[„ÎN SFÂRŞIT «ROMÂNUL» S-A HOTĂRÂT…”] – de Mihai Eminescu [24 decembrie 1882 ]

 

În sfârşit „Românul” s-a hotărât să vorbească.

Adevărul este că tăcerea prudentă observată de organul din Strada Doamnei de la începutul procesului dintre Societatea Creditului Funciar şi d. Ciurcu, redactor al ziarului „l’Independance roumaine”, ne pusese pe gânduri. Ni se părea straniu ca aceia cari, pe când guvernul conservator se afla la putere, au făcut atâta gălăgie în favoarea libertăţii tiparului să tacă ca mormântul tocmai când această libertate era ameninţată în mod serios. Căci nu e de glumit: sentinţa celor doi magistraţi ai Tribunalului din Ilfov însemnează pur şi simplu, pentru orice om cu mintea sănătoasă, ştergerea articolului din Constituţiunea ţărei care îndrituieşte numai pe juraţi să cerceteze şi să judece delictele de presă. Cine oare, în adevăr, va mai avea naivitatea să se adreseze la juriu spre a cere pedepsirea unui gazetar când instanţele civile [î]i deschid braţele „cu dragoste şi iubire” şi-i promit atâtea dulci satisfacţiuni băneşti? Cu câteva procese de presă, dacă norocul îl va ajuta, cutare patriot îşi va putea crea un capital destul de frumuşel pentru sprijinul bătrâneţelor sale!

Aşteptam dară cu nerăbdare ca oracolul partidului roşu să deschidă gura, spre a vedea ce are să ne spuie într-o afacere atât de gravă.

Tăcerea i-a fost îndelungată, meditaţiunile au trebuit să fie adânci. Nimic mai sfânt şi mai dulce pentru demagog decât libertatea de a înjura guvernul cât timp este în opoziţiune; nimic însă mai natural decât autoritarismul lui faţă cu alţii din momentul ce a ajuns la putere.

Dilema în care erau puşi confraţii noştri la „Românul” era dificilă: să declare că tribunalele ordinare au competenţa să statueze asupra cererilor de despăgubiri formulate de Creditul Rural era a se pune în cea mai flagrantă contrazicere cu ei înşişi, deoarece au susţinut în trecut că şi refuzul inserţiunii unui răspuns în ziar constituie un delict de presă, de atribuţiunea exclusivă a juriului; să afirme că aceste tribunale nu pot avea nici un amestec în asemenea cestiuni era a lăsa încă jurnalelor opoziţiunii, cari au făcut deja atâtea zile amare consorţiului Brătianu – rosetti, posibilitatea de a demasca şi pe viitor chiverniselele, ilegalităţile, turpitudinile ce se comit de o mână de oameni în numele principielor liberale.

Oricât de dificilă era poziţiunea, trebuia să se lămurească lucrul la un fel. De aceea în numărul de alaltăieri, „Românul” şi-a luat inima-n dinţi şi, aproape de sfârşitul articolului său de fond, cu un regret vizibil, a făcut această importantă deşi tardivă declaraţiune, din care ne permitem a sublinia unele expresiuni semnificative:

Suntem astăzi ca totdauna pentru cea mai mare şi mai nemărginită libertate a presei; însă astăzi ca totdauna, voim ca presa să fie

reprezintătoare…

Mai declarăm în modul cel mai categoric că, după Constituţiunea noastră, numai juriul este competent a judeca orice fel de delict de presă…

 

D’ aţi şti însă câte întortochieturi de frază au trebuit confraţilor noştri, câte lacrimi de crocodil s-au crezut obligaţi să verse până să ajungă la această mărturisire furişată! Ascultaţi, mă rog:

O parte din presa română, în loc de a se mănţine în rolul înalt şi binefăcător ce i-ar mări prestigiul şi i-ar asigura autoritatea în viaţa publică a ţărei, se coboară, din contra, atât de jos pe terenul calomniei şi al injuriei personale încât degradă demnitatea presei, îi ruinează prestigiul şi o face astfel să nu-şi poată împlini rolul ce este menită a juca în conducerea afacerilor publice.

Ei! iluştri moralişti în ale tiparului, ia să stăm puţin la vorbă împreună ca să vedem cine e cauza acestei decadenţe pe care cu jale şi cu mâhnire o proclamaţi? Cum! să vă fie oare memoria atât de scurtă încât să fi uitat că, într-o vreme nu tocmai depărtată, nu era zi de la Dumnezeu în care să nu acuzaţi pe Mavrogheni că fură milioanele ţărei, pe Theodor Rosetti că face gheşefturi cu drumurile de fier, pe Boerescu, pe „baronul” Boerescu, că a vândut ţara austriacilor pentru o nenorocită decoraţiune? Cum! nu vă mai aduceţi aminte că luni întregi aţi imprimat în locul de onoare al ziarului vostru această calomnie idioată la adresa partidului conservator, că „ţara a fost îngenucheată la picioarele contelui Andrassy”?

Cu toate acestea hoţul Mavrogheni, gheşeftarul Theodor Rosetti, trădătorul Boerescu au fost şi sunt miniştrii plenipotenţiari, funcţionarii voştri, ceea ce ne-a dat demult măsura respectului ce aveţi pentru voi înşivă.

Cu toate acestea pe contele Andrassy l-aţi primit cu braţele deschise la Sinaia, ca pe cel mai cordial prieten şi nu ştim dacă nu i-aţi atârnat de piept şi marea cruce a Stelei României!

Când am auzit vorbindu-se pentru întâi oară de cei 20 000 franci ceruţi de Creditul Rural d-lui Ciurcu, pe cale civilă, ne- am zis că, dacă toţi aceia cari au fost insultaţi, batjocoriţi, calomniaţi prin „Românul” ani întregi, i-ar fi cerut despăgubiri pe această cale, demult gazeta d-lui Rosetti ar fi încetat de a mai vedea lumina zilei şi n-ar mai fi avut astăzi ocaziunea să o auzim dând exemple de moderaţiune în limbagiu şi de bună cuviinţă celorlalte foi. „S-a schimbat boierul!” a zis odată d. Kogălniceanu adresându-se triplului milionar Stolojan. „S-a schimbat gazetarul!” zicem şi noi astăzi confraţilor de la „Românul”, ale căror licenţe de stil nu mai aveau nici o limită odinioară.

Ne-am mărginit a reaminti numai câteva fapte, cunoscute dealtminteri de toată lumea, spre a se vedea cine e sorgintea răului, dacă rău există, şi cui incumbă răspunderea acestui rău.

Ţinem însă, înainte de a termina, să relevăm o pudică exclamaţiune a numitei foi.

În ce ziare austriace, franceze, belgiane, engleze – strigă ea scandalizată – se văd neomeniile de cari sunt pline unele din ziarele de la noi?

Ne permitem a-i întoarce exclamaţiunea şi a o întreba la rândul nostru:

În ce ţară civilizată din lume s-a mai văzut ca tot ceea ce este mai ignorant, mai putregăit, mai venal şi mai corupt printre fiii ei, să se răsfeţe în fruntea prefecturilor şi a administraţiilor publice şi să pretindă a conduce la liman bun carul statului?

Personalităţile se impun astăzi ca o necesitate politică destul de tristă, însă inevitabilă, căci asemeni oameni vor să ocupe posturile de onoare şi de încredere ale ţărei fără a poseda niciuna din însuşirile trebuincioase, strălucind din contra prin lipsa acestor însuşiri şi prin apucăturile lor viţioase sau imorale. Iată de ce presa română apucă aşa de des pe terenul acestor personalităţi: urmărind vindecarea corupţiunii moravurilor publice ce ne roade de atâta timp, ea este nevoită să denunţe pe înşişi autorii ei, în speranţa că va putea stârpi răul din rădăcină pe viitor.

Aceia însă cari au dat semnalul mai întâi, cari, târâţi de pasiunile lor politice, nu s-au sfiit să acuze pe „protivnici” de toate infamiile închipuite, făcând pe lume să creadă că nu mai există om onest şi patriot dezinteresat în această ţară, aceia cari au împins licenţa polemicei până a insinua asasinatul şi a provoca detronarea suveranului, aceia nu au dreptul de a se erige astăzi în moralizatori ai presei, căci sunt condamnaţi mai dinainte de propriele lor păcate, de trecutul lor.

Colecţiunile „Românului” sunt de faţă spre a dovedi că aceia cari au uzat şi abuzat mai mult de libertatea presei în România au fost redactorii de pe vremuri ai acestei foi. Era un timp când mândra deviză a organului din Strada Doamnei, Voieşte şi vei putea, fusese înlocuită cu alta, mai practică şi mai semnificativă: Calomniază şi vei fi.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro