În sfârşit Senatul a scuturat amorţeala în care zăcea de atâţia ani sub influenţa sirenei Brătianu. Un curent galvanic a străbătut membrele îmbătrânite ale acestui corp şi, pentru prima oară, ne-a fost dat să-l vedem răspunzând cu demnitate şi bărbăţie la presiunile cutezătoare ale puterii centrale.
Oricât s-ar masca faptul de cei interesaţi, este netăgăduit că votul de la 7 decembre, care trimite în judecata Înaltei Curţi de Casaţiune şi de Justiţie pe generalul Slăniceanu, constituie o înfrângere umilitoare a „dictatorului”. Opiniunea publică nu s-a înşelat un singur moment asupra importanţei politice a acestei şedinţe şi toată lumea este de acord spre a recunoaşte că ceea CE un cap de cabinet, respectuos către reprezentaţiunea naţională, ar trebui să facă în asemeni împrejurări ar fi să-şi depuie demisiunea în mâinele M. S. Regelui.
Că d. Brătianu nu va urma această linie de conduită, singură demnă, singură admisibilă pentru un ministru constituţional care se respectă, aceasta o ştim mai dinainte. Acest ministru n-a iubit niciodată situaţiunile limpezi şi onorabile; caracterul său respinge orice rezoluţiune virilă. Om de tenebre şi de politică bizantină, el va căuta să escamoteze acest vot care-l loveşte cu brutalitate în faţă şi, prin influenţa atotputernică, dizolvantă, fatală, de care dispune, va sili pe venerabilele momâi din palatul Academiei să revie asupra neaşteptatei lor hotărâri. Aceasta nu va fi nici cea dintâi, nici cea din urmă încercare a sa.
Nu dară de consecinţele ce va avea acest vot, cu privire la tristul erou al zilei, ne interesăm astăzi, ci de veleităţile de independenţă faţă cu „Vizirul” ce s-au manifestat deodată în sânul maturului corp.
Nu mai era un mister pentru nimeni că d. Brătianu luase sub înalta sa protecţiune pe ministrul de război acuzat că a fost mituit de ovrei ca cel mai de rând membru al partidului roşu. Faptul era de o gravitate fără seamăn şi cel mai elementar bun simţ impunea în mod imperios atât protectorului cât şi protegiatului să ceară ca lumina să se facă degrabă, pentru onoarea armatei care avusese pe acel militar în fruntea ei, pentru onoarea ţărei care-i încredinţase un post atât de înalt. Din nenorocire, păcatul era vădit, pipăit, indiscutabil şi d. Brătianu n-a putut găsi alt argument spre justificarea protegiatului său decât să strige senatorilor: – Şi eu am făcut tot aşa! Atât de mult era convins primul ministru de devotamentul, de supunerea, de platitudinea acelora la cari se adresa, atât de mult despreţuia el opiniunea publică, înaintea căreia făcea atâtea temenele ipocrite odinioară, încât căpătase convicţiunea că este destul să afirme solidaritatea sa cu tripotagiurile ovreieşti ale actualului reprezentant al Râmnicului Sărat spre a-l scăpa curat ca argintul din încurcătura în care-l aruncase teribilul d. Grădişteanu.
Ştim cu toţii scandalul ce a urmat acestei incalificabile intervenţiuni, scandal fără precedent în istoria politică a oricării ţări constituţionale. Nu numai ministrul abuziv sau taxat astfel n-a fost trimis înaintea supremei instanţe judecătoreşti a ţărei, după cum cerea legea şi morala publică, după cum a reclamat-o el însuşi, dară încă a fost numit şef al statului – maior al armatei, pe care raportul d-lui Grădişteanu afirma că a dezonorat-o, şi, acum în urmă, ca încoronare a operii, numit – căci nu este cu putinţă a se zice că a fost ales – numit senator !
Desfiderea aruncată opiniunii publice nu putea fi mai pe faţă, nici voinţa Coroanei siluită cu mai mare cutezanţă. Trebuia în adevăr la cârma statului un ministru autoritar şi fără sfială de legi şi de oameni ca d. Brătianu pentru ca să asistăm la desfăşurarea unui atare cinism guvernamental.
Astfel, graţie presiunii sale neobosite, ceea ce se anunţase la început ca o dramă, destul de tristă, căci era vorba de onoarea unui ofiţer superior român, era aproape să se termine ca o mizerabilă farsă, în care generalul Slăniceanu şi protectorul său făceau le pied de nez Senatului întreg. Femeia frumoasă se termina în coadă de peşte…
Din norocire, înscenarea farsei a lăsat mult de dorit; lucrurile au fost ticluite aşa de transparent încât şi cei mai credincioşi au stat la îndoială în faţa ruşinei ce li se cerea să sancţioneze. De aceea, când nevinovatul d. Orleanu şi-a citit raportul, făcut în numele faimoasei comisiuni de „informaţiune”, prin care fostul ministru de război era spălat de toate păcatele comise şi se conchide că nu e necesitate de trimitere înaintea Curţii de Casaţiune, murmure destul de expresive s-au ivit printre senatori. Palidul ministru de justiţie abia a avut curajul să răspundă discursului virulent al prinţului Dimitrie Ghika, care a sfârşit prin a înţelege în cele din urmă că ceea ce pretindea guvernul însemna pur şi simplu sinuciderea morală a Senatului.
Rolul decisiv însă în această afacere a fost rezervat generalului Florescu care, cu un tact superior, cu o sobrietate de cuvinte exemplară, a arătat colegilor săi câte pericole pot decurge pentru prerogativele şi demnitatea Senatului din imixtitunea continuă şi făţişă a guvernului în voturile sale.
Numirea d-lui Slăniceanu ca şef al statului – major al armatei în condiţiuni atât de anormale, când un vot de blam al Senatului stă suspendat d-asupra capului său, acuzându-l de concusiune şi de tripotagiuri, – această numire este o adevărată crimă din partea guvernului, căci şeful statului – major nu este destul să fie inteligent şi capabil în lucrările sale, el trebuie să fie cinstit şi, până la proba contrarie, cinstea d-lui Slăniceanu este bănuită.
Se ştie cari au fost consecinţele acestui discurs: cu o majoritate de 20 voturi în contra a 8, Senatul a decis trimiterea fostului ministru în judecata Curţii de Casaţie, numind în acelaş timp şi comisiunea de acuzare.
Ce va face această comisiune, compusă din elemente atât de disparate, ne este cu greu să o spunem. Oricare va fi rezultatul final al cestiunii Slăniceanu, un lucru rămâne de aci înainte câştigat pentru toată lumea: votul de blam ce a izbit deopotrivă atât pe fostul cât şi pe actualul ministru de război.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1882-1883, 1888-1889
„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
