Să nu se supere confraţii noştri de la „Românul” dacă le vom aminti o zicătoare ţărănească: „Boul se leagă de coarne, omul de limbă”.
Pasajul din „Românul” prin care se promite înfiinţarea Comisiei Mixte, primirea Austriei neriverane în ea precum şi prezidenţia ei perpetuă, prin care se laudă înţelepciunea guvernului de-a face la timp concesiuni nimerite şi se impută opoziţiunii îndărătnicie şi imprudenţă, acel pasaj leagă de limbă şi pe guvern şi pe partid şi pe confraţi. Acel pasaj, pe care „Binele public” [î]l reproduce zi cu zi în fruntea coloanei întâi, pe care noi l-am citat asemenea în polemicele noastre cu confraţii, arată învederat că cestiunea Dunării a fost compromisă din capul locului. Orice discuţie ni se pare de prisos aci; ceea ce s-a tipărit nu se poate face netipărit; ceea ce s-a făcut nu se face nefăcut; c-un cuvânt: „Boul de coarne, omul de limbă”.
Dar fost-a intenţia guvernului bună sau lăudabilă când a alunecat a face acele făgăduinţi cari compromiteau cestiunea şi ne răpeau încrederea puterilor apusene? Ce să zicem? Suntem siguri că „Românul” ar pune mâna-n foc pentru a jura că intenţia a fost cea mai bună. Iadul – zice Dante – e pavat cu cele mai bune intenţiuni din lume. Cu cele mai bune intenţii, dar cu o rea politică, rezultatele sunt rele, dezastroase chiar, şi scuza că inima a fost curată rămâne o copilărie în viaţa politică.
Ar fi de recomandat să fim serioşi în discutarea acestei cestiuni, d. Brătianu a fost – poate – amăgit prin fel de fel iluziuni pe cari adversarul a ştiut să i le farmece dinaintea ochilor şi, ca să-şi prinză visul de picioare, a făcut – precum se ştie – o călătorie pe la câteva Curţi. Acesta este momentul dramatic în care s-au făcut promisiunile adesea citate, cari sunt echivalente cu însuşi primirea în principiu a anteproiectului austriac. Dar acest moment ne-a costat mult. E de prisos a spune că Franţa, Rusia, Anglia – toate puterile c-un cuvânt – n-au avut decât să afle scopul acelei călătorii, precum să şi vază promisiunile făcute, pentru a se dezinteresa cu totul în cestiunea Dunării şi a lăsa România să alunece pe clina ce i-o crease duplicitatea guvernului ei. Prin acel act d. Brătianu a pierdut încrederea a cinci cel puţin din şapte puteri.
Dar d-sa se supără. Urmează discursul tronului, îmbrăcat de sus până jos în zale şi platoşe de oţel: ţara ‘l vede, quiriţii aplaudă, crezând că lucru mare ce asigurări trebuie să fi având primul nostru ministru de la puterile din apus pentru a vorbi cu atâta emphasis. Aş! Nimic! Scuzele plecate ale blondei sale umbricule, curbele adevărat orientale, cu fruntea la pământ, cari dedeau umbrei o formă de elipsă ne-a dovedit că discursul era un act de vitejie neprecugetată, care a răsuflat în urma celei mai mici ameninţări, răspândind asupra ţării un aer de nespusă umilinţă. Acesta e al doilea moment dramatic în care ţara a pierdut încrederea şi a celor din urmă două puteri, încât azi le vedem pe toate în contra noastră.
Să stăm strâmb dar să vorbim drept. De la război încoace au fost o sumă de momente în cari o atitudine fermă ar fi scăpat cu toată siguranţa cestiunea Dunării. Au existat momente în care interesele nici unei puteri nu fuseseră încă angajate prin acte ulterioare, în cari ele nu aveau nici a cere compensaţii, nici a le da, în cari Dunărea noastră nu devenise încă un obiect al politicei de compensaţiuni. Toate acele momente preţioase cabinetul d-lui Brătianu le-a lăsat să treacă neîntrebuinţate sau le-a risipit în deşert fără ţintă, dându-le pe mâna a diferiţi copii mari cari se joacă de-a diplomaţia şi cari de câte ori fac, fără s-o ştie poate, afacerile străinilor, se cred cumplit de fini.
Nu mai relevăm modul incalificabil cu care în acest timp au fost tratat personalul nostru diplomatic, oameni de valoarea unui Kogălniceanu sau a unui Callimach Catargiu. Acum, când lacul s-a limpezit, ţara vede bine cine-a avut dreptate, cine nu.
Toate acestea le zicem pentru cazul când intenţiile guvernului ar fi fost bune şi actele sale numai nişte greşeli. Dar din cabinetul d-lui Brătianu au făcut parte oameni asupra intenţiei cărora chiar există grave bănuieli, oameni ce par a-şi fi făcut un program din aservirea noastră economică.
Nu ştim în adevăr prin ce peripeţii va mai trece cestiunea. Rusia declarând însă că primeşte condiţia cuprinsă în contrapropunerea Angliei, de care e legată aprobarea cererii sale, adecă primind ca reglementul pentru gura Chiliei să nu intre în vigoare decât cu aprobarea Comisiunei Europene de la Galaţi, e probabil că Conferinţa se apropie cu paşi grabnici de sfârşitul lucrărilor sale.
Ce se va întâmpla atunci în privire-ne?
„Le Temps”, al cărui corespondent din Londra se zice că ar fi stând în relaţiuni cu fatalul d. Barrere, ne spune că membrii Conferenţei vor semna două protocoale deosebite: unul la semnarea căruia va putea fi admisă şi România, apoi un altul, în care se va declara că, dacă România va stărui în rezistenţa sa, puterile vor stărui asemenea în menţinerea hotărârilor Conferenţei.
Faţă cu asemenea rezultate de politică esterioară, ce să facem noi cu patriotismul, cu bunele intenţii etc. ale guvernului? Să le conservăm în alcool, ca pe nişte mostre organice, pentru edificarea generaţiilor viitoare? E evident că n-avem ce face cu ele şi că invocarea zilnică a virtuţilor problematice cari ar fi animând pe patrioţii roşii nu sunt în ochii nimărui o compensaţie pentru pierderile reale ce le suferă ţara sub acest regim.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1882-1883, 1888-1889
„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
