STATUTELE CREDITULUI MOBILIAR – de Mihai Eminescu [3 – 4 august 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Nu era greu de prevăzut, chiar fără a cunoaşte statutele, că Creditul Mobiliar Român va avea aceeaşi activitate pe care-o au societăţile străine de soiul acesta; că nici negoţul, nici producţia, ci specula o să fie raţiunea lui de-a exista. Azi, când „Românul” ne comunică un estras de statute, o vedem şi mai limpede aceasta. Din totalitatea de 57 de articole statutare nu ne interesează în adevăr decât art. 4 cu alineatele lui: operaţiunile societăţii. În numărul acestor operaţiuni întâmpinăm şi câteva de credit comercial, ba chiar fonciar, în aliniile 3, 4, 7, 9, 11. Celelalte operaţii sunt aproape esclusiv afaceri de speculaţie şi de haute banque.

Iată dar acele operaţii:

Al. 1. A subscrie şi emite, cu sau fără garanţie, în totalitate sau în parte, toate împrumuturile de stat, oraşe, stabilimente publice, precum şi orice acţiuni sau obligaţiuni de societăţi civile şi comerciale, în special a acelor cari au de obiect întreprinderi de căi ferate, canaluri, mine şi alte lucrări mari publice şi private.

Precum am mai zis-o, e cu totul indiferentă pentru Creditul Mobiliar productivitatea acelor întreprinderi de căi ferate, canaluri, mine, lucrări publice ori private. E indiferent dacă drumul de fier viitor ar avea ceva de transportat, dacă mina va cuprinde metale, dacă canalul se va renta. Activitatea Creditului consistă în a cumpăra sub pari sau al pari titlurile emise şi de-a le desface c-un câştig cât se poate de mare. Operaţia desfacerii în detail săvârşită Creditul Mobiliar e cu desăvârşire degajat de orice răspundere faţă cu publicul şi cu acţionarii.

Alinea 5. A dobândi, scompta, negocia, vinde, schimba, da în depozit orice efecte publice, acţiuni şi obligaţiuni etc.

Acest alineat arată limpede că speculaţiunea la bursă de acţiuni şi obligaţiuni e un esenţial atribut al Creditului.

Alinea 10. A face pentru comptul celor de-al treilea cumpărări şi vânzări de orice fel de fonduri publice, acţiuni, obligaţiuni etc.

Aci Creditul se ‘nsărcinează, faţă cu aceia cari n-au timp de a specula singuri, de-a utiliza fondurile lor în agiotaj.

Alinia 12. A emite obligaţiuni cu condiţiune ca să fie reprezentate pentru suma lor totală prin efecte publice, acţiuni sau obligaţiuni cel puţin echivalente, aflate în portofoliu.

Pentru a atrage în cercul ei o speculaţiune din ce în ce mai largă de titluri Creditul va emite obligaţiuni fondate pe efecte de portofoliu echivalente! Dar cine face ca ele să fie echivalente? Tot Creditul.

Să admitem că suntem în Paris şi Creditul are în portofoliu acţiuni de ale Companiei Imobiliare cari se cotează cu 900 (şi fac în realitate 18).

Creditul va emite deci obligaţiuni echivalente cu cota de 900 (pe când în realitate n-are decât o fondaţiune de 18).

În genere ceea ce subscrie, emite, negociază, vinde, schimbă Creditul e supus unor vicisitudini atât de neaşteptate, atât de păgubitoare pentru cel din urmă detentor al titlurilor în cestiune care e publicul capitalist, încât e clar că Creditul, când vinde, ridică titlurile la bursă la cota cea mai ‘naltă posibilă; când cumpără, le scade la un preţ de nimic.

Astfel Creditul Mobiliar din Paris a făcut operaţii ca cele ce urmează. A vândut Companii Mobiliare cu 900. Azi nu le ia nimeni nici cu 18.

A vândut obligaţiuni ale aceleiaşi companii cu 280 bucata. Azi stau la 140. A vândut acţiuni ale minelor din Bingham cu 600. Azi stau 100.

A vândut acţiuni ale tramvaiului Paris sud cu 700. Azi fac 160.

Creditul General Francez a vândut asemenea publicului cu 600 – 700 franci titluri cari au căzut apoi la 100, la 20, la zero.

Din punct de vedere economic titlurile unei întreprinderi se clasează mai exact prin subscripţie publică.

Depuse la o bancă, publicul le cumpără cu capitalurile lui disponibile. Dacă întreprinderea merge bine, titlurile se vor urca în măsura productivităţii lor, dacă e mediocră, ele vor scădea în aceeaşi măsură. Preţurile ce se formează sunt însă naturale, stau în legătură cu producţiunea întreprinderii.

Cumpărate însă en gros şi desfăcute en detail de un puternic institut de bancă, acesta are puterea de-a crea preţuri artificiale urcate când vinde, preţuri artificiale scăzute când cumpără. Creând însă preţuri artificiale urcate pe cari Creditul, nu întreprinderile le câştigă, e evident că se retrag bani din negoţul cu mărfuri reale, din întreprinderi ce produc bunuri reale, pentru a-i arunca în întreprinderi viitoare, c-o producţiune nulă poate.

Creditul Mobiliar nu e bancă de comerţ. El nu primeşte acţii pentru a le vinde una cîte una pentru un comision; el cumpără acţiile en gros, pentru a le urca cât se poate de sus şi a le vinde. După ce, desfăcute odată, preţul lor au scăzut, el le cumpără din nou, le reurcă şi iar le vinde, indiferentă fiind valoarea lor intrinsecă; căci, având la dispoziţie un capital de 40 şi mai bine de milioane, el poate urca în sus hârtia cea mai rea, scădea la un preţ de nimic hârtia cea mai bună. Puţin [î]i pasă dacă întreprinderile pe cari le-a patronat merg bine sau nu.

O bancă de comerţ e interesată a propaga împrejurul ei gustul muncii, sobrietatea, ordinea, prevederea în afaceri, exactitatea în angajamente; o bancă de speculaţie e tot pe atât interesată de-a răspândi gustul jocului, câştigurile repezi fără muncă în socoteala altuia, cutezanţa în speculaţiuni, dispreţul pentru valoarea intrinsecă a afacerilor. Banca de comerţ exercită în societate rolul unei magistraturi, cea de speculă escitează necontenit cele mai rele patimi.

Şi aceasta e independent de caracterul personal al oamenilor; necesităţile profesiunii sunt superioare; nu scapă nimeni de ele. Şi-n banca comercială şi-n cea de speculaţiune scopul individuali imediat e, în adevăr, de-a câştiga bani. Dar pentru a câştiga mult, bancherul speculator nu are nevoie ca clienţii săi [să] lucreze mult şi bine, ca să fie inteligenţi, activi, cinstiţi. Banca de speculaţie n-are nevoie de asta; [î]i e de ajuns să ‘ntâlnească capitalişti dispuşi a juca. Sunt ignoranţi? Cu atât mai bine. N-au curajul de-a munci? Cu atât mai bine. Sunt răi, intriganţi? Cu atât mai bine. Cu atât mai mari vor fi beneficiile băncii, cu atât mai asigurat jocul. dacă există undeva capitaluri onest angajate într-o producţiune care aduce încet o dobândă mediocră? Speculatorul le cheamă cu mare zgomot, le ia de la muncă şi le-aruncă în specula unor întreprinderi necunoscute, unde pier.

Daca speculaţia e un joc, desigur că şansele nu sunt egale. Cel ce ţine bancul riscă puţin; dar cei [ce] iau parte la joc întâmpină foarte mari riscuri, mai ales când nu sunt obicinuiţi.

În operaţii solide de comerţ Creditul nu poate concura cu Banca Naţională deoarece capitalul lui nu poate fi nicicând atât de ieften precum e cel de hârtie privilegiată pe care aceasta din urmă are dreptul de a o emite. Prin urmare ţinta Creditului e evidentă: speculaţiunea.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro

image_pdfimage_print

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *