuaţiuni. Ba că e trist că organe ce se pretind româneşti manifestă bucurie şi speranţă că ministeriile vor urma a se schimba după capriţiile şi cuviinţele ingerinţelor din afară, ba că d-lor nu vorbeau aşa cînd erauîn opoziţie, ba că despreţuim ţara, ba că am reprodus, spre a sprijini ideile noastre, un articol din „Le Nord”, ba că conservatorii aşteaptă toate de la străini, şi altele multe.

O spunem drept că nicicînd nu ne-am fi aşteptat ca „Românul” să scrie un şir la adresa noastră fără o grămadă de sofisme, de rea-credinţă. Numiţi odată austro-maghiari de cătră aceiaşi oameni cari au în Ministerul de Externe pe d.V. Boerescu, principalul austro-maghiar din fostul guvern conservator, nu ne-am mira să ne vedem acuzaţi că am împărtăşi simpatiile d-lui Nicolae Creţulescu, un recent coleg al d-lui Brătianu, cunoscut prin broşura sa asupra Basarabiei.

„Românul” cutează chiar a spune că „Timpul” stă în relaţiuni cu „Le Nord”, cu organul cancelariei ruseşti, deşi ziarul guvernamental ştie bine că, foarte blînd vorbind, această acuzare gratuită e cel puţin o infamie.

Faţă cu cititorul nostru n-avem într-adevăr nevoie de nici un fel de esplicare de ce reproducem sau nu articole din „Le Nord”, precum n-avem nevoie a-i esplica de ce datăm foaia noastră după calendarul iulian. Calendarul iulian, îndreptat fiind de Iuliu Cesar, e – rezervă făcînd de greşala de calcul aglomerată pîn-acum într-o întîrziere de 12 zile – în esenţa lui exact, deşi întreg sistemul ştiinţific pe care se bazează e fals. Sistemul astronomic al anticităţii admitea ca centru al lumei pămîntul, împrejurul căruia se învîrteşte universul întreg. Bazat cu toate acestea pe observaţiuni făcute asupra aşa-numitei mişcări aparente a astrelor, calculele lui cronologice erau exacte. Tot astfel, neavînd a face nici în clin nici în mînecă cu „Le Nord”, n-am văzut şi nu vedem nici un inconvenient de a reproduce articole privitoare la ţara noastră dintr-un jurnal cu care încolo nu avem nici un fel de comunitate de idei. Mediul străin prin care trec acele relatări privitoare la ţara noastră, ne e cu totul indiferent, precum, cu tot calendarul iulian, ne e indiferent astăzi, după Galilei şi Copernic, sistemul geocentrist al lui Ptolomeu. Articolul respectiv din „Le Nord” nu este decît prea adevărat. D. Brătianu nu e în stare a-şi completa cabinetul şi caută miniştrii cu lumînarea. E asemenea adevărat că politica sa esterioară, pronunţată în înclinaţiuni manifeste cînd într-o parte cînd într-alta, l-a stricat cu unele puteri, fără a-l aranja prea bine cu altele, căci, precum am spus-o, de dragul ochilor frumoşi ai d-lui C.A. Rosetti nici una din puteri nu va comite copilăria de a-şi încorda relaţiile sale – dovadă soluţiunea cestiunii Arab Tabiei, care, cu tot prieteşugul stabilit, este o soluţiune nimic mai puţin decît mulţumitoare.

Îi trebuiesc „Românului” dovezi pentru purtarea aceasta a d-lui Brătianu? Am dovedit, într-alt rînd, că, fără consultarea ţării, d. Brătianu a încheiat, fără ştirea şi după spatele ministrului de esterne, convenţia ruso-română; am dovedit asemenea că-n originalul convenţiei, stabilit punct cu punct de cătră d-sa şi reprezentantul Rusiei, nu exista deloc

„garantarea integrităţii actuale”; am dovedit că aceste cuvinte au fost adăogate între 3-4 aprilie de către d. Cogălniceanu; am dovedit că cererea de retrocesiune s-a repetat la Ploieşti de cătră prinţul Gorceacov; am dovedit că „Românul”, fiind în stare a şti acea cerere, ne persifla că cerem zapis şi chezăşie; am dovedit, în fine, că ştiind cererea Rusiei, d. Brătianu a pus armata română la dispoziţia comandantului imperial fără a cere din nou garantarea anume a posesiunii Basarabiei. Oare asta nu însemnează a merge în plin în apele politicei balcanice a unei singure puteri?

Dar ce să mai dovedim?

La Congresul din Berlin d. Brătianu n-a avut nici curajul de-a se opune, nici pe acela de a-şi sacrifica popularitatea, de-a trage toate foloasele cel puţin dintr-o nenorocire ce nu se putea înlătura. A jucat pe sentimentalul, după ce comisese atîtea greşeli. A sacrifica zeci de mii de vieţi ai copiilor României pentru interese străine i s-a părut uşor; a-şi sacrifica însă a sa popularitate pentru interesele ţării, asta i s-a părut foarte greu. Nu! Pentru a-şi păstra nimbul popularităţii, d-lui nu s-a sfiit de-a o lua pe mînecă cu cestiunea izraelită, „Românul” nu s-a sfiit a propune categoriile, nu s-a sfiit a numi răscumpărarea cestiunea cea mai populară, în acelaşi timp în care d. Brătianu spunea în Senat că e o cestiune impusă din afară.

Şi tot aceşti oameni cari au făcut serviciile cele mai ieftine Rusiei, tot compania Warszawsky-Mihălescu nu se sfieşte a ne imputa reproducerea unui articol adevărat din „Le Nord”!

Daca dar am dedus că d. Brătianu va cădea prin politica sa esterioară, nu prin ingerinţe, ci prin imposibilitatea de- a se mişca în afară, şi dacă am zis că „cît despre ţară, ar putea sta mult şi bine la putere” noi n-am făcut nimic alt decît a spune un adevăr.

„Ce dispreţ, ce dezgust e-n aceste cuvinte!” zice „Românul”.

Nici una, nici alta. E adevărul şi nimic mai mult. E un adevăr trist, dureros pentru noi şi pentru orice român cugetător, dar aşa este. Aceeaşi ţară care-a produs pe un Mircea Basarab sau pe-un Ştefan, aceeaşi ţară în care a căzut capul lui Grigorie Ghica pentru a apăra un petec de pămînt a produs în secolul nostru pe-un d. Brătianu, care ţinea mai mult la opinia ce-ar avea-o despre el un Serurie sau un Pătărlăgeanu decît la interesele ţării sale. dacă constatăm mizerabilitatea acestei plebe de ignoranţi pretenţioşi, de oameni al căror patriotism consistă în a trăi din bugetul patriei, atunci despreţuim ţara, se înţelege.

Ştie oare „Românul” ce l-ar fi aşteptat pe guvernul roşu, după unul singur din actele pe cari le-a comis, într-o ţară populată c-o rasă mai puţin dezgustată de mizeria vieţii sale publice decît a noastră?

L-ar fi aşteptat transportul gratis din lumea popularităţii pe cealaltă lume. Cestiunea Basarabiei, astfel cum s-a petrecut, scabroasa afacere cocoloşită de Senat, categoriile, cestiunea cea mai populară impusă de străinătate, goliciunea şi mizeria armatei noastre degerate în cîmpiile Bulgariei, toate aceste ş-ar fi găsit soluţiunea de către ţară în noduri ţepene de fuior de cînepă dacă în locul îngăduitoarei şi scepticei rase române am fi avut anglosaxoni sau franceji pe pămîntul nostru.

Dar aşa?

Poporul nostru agricol nu ia nici o parte la viaţa politică; alegătorii ceilalţi – am putea-o dovedi aceasta comparînd listele electorale cu listele funcţionarilor de tot soiul – sînt în majoritate slujbaşi ai statului sau atîrnă de stat cu vrun interes oarecare; d. Brătianu exploatează această împrejurare prin renumita sa influenţă morală şi – o, minunea minunilor şi meşteşug al scamatoriei! – guvernul are majoritatea în Parlament!

E trist că o ţară al cărei trecut e atît de bogat în caractere, care a produs atîţia eroi, atîţia oameni vrednici, a ajuns prin demagogie la aşa hal; dar, astfel stînd împrejurările, „Românul” ne va da voie să facem şi să mănţinem deosebirea între ţara lui Ştefan şi a lui Mircea, din a cărei sîmbure născător a răsărit un codru de lauri, şi între ţara ofiliţilor şi parfumaţilor caraghioşi cari se felicită prin Paris cu comunarzii şi-şi petrec zilele dormind şi nopţile prin Bal-Mabille. Nu e deosebire de ţară şi ţară, ci de generaţie şi generaţie; şi, dacă n-am avea speranţă că poporul românesc îşi va veni în fire şi va începe a distinge minciuna şi golul demagogiei de adevăr şi de ideea serioasă a unui stat bine organizat, am arunca condeiul pustiei, lăsînd ca opinia publică să se formeze prin benemerentele Nichipercea.

Noi sfătuim pe confraţii de la „Românul”, în chiar interesul lor, de-a se abţine de la un singur lucru faţă de noi, de la lecţiile de patriotism. Orice altă lecţie o primim rîzînd din partea d-lor, dar lecţii de patriotism de la aşa obraze sînt o insultă pentru noi.

Aceiaşi oameni sau pretinşi conservatori cari, după „Românul”, „se sprijinesc pe impunerile de din afară şi speră numai într-însele” sînt aceia cărora Ţările Române datoresc existenţa de la 1300 şi pînă azi. Ni se pare că acest talent, de- a conserva e totuşi întrucîtva superior celui dovedit de d. Brătianu prin rectificările de graniţă în minus!..

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI

Mihai-Eminescu.Ro

image_pdfimage_print

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *