Creștinismul și naționalismul lui Eminescu, precursor al Marii Uniri: “Crist a învins cu litera de aur a adevărului şi a iubirei, Ştefan cu spada cea de flăcări a dreptului. Unul a fost libertatea, cellalt apărătorul evangelului ei.” [„ÎN ZIUA DE 15/27 AUGUST…”] – Apel pentru SERBAREA DE LA PUTNA

Viena-n 4 mart 870

Domnilor şi fraţilor,

În ziua de 15/27 august a.c. românii în genere serbează ziua Sântei Marie, vergina castă şi totuşi mama care din sănul ei a născut pe reprezintantele libertăţii, pe martirul omenimei lănţuite, pe Crist.

Această zi s-a-ntîmplat să fie patroana mănăstirei Putnei, fondată de cătră eroul naţiunei româneşti Ştefan cel Mare. Puternic şi înfricoşat în răzbel, el era pios şi blînd în pace; căci cîte răzbele, atîtea azile ale rugăciunei şi ale inimei înfrînte, atîtea mănăstiri.

Fraţilor, am proiectat a serba cu toţii ziua acelei sînte care-a conceput în sînul ei vergin tot ce lumea a visat mai mare, tot ce abnegaţiunea a legiuit mai nobil, tot ce pune pe om alături cu omul: Libertatea!

Dar acea serbare, deşi va avea caracter religios, prin omogenitatea de naţionalitate şi limbă a acelora ce vor serba-o şi prin împrejurarea că se va ţinea lîngă mormîntul lui Ştefan cel Mare, nimeni nu va putea opri ca ea să aibă, afară de cel religios, şi un caracter naţional. Adepţi ai bisericei creştine, fie ea de orice nuanţă, noi cu toate astea n-am încetat de-a fi români, şi de aceea vom şti ca să dezvoltăm această zi într-o serbare naţională în memoria lui Ştefan cel Mare. De sine însuşi această serbare religioasă e şi naţională, căci locaşul dumnezeiesc monăstirea Putnei e fondată de erou şi acolo zac oasele sale sînte, apoi pentru că o serbare a creştinului e prin escelinţă o serbare românească, căci trecutul nostru nu e decît înfricoşatul coif de aramă al creştinătăţii, al civilizaţiunii.

Crist a învins cu litera de aur a adevărului şi a iubirei, Ştefan cu spada cea de flăcări a dreptului. Unul a fost libertatea, cellalt apărătorul evangelului ei. Vom depune deci o urnă de argint pe mormîntul lui Ştefan, pe mormîntul creştinului pios, a românului mare.

Dar asta nu e tot. Serbarea trebuie să devină şi purtătoarea unei idei. Ideea unităţii morale a naţiunei noastre e ceea ce ne-a-nsufleţit ca să luăm iniţiativa unei serbări în care inima va fi una a priori; în care însă cugetele se vor unifica – cugetele doamne a lucrărilor, astfel încît pe viitor lucrările noastre toate să aibă una şi aceeaşi ţintă, astfel ca unificarea direcţiunei noastre spirituale să urzească de pe-acuma unitatea destinelor noastre. Să facem ca o cugetare, una singură, să treacă prin toate faptele, să pătrundă toată viaţa noastră naţională. Să fim conştiuţi de situaţiunea noastră faţă cu lumea, de dătoriile cătră ea şi cătră noi înşine. În trecut ni s-a impus o istorie, în viitor să ne-o facem noi.

Pentru asta însă trebuie să ne-ntrunim, să ne-înţelegem. Şi nu poate fi o zi mai aptă pentru această întrunire decît o serbare întru memoria eroului celui mai mare şi mai conştiut de misiunea sa. Un pelerinagiu de pietate cătră trecut, un congres al inteligenţelor din respect cătră viitor – iată în două cuvinte scopul serbărei noastre.

Dar fără concursul vostru şi al nostru al tuturor serbarea e imposibilă. De-aceea, asemenea ca noi, scumpi şi iubiţi confraţi, să formaţi un comitet ad-hoc, care să-ngrijească cum şi voi cu toţii, ori în reprezentanţie să luaţi parte la această serbare de la care părinţii noştri au dreptul de-a aştepta atît de mult.

Vă alăturăm un proiect de programă a serbărei, pentru ca citindu-l să vă esprimaţi şi voi părerea voastră, ori vro modificare ce aţi dori să se efectueze în el, căci, cum am zis, nu e decât un proiect la legiuirea căruia vom lua în consideraţiune votul junimei române academice de pretutindenea.

Primiţi, iubiţi confraţi, salutarea din inimă din partea noastră şi espresiunea credinţei firme cumcă apelul nostru va afla un răsunet viu în inimele voastre.

Preşedintele Comitetului central

conte E[manuel]. Logothetty

Secretar M. Eminescu

D[umnea ]lor domnilor auditori la Facultatea teologică din Blaş

Portretul lui Ștefan cel Mare din Tetraevanghelul de la Humor (1473)

Proiect de program pentru serbarea naţională la mormântul lui Ştefan cel Mare, la 15 (27) august 1870.

1.Îndată după leturghie în ziua Sântei Marii se va decora mormântul lui Ştefan cel Mare cu cununi de flori şi cu lauri şi se vor arangia în simetrie cel puţin 70 făclii tricolore.

2. La prânz, în trapeza mănăstirei, va ţinea preşedintele comitetului arangiator o cuvântare amăsurată locului şi scopului şi va invita pe oaspeţi la ceremonia sânţirei prezentului consacrativ.

3. La 5 ore după prânz se va începe ceremonia şi adică:

  1. a) Se va depune prezentul învălit pe o masă înaintea bisericei.
  2. b) Într-un semicerc îndărătul mesei se vor pune membrii comitetului în gală, având fiecare tricolorul naţional şi ţinând în mână cîte – o cunună de flori şi cîte – o făclie. Toţi ceilalţi tineri vor coprinde loc în dreapta şi în stânga mesei iar publicul va ocupa locul dinaintea şi îndărătul mesei.
  3. c) Trei preoţi în ornate vor împlini actul sânţirei.
  4. d) Trei salve vor anunţa finirea ceremoniei bisericeşti, iar horul teologilor va cânta un imn religios.
  5. e) Apoi se va ţinea de pe tribună cuvîntarea festivă, în decursul căruia se vor aprinde făcliile la mormânt.
  6. f ) După cuvântare se va înălţa prezentul, în vederea publicului, de cătră trei tineri din semicerc, din care unul va citi inscripţiunea cu voce înaltă.
  7. g ) Sub sunetul clopotelor va fi dus prezentul cu pompă şi în ordinea stătorită de comitet, şi depus pe mormânt.
  8. h ) După depunere, va executa corul în biserică un imn compus anume spre acest scop.
  9. i) La banchetul ce va urma se vor ţinea din partea tinerimei toaste şi cuvântări, numai conform ordinei stătorite de comitet în conţelegere cu egumenul mănăstirei.

4. A doua zi, iertând împrejurările, se va improviza, afară de mănăstire, un congres al studinţilor români academiei de pretutindenea. Programul congresului îl va avea să-l stătorească comitetul arangiator al serbărei.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980

Vedeti si: SERBAREA DE LA PUTNA INTRU MEMORIA LUI ŞTEFAN CEL MARE – de Mihai Eminescu [august 1871 ]

NOTIŢĂ ASUPRA PROIECTATEI ÎNTRUNIRI LA MORMÂNTUL LUI ŞTEFAN CEL MARE LA PUTNA – de Mihai Eminescu [15 septembrie 1870]

Mărturia lui Teodor V. Stefanelli: Eminescu a “clocit” ideea

 

„Eminescu mi-a spus-o singur că el a „clocit” această idee și când l’am întrebat, de ce retace aceasta și nu o spune ca să o știe toți, nu numai cunoscuții săi cei mai de aproape, mi-a răspuns că nu ar fi recomandabil să știe guvernul austriac că Românii din România, adecă supuși străini au propus aranjarea acestei serbări, dar el (Eminescu) a sugerat ideea în maî multe părți, așa ca să nu se mai știe, dela cine anume vine.

Și în adevăr în toate discuțiile și actele privitoare la serbare nu se menționează cine a fost acela care a venit cu ideea. În scrisoarea sa adresată lui D. Brătianu, Eminescu rămâne consecvent, numai ca să nu sufere serbarea. De altfel și modestia prea cunoscută a lui Eminescu ne explică dece nu-și asumă el ideea serbării” (pg. 105). –  Amintiri despre Eminescu – PDF (București, 1914)

Este de consemnat și faptul că Societatea literară și științifică a românilor din Viena, înființată în iunie 1968 funcționa concomitent cu Societatea studențească științifică și socială „România”, de asemenea din Viena. Ambele erau conduse de un Comitet provizoriu. În octombrie 1869, abia sosit la Viena, Mihai Eminescu se înscrie în ambele societăți, susținând fuzionarea lor „într-un corp mare și activ sub denumirea de România Jună”, deoarece, arăta el, „noi vrem să croim (…) acestei societăți o haină mai largă, în care să-ncapă toată lumea românească din Viena”. În sânul acestor societăți studențești s-a născut ideea serbării de la Putna, care va avea loc în 1871. La 8 aprilie 1871, Societatea literară și științifică a românilor din Viena fuzionează cu Societatea studențească științifică și socială „România”, intitulându-se România Jună, așa cum proiectase Eminescu.

Scurt istoric al zilelor de sărbătoare:

Eminescu: În acest chip “neamul românesc poate spera slavă și pomenire în viitor!”

 

Putna – Fotografie de Julius Dutkiewicz (1880)

August 11 Sub semnăturile lui Ioan Slavici, președinte, și Mihai Eminescu, secretar, Comitetul pentru serbarea de la Putna înștiințează, din Cernăuți, „pe onoratul public român, cum că toate pregătirile” pentru această serbare „sunt îndrumate și speră, cu 13 august, a fi cu toate gata; nu-i rămâne acum alta nimic decât a ruga pre toți aceia ce simt adevărat românește, ca să înfrumusețeze serbarea cu prezența lor, căci comitetul este de convingere că numai o participare vie poate ridica însemnătatea acestei serbări naționale. O adunare numeroasă de români din toate provinciile române însuflețită de unul și același spirit, aceasta este podoaba, frumusețea și sublimitatea serbării, iar nu flamurile împlântate și arcurile de triumf”, în continuare se dau indicații în legătură cu mijloacele de transport și cazare la Putna, precum și alte lămuriri organizatorice.

August 12 Mitropolia Moldovei înștiințează Consistoriul mitropolitan din Cernăuți că, pentru a fi reprezentată la „ceremonia destinată a se face în ziua de 15 august curent în memoria lui Ștefan cel Mare”, a delegat „pe frăția sa arhiereul Filaret Stavropoleos Scriban, însoțit de frăția sa arhiereul Iosif Sevastias Bobulesco, de proacuviosul arhimandrit Ieronim Buțureanu și de ierologhia sa arhidiaconul Mitropoliei noastre Nectarie Apostoliu”, rugind, dacă va fi necesar, să li se dea „canonica permisiune de a și leturghisi”.

August 14 Începe serbarea de la Putna, la care au participat circa 3000 de români din toate provinciile țării. Printre ei se aflau: Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Mihail Kogălniceanu, A. D. Xenopol, G. Dem. Teodorescu, Grigore Tocilescu, Dimitrie Gusti, Ciprian Porumbescu, Epaminonda Bucevschi ș. a.

La hotarul mănăstirii cu satul se ridică un arc de triumf, pe al cărui frontispiciu strălucea inscripția: „Memoriei lui Ștefan cel Mare, mîntuitorul neamului”, iar în fața mănăstirii un „portic festiv”, executat după planul pictorului Epaminonda Bucevschi, în care, se spune, puteau să încapă 1500 – 2000 de persoane. Peste tot erau arborate stindarde și flamuri tricolore, stema României libere și stemele tuturor provinciilor românești. Seminariști și elevi din Cernăuți și Suceava, antrenați în pregătirea serbării, au confecționat numeroase torțe și „100 de stiubeie de rășină, cari aveau să ardă seara pe culmile dealurilor învecinate”, în jurul orei 22, treascurile au slobozit de pe aceste culmi 21 de salve, iar glasurile de bronz ale clopotelor au vestit intrarea preoților în biserică și începerea slujbelor religioase.

Unul dintre steagurile de la Serbarea de la Putna din 1871

În seara aceleiași zile, „când soarele începu să se ascunză după piscurile păduraticilor munți”, Teodor V. Ștefanelli l-a văzut pe Eminescu purtând un vraf de hârtii subsuoară. Ele conțineau cunoscutul Poem al Putnei, tipărit în foi volante la Tipografia Buciumul român din Iași, pe care marele poet avea să-l distribuie a doua zi participanților la serbare și pe care i l-a citit lui Ștefanelli, în acea seară, atât de emoționat, „încât nici nu observase că în jurul lor se strânse mai multă lume care asculta și ea în tăcere, cuprinsă de farmecul frumoasei declamațiuni a lui Eminescu” (T. V. Ștefanelli, Amintiri despre Eminescu, București, 1914). Întrebat de către bunul său prieten cine este autorul poemului [pe care îl puteți citi mai jos – n.n.], care era, într-adevăr, nesemnat, Eminescu a răspuns scurt că nu știe, îndreptându-se apoi grăbit spre sat. Ștefanelli a crezut că Eminescu însuși este și multă vreme după aceeea istoricii literari și editorii, în frunte cu Perpessicius, lui i l-au atribuit. Cercetările din ultimele două decenii au stabilit însă, cu certitudine, că autorul așa-numitului Poem al Putnei, este, de fapt, Dimitrie Gusti (1818 – 1887), care îl publicase mai întâi în „Curierul de Iassi” din 15 august 1871 și apoi în ziarul bucureștean „Telegraful” din 29 august același an, în ambele cazuri sub propria sa semnătură, care spulberă orice echivoc privind paternitatea operei, și sub titlul La mormântul lui Ștefan cel Mare, diferit, așadar, de cele pe care i le dăduse P. Panaitescu.

August 15 Serbarea de la Putna continuă. Lumea se adună de dimineața la porticul festiv, unde Ioan Slavici rostește o alocuțiune adecvata momentului. Se pornește apoi, în cortegiu, spre biserică La mormântul lui Ștefan cel Mare, bogat împodobit cu ghirlande și faclă, patru membri ai Comitetului studențesc fac de gardă, oficiază liturghia, după care egumenul Arcadie Ciupercovici rostește o cuvântare, evocând gloria străbună și semnificația serbării. Eminescu relata, în numărul din 22 – 25 august 1871 al „Curierului de Iași”, că „eminentul preot știu atât de bine să vorbească la sufletele auditoriului (…), încât (…), am simțit inima noastră mișcându-se de patriotism și însuflețire”. Mulțimea se întoarce apoi din nou la portic, unde tânărul A. D. Xenopol își rostește strălucita cuvântare festivă:

„Cu patru sute de ani aruncăm noi gândirile și simțirile noastre înapoi – spunea vorbitorul – și totuși, de vom privi bine în sufletul nostru, vom vedea cum se amestecă, în acel îndepărtat trecut, farmecul viitorului; cum fie ce faptă a lui Ștefan cel Mare e cu atâta mai măreață, cu cât noi astăzi putem să ne-o amintim împreună pe mormântul lui, cu cât simțim că în această împreună amintire stă sâmburele unor puteri de viață ce pot să ne întărească în propășirea pe calea dreptului și a adevărului care susțin și înalță popoarele… Iată pentru ce, în bucuria nespusă ce împle sufletele noastre, simțim totuși trecând o umbră de durere, precum trecea prin sufletul marelui viteaz, când, întorcându-se învingător din lupte, știa că-i în ajunul unor noi bătălii ! (…) Avem acea putere, avem acea încredere, pentru că sufletul acestei părţi a omenirii ce se numeşte poporul român încă nu şi-a revărsat în lume comoara cuprinsului său sufletesc. În adâncul lui se mişcă noi armonii în sfera frumosului, noi descoperiri în acea a adevărului, noi tipuri de caractere ce trebuie să iasă la lumină, să rămână în amintirea omenirii.”

Răsună apoi un imn solemn de Alexandru Flechtenmacher, pe versuri de Vasile Alecsandri, în interpretarea corului studențesc reunit cu cel al seminariștilor și al elevilor din Cernăuți și Suceava.

“Prin negura trecutului
O! soare-nvingător,
Lúmini cu raze splendide
Prezent și viitor
În timpul vijeliilor
Cuprins de un sacru dor
Visai unirea Daciei
Cu o turmă și un păstor (…)”

Cu aceeași ocazie, Alecsandri scrie și un Imn religios cantat la Putna:

Etern, Atotputernic, o! Creator sublime,
Tu, ce dai lumii viață și omului cuvânt,
În tine crede, speră întreaga românime…
Glorie ție-n ceruri, glorie pe pământ!

Sub ochii tăi în lume lungi valuri de-omenire
Pe marea veciniciei dispar ca nori în vânt,
Și-n clipa lor de viață trecând strigă-n uimire:
Glorie ție-n ceruri, glorie pe pământ!

Tu din sămânța mică înalți stejarul mare,
Tu junelor popoare dai un măreț avânt,
Tu-n inimile noastre ai sacre, vii altare.
Glorie ție-n ceruri, glorie pe pământ!

În tine-i viitorul, trecutul și prezentul!
Tu duci la nemurire prin tainicul mormânt
Și numele-ți cu stele lumină firmamentul.
Glorie ție-n ceruri, glorie pe pământ!

Etern, Atotputernic, o! Creator sublime,
Tu, care ții la dreapta pe Ștefan, erou sfânt,
Fă-n lume să străluce iubita-i românime…
Glorie ție-n ceruri, glorie pe pământ!

La ora 12 începe ospățul; 1600 de oameni iau masa în portic, iar ceilalți pe unde apucă. Sub ochii lor, deasupra unui jar imens, un bou întreg se frige, învârtit de patru oameni voinici, pe o frigare homerică. Lăutarii încep să cânte, horele se încing vijelioase, iar odată cu seara se aprind focurile pe culmi și puzderia torțelor și candelelor în jurul mănăstirii. Cu acest prilej ar fi cântat și Ciprian Porumbescu, tânăr de 18 ani, pe vioara vestitului lăutar Grigore Vindireu, declarând emoționat tatălui său: ,,Tată, am cântat Daciei întregi !”.

August 16 În fața mulțimii adunate dis-de-dimineață la portic, egumenul mănăstirii urcă la tribună și dă citire Cuvântului de îngropăciune la moartea lui Ștefan cel Mare, considerat pe-atunci anonim, apoi – multă vreme – de Vartolomei Măzăreanu, iar acum din nou anonim. Eminescu aprecia acest Cuvânt ca pe „un monument literar (…), un model de elocință română, care te pătrunde până în adâncul sufletului și te farmecă prin stilul său plăcut și energic”. După aceea are loc ceremonia depunerii urnei votive de argint pe mormântul lui Ștefan cel Mare (foto).

Foto: Putna.Ro

În sunetul clopotelor, procesiunea pornește de la portic spre biserică, purtând prapurii, stindardele, flamurile, epitafurile și urna însăși, pe care este gravată inscripția: EROULUI, ÎNVINGĂTORULUI, APĂRĂTORULUI EXISTENȚEI ROMÂNE, SCUTULUI CREȘTINĂTĂȚII, LUI ȘTEFAN CEL MARE, JUNIMEA ROMANA ACADEMICA. MDCCCLXX. Înaltă de 54 de centrimetri și grea de 7 kg. și 50 de grame, această urnă are o formă amforoidală, turnată în argint, și este decorată cu o succesiune circulară de lobi prelungiți, la partea superioară, sub care se desfășoară, tot circular, un brâu cu motive geometrice. La partea inferioară, o ghirlandă bogată de lauri încinge urna, iar sub aceasta, o altă succesiune de lobi prelungiți constituie pandanții celor de sus. Corpul maiestos al urnei se sprijină pe un picior scurt circular, marcat la mijloc de un brâu ornat floral și evazat într-un postament polilobat, dublat de o talpă circulară complet lisă. Capacul detașabil este înfășurat în faldurile generoase ale stindardului patriei și se încheie la partea superioară cu un mâner compus din două sfere inegale. Torțile au forme geometrice și sunt prinse, sus, direct de corpul urnei, iar jos prin intermediul unor „eșarfe” omagiale. Pe zona centrală a vasului se desfășoară inscripția votivă, în limba română, scrisă, firește, cu caractere latine. Simbolic, în ea s-a pus pământ din toate provinciile românești.

Așezarea urnei pe mormânt este salutată cu 40 de bubuituri de treascuri, trase de pe culmile din jurul mănăstirii. Colonelul Boteanu, combatant, de partea francezilor, în războiul franco-prusac din 1870, rostește o cuvântare – ca reprezentant al armatei române – și își depune centura aurită pe mormântul eroului, îngenunchind și sărutând piatra acestuia. Se cântă apoi Imnul lui Ștefan cel Mare, de același Alexandru Flechtenmacher, pe versuri de Vasile Alecsandri. După masa de prânz, mulțimea a rămas să petreacă, să cânte și să joace, în fața porticului, iar studenții, în frunte cu comitetul lor, se retrag în trapeza mănăstirii pentru a ține Congresul plănuit. Problemele propuse de ei și aprobate, în prealabil, de Oreste Reney, prefect de Rădăuți și simpatizant din umbră al acestei mișcări panromânești, au fost următoarele: l. Prin ce s-ar putea dezvolta omogen întreaga junime română; 2. Cum ar putea contribui generația prezentă la generalizarea culturii; 3. Pe ce căi trebuie să se îndrepte junimea română pentru a-și crea condițiile unei dezvoltări sigure și permanente; 4. Ce ramură a dezvoltării trebuie să atragă atenția junimii „mai cu deosebire”. Discuțiile sunt aprinse, prelungindu-se apoi, până după miezul nopții, în turnul de la intrare, unde Eminescu, Slavici și alți reprezentanți ai studenților s-au retras ca să se odihnească pe maldăre de fân înmiresmat, în amintirea acestui eveniment, turnul a dobândit ulterior numele marelui nostru poet (foto).

Foto: Doxologia

August 17 Congresul studențesc își încheie discuțiile în trapeză, fără să ajungă la concluzii clare și ferme, fără să adopte un program de perspectivă eficient. Dar, apreciază George Călinescu. „Dacă efecte imediate ale acestui congres n-au fost, el a lăsat totuși anume dispoziții în sufletul unora, și de n-ar fi decât rolul pe care Eminescu l-a avut în pregătirea lui și adâncul spirit patriotic pe care l-a derivat din el, și ar merita totuși să umple câteva pagini din istoria culturii noastre”. Eminescu însuși conchidea: ,,Un model de lucrare pentru binele poporului nostru este Serbarea de la Putna care a reîmprospătat în mintea fiecărui român memoria sfântului erou Ștefan cel Mare și a groaznicului trăznet al dușmanilor doritori de viața și leagănul nostru (…). Să deie ceriul ca să ajungem asemine momente mai adeseori, să ne întâlnim la mormintele strămoșilor noștri plini de virtute, și să ne legăm de suvenirea lor cu credința și aspirațiile vieții noastre. Numai cu chipul acesta – sublinia el apăsat – vom putea conserva patria ce avem; numai cu chipul acesta neamul românesc poate spera slavă și pomenire în viitor!”. (Sursa: Putna.Ro)

Alte articole și documente despre Marea Unire a Românilor de la Putna:

 

Nicolae Iorga despre Xenopol și Eminescu

 

“(…) Ce-a fost mai bun în serbarea de la Putna rămîne discursul, de o mare înnălțare de cuget, bogat în icoane nouă și în gînduri adînci și cuminți, al studentului A. D. Xenopol. Istoricul de mai tîrziu al Românilor a scos din viața lui Ștefan învătături folositoare, ca acelea de a face «unirea prin gînd și inimă» înnainte de a urmări visuri mari, de a întemeia o cultură adevărat romănească, și cît se poate de neatîrnată, în care să se înfrățească toți Romînii, de a nu pripi lucruri mari cari vin de la sine altfel și care, dacă li se face silă, pier ca iubitul Psichei, picurat de untdelemnul candelei ce se apropiase fără îngăduire de fața lui cînd dormia; de a «nu ne înșela asupra stării în care ne aflăm, de a nu ne orbi noi înșine prin lingușiri și înnălțări peste aceia ce sîntem în adevăr». Sfaturi a căror nevoie se simte din nenorocire și astăzi, după aproape patruzeci de anî!

O statuie a lui Ștefan-cel-Mare s’a înnăltat la Iași abia în 1883. O făcuse un meșter străin, și a făcut-o rău, cum nici nu se putea altfel, căci numai cine face parte dintr’un popor îi poate înțelege în adevăr eroii, îi poate iubi și li poate da viața bronzului, a marmurii, a picturii sau a cîntecului. Între cuvîntările rostite atunci au fost și de acele care n’au ținut seamă de sfaturile înțelepte pe care le dăduse studentul Alexandru Xenopol celor mai bătrîni decît dînsul la 1871.

Iar în literatura romînească a fost o tăcere….

Afară de marele poet Eminescu: cunoscător desăvîrșit al poporului, al trecutului, minte adincă și bogată, inimă cuprinzătoare, de la care pornise și gîndul serbării din 1871. Dar în Iașii înstrăinați, în mijlocul marii serbări oficiale, el s’a lăsat furat de gînduri triste, și, unde era să se înnalțe imnul mîndru către ceruri, de pe buzele-i îngălbenite zbură duioșia deznădăjduită a unei doine de plîngere și răzbunare.

Vor ști poeții, scriitorii de astăzi să dea glas iubirii nemărgenite cu care, de patru veacuri, miile de mii ale poporului au încunjurat, și mai departe decît hotarele Moldovei, chipul de viteaz bun, cuminte și sfînt al celui mai mare om ce s’a ridicat dintre Romîni? Se vor înfrăți ei înnaintea acestui altar, măcar pentru clipa în care se în- naltă liturghia recunostinții de marile mulțimi care nu pot nici să vorbească, nici să cînte?

Nu prin silinți răzlețe, ci prin buna înțelegere la lucrul harnic, se întemeiază învățătura, cultura unul popor, care e vitejia de astăzi, și la această muncă locul cărturarilor e în frunte, — ca să îndemne și să îndrepte.”

(Istoria lui Ștefan cel Mare de Nicolae Iorga
Cartea VII. Amintirea lui Ștefan-cel-Mare )

Iacob Negruzzi cu Eminescu despre Putna

 

“(…) Împrieteniți din cel întâiu moment am stat mai bine de o săptămână în Viena, petrecând tot timpul cu Eminescu, descutând împreună despre trecutul și viitorul românilor, despre războiul franco-german ce tocmai izbucnise și pasiona toată lumea si mai ales despre literatura noastră națională.

Pe Slavici l-am cunoscut numai la întoarcerea mea de la băi și l-am îndemnat să scrie un studiu comparativ între cele două popoare conlocuitoare români si unguri, la care se referă și un pasaj din scrisoarea ce am primit de la Eminescu după întoarcerea mea în Iași și pe care o reproduc mai jos.

La despărțirea noastră întrebai pe Eminescu dacă i-ar plăcea să se așăze în Iași când va sfârși studiile sale.

– „Aș veni bucuros, îmi răspunse el, căci societatea „Junimea” are pentru mine o mare atracție, însã mai târziu. Deodată ne-am înțeles cu Slavici să punem în mișcare pentru anul viitor o mare întrunire a studenților români din toate părțile, la mormântul lui Ștefan-Cel-Mare din mânăstirea Putna. Când ne-om fi îndeplinit această datorie, vin. – Eminescu îmi povesti cum voiau să organizeze acea serbare, și-mi făgădui asupra ei, o mică notiță pentru „Convorbiri literare” pe care mi-o și trimise. Este articulul subsemnat cu litera E și publicat în numărul din 15 septemvrie al revistei.”

(Amintiri din Junimea de Iacob Negruzzi – despre Eminescu)

Ciprian Porumbescu: „Tată, am cântat Daciei întregi!”

În anul 1871 Ciprian Porumbescu participă la Putna la marcarea a 400 de ani de la târnosirea mănăstirii, unde se alătură unei asistenţe din care făceau parte Mihai Eminescu, A.D. Xenopol, Ioan Slavici, sau Nicolae Teclu. Din relatările vremii, se pare că după festivităţile oficiale, pe pajiştea din faţa mănăstirii s-a încins o horă în care au intrat toţi cei prezenţi, orchestra fiind condusă de Grigore Vindireu, căruia Ciprian i-ar fi luat locul, iar la final, după ce a cântat, s-ar fi aruncat la pieptul lui Iraclie strigând: „Tată, am cântat Daciei întregi !” (Rador)

Comitetul central pentru serbarea întru memoria lui Ștefan cel Mare

APEL

Cătră onoratul public român

Luând junimea română academică în considerațiune că 1 o amânare a serbării întru memoria lui Ștefan cel Mare ar produce dezinteres pentru totdeauna, a decis 2 în adunarea sa generală de la 3 10 iuniu 1871 4 cumcă 5 „Comitetul central se însărcinează a esecuta serbarea în 27 august 1871 cu mijloacele despre cari dispune“ 6.

Primind comitetul această sarcină grea, pășește de nou, rezolut și plin de însuflețire, la realizarea scopului măreț. În darn sunt însă neînsemnatele puteri ale unui comitet, în darn este zelul modest al unei junimi! Serbarea de la Putna n7-are să fie serbarea unui comitet a unei junimi: serbarea de la Putna trebuie să fie un act produs de o națiune întreagă, serbarea de la Putna are să fie întrunirea națiunei române în suvenirile trecutului, în însuflețirea prezintelui și în speranțele viitoriului! În trecutul neguros al națiunei române sânt multe puncte strălucitoare 8, unul dintre aceste, cel mai strălucitori, este acela în care apare umbra măreață a lui Ștefan cel Mare; pe lângă această suvenire să ne adunăm; la mormântul acestui bărbat să ne dăm mâna; aici să o9 zicem în fața lumei că 10 am avut un trecut și voim a avea un viitoriu!

Iată ideea! Iată scopul serbării! Nu junimea română academică a produs ideea serbării întru memoria lui Ștefan cel Mare: ea purcede din conștiința națională română. Națiunea română voiește cultura, și cultura ei trebuie să fie una: omogenă la Prut și la Somiș, omogenă în sânul Carpaților cărunți și pre malurile umede ale 11 Dunărei bătrâne! Și viitoriul, cultura viitoriului, unitatea spirituală a viitoriului zace în noi, în generațiunile prezintului!

Cu mijloace despre cari 12 comitetul dispune 13 serbarea nu se va putea aranja în mod demn de umbra măreață a eroului la al cărui mormânt ne-am ales altariul, nu în un mod care să facă onoare junimei academice a națiunei române 14. Sperăm însă că 15 cu ajutoriul onoratului public român mijloacele noastre se vor putea înmulți și noi vom putea aranja o serbare cel puțin modestă, seriozitatea și însuflețirea generală o vor face grandioasă. Nenorocirea care a lovit fondul serbării nu poate 16 înnegura scopul care serbarea l-a avut 17; fatalitatea nu poate 18 să triumfeze preste 19 o idee! Suntem de 20 ferma convingere cumcă 21 publicul român nici până azi 22 nu au pierdut din zelul său nobil față cu cauzele mărețe!

Apelăm dară la naționalismul tuturor românilor, rugând pre toți acei frați ai noștri cari voiesc a conlucra spre realizarea serbării să binevoiască a se pune în corespondință cu comitetul central.

Comitetul primește corespondințele și contribuirile 23 sub adresa: Vas. Bumbac, Viena, Universitate.

Viena, în 14 iuniu 1871 24

V. Bumbac, m.p. 25

vice-președinte

Ioan Slavici, m.p. 25

secretariu

Opere. Volumul X / Ioan Slavici; Text stabilit și variante de C. Mohanu; Note de Dimitrie Vatamaniuc. – București: Editura Minerva, 1981. – (Scriitori români). – 1023 p., 8 f. pl., anexă

[În manuscris]

“Viața culturală a poporului român nu se va putea face decât după ce românii toți vor fi uniți într-un singur stat”

Ioan Slavici

“(…) În apelul adresat publicului când cu serbarea de la Putna (Românul, 10 Iunie 1871) am zis:

„Națiunea română voiește cultură, și cultura ei trebuie să fie una, omogenă la Prut și la Lomniș, omogenă în sânul Carpaților și pe malurile Dunării bătrâne…”

În apelul adresat domnișoarelor române, acestea sunt rugate să trimită la Putna un steag cu inscripțiunea:

„Cultura e puterea popoarelor”

Acestea nu erau vederile noastre, ale celor câțiva tineri care au pus la cale serbarea, ci ale celor mai de frunte dintre fruntașii de atunci ai românilor, între care junimiștii, Alecsandri, Kogălniceanu și mai ales Șaguna împreună cu toți ai săi.

Între universitarii care au luat parte la serbare, deci și la Congres, se aflau însă mulți care stăruiau în gândul că restabilirea unității în viața culturală a poporului român nu se va putea face decât după ce românii toți vor fi uniți într-un singur stat. (…)”

(Închisorile mele de Ioan Slavici
Înainte și după venirea în Regat)

APEL

Cătră junimea română

Familia – 1871, august 15. Interiorul bisericii de la mănăstirea Putna cu mormântul lui Ştefan-cel-Mare

Fraților! Nime 26 nu e mai mult pătruns de ideea serbării întru memoria lui Ștefan cel Mare 27 decât noi, pentru al căror viitori serbarea va să aibă cele mai mari rezultate.

Prin încrederea voastră, junimei române din Viena i s-a dat sarcina onorifică de a conduce deocamdată lucrările spre realizarea serbării. Azi e momentul ca să facem un pas rezolut, să realizăm dorința noastră 28 comună. Pierdem un an din rezultatele serbării 29 dacă 30 amânăm serbarea pre 31 anul viitori.

Apelăm dară la zelul vostru național și vă provocăm 32:

1. A vă organiza în timpul cel mai scurt 33 în comitetele filiale și a vă pune în corespondință cu comitetul central din Viena 34 (V. Bumbac 35, Universitate).

2. A vă da părerea 36 față cu serbarea, și în special față cu modul în care doriți ca ea 37 să se realizeze, ca așa serbarea 38 să poată fi un act produs conform dorințelor comune ale junimei române 39.

3. A lucra în cercul vostru pentru lățirea ideei serbării și realizarea ei 40, colectând contribuiri și trimițându-le comitetului central 41 până la 15 iuliu a.c.

4. A vă îngriji mai cu deosebi despre aceea ca 42 să puteți participa cât mai mulți la serbare 43.

Până la finea acestei lune, comitetul 44 central va compune programul festiv 45 și vi-l va face cunoscut.

De la energia junimei române depinde realizarea serbării: la lucru dară fraților!46.

Viena, în 14 iuniu 1871 47

Pentru comitet: ca mai sus 48

APEL

Cătră junele române

Putna – 1850, de Franz Xaver Knapp

Surorilor! A venit momentul ca junimea română să manifesteze 49 conștiința unității sale naționale; a venit momentul ca junimea română să o 50 zică în fața lumei că e îndestul matură 51 spre a-și cunoaște chemarea sa 52 socială în Orientul Europei.

Au trecut timpurile fierului; au trecut era puterei brute: pe stindardul junimei române este azi numai una deviză 53: cultura. Cu ocaziunea serbării întru memoria lui Ștefan cel Mare, junimea română academică, și cu ea 54 întreaga junime română, voiește a da espresiune unitară 55 rezoluțiunei sale de a se cultiva 56cultiva omogen.

Acest act mare ar pierde din valoarea sa etică dacă voi nu ați conlucra spre realizarea lui, dacă voi nu ați lua parte la această întrunire: junimea română întreagă trebuie să producă actul 57!

Surorilor! Priviți la măreața voastră ginte. Au căzut Roma bătrână; noi am rămas orfani; numai una ereditate a rămas 58 — superioritatea spirituală a gintei latine. Azi e momentul să arătăm cumcă sântem ce sântem 59! Și voi fiți cu noi! Cornelia a crescut pe Grachi 60; Ioana a eliberat Francia; Medicele au fost numele artelor; Șarlota a murit pentru binele comun: voi fiți surorile noastre!

Apelăm la simțurile 61 voastre naționale și vă rugăm ca să conlucrați în verice mod spre realizarea serbării — înștiințând comitetul central din Viena (V. Bumbac, Universitate) despre nobilul sucurs 62.

Vă rugăm în special:

1. Ca 63 să binevoiți a face pentru fiecare țară română (Muntenia, Moldova, Bucovina, Transilvania, Crișana, Timișoara, Marmorosa 64 și Besarabia) câte o flamură cu inscripțiunea: „Cultura e puterea popoarelor“ — Junele române din (țara).

2. Ca să binevoiți a trămite aceste flamure comitetului central la locul serbării (Putna, Bucovina) cu câteva zile înainte de serbare (27 aug. a.c.) prin o reprezentantă 65 aleasă din junele țării respective ori, dacă asta 66 nu se poate nicidecum 67, prin poștă.

3. Flamurele vor servi la serbare de 68 decorațiune, reprezentând sexul frumos al întregei românimi 69, iară după serbare junii români vor primi flamurele din mânile junelor române, ca eterne suveniri ai acestei zile mărețe!

Dacă toți voim, va fi! 70

Viena, etc. ca mai sus 71

1. A: cumcă 2. R, A: nota 1: Pe baza raportului care s-a dat din partea comitetului, și în urma promisiunei on. redacțiuni a „Curierului de Iași“ 3. R, A: la lipsește 4. R, A: a.c. 5. R: că 6. K, A; „Comitetul central se însărcinează a esecuta serbarea cu mijloacele de care (A; despre cari) dispune în 27 august 1871“ 7. R, A: nu 8. R, A: și 9. R: o lipsește. 10. R: că lipsește; A: cumcă 11. R: umede ale lipsește. 12. R: de care 13. R, A: nota 2: Vezi raportul comitetului publicat în foile române; vezi no. 55 al „Curierului de Iași“, unde se promite răspunderea unei colecte de 1.000 lei noi 14. R, A: nu în un mod care să facă onoare junimei academice a națiunei române lipsește 15. A: cumcă 16. R: putea 17. R: care l-a avut; A: care l-a avut serbarea 18. R: putea 19. R: de 20. R: avem 21. R: că 22. R, A: astăzi 23. R: contribuțiunile în bani 24. R: Viena, în 12 iuniu 1871; A: Viena, în 12 iuniu 1871 lipsește 25. R: m.p. lipsește 26. R, A: nimeni 27. R: întru memoria lui Ștefan cel Mare lipsește. 28. R: noastră lipsește 29. R, A: din viața noastră comună 30. R, A: urmează mai 31 R: până la 32. R: propunem 33. R: cel mai scurt timp 34. R: din Viena lipsește: 35. R: urmează, Viena 36. R, A: părerile 37. R: ea lipsește. 38. R: pentru ca o așa serbare 39. K, A: conform dorințelor generale 40. R: ideii și serbării și realizării ei; A: ideii serbării și realizării ei 41. R, A: contribuirile și trămițându-le nouă 42. R: despre aceea ca lipsește 43. K, A: să puteți fi reprezentați cât mai numeros la locul serbării 44. R, A: lunei acesteia, noul comitet 45. R: festiv lipsește; A: serbării 46. R, A: La lucru dară, fraților! De la energia junimei române depinde realizarea scopului 47. R, A: Viena, (A: în) 12 iunie 1871; R: nota. 3: Sunt rugate toate stimatele redacțiuni române de a binevoi a reproduce aceste apeluri, a-și da părerea față cu serbarea și a trămite comitatului central câte un esemplar din numerile în care este ceva despre serbare. Numa așa vom fi în stare a aranja conform opiniunii publice. Rugăm deodat stimatele redacțiuni române de a sprijini cauza serbării. Comitetul 48. R: V. Bumbac Vice-președinte Ioan Slavici. secretar; A: Vice-președinte, V. Bumbac m.p. secretar, Ioan Slavici m.p. 49. R: manifeste 50. R: o. lipsește 51. R: națiunea română e îndestul de matură. 52. R: sa, lipsește 53. R: este numai un cuvânt 54. R: junimea română academică, și cu ea lipsește 55. R; o espresiune unanimă, 56. R: d-a se 57. R: actul, mai repețim, trebuie să fie produs de întreaga junime română 58. R: ne-a, mai rămas 59. R: ce sântem lipsește 60. R: Grachii 61. R: simțimintele 62. R: nobilul vostru concurs 63. R: ca lipsește 64. R: Maramoroșul 65. R: reprezentațiune 66. R: aceasta 67. R: nicidecum lipsește 68. R: ca 69. R: reprezentând sexul frumos al întregei românimi lipsește 70. R: Dacă toți voim, tot se va TACE! 71. R: Viena 14 iunie 1871, Pentru comitatul central: Vice-președinte V. Bumbac, secretariu Ioan Slavici.

DOMNULUI DUMITRU BRĂTIANU

 

Putna, mănăstirea, în 1860 – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883

[Românul, 3/15 august 1871]

Stimate domnule,

Prin articolul d-voastră publicat în no. din 23 iulie a.c. al jurnalului Românul ați împrumutat serbării de la Putna acea strălucire pe care prestigiul unui nume ș-a unei inteligențe însemnate i-o dă unei fapte neînsemnate chiar.

Dacă însă serbarea s-ar întâmpla într-adevăr ca să aibă acea însemnătate istorică pe care i-o doriți d-voastră, dacă ea ar trebui să însemne piatra de hotar ce desparte pe planul istoriei un trecut nefericit de un viitor frumos, atunci trebuie să constatăm tocmai noi, aranjatorii serbării, cumcă meritul acesta, eroismul acestei idei, nu ni se cuvine nouă. Dacă o generațiune poate avea un merit, e acela de a fi un credincios aginte al istoriei, de a purta sarcinile impuse cu necesitate de locul pe care-l ocupă în lănțuirea timpilor. Și istoria lumii cugetă — deși încet, însă sigur și just: istoria omenirii e desfășurarea cugetării lui Dumnezeu. Numai espresiunea esterioară, numai formularea cugetării ș-a faptei constituiesc meritul individului ori al generațiunii, ideea internă a amândurora e latentă în timp, e rezultatul unui lanț întreg de cauze, rezultatul ce atârnă mult mai puțin de voința celor prezinți decât de a celor trecuți.

Cum la zidirea piramidelor, acelor piedici contra pasurilor vremii, fundamentele cele largi și întinse purtau deja în ele intențiunea unei zidiri monumentale care e menită d’ a ajunge la o culme, astfel în viața unui popor marea generațiunilor trecute, cari pun fundamentul, conține deja în ea ideea întregului. Este ascuns în fiecare secol din viața unui popor complesul de cugetări cari formează idealul lui, cum în sâmburele de ghindă e cuprinsă ideea stejarului întreg. Și oare oamenii cei mari ai României nu-i vedem urmărind cu toții, cu mai multă ori mai puțină claritate, un vis al lor de aur, în esință același la toți și în toți timpii? Crepusculul unui trecut apus aruncă prin întunericul secolelor razele lui cele mai frumoase și noi, aginții unei lumi viitoare, nu sântem decât reflesul său.

De aceea, dacă serbarea întru memoria lui Ștefan va avea însemnătate, aceea va fi o dovadă mai mult cumcă ea a fost cuprinsă în sufletul poporului românesc și s-a realizat pentru c-a trebuit să se realizeze; dacă însă va trece neînsemnată, atunci va fi o dovadă cumcă a fost espresiunea unor voințe individuale necrescute din sâmburele ideilor prezintului. E o axiomă a istoriei că tot ce e bine e un rezultat al cugetării generale și tot ce e rău e productul celei individuale. De aceea meritul nostru va consista numai în formularea ideilor și trebuințelor esistente ale poporului, nu în crearea unor altora; ne vom lăsa îndreptați de cugetarea și trebuințele poporului nostru, nu d’ ale noastre proprii, receptate poate de la străini, ne vom lăsa conduși de curentul ideilor națiunii și nu vom pretinde rolul de a conduce noi prin ideile noastre individuale.

Prin numele și inteligența d-voastră ați aruncat asupră-ne razele cele mai curate ale generațiunii căreia îi aparțineți; de aceea primiți mulțămita noastră — nu pentru noi, a cărora nu-i nici ideea, nici condițiunile de realizare — ci pentru sfințenia cauzei, a cărei flamură o urmăm cu toții și a cărei un moment e și serbarea aceasta.

Cernăuți în 3 (15) August 1871.

Pentru comitet:

Mihaiu Eminescu,

Pamfil Dan.

SERBAREA DE LA PUTNA ÎNTRU MEMORIA LUI ȘTEFAN CEL MARE

Kurt Hielscher, Roumanie – Putna

[Curierul de Iași, 22 și 25 august 1871]

Orice popor, pentru a se putea întări ș-a pune baza unei esistențe durabile, mai nainte de toate are trebuință neapărată de-o patrie, de un pământ de care să se lege cu sângele și viața sa, la care să țină din toată puterea și dragostea inimei sale. Istoria veacurilor trecute ne arată că neamurile cari nu s-au lipit de o asemenea patrie, a cărora țel și tendințe au fost numai cuceriri și năvăliri deprădătoare, fără a găsi un colț în lume în sânul căruia să plânteze sâmburele fecund al unei vieți strălucite în viitor, zicem toate acele neamuri s-au șters de pe fața pământului ca colbul suflat de vânt.

Dar dacă prima condițiune a constituirei și consolidărei unui popor este patria, nu mai puțin important pentru dânsul și pentru traiul său sunt luptele și frământările ce trebuie să susție în fața sămânțiilor străine cari îl înconjoară și-i amenință pe tot momentul cu pieire clădirea ce și-a făcut. Aceste lupte și frământări se conduc și se operează de oameni mari, cari la romanii și grecii antici se numeau semizei, iar la noi viteji și voinici.

Mai târziu brațul începe să obosească, dușmanii amenințători, de asemenea slăbiți, contenesc agresiunile lor; puterea vitală din popor trebuie consumată într-alt chip; atunci începe mai cu mare vigoare agitarea inteligenței. Acesta este momentul cel mai solemn. Acest stadiu se numește — deșteptarea poporului.

Atunci te întrebi: Cine sânt? Unde mă găsesc? Ce trebuie să fac?

Fericita nația care prin faptele și lucrările sale răspunde nimerit la aceste vitale întrebări.

De la începutul secolului nostru mai ales, românii încă au simțit trezindu-se în sufletul lor nedumeritul dor de regenerare și renaștere. Popor tânăr și plin de viață, oțelit în cumplitele suferințe ale timpurilor, aprins de emulație în fața celorlalte popoare, el s-a aruncat c-un entuziasm nespus pe calea propășirei, a alergat ars de setea cea mai crudă — la izvoarele dorite ale culturei.

Dar nenumărate și grele sânt lucrurile ce trebuie împlinite pentru a face fericirea unei nații. Chiar un individ, până s-ajungă binecrescut, asigurat în esistența sa, luminat la minte, c-un cuvânt bine preparat pentru a aduce o viață demnă și folositoare, de câte ajutoare nu are trebuință?! Dar încă o nație întreagă, și mai ales o nație ca a noastră! „La lucru dar bărbați și femei, tineri și bătrâni“, ne strigă puternica voce a secolului al nouăsprezecelea. Departe de noi odihna zădarnică! Departe de noi îndeletnicirile frivole și stricăcioase intereselor noastre naționale!

Să lucrăm, dar să lucrăm inspirați de sântul glas al patriei, să asudăm dar sudoarea noastră să se scurgă pentru interesele neamului românesc.

Un model de lucrare pentru binele poporului nostru este Serbarea de la Putna, care a reîmprospătat în mintea fiecăruia român memoria sfântului erou Ștefan cel Mare și groaznicului trăznet al dușmanilor doritori de viața și leagănul nostru.

Iată serbarea, iată mărețul spectacol despre a căruia însemnătate și curs ne-am propus a prezenta lectorilor noștri o scurtă dare de samă.

Dar înainte de a face istoricul serbărei ș-a solemnităților ei, credem de interesul publicului ce n-a avut norocirea să călătorească la mănăstirea Putna a-i face încâtva cunoscută poziția topografică a acestui lăcaș sfânt, mândră și doioasă suvenire a timpului îndepărtat. Tot aci va fi locul nimerit pentru descrierea acelor podoabe și pregătiri artificiale pe cari comitetul aranjatoriu le-a făptuit spre trebuințele oaspeților și spre mărirea sărbătoarei.

Când pleci de la Hadikfalva cătră Putna, pe un drum a căruia împrejurime, dotată de natură și de oameni cu cele mai bogate daruri, cu cele mai frumoase podoabe, îți răpește vederile și-ți dezmiardă sufletul: zicem, când pleci spre Putna, zărești în depărtare înălțându-se cătră ceri falnicile coame și spete a munților Carpați. Pe de o parte ț-ar plăcea să ajungi cât de curând la țelul călătoriei, pe de altă parte ai dori să treci perpetuu pintre aceste holde înflorite, pintre aceste dumbrăvi răcoroase, unde ochii nu se satură de privirea impozantelor aleie de plopi ș-a mănoaselor țarini din Bucovina cea drăgălașă. După o călătorie de 4-5 oare în fine regiunea vegetațiunei bogate dispare, poalele munților se arată, un vânt rece te aburește, o tăcere sfântă te împresoară, și puțin câte puțin te trezești adâncindu-te în criierii munților. Aici la capătul satului, pe genunchii unei grupe de munți acoperiți cu brazi seculari, se rădică mănăstirea cu turnurile ei măiestoase. De toate părțile împresurată cu munți sfâșieți de crăpături și văi adânci și înguste; în apropierea unor mici plaiuri de verdeață încântătoare, cu drept cuvânt a fost aleasă de locașul etern a celui ce n-a avut răgaz să se odihnească toată viața sa cum se cuvine. Mănăstirea se compune dintr-o biserică destul de spațioasă, care într-una din despărțiturele sale cuprinde mormintele domnilor Ștefan cel Mare, Bogdan și Rareș ș-a mai multor doamne din epocele gloriei noastre militare. În jurul bisericei sânt rădicate în formă pătrată odăile destinate pentru călugări, odăi dintre cari cele mai multe sânt adevărate saloane. La intrare deasupra zidului este așezată clopotnița c-un turn înalt, înlăuntru din partea dreaptă o altă clopotniță mai mică, ce conține clopotul lui Ștefan cel Mare numit Bugea. Spațiul dintre biserică și edificiul cu chiliile este acoperit de verdeață și de-o grădină plină de flori, organizată după gustul cel mai bun.

Lucrările făcute de comitetul aranjator întru scopul serbărei au fost următoarele:

Din sat până la mănăstire de-amândouă părțile șoselei, pe lângă arborii naturali erau împlântate în pământ cetine de brad în două șiruri paralele. Ici și cole în direcția acestor aleie artificiale erau așezate lampioane mari și mici pentru luminație. La mijlocul drumului, considerat din sat până la mănăstire, se înălța un impozant arc de triumf, construit din crengi de brad și decorat cu o mulțime de flamuri. Pe frontispiciul arcului se cetea cuvintele: Memoriei lui Ștefan cel Mare, mântuitorul neamului. De partea dreaptă a acestui arc, pe un plai ce nu se rădică mult peste nivela drumului, era situat colosalul portic, o construcție într-adevăr minunată, încăpătoare de 1500 persoane. Înlăuntrul acestei clădiri erau așezate de-a lungul mese și lavițe de brad. Pe stâlpii din mijloc atârnau marcele țărilor române ș-o sumă de flamure mici. În fine aranjamentul dinaintea porticului, stătători din mai multe șiruri de cetine împlântate în pământ, împodobite cu drapele, era de-o frumuseță rară.

Acum, după ce-am dat lectorilor noștri o ideie palidă despre situația maiestoasă a mănăstirei și despre aranjamentele comitetului, rămâne să facem tabloul măreței festivități.

Sâmbătă sara, la 10 oare, un imens număr de oaspeți se îndrepta cătră biserică. Era momentul începerii serbărei. De-abia preoții intrase în altar, de-abia se începuse sfintele ceremonii, când la pomenirea numelui neuitatului erou clopetele se clatină, salvele de tunuri vuiesc de două părți de pe vârfurile munților. Atunci:

Mușchiul zidului se mișcă, pintre iarbă se strecoară
O suflare care trece ca prin vine un fior …
Este ora nălucirei: Un mormânt se dezvălește,
O fantomă ‘ncoronată din el iese … o zăresc …
Iese … vine cătră țărmuri … stă … în preajma sa privește.
Râul înapoi se trage, munții vârful își clătesc.

Ascultați!… marea fantomă face semn … dă o poruncă …
Oștiri, taberi fără număr împrejuru-i înviez;
Glasul ei se ‘ntinde, crește, repețit din stâncă’n stâncă,
Transilvania ‘l aude: Ungurii se înarmez.

Salutare, umbră veche! primește închinăciune
De la fiii României, pe care tu o ai mărit:

Noi venim mirarea noastră la mormântu ‘ți a depune,
Veacurile ce ‘nghit neamuri al tău nume l-au răpit.

Este imposibil de esprimat bine prin cuvinte acea impresiune înălțătoare ce te pătrundea la auzirea acelor vuiete. Sunetele clopotelor împreunate cu trăzniturile bubuitoare ale săcălușelor parcurau munții departe — departe, și mult în urmă auzeai clocotind ecourile repețite. Mai adauge la aceste splendida luminație din mănăstire și strălucitoarele focuri aprinse pe piscurile de primprejur: ș-o fericită iluzie te răpește și te transpoartă în timpurile când viteazul pe care-l celebrăm după patru secole sta cu fierul în mână, ca un zid de apărare al creștinătăței contra furiei musulmane.

Târziu noaptea oaspeții se retrag, reprezentanții și damele în odăile din mănăstire, iar ceialaltă parte a publicului pe la casele țăranilor.

Duminica la 8 oare dimineața câteva rânduri de salve anunță adunarea publicului în porticul festiv. Președintele comitetului arată în puține cuvinte energice scopul ce-a adunat atâți români la mormântul preamăritului erou al națiunei și esprimă mulțumirea cea mare de care se simte pătruns comitetul și întreaga junime academică, în fața concursului ce i-a dat națiunea întru realizarea măreței idei. Apoi publicul intră în biserică, pentru a asculta sfânta liturgie.

Aici în tot decursul sfântului serviciu divin patru tineri academici stau lângă mormântul lui Ștefan. Pe la preceasnă părintele egumen al mănăstirei, d. Arcadiu Ciupercovici, ține o predică corespunzătoare hramului, prin care eminentul preot știu atât de bine să vorbească la sufletele auditoriului, sub formă religioasă, încât dacă ni s-a încălzit sufletul de sentimente religioase, nu mai puțin am simțit inima noastră mișcându-se de patriotism și însuflețire.

Săvârșindu-se liturgia, publicul cu preoții în frunte se aranjază într-o procesiune maiestoasă care se oprește la portic. La mijlocul porticului pe o masă se vedeau urna consacrativă, epitaful lucrat pe catifea albastră închisă a d-nei Maria Rosetti, epitaful pe catifea roșie a d-nelor din Bucovina; iar lângă masă răzemate de stâlpi străluceau în toată pompa lor frumosul stăndard al d-nelor din Iași și mărețele flamure a doamnei Haralambie ș-a școalei de belle arte din Iași, provezute cu portretul lui Ștefan cel Mare, ornate cu diferite simboluri de aspirație și glorii în viitor și înzestrate cu inscripții nimerite și demne de memoria marelui domn român. Toate aceste odoare se sfințesc de cătră clerul oficiant, în urmă lumea să stropește cu aghiasmă ș-apoi în mijlocul unei tăceri adânci d. Xenopol rostește cuvântarea festivă. Acest cuvânt întrunește în sine toate elementele ce constituie un adevărat op de elocință, și nu-i mirare dacă mintea fiecăruia era fixată cu toată puterea asupra pasagelor instructive ce se desfășurau într-însul, asupra învățăturilor potrivite ce oratorul făcea să se reflecteze din faptele lui Ștefan cel Mare asupra stărei noastre de față. După aceasta veni corul compus din teologi bucovineni și intonă în cuartet imnul religios a lui Alecsandri, compus anume pentru serbare. În fine lumea se înturnă în ordinea de mai nainte la biserică pentru a se continua și sfârși sfânta liturgie, și astfel se fini serbarea hramului și festivitatea zilei dintâi întru amintirea domnului Ștefan.

A doua zi luni dimineața publicul iarăși se adună în portic și plecă ca în ziua procedentă la biserică pentru ascultarea sfintei liturghii. După liturghie procesiunea cu preoții oficianți reîntorcându-se la portic, ieu darurile: adică urna, epitafurile și standardele și le transportă în biserică, unde se depun pe mormântul aceluia pentru care le destinară dăruitorii lor. Dar înainte de a rădica darurile din portic, Prea Cuvioșia Sa părintele egumen al mănăstirei se suie la tribună și dă cetire „Cuvântului de îngropăciune la moartea lui Ștefan cel Mare“. Această orațiune funebră este un monument literar găsit în Besarabia de Hurmuzachi. Când și de cine s-a compus, nu se știe, dar că nu s-a rostit la îngroparea lui Ștefan cel Mare, cum ne spune titlul, este constatat. Fie însă compus de oricine, acest cuvânt cu drept se potrivește aproape de un model de elocință română și până și azi el te pătrunde până în adâncul sufletului și te farmecă prin stilul său plăcut și energic. Bună ideie a avut dar comitetul a-l pune în programă, căci cel ce l-a ascultat a trebuit să mărturisească că rostirea lui a fost unul din momentele cele mai însemnate ale serbărei. Unde se descrie mai bine eroismul lui Ștefan decât în acest necrolog eminent:

„Ca fulgerul de la răsărit la apus a străluminat: marturi sunt leșii, cari cu sângele lor au roșit pământul nostru; marturi ungurii, cari-și văzură satele și cetățile potopite de foc; marturi tătarii, cari cu iuțimea fugei n-au scăpat de fierul lui; marturi, turcii, cari nici în fugă nu-și putură afla mântuirea … marturi sunt toate neamurile de pe-mprejur, care au cercat ascuțitul sabiei lui! …“

Unde se face mai drept și mai deplin panegiricul iubitului erou, ca-n aceste cuvinte:

„Dar ce minte e atât de bogată în gândiri, ce limbă e așa de îndestulată în vorbe, ce meșteșug așa de iscusit la împlinirea cuvântului, ca să poată împodobi atâtea risipe ale vrăjmașilor, atâtea sfărmări de cetăți, atâtea zidiri de locașuri sfinte și atâta înțelepciune, și în cât au trăit, au înflorit și voinicia și fericirea noastră, și care toate lucrările sale și le-a pecetluit cu credința în Isus Christos: în războaie biruitor smerit, în pace domn drept și bun, iar în viața sa în parte credincios adevărat“.

În fine iată ce spune necrologistul despre Ștefan pe când se afla țara în zile de pace:

„Departe de curtea lui toată minciuna, zavistia legată, pizma ferecată, înșelăciunea izgonită, strâmbătatea împilată de tot: dreptatea împărățea pe scaun; și nu ea lui, ci el era supusul ei și șerbitoriu! De apuca armele, de ea se sfătuia; de judeca, pe dânsa o asculta; de cinstea, ei-i urma și toate le făcea ca un șerb din porunca ei! Cei vechi băznuia, că dreptatea a fugit dintre oameni; iar noi putem adeveri, că la noi stăpânea. O, viață fericită! O, obiceie de aur! o, dulce stăpânire întru carea au petrecut străbunii noștri! Oare-ți mai veni vrodată? Oare ne vom învrednici și noi a vă avea? Oare ați fost numai și ați trecut, lăsându-ne nouă numai o amară aducere aminte de voi? Atâta-i de dulce dreptatea la o stăpânire și atâta-i strâmbătatea de amară, încât noi după atâtea veacuri plângem pe un domn drept atunci când pe cei strâmbi sau îi uităm sau mi ne aducem aminte de ei fără nu să-i hulim“.

Tot înainte de a depune darurile prețioase pe mormânt se ține parastas de pomenire și se cântă frumosul imn a lui Ștefan cel Mare esecutat de corul teologic. Cu ocaziunea așăzărei darurilor se cetesc cu glas tare toate inscripțiunile de pe ele.

În fine trebuie să amintim că la toate momentele mai solemne din cursul serbărei se trăgeau clopotele dimpreună cu Bugea și se dau mai multe rânduri de salve, care toate împreună împrumutau serbărei o față mai solemnă și mai maiestoasă.

Pân-aici ne-am încercat a schița partea festivă și partea religioasă a serbărei, rămâne să informăm publicul despre partea veselă, despre petrecerile și îndeletnicirile ce au urmat în ambele zile festive cu ocaziunea meselor comune în portic și începând de sara până adânc în noapte.

La ospățul comun de duminică după amiazi cel dântâi toast l-a ținut președintele comitetului în sănătatea și lunga viață a Imperatorului Austriei. După aceasta au urmat o serie de toasturi întovărășite de discursuri patriotice și naționale, în cari se revela sentimentele aprinse și entuziasmul viu al vorbitorilor, cari nu puteau înăduși în sufletul lor nobila pornire a focului patriotic, pe lângă toată privegherea riguroasă a comisarului rânduit din partea guvernului. Cele mai mari emoțiuni au produs discursurile înfocate și adânc simțite ale d-lor Silași, prefect la seminariul gr. cat. din Viena, Sbiera, redactorul foiei Societății pentru cultura poporului român din Bucovina, Mureșanu, reprezentant din Transilvania și Procopeanu, preot din Dorna. Nu mai puțin au fost aplaudate toasturile d-lor Costinescu, Stănescu, reprezentant din Arad, a preasfinției sale episcopului Filaret Scriban ș-a venerabilului egumen al mănăstirei, Ciupercovici.

După scularea de la masă, atât duminică cât și luni se începură improvizările adevăratei petreceri comune. La sunetul armonios a unei escelente orchestre din Suceava în mai multe părți ale porticului se încinseră danțurile cele mai aprinse, atât naționale, cât și străine. Era frumos a privi hora jucată de juni și de domnișoare române din diferitele provincii. Pentru variație, în intervalele danțurilor câțiva tineri cu vocea melodioasă intonau solo cântece naționale, ce erau ascultate și aplăudate de publicul, obosit de danț, cu mare frenezie. Nu trebuie să uităm a mai aminti că luni de cătră sară toți oaspeții au ieșit afară din portic ș-au improvizat pe plaiul umed de ploaie un șir de danțuri. Într-o parte danțau grupele oaspeților, în ceialaltă poporul. Așa erau de înveseliți cu toții încât nici ploaia ce picura din când în când nu putea să întrerupă cursul danțurilor.

Pentru ca și poporul adunat la serbare, atât din satul Putna, cât și din câteva sate din apropiere, să ducă o amintire vie în inima sa, n-au lipsit măsurile cuvenite pentru a-i inspira și lui interes cătră însemnătatea sărbătoarei. Astfel câțiva din inteligență au adunat pe țărani în sat, de acolo punându-se în fruntea lor i-au condus în sunetul marșului în monastire, unde au îngenuncheat de mai multe ori ș-au făcut închinăciuni înaintea arcului de triumf ș-a fațadei monastirei, pomenind numele marelui Ștefan. Apoi intrând în curtea bisericei au fost întâmpinați de venerabilul egumen, care și de astă dată le-a adresat cuvinte pline de învățătură și de sfătuiri adevărat părintești. Încât pentru ospăț pentru popor comitetul s-a îngrijit de un bou, care s-a fript întreg și s-a împărțit pe movila de lângă portic în regula cea mai bună.

Astfeli se fini acea serbare, a căreia amintire va rămânea neștearsă din inimile române și de la care, credem, fiecare s-a întors cu mai multă tărie în suflet, cu mai mult respect pentru eroii trecutului nostru și cu mai multă abnegare în ceea ce privește interesele noastre comune.

Oricine ce va zice, această serbare a ieșit pe cât se poate de bine, mulțămită energiei și zelului comitetului aranjator, mulțămită acelora cari prin concursul material au făcut posibilă ținerea ei.

Să deie ceriul ca să ajungem asemine momente mai adeseori, să ne întâlnim pe mormintele strămoșilor noștri plini de virtute, și să ne legăm de suvenirea lor cu credința și aspirațiile vieței noastre. Numai cu chipul acesta vom putea conserva patria ce avem; numai cu chipul acesta neamul românesc poate spera slavă și pomenire în viitor! …

Poezie de Dimitrie Gusti distribuită de Eminescu la Serbarea de la Putna:

Închinare lui Ștefan-Vodă sau La mormântul lui Ștefan cel Mare

Și strunile plesnite și harpa desfăcută
În salcia pletoasă, de care atîrna
L-a Isterului rîpe, acuma este mută,
Și cîntul ei de aur nu pot a-l deștepta.

Ce vînt trăgînd s-aude sub crengile plecate
Spre unda cristalină ce fuge șopotind,
Și umbrele din apă tot rînduri înecate
Se par că lasă-n urmă o voce suspinînd ?

Durere !… și-i profundă cînd România plînge
Cu fruntea-nfășurată de doliu la mormînt ;
Durere-i pretutindeni, durerea se răsfrînge,
În valea și Carpatul ce-i românesc pămînt.

Ca valurile mărei ce-n sînu-i se frămîntă
Și spre un țărm sau stîncă se-mping a se opri :
Așa durerea sparge o țară și s-avîntă
Colo spre mănăstire la Putna a lovi.

De printre munți, cîmpie, din unghiuri depărtate,
Din tîrguri, municipii, cotune, un popor,
De-același curat sînge, se scoală să ia parte
La zi de sărbătoare, la rugăciune-n cor.

Cu-a națiunii cruce, de secoli ferecată,
Ca pelerin sosește la noua Golgota
Unde eroul zace și țărna-i fu uitată
Tăcere… Este ora acum a ne ruga.

Mărire ție Doamne ! O ! Iehova, mărire !
Ce verși în noi durerea ca balsamul ceresc,
Să curăți moliciunea, nedemnă moștenire,
La pragul casei tale, palat dumnezeiesc.

Virtutea românească, virtutea strălucită
De patrie și lege, aici în sanctuar
Se știe-nmormîntată. O dalbă zi-i sosită,
Poporul stă-n genunche s-o-nvețe la altar.

Și imn de rugăciune sub bolțile bătrîne
Vibrează cu putere, și fumul maiestuos
De smirnă, de tămîie, din vasele divine
Se urcă către tîmplă în nour luminos.

Stă sus martirul lumii ce-i Dumnezeu putinte,
Iar jos l-a lui picioare mormîntul umilit
Al omului, în care un snop de oseminte
E-o mînă de cenușă, odor neprețuit.

Din astă catacombă și mucedă și rece,
Din ist sicriu de gheață în noapte-nfășurat
Cu giulgiul nepăsării, un fulger iaca trece
Și de-a virtuții raze tot templu-i decorat.

În nimbul ce-ncunună mormîntul se zăreze
Lipnițul, Grumăzeștii și Balta și Ciceu,
Dumbrava Roșă, Baia și cum îngălbinește
Făloasa semilună la Racova de greu.

Dar printre fum și lupte în cercul de lumină
Se văd cerești casteluri de-a lui Hristos tării,
Și între ele-i Putna în care-adînc se-nchină
Lui Ștefan-Vodă astăzi ai României fii.

Aice e fîntîna cea plină de mărire,
De sînta pietate, de-al patriei amor ;
Aice-i eroismul ce trăsnet de-ngrozire
Fu dușmanilor țării sfărmînd trufia lor.

O, mamelor române ! aduceți-v-aminte
Că dintre voi fu una : Elena, ce ne-a dat
A patriei mărire ! Și cînd lipiți fierbinte
La sînul vostru pruncul, îi dați un sărutat.

Un sărutat de mamă, extaz de bucurie,
Ce numai sus în ceruri se poate repeta,
În numele lui Ștefan îl dați să reînvie,
Și duceți pruncul vostru la Putna-a-l închina.

Iar tu, junime verde, la ist izvor de viață
Cu unde de virtute ce-i a mărirei loc :
Învața-a iubi țara, a o iubi învață
Și-n el inimă, suflet călește-ți ca-ntr-un foc.

Așa, junime scumpă, frumoasă auroră
A patriei române ! Al vostru viitor,
Și-al națiunii soare, din a virtuții horă
Se naște, vă surîde, vă cată cu amor.

În leagănul de moarte vederea nu pătrunde
Că-i noapte fără ziuă, că-i soarele apus :
Dar spiritul sondează și-n mușchiul lui, fecunde
Seminți de lauri zice : că Ștefan v-au depus.

Din turnul mănăstirei cu fruntea-ncărunțită
De patru secoli cîntă un glas armonios
Și-a lui vibrare dulce de-aramă curățită
Prin flăcări întreite, e imn religios.

E-a clopotului Buga suspin și lamentare,
Ce-a munților ecouri de freamăt le-au împlut,
Ah ! cîntă la mormîntul ce astăzi e-n serbare
Că glasu-ți pentru lume și cer este făcut.

Te leagănă pe vînturi, și-a ta melancolie
Misterioasă limbă în inimă lovind,
Fă lacrime să curgă, colo fă-n veșnicie
Eroul să tresalte, al tău glas auzind.

Și strunile plesnite, și harpa desfăcută
În salcia pletoasă, de care atîrna
L-a Isterului rîpe, acuma este mută
Și cîntul ei de aur nu pot a-l deștepta.

O, munți și văi profunde, oh ! dați-mi pentr-un nume
Sublima voastră voce, că-i trist sufletul meu.
Dar bardul nu, nu cîntă… el plînge și-apoi spune :
O, Ștefan ! tu ești mare și la mormîntul tău !

1871

1871: Serbarea de la Putna

Solemnitatea depunerii darurilor oferite de români şi românce pe mormântul lui Ştefan cel Mare, la mănăstirea Putna”, de Carol Popp de Szatmari (Familia, Anul VII, nr. 38, 19 septembrie / 1 octombrie 1871).

*

Epocile ce, în genere, istoria le scrie cu litere de aur sunt din acelea pe care lumea le-a stropit mai mult cu lacrimi. Câte nevoi, câte amaruri, câte vieţi n-au costat pe naţiuni secolele pe care posteritatea le-a onorat cu numele de mari!

*

Din numărul acestora e şi secolul al XV-lea. Bărbaţi de-o rară valenţă l-au împodobit cu fapte neuitate, iar generaţiile ce s-au succedat, de atunci, până azi, îl tot admiră, dar fără a-l egala. Românimea a avut cel mai frumos rol în cruntele-i evenimente, rol spre care, astăzi, se concentrează aspiraţiunile naţionale.

*

Lumea-ntreagă sta-n mirare:

Ţara-i mică, ţara-i tare…

Şi duşmanul spor nu are!

*

Da, era mică ţara Moldovei, era neînsemnat ţinutul apărător al creştinătăţii şi, de aceea, ei, cronicarii străini, îl numeau „regulus Moldaviae”, însă baciul care o conducea era viguros şi hotărât, prin urmare, respectat de străini. Ţara era mică, dar tare, pentru că tăria ei consta în iubirea de independenţă, în ardoarea de înflorire a neamului, în conştiinţa că românii sunt o gintă de viteji războinici. Era mică ţara, însa tare, pentru că se îndeletnicea nu cu pompoasele fraze ale diplomaţiei şi cu politica nenorocită – şi aceea rău înţeleasă –ci cu ascuţişul sclipitor al spadei şi cu vârful străpungător al săgeţii. Spectacol de mirare: o mână de bravi uniţi zdrobeşte mii de ordii furioase!

*

Ţara era mică, dar tare, căci iubirea către conducătorul lor însufleţea pe oşteni şi pentru că oştenii erau toţi românii, toţi, strămoşii noştri. Ţara era mică, dar cu atât mai tare, cu cât luceafărul destinelor sale, adăpat de o nestrămutată credinţă, îşi pleca genunchii la sfinţirea altarelor, în loc de a pleca grumazul naţiunii sub jugul năvălitorilor; pentru că speranţa o punea în propriile puteri ale ţării; pentru că ştia cumpăni împrejurările, pentru că iubea munca şi agitările sufletului, iar nu lenea şi plăcerile! Toate aceste reamintiri nu puteau lipsi din cugetările acelora care se deciseră a serba memoria eroului de acum patru secole.

*

Această frumoasă festivitate, concepută, încă anul trecut, de astă data se realiză, anume pe aceste baze. Şi realizarea ei are cu atât mai multă însemnătate, cu cât zgomotul şi senzaţia ce le produse, pe deoparte preocupă îndeajuns ţara ce pretinde a avea în posesiune Bucovina, iar pe de alta, împinse la Putna români de prin toate unghiurile Daciei. Dificultăţile de toată natura, zgomote şi discreditări, rumori false şi răutăcioase orbeau înăuntru şi în afară. Azi, toţi trebuie să-şi oprime violenţa, căci serbarea de la Putna e un fapt împlinit, şi împlinit astfel precum reclamau aşteptările şi dorinţele noastre. Viitorul ne va spune de câtă valoare vor fi binefăcătoarele-i fructe!

*

În 13/25 august 1871, expuserăm, pe scurt, schiţa programului acestei serbări. Azi, când ea s-a realizat, avem dreptul şi, mai cu seamă, datoria de a aşterne o dare de seamă despre modul îndeplinirii ei. Şi, mai întâi de toate, câteva cuvinte în privinţa preparativelor.

*

Comitetul conducător publicase, de mai înainte, mai prin toate ziarele, şi rugase pe familiile şi persoanele ce vor să asiste la serbare a anunţa de mai înainte, până la 20 ale lunii, în stil nou. Abia vreo treizeci de epistole sosiseră, în sensul acesta, pentru care se aprovizionaseră locuinţele necesare. Când, însă, sosi ajunul zilei de solemnitate, o enormă mulţime de trăsuri se îndesă spre Putna şi numărul oaspeţilor crescu atât de mult, încât trecea peste toate aşteptările Comitetului conducător.

*

Dificultăţile ivite, la improvizarea, în interiorul mănăstirii, de paturi rustice şi îngrijirea de locuinţe, pe la sătenii români din comună, ne dădură mult de lucru; gratie ceriului, mulţimea oaspeţilor putu dobândi adăpost, în contra recii clime de la munte. Am putut constata, cu satisfacţie, că marea majoritate dintre cei veniţi, animaţi de frumoasa idee ce o întruneau, se mulţămeau, pe deplin, cu modestele înlesniri, ce i se procurau.

*

Una dintre dificultăţile cu care mai avea să se lupte comitetul conducător fu reaua voinţă şi panica sătenilor din comună, care, la ivirea primului stindard, începură a se îngrozi şi a răspândi vorba că Putna va fi teatrul unui sângeros război. Se zice că nişte intrigi, provenite de la cei ce voiau ca serbarea să cadă, agitaseră, de mai înainte, spiritele din Bucovina. Dacă, însă, unele împrejurări erau nefavorabile, trebuia să se găsească o mână de ajutor. O găsirăm. Sfinţia Sa părintele Arcadie Ciupercovitz, superiorul mănăstirii, erudiţie şi inimă cu excelente simţiri româneşti, se poate numi, cu drept cuvânt, patronul serbării. Fără puternicu-i sprijin şi luminatu-i concurs, nu ştiu ce am fi putut realiza, în privinţa serbării. N-am putea, apoi, să nu mulţumim, în public, doamnei Aglaia Dimitrovitză, născută Ciupercovitz, şi familiei Giurgiuvanu, din Bucovina, pentru toate ajutoarele şi înlesnirile ce, cu o bunăvoinţă exemplară, le oferiră în interesul acestei serbări.

*

Membrii comitetului conducător al serbării (Membrii comitetului, din partea Universităţii din Viena: dd. Ioan Slavici, Mihai Eminescu, Gribovschi, P. Dan, Cocinschi, Vasile Moraru, St. Ciurcu şi Luţiu. Membrii din partea Universităţii din Bucureşti: A. Brătescu, G. Dem. Teodorescu, Gr. G. Tocilescu. Membrii din partea Univesităţii din Iaşi: Resu, Iromescu şi Maroneanu. Din Berlin : A. D. Xenopol. Cu toţii, cincisprezece, la număr – menţionaţi în nota de subsol – n. n.), ajutaţi de junii studenţi din Bucovina, fură singurii aranjatori ai festivităţii; lor le incumba toată răspunderea, toate neajunsurile ce s-ar fi putut, pe ici-colea, strecura, toată onoarea pentru zelul şi ostenelile ce, cu toată modestia, trebuie să Ie-o recunoaştem unora dintr-înşii, şi mai cu seamă celor prezenţi, de timpuriu, la Putna.

*

Sâmbătă, 14/26 august 1871, în ziua în care sosi marea parte din oaspeţi. Doi membri ai comitetului (dd. G. Dem. Teodorescu, din Bucureşti, şi Sterie Ciurcu, din Viena – nota de subsol – n.n.), cu însemne tricolore, îi întâmpinară, calări, Ia punctul Vicov, şi la sosirea în mănăstire fură salutaţi cu câte trei salve. Până noaptea, târziu, oaspeţii se îmbulzeau mereu. Serbarea, însă, se începea prin serviciul religios, anunţat de salve.

*

În seara sâmbetei de 14/26 august, câteva zeci de salve, date la unu anume semnal, de către sătenii români, aşezaţi pe culmile dealurilor învecinate, vestiră începutul marii sărbători, care, prin proporţiile ce lua, merita, cu drept cuvânt, a se numi naţionale.

*

Privegherea religioasă începu pe la 10 ore; oficiară cinci preoţi şi un diacon, în asistenţa călugărilor mănăstirii, a sfinţiilor lor episcopii Filaret Scriban şi Iosif Bobulescu, arhimandritului Ieronim Butureanu, delegaţii Mitropoliei din Iaşi, a altor clerici, a prefectului ţării şi a multitudinii oaspeţilor, între care diferiţi reprezentanţi. Arcul de triumf şi aleea de brazi, ce conducea, de la porticul festiv, până la mănăstire, erau iluminate. Răpitoarea frumuseţe a admirabilelor poziţiuni, ce se prezentau ochilor avizi ai vizitatorilor, favorizate şi de o lună strălucitoare, făcu ca acest mic început să dureze până târziu, în noapte, când numeroase trăsuri cu noi oaspeţi urmau a sosi la mănăstire.

*

Mai înainte de a expune partea principală a serbării, să dăm o mică idee despre portic şi arcul de triumf. De la poarta mănăstirii, împodobită cu cetină sau craci de brazi, de la urele căreia se înălţau două stindarde cu culorile naţionale şi pe care se observa, de departe chiar, săpată în piatră marca Domnilor Moldovei, cu bourul tradiţional, delfinii, luna şi soarele, de la această poartă se întindea aleea de brazi, care conducea la porticul festiv. La mijlocul aleii se ridică un verde arc de triumf, cu inscripţia, în litere aurite: „Memoriei lui Ştefan cel Mare”, şi ornat cu o frumoasă marcă aurie a Domnilor Moldovei, apoi, în mod simetric, cu diferite stindarde, între care tricolorul naţional, fâlfâind în mijloc, la locul de onoare, întocmai după spusele baladei:

*

„Românescul steag, cu fală,

Fâlfâie falnic în cer!”.

*

În apropiere, pe un şes, la poalele muntelui umbrit de mii şi mii de brazi, care seamănă cu tot atâţia viteji oşteni, se întindea, pe coloane, porticul festiv, acoperit, de asemenea, cu ramuri verzi de cetină, împletit cu ghirlande şi presărat cu flamuri. În frunte, la intrarea principală, strălucea marca României libere, dulce simbol al aspiraţiunilor tuturor românilor, precum şi alte diferite mărci ale ţărilor române, ce compun Dacia, steme datorate penelului distinsului nostru pictor român E. Bucescu (Epaminonda Bucevski – n. n.). Aspectul acestor decoruri, combinat cu impunătoarea înfăţişare a poziţiunilor şi variat de culorile flamurilor unduitoare, formau un spectacol din cele mai plăcute, în mijlocul munţilor şi costişelor, călcate, odinioară, de şiruri compuse din cei mai bravi oşteni, ai celui mai viteaz Domn. Toate acestea vor forma un tablou neuitat, în memoria acelora dintre noi, care avurăm fericita ocazie de a lucra, cu propriile noastre mâini, la aşezarea şi înfrumuseţarea lor.

*

Duminică, în 15/27 august 1871, între orele opt şi nouă, dimineaţa, întreite rânduri de salve anunţau întrunirea oaspeţilor în porticul festiv. Membrii comitetului, încinşi cu eşarfe tricolore, purtând cocarde naţionale şi în ţinută de gală, înconjuraţi de junimea academică, care, de asemenea, purta cocarde, felicitară, de bună venire, pe vizitatori, al căror număr crescuse şi mai mult. Preşedintele comitetului rosti, de pe tribună, sub cerul liber, în faţa porticului, cuvântarea sa inauguratoare, serioase consideraţiuni asupra cauzelor existenţei noastre naţionale şi a mobilului ce atrăgea, la Putna, atâtea mii de inimi: „Bine aţi venit, fraţilor! Vă salut la mormântul lui Ştefan cel Mare!”.

*

Adunarea intră, apoi, în biserică, aşezându-se după ordinea de mai înainte stabilită: clerul, comitetul, domnii reprezentanţi, celălalt public etc. Nouă salve salutara începutul sfintei liturghii, oficiată de Sfinţia Sa egumenul, de clerul mănăstirii şi cel de prin comunele învecinate. Înainte de priceasnă, Sfinţia Sa egumenul Arcadie Ciupercovitz, cu figura-i afabilă, dar şi impunătoare, cu vocea-i sonoră şi vibrantă, ţinu o excelentă predică, corespunzătoare hramului bisericesc, în care accentua pioasele sentimente ale strămoşilor noştri, credinţa urmată întotdeauna de victorii a marelui fondator al mănăstirii şi bunele exemple urmate pe merituoşii şi demnii urmaşi din familia lui Ştefan, şi termină demonstrând că cultivarea şi luminarea inimii şi minţii româneşti este cea mai puternică condiţie, de natură a ne ridica la splendoarea frumosului nostru trecut.

*

În tot timpul serviciului divin, mormântul venerat al marelui Ştefan, împodobit cu ghirlande de flori şi făclii, era vegheat de o gardă de onoare, compusă din patru dintre membrii Comitetului conducător. După predică, clerul, în veşminte sacre, purtând icoane, evanghelii, cruci şi stindarde de-ale bisericii, urmat de membrii comitetului, de diferiţi reprezentanţi (dd. Cristian Cerchez, primarul de Iaşi, Dimitrie Gusti, Mihail Cogălniceanu, Ion G. Sbiera, Dimitrie Lupaşcu, Hociung, D. Văsescu, Cananău, Docan, V. Adrian, Bosie, Mihăileanu, Ionescu, Costinescu şi alţii mulţi, ale căror nume nu le mai ţinem minte – notă de subsol – n. n.) , de numerosul public, de domni şi doamne, mai ales din Bucovina şi Moldova, între două şiruri de juni academici, purcese, în bubuitul salvelor şi în sunetul jelitor al clopotelor, purcese spre porticul festiv, unde, pe o masă spaţioasă, se aflau, învelite cu crep negru, urna consacrativă de argint, cele două magnifice epitafuri şi stindardele, între care al doamnei Haralambie, din Craiova, se distingea prin frumosul portret al marelui Ştefan, prin bogăţie şi prin inscripţiunile, cu care era ornat.

*

Acesta preţioase daruri se sfinţiră, asistenţa fu stropită cu agheasmă, domnul Xenopol rosti, de pe tribună, cuvântarea festivă, publicată în coloanele acestui ziar, şi corul teologilor intonă următorul imn religios, făcut anume pentru această ocaziune, şi încă de anul trecut, de domnul Vasile Alecsandri, muzica de A. Flechtenmacher:

*

Etern Atotputernic, o, Creator sublime,

Tu, ce ai dat lumii viaţă şi omului cuvânt,

În tine crede, speră întreaga românime,

Glorie ţie-n ceruri, glorie pe pământ!

 

Sub ochii tăi, în lume, lungi valuri de-omenire

Pe marea veşniciei dispar ca nori în vânt

Şi-n clipa lor de viaţă, trecând, strigă-n uimire:

Glorie ţie-n ceruri, glorie pe pământ!

 

Tu din sămânţa mică înalţi stejarul mare,

Tu junelor popoare dai un măreţ avânt.

Tu-n inimile noastre ai sacre, vii altare:

Glorie ţie-n ceruri, glorie pe pământ!

 

În tine-i viitorul, trecutul şi prezentul,

Tu duci la nemurire, prin tainicul mormânt.

Şi numele-ţi cu stele lumină firmamentul,

Glorie ţie-n ceruri, glorie pe pământ!

 

Etern Atotputernic, o, Creator sublime,

Tu care ţii la dreapta-ţi pe Ştefan, erou sfânt,

Fă-n lume să străluce iubita-i românime,

Glorie ţie-n ceruri, glorie pe pământ!

*

Procesiunea, ca şi în ordinea dintâi, se reîntoarce în biserică, spre sfârşirea liturghiei şi binecuvântării, după care, apoi, oaspeţii merg a se aşeza pe băncile construite în portic, spre a prânzi la masa comună. Membrii comitetului, în ţinutele oficiale, serveau la această masă de onoare, pe care o onorau, cu prezenţa lor, preşedintele ţării, domnul Reni, clerul, parte din reprezentanţi, ceilalţi asistenţi, şi la care participară aproximativ peste 1.000 de oaspeţi.

*

Primul toast fu ridicat de preşedintele comitetului, în sănătatea împăratului Austriei, după datina autoritară a ţărilor de sub dualism. Domnul Reni, administratorul Bucovinei, român de naţionalitate, mulţumi, din partea guvernului austro-maghiar, comitetului şi întregii adunări pentru frumoasa atitudine, ordine şi aspiraţiunile ce manifestau. Diferitele toasturi, ţinute de bărbaţi ca domnii Sbiera, Bosie, Lupaşcu, Silagi etc. etc. pentru prosperitatea poporului, a naţiunii române, a luptătorilor, pentru revindecarea drepturilor străvechi, făcură să dureze până târziu acest ospăţ şi, cu toată bura de ploaie, ce udase pământul, hore vesele se întinseră pe câmpia de la dreapta porticului, la poalele muntelui, înnegrit de umbrele serii, animate şi întreţinute de sunetul muzicii.

*

Ţăranul bucovinean, de un secol izolat de ceilalţi fraţi ai săi, se vedea alături, într-o horă de unire, cu aceia pe care, uitând că-i sunt egali, se siliseră până aici, mai mult, a-l respecta, decât a-l iubi. Şi unde, până aici, se temea de serbare ca de un ce funest, acum putneanul se grăbea a întreba: „Când o să se mai facă d-alde astea? Bătrânii noştri nu ne-au spus să fi mai văzut o asemenea pomenire!”.

*

Astfel, această frumoasă şi memorabilă zi se termină cu veselia cea mai sinceră, abia pe la miezul nopţii, luminată de razele îndepărtate, ce le trimiteau focurile de răşină, aprinse pe diferitele culmi ale munţilor (Albina, Anul VI, Nr. 73, joi 9/21 septembrie 1871, Preluare de la Dragușanul.Ro).

1871, Familia: Serbarea de la Putna

Manastirea Putna – Desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Serbarea de la Putna, în memoria lui Ştefan cel Mare, precum aflăm a ieşit foarte splendid, participând unu public numeros. Începutul serbării s-a făcut sâmbătă, în 14/26 august, la zece ore, seara, cu privegherea religioasă, anunţată, la intrarea în biserică, cu 21 de salve, tragerea tuturor clopotelor sfintei mănăstiri şi splendida iluminare a bisericii şi a întregii mănăstiri. Cinci preoţi şi un diacon îndepliniră oficiul re­ligios.

*

Duminică, în 15/27 august 1871, de la opt, până Ia nouă ore, dimineaţa, trei rânduri de salve succesive anunţară adunarea oaspeţilor în porticul festiv, unde comitetul îi felicită de bună-venire.

Şase salve anunţară începerea sfintei liturghii. Adunarea întreagă intră în biserică, unde şapte preoţi şi doi diaconi celebrară sfânta liturghie, iar la priceasnă, părintele Ciupercovici, egumen al mănăstirii Putna, ţinu o predică corespunzătoare hramului bisericii, o cuvântare care face onoare talentului oratoric al sfinţiei sale.

*

De aici, se întinse o majestoasă procesiune, salu­tată de salve, până la porticul festiv, construit în apropiere de aleea ce conduce la mănăstire, unde se descoperiră şi se sfinţiră: urna de argint, epitaful doamnelor din România, al celor din Bucovina, flamura doamnelor din Iaşi, a doamnei Haralambie, a Institutului de Bele-arte din laşi, a domnului Popovici, din Viena, a damelor române din Crişana etc.

După acestea, domnul A. D. Xenopol, al cărui ela­borat s-a admis la concurs, rosti cuvântarea festivă, frumoasă şi bine simţită, în care a exprimat, într-un stil corect şi românesc, simţăminte nobile şi cuge­tări de înalt patriotism. Terminându-se cuvântarea, corul teologilor români intonă acest „Imn religios”, compus anume de domnul Vasile Alecsandri, muzica de domnul A. Flechtenmacher:

*

Etern Atotputernic, o, Creator sublime,

Tu, ce ai dat lumii viaţă şi omului cuvânt,

În tine crede, speră întreaga românime,

Glorie ţie-n ceruri, glorie pe pământ!

 

Sub ochii tăi, în lume, lungi valuri de-omenire

Pe marea veşniciei dispar ca nori în vânt

Şi-n clipa lor de viaţă, trecând, strigă-n uimire:

Glorie ţie-n ceruri, glorie pe pământ!

 

Tu din sămânţa mică înalţi stejarul mare,

Tu junelor popoare dai un măreţ avânt.

Tu-n inimile noastre ai sacre, vii altare:

Glorie ţie-n ceruri, glorie pe pământ!

 

În tine-i viitorul, trecutul şi prezentul,

Tu duci la nemurire, prin tainicul mormânt.

Şi numele-ţi cu stele lumină firmamentul,

Glorie ţie-n ceruri, glorie pe pământ!

 

Etern Atotputernic, o, Creator sublime,

Tu care ţii la dreapta-ţi pe Ştefan, erou sfânt,

Fă-n lume să străluce iubita-i românime,

Glorie ţie-n ceruri, glorie pe pământ!

*

Apoi, se citiră inscripţiunile de pe daruri, şi procesiunea se întoarse în biserică, spre încheierea sfintei liturghii .

S-a dat o masă comună în portic. Preşedintele comitetului (Ioan Slavici – n. n.) purtă toastul prim, pentru împăratul, apoi se cântă „Gott erhalte”. Urmară, apoi, o mul­ţime de toasturi, şi preşedintele numai de la doi inşi luă cuvântul: domnii Tocilescu (Bucureşti) şi Mureşanu (Gherla). Seara, după vecernie, mănăstirea se ilumină şi se făcu foc bengalic, pe culmile munţilor dimprejur.

 *

Luni, în 16/28 august, la opt ore, dimineaţa, junimea academică, diferiţii domni reprezentanţi, clerul şi autorităţile publice se adunară în portic şi, apoi, merseră în biserică, să asiste la sfânta liturghie, după care urmă ieşirea, cu procesiune, pentru aducerea darurilor în biserică, şi părintele egumen al mă­năstirii dete citire „Cuvântului de îngropăciune, la moartea lui Ştefan cel Mare”.

Conductul festiv păşi, în sunetul Bugii, clopot turnat încă de pe timpul lui Ştefan cel Mare.

*

După intrarea în biserică, se ţinu parastasul de pomenire, la care avu loc îngenunchierea generală, cu citirea rugăciunii de iertăciune, apoi corul teologilor intonă „Imnul Iui Ştefan cel Mare”, făcut anu­me de domnul Vasile Alecsandri, muzica de domnul A. Flechtenmacher. Acest imn suna astfel:

 

La poalele Carpaţilor,

Sub acest vechi mormânt,

Dormi, erou al românilor,

O, Ştefan, erou sfânt!

Ca sentinele falnice

Carpaţii te păzesc.

Şi de sublima-ţi glorie

Cu secolii şoptesc.

Când tremurau popoarele

Sub aprigii păgâni,

Tu le-apărai cu sângele

Vitejilor români…

Cu drag privindu-i patria

Şi moartea cu dispreţ,

Măreţ în sânul luptelor,

Şi-n pace-ai fost măreţ!

 

În cer apune soarele

Strângând razele lui,

Dar într-a noastre suflete

Etern tu nu apui.

Prin negura trecutului,

O, soare-nvingător,

Lumini ca raze splendide

Prezent şi viitor!

 

În timpul vitejiilor,

Cuprins de-un sacru dor,

Visai Unirea Daciei

Cu-o turmă şi-un păstor.

O, mare umbră eroică,

Priveşte visul tău:

Uniţi suntem în cugete,

Uniţi în Dumnezeu!

 

La poalele Carpaţilor,

Lâng-al tău vechi mormânt,

Toţi în genunchi, o, Ştefane,

Depunem jurământ:

„Un gând s-avem, în numele

Românului popor,

Aprinşi de-amorul gloriei

Şi-al patriei amor!”.

Patruzeci de salve, ca reamintire de mănăsti­rile zidite de marele erou, şi sunetul Bugii anunţară aşezarea darurilor pe mormânt. În fine, serbarea se termină, prin un ospăţ comun, cu un discurs preşedinţial.

După serbare, junii prezenţi ţinură un congres, unde, între altele, se decise a se edita un ziar al junimii. Acesta va apare la Viena, sub titlul „Naţionalismul”.

*

Acum, să ne reîntoarcem la unele detalii! Urna consacrativă, ce s-a depus pe mormântul viteazului Ştefan cel Mare, turnată în argint curat şi lucrată cu destulă artă şi bun gust, are următoarea inscripţiune: „Eroului. Învingătorului. Apărătorului existenţei române. Scutului creştinătăţii. Lui Ştefan cel Mare. Junimea română academică. MDCCCLXX”.

Epitaful trimis de doamna Maria C. A. Rosetti şi acela al doamnelor din Bucovina, unul lucrat pe catifea albastră-închis, şi altul pe catifea roşie-conabia, sunt nişte odoare, în adevăr preţioase.

*

Arcul de triumf, ce se înalţă pe calea ce con­duce la mănăstire, fu dedicat „Memoriei lui Ştefan cel Mare, mântuitorul neamului!”. Pe frontispiciile laterale, au fost, în stânga, versurile: „Ştefan, Ştefan, Domnul mare, / Seamăn pe lume nu are / Decât numai mândrul soare”, iar. De-a de a dreapta: „Ştefan, voivodul Ştefan, / Bate pe turc, pe tătar, / Bate pe leah, pe maghiar!”.

Stindardele principale au purtat numele celor mai însemnaţi fundatori ai ţărilor şi neamului român, ca Traian, Dragoş, Radu-Negru; al celor mai devotaţi bărbaţi pentru romanitate, ca Iancu, Horia-Cloşca-Crişan, Tudor Vladimirescu etc.

*

În decursul serbării, s-au împărţit şi nişte medalii de bronz şi argint, bătute anume pentru festivitatea acesta, cu următoarea inscripţiune: „Putna – 15 august 1871”, iar pe cealaltă parte: „Memo­riei lui Ştefan cel Mare – Râvnitorii gloriilor străbune”.

La această serbare, Romania fu mai bine reprezentată, mai multe oraşe trimiseră anume delegaţi, întocmai ca şi Societatea Academică (viitoarea Academie Română – n. n.). Dintre somităţile literare, numai domnii Cogălniceanu şi Vasile Alecsandri (ce ironie a soartei: dar Eminescu? dar Slavici? – n. n.) par­ticipară, dar şi aceştia numai jumătate de zi.

*

Boierimea Bucovinei, din cauze mai înalte, politice, excelă prin absenţa sa admirabilă. Transilvania fu reprezentată prin trei inşi, Ungaria, de asemenea (Familia, Anul VII, nr. 35, 29 august / 10 septembrie 1871).

Preluare de la Drăgușanul

Putna, Chilia lui Daniil Sihastrul – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883). Ilustratii cu Putna de la Dragusanul.Ro

Adenda

Articole pregătitoare

SĂ FACEM UN CONGRES

Dacă răsturnarea ministeriului Giskra-Hasner ar aduce cu sine căderea sistemei, a constituțiunei, a dualismului, ce rol vor juca românii la regenerarea bătrânei Austrie? Sta-vor ei cu mânele în sân, cum sunt obicinuiți a sta, intimida-se-vor de țipetele bufone ale maghiarilor sau nemților, ori vor merge cu fruntea deschisă, solidari cu celelalte națiuni cari au aspirațiuni comune nouă, spre a apela la simțul de dreptate al tronului, spre a-l sili să ceadă voințelor supreme ale popoarelor? Până când să domnească cutare ori cutare și nu toți? Suveranitatea și legislațiunea trebuie să purceadă de la toate popoarele ca atari, și puterea esecutivă trebuie redusă la simplul rol de mașină fără voință proprie în mecanismul cel mare al statului. Nimeni nu trebuie să fie aicea stăpân decât popoarele însele, și a trece suveranitatea în alte brațe decât în acelea ale popoarelor e o crimă contra lor. Eu nu înțeleg aicea două popoare ori două coterie, ci pre toate. Dar pentru a efectua această reformă mare într-un stat unde sunt atâtea rămășițe putrede ale trecutului, atâtea prejudețe fatale și atâtea mașine vile și fără de suflet, gata în orice moment de a susținea acele prejudețe trebuiește o energie eroică, trebuie cu desprețul libertății și a vieții tale să proclami ceea ce ai datoria de a proclama.

În această operă ce pare a se pregăti, românii trebuie să joace un rol eminamente activ. Trebuie ca sufletul acestei națiuni vechie să lucreze cu toată vigoarea sa de fier, căci aicea nu mai e vorba de declamațiuni vane, ori de oportunitate, acuma nu-i mai e permis nimănui de a merge cu cutare ori cu cutare persoană, fie aceea prelat, fie ilustritate, fie magnificiență, ci cu toții uniți trebuie să mergem cu principiul, cu națiunea. Și, într-adevăr, dacă ar fi în inima noastră o singură scânteuă din virtutea antică a oamenilor pre carii noi ne măgulim de a-i avea de străbuni, a romanilor, am vedea ce absurd e să cerșim de la maghiari drepturile cari ni se cuvin și cari trebuie să ni le luăm pre altă cale.

Românii, în genere vorbind, s-au purtat mai mult rău decât bine. Să ne silim a nara faptele.

Adunarea de la Miercurea se constituie și-și alege un comitet. Un comisar gubernial oarecare sistează activitatea acelui comitet, fără ca să arate din ce cauză, și românii primesc această sistare fără ca să proteste în fața lumei, fără ca această infracțiune în dreptul de a se întruni să fie urmată de destituirea funcțiunarului și a ministrului ce a ordonat-o. Amploiatul, fie el ministru, fie comisariu regesc, trebuie să înțeleagă spiritul legilor al căror mănținătoriu e și trebuie să le interprete cu fidelitate. Îndată ce nu știe ori nu voiește a le interpreta fidel, trebuie destituit.

Uniunea Bănatului a fost forțată, căci a fost făcută contra voinței românilor, uniunea Transilvaniei a fost făcută fără de a se întreba românii. Cine a protestat contra? Cine a alarmat Europa într-o cestiune atât de gravă? Nimeni.

Avem dreptul de a petițiuna. Sala tronului este, trebuie, să fie deschisă popoarelor ca și indivizilor, și inima suveranului trebuie să fie dreaptă și nepărtinitorie, fără considerente unilaterale, față cu toți, asemenea limbei la cumpănă, asemenea ecuilibrului voințelor umane ce se numește drept; căci în secolul al nouăsprezecelea aceasta e singura rațiune de a fi a monarhilor, alta nu cunoaștem și neci nu voim a cunoaște. Ei bine, cine a uzat energic de acest drept pentru a scăpa națiunea română de forțarea la o uniune pre care ea n-o voiește și n-o recunoaște? Nimeni.

În Năsăud, un om se alege cu un vot, ba are până și temeritatea de a cere verificarea acestei alegeri. Ei bine, carii sunt alegătorii carii să proteste contra reprezintărei lor din partea unui om pre care ei nu l-au ales? Nimeni. Oare murit-a orice dreptate? Oare luatu-ni-s-a dreptul de a petițiuna și a protesta? Oare am uitat cumcă tronul trebuie să fie drept, căci aceasta e rațiunea sa de a fi?

Dar departe de a fi numai atâta. Un insolent are cutezanța de a spune în camera Ungariei cumcă națiune română nu esistă. I se răspunde că esistă și nimic mai mult; ca și când acel om n-ar fi știut-o, ca și când el ar fi spus-o cu altă intențiune decât ca să arunce o nouă umilire asupra națiunei românești. Aicea trebuia un protest energic și formal contra purtării neescusabile a unor deputați cari n-au respect de națiuni întrege; trebuia demisiunarea deputaților români dintr-o Dietă care nu se respectă, nerespectând neci chiar individualitatea celorlalte națiuni. Ce prezident e acela care lasă ca un insolent să insulte, nerevocat la ordine, o națiune întreagă?

Un altul ni spune cumcă am face poate bine de a emigra în România, recte de a părăsi acest pământ, care e cu mult mai mult drept și cu mult mai multă rațiune al nostru decât al lor. Cine protestă contra unor asemenea insinuațiuni pre cât de răutăcioase pre atât de bine calculate? Nimeni. Cunoaștem ființele acelea linse, acele suflete de sclav cari fac politică de oportunitate, cari cerșesc posturi pentru ei în loc de a pretinde categoric și imperativ drepturi pentru națiunea lor, carii zic cumcă românii n-au neci un drept în această țară și cumcă trebuie să cerșească pentru a căpăta. Politică demnă de reprezentanții ei! Îi cunoaștem, zic, și nu ne place de a vedea pre sincerii noștri deputați naționali jucând pre instrumentele acestor creature. Națiunea română trebuie să se pună pre terenul de drept pre care stau toate celelalte națiuni ale Austriei, nimica mai mult și neci o iotă mai puțin. Cine cede degetul va trebui să ceadă și mâna. Puși odată pre acest teren de drept, nu trebuie să cedem nimănui neci cât e negru sub unghie, căci numai o egală îndreptățire poate duce la liniște și la împăcare. Politica lingăilor trebuie lăsată pre seama lingăilor; pre flamura noastră trebuiesc scrise pur și simplu voințele noastre. Cehii spun în organele lor cumcă vor face opozițiune până atuncea până când se va recunoaște deplina autonomie a Boemiei. De ce să nu cerem neted și clar pentru noi ceea ce cehii pretind pentru ei? Tranzacțiuni în drepturi naționale nu se încap, împăcarea cu ungurii ori cu nemții nu se încape până ce nu vor cede ei ceea ce voim noi; căci față cu sistemul constituțiunal de astăzi, față cu dualismul trebuie să fim ireconciliabili.

Starea de față a lucrurilor e de natură ca să inspire orișicui neîncredere și să-l facă îngrijit asupra marilor schimbări ce se prepară a trece peste imperiu. Oricare bun cetățean are de datorie de a se ocupa de viitoriul patriei sale, și de aceea și românii, prin natura lucrurilor, au datoria de a provoca un congres general al lor, care să determine atitudinea națiunei românești față cu o eventuală schimbare a sistemei constituțiunale. Vom vedea care guvern va avea sfruntarea ca să oprească adunarea unui congres de cetățeni pacifici, carii vor să discute asupra afacerilor publice ale statului căruia ei aparțin. În caz dacă congresul și-ar alege oamenii săi de încredere, cari să-l reprezinte față cu tronul, aceștia trebuie să fie înainte de toate energici și de caracter. Oricine a șovăit numai o dată în cariera sa politică, fie el prelat, fie ilustritate, fie magnificență, trebuie înlăturat cu îngrijire, căci aicea trebuiesc oameni ai faptei pre care să nu-i orbească nici șansele, nici aurul, nici stelele și ordinele mari (cari în genere se pun pre inime mice!) și, apoi, cu oameni probi și de caracter nu se încap tranzacțiuni încurcate. Ei vor cere pentru națiunea lor cât li va ordona națiunea ca să ceară, și nu vor cede nici o iotă din pretensiunile lor, căci nu vor avea astuția de a o face.

Dacă mai are cineva o singură îndoială despre importanța unui congres, acela cugete numai cât de degradați trebuie să fim noi românii, dacă până și maghiarii, poporul cel mai decăzut al Europei moderne, au ajuns să fie stăpânii noștri și să-și bată joc de noi în ședințele acelei adunături ce se pretinde Cameră.

Am desperat de mult de a cere de la români virtutea și demnitatea străbunilor, neci credem că am putea deștepta în el simțul cetățeanului Romei; dar neci că facem aicea apel la simțăminte de cari noi nu suntem capabili, ci numai la simplul simț de demnitate și mândrie curat omenească. Într-adevăr, nu mai suntem noi meniți de a dicta legi lumei, dar neci am trebui să fim așa de abrutizați ca să ne degradăm noi pre noi înșine la rolul de sclavi. Trebuie să încete aceste referințe de dominați și dominatori; trebuie să fim puși pre picior de națiune egal îndreptățită față cu națiune egal îndreptățită. E timpul ca să ni se răsplătească și nouă sacrificiele cari le-am adus secol cu secol acestei Austrie carea ne-a fost vitregă și acestor Habsburgi pe carii îi iubim cu idolatrie fără să știm de ce, pentru cari ne-am vărsat de atâtea ori sângele inimei noastre fără ca ei să facă nimica pentru noi. Astăzi credem că ar fi venit timpul ca să pretindem și noi ceea ce ni se cuvine de secoli. E timp să declarăm neted și clar că în țara noastră (căci este a noastră mai bine decât a orișicui) noi nu suntem nici vrem să fim maghiari ori nemți. Sântem români, vrem să rămânem români și cerem egala îndreptățire a națiunei noastre. Față cu orice încercare de deznaționalizare ori suprematizare, întrebăm cu răceală și conștienți de drepturile ce ni le dă aboriginetatea noastră și spiritul secolului: „Cine sunt acești oameni și ce vor ei în țara noastră?“

Recapitulăm:

1) În caz dacă opiniunea publică a popoarelor Austriei ar cere schimbarea sistemei constituționale de astăzi, românii, spre a fi factori eminamente activi întru formarea viitorului imperiului, să convoce un congres general al lor, în care toată națiunea românească să fie reprezentată și care să decidă atitudinea ei față cu situațiunea cea nouă ce împregiurările par a o crea și impune imperiului.

2) Congresul să se declare solidar cu națiunile din Austria ce urmăresc aceleași interese ca și cea română.

3) Congresul să-și aleagă reprezentanța sa, care să comunice tronului voința națiunei românești, cerând a ei satisfacere.

[Federațiunea, Pesta, 5/17 aprilie 1870, Nr. 33]

ÎN UNIRE E TĂRIA
Citim în „Politik“, ziarul intereselor cehe, următorul articol demn de toată luarea aminte:

Acuma e un timp de tranzițiune dintr-o stare nesuferită, nesuportabilă chiar, în niște referințe mai sănătoase și mai conforme naturei lucrurilor. Un ministeriu administrativ va forma deocamdată valul după care se vor începe comunicațiunile cari să ne ducă, la ceva mai bun decât cele ce au esistat până azi. E un început modest acesta, nu trebuie să ne împlă tocmai cu iluziuni; dar poate că totuși va fi odată un „început“. Dacă e însă să se pregătească și să se creeze ceva cu minte, dacă, e ca să scoatem odată carul din noroi, trebuie ca din nici o parte să nu ne punem alene mânele în sân. Credem a fi trecut pentru totdeauna timpii aceia în cari poporele-și cugetau încorporată înțelepciunea cea mai mare în eventualele sfere nalte ale guvernului; timpi în cari popoarele lăsau orice inițiativă pre sama cercurilor acelora, pre când ele însele se dedeau letargici și unei neiertate negligențe spirituale. Acuma nu mai poate succede o operă bună, decât atuncea când „vocea poporului“ se face auzită tare și clar până și în cercurile cele mai nalte, spre a li se face cunoscut cu preciziune: ceea ce vrem și ceea ce nu vrem.
Într-un stat ca cel austriac nu e însă de ajuns ca fiecare popor să se facă destul de remarcabil pre sine numai și să pledeze fiecare pro domo sua: ci aicea o pretinde principiul conservărei de sine ca să se sprijinească unul pre altul și să participe la această operă de reconstrucțiune toate popoarele acelea cărora li-s comune interese mai mult ori mai puțin egale sau simile!
Dacă polonii și slovenii ar fi primit în februariu 1867 programa ce-o statuase boemii și dacă ar fi ajutat la esecuțiunea ei, s-ar fi scutit pre sine și pre imperiu de multe suferințe și de multe umiliri. Această programă însă a fost așa de corectă și așa cu totului tot de esactă, încât în urma urmelor ei totuși au revenit la ea prin părăsirea senatului imperial.
Însă cât timp prețios s-a pierdut prin aceasta. De ce și-au cumpărat ei prin fapte o învățătură pre care putea să le-o dea mai mult decât cu prisos o cugetare simplă și o cumpănire dreaptă a lucrurilor în mai puțin de o oră. Împregiurarea cumcă programa boemă a avut drept poate să ne măgulească oarecum; însă această împregiurare nu ni va putea restitui multele pierderi dureroase pre cari le-am suferit prin aceea că din partea aliaților noștri naturali n-au venit mai curând la cunoștință.
În perioada de tranzițiune de acuma trebuie să ne unim cu toții în aceea ca să nu mai cădem din nou într-o greșeală asemenea celei din trecut. Polonul, slovenul, tirolezul și triestinul doresc tot așa de bine ca boemul și moravul ca să vină odată o stare de lucruri care să respecte drepturile vechie și trebuințele moderne ale fiecăruia din aceste popoare. Să facem dar o mai strânsă ligă spirituală întreolaltă, să comparăm toate pretensiunile noastre comune și să ni garantăm drepturile noastre speciale, întru cât se vor putea împăca numai cu interesele comune. Să ne folosim dar de timpul care ni se dă pentru înnoirea unei legăture tari, care să aducă la valoare și îndeplinire principiile noastre și care să lege una de alta ca într-un lanț condițiunile esistenței noastre pentru mântuirea tuturora.
Trebuie să ne simțim și înțelegem cu acurateță unul pre altul, pentru ca să facem de rușine viclenia inamicilor noștri comuni, a căror țintă rămâne totdeuna aceeași și cari nu vor nimica mai puțin decât de a ne dezbina întotdeuna. Nici un popor să nu se mai lase sedus de la flamura comună prin promisiuni cari se inspiră doar conducătorilor săi. Să ne aducem aminte de trecut, care ne-a învățat cu mii de fapte atât de umane cumcă numai o solidaritate tare poate să ne îndestuleze și să îndeplinească toate la care suntem îndreptățiți. Să ne ferim din calea ademenirilor contrarilor, fie ele cât de strălucite!
Știm cum că boemul și moravul vor rămânea tari și neclintiți pre lângă declarațiunea lor, știm cumcă polonul va păstra dreptul său în deplinea lui măsură, știm cumcă slovenul și triestinul se vor aranja după trebuințele lor și că tirolezul va ținea la vechile stipulate ale țării sale, la privilegiele și drepturile sale, însă toate acestea se pot prea bine regula astfel încât totul să se întâmple în înțelegere comună, căci numai prin această înțelegere putem garanta unei nouă și mai bune stări de lucruri o durată sigură. Poate că se vor ridica voci și din celelalte țări germane ale imperiului, ale căror conducători de până acuma au feștelit-o cu doctrinarismul lor; voci cari să se decidă imperativ pentru noua alianță a popoarelor.
Fiecăruia ce-i al lui și tuturor drept și îndestulare“ — asta să fie deviza noilor confederați. Din această deviză însă să vadă și compatrioții noștri germani din Boemia și Moravia cumcă, noi nu căutăm nicidecât ca să-i suprematizăm cumva.
„Cu toți germanii din Austria se vor înțelege declaranții boemi mai curând și mai lesne decât cu germanii din Boemia“ — zise mai deunăzi un om de stat care se interesa foarte mult de cursul lucrurilor în imperiu, după cum ne informăm dintr-o știre demnă de crezut.
Oare această vorbă fatală, în care zace atâta durere și atâtea consecințe teribile, să rămână, întotdeuna adevărată? Noi n-am cercat niciodată de a suprematiza pre germanii din Boemia, îndată ce vor voi să facă pace cu noi, li întindem cu francheță și onestitate mâna noastră compatriotă, care voiește ca ei să aibă aceleași drepturi pre cari noi le cerem și pentru noi. „Foaia nescrisă“ pre care le-a lăsat-o deja declarațiunea noastră, deplina garantare a dezvoltării lor naționale pre lângă o cât se poate mai mare libertate politică și pre lângă self-government municipal, toate acestea li stau încă spre dispozițiune. Din toată inima vrem odată o adevărată pace națională în țară și sfârșitul tuturor acestor certe și lupte carile sug măduva patriei noastre comune. Noi n-am dorit niciodată subjugarea unui popor prin celălalt, ci am recunoscut întotdeauna de semnul unui simț servil când o națiune voiește să face din cealaltă serva ei umilită. Însă tocmai pentru aceasta e de trebuință ca să se creeze o adevărată federațiune a popoarelor, în care unul să stea pentru toți și toți pentru unul; — o federațiune care să garanteze dezvoltarea liberă a fiecărui popor și care să apere dreptul special al fiecărei țări, întru cât însă acest drept nu desprețuiește interesele celorlalți.
De li va succede popoarelor ca să fundeze această federațiune, atuncea fiece guvern o va primi de programă a sa și va trebui să lucreze în spiritul ei. Atuncea nu trebuie să mai așteptăm o incertitudine nesigură, atuncea vom avea în mâni garanția unui viitor cert și sigur și nu vom mai lăsa să ne-o răpească nimenea.

Până aicea ziarul „Politik“.

Va să zică, dacă presupunem cumcă acest ziar e espresiunea opiniei publice a cehilor, atuncea cehii cer o federațiune care să garanteze dezvoltarea liberă a fiecărui popor ca atare; și se pare cumcă aceasta ar fi și ideea celorlalte naționalități ale Austriei. Ce fac românii pentru a se alia acestei idee? — Căci, vă încredințez, dacă românii vor lăsa să li scape și această ocaziune, dacă vor lăsa ca ideea să se localizeze numai la popoarele cari o manifestă în gura mare, dacă românii nu vor ajuta să generalizeze căderea constituțiunei din decembre asupra imperiului întreg, atuncea lupta noastră va deveni din ce în ce mai grea, căci în urmă nu va mai fi nimeni în opozițiune afară de noi, pre când azi avem atâtea națiuni cari au interese comune nouă și se luptă alături cu noi. În momentul când toate națiunile dau cu piciorul stărei de față a lucrurilor, numind-o nesuferită și nesuportabilă, au și românii dreptul și datoria de a-i da cu piciorul, căci, pregetând și rămași singuri pre câmpul de luptă, nimeni nu se va mai spăria de opozițiunea noastră singuratecă. Nepăsarea noastră ne pierde. Să nu ne mirăm dacă organele noastre de publicitate au devenit în timpul din urmă moi și împăcăcioase; căci, cum zice mai sus campionul presei boeme, contrarii vor ști totdeuna să amețească capetele până și a conducătorilor noștri cu promisiuni lucie, dar etern minciunoase. Cine ar crede cumcă ungurii, chiar de-ar promite-o, vor găsi în ei atâta simț de dreptate încât să redeie, d.es., autonomia Transilvaniei, pre care au răpit-o fără consimțământul românilor? Și apoi neci nu avem noi să cerem de la unguri ceva, căci ei nu sunt competenți să ni dea nimica. Când un făcător de rele comite o infracțiune în avere publică ori privată, nu e făcătorul de rele instanța competentă de la care ai a cere îndărăt cele răpite, ci justiția. Se poate chiar ca justiția, rău informată, să fie legalizat apropriarea făcătorului de rele; asta însă nu schimbă nimica din ființa dreptului, căci cu toate astea, a doua zi, justiția, bine informată, va revoca o sentință ori o aprobare nedreaptă. Această justiție până azi rău informată e tronul. Numai tranzacțiunile directe cu tronul pot ținea pre români pre terenul absolut al drepturilor lor; tranzacțiuni de altă natură însă, cari, unite cu umilire, să se subordineze intereselor unei alte națiuni sunt periculoase, criminale chiar. Ce drept mai mult pot avea ungurii în această țară unde în număr sunt mai egali cu noi, unde, prin istorie sunt cu mult mai târziu veniți decât noi? Această influință binefăcătorie și îndreptățită asupra tronului trebuie să se eserciteze însă laolaltă și în același timp cu celelalte națiuni nemulțumite. A aștepta să culegem fructele semănate de alții e nedemn și periculos. Căci să ne aducem aminte cumcă nimeni în Austria nu e obligat de a se face apărătorul nostru și răscumpărătorul drepturilor noastre afară de noi înșine. Azi foaia se întoarce și fiecare-și caută de interesele sale proprie. În principiu au și început organele opozițiunei a localiza reforma Austriei, astfeli încât noi, necercând de a o generaliza, ne vom trezi din nou cu renumitul răspuns: „A plânge putem, dar a ajuta nu“, căci ei își vor fi isprăvit trebile și ne vor lăsa pre noi în voia sorții și a neenergiei noastre. Să ne grăbim dar de a ne declara solidari cu națiunile nemulțumite ale Austriei; să pășim la o activitate comună cu ele, căci mâni chiar va fi prea târziu, mâni chiar se vor bucura numai aceia de fructele răsturnărei constituțiunei cari vor fi ajutat a o răsturna, mâni nu va mai vrea nimene să primească mâna de înfrățire a unui popor fără energie, spre a căpăta în schimb o nouă piedecă în drum, pre unguri. Ungurii chiar tind într’ acolo ca să localizeze reforma Austriei; să nu lăsăm timp popoarelor ca să vadă cumcă, întru reconstrucțiunea Austriei, inamiciția ungurilor se poate înconjura. Românii au nenorocirea de a nu avea încredere în puterile lor proprie; noi nu ne-am convins încă cumcă: puterea și mântuirea noastră în noi este!

[Federațiunea, Pesta, 10/22 aprilie 1870, Nr. 34]

Mihai-Eminescu.Ro

Valea Putnei – desen de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)




Marele eminescolog Dimitrie Vatamaniuc despre cum a trăit și cum a murit Eminescu și crezul lui de o viață: “Eminescu a avut o concepţie profund creştină în toată opera sa”. Interviu Extraordinar In Memoriam

Publicistica lui Mihai Eminescu, incomodă în fostul regim dar și în cele de după 1989

 

Interviu în exclusivitate cu academicianul Dimitrie Vatamaniuc, realizat de Maria Stanciu, membra a UZPR Galați. Interviul a fost publicat în trei părți și reunit pentru prima oara aici, In Memoriam marele eminescolog.

Vedeți și: A plecat la Domnul pentru a se întâlni cu Mihai Eminescu. Veșnică pomenire, Dimitrie Vatamaniuc (25 septembrie 1920, Sucevița – 4 iulie 2018, București)

Am discutat cu academicianul Dimitrie Vatamaniuc despre importanţa demersului făcut în perioada interbelică de eminescologul Perpessicius în privinţa cercetării şi publicării Operei Integrale Eminescu. Vom încerca să creionăm în linii mari un portret prea puţin cunoscut al lui Mihai Eminescu, nu cel de antisemit, ci cel de Mare Român. După ani de cercetare,  academicianul Dimitrie Vatamaniuc a ajuns la concluzia că în contextul publicării „Operei Integrale Eminescu”, avem în „Poetul Nemuririi noastre” nu numai „Luceafărul Poeziei Româneşti”, ci şi pe cel mai mare Gazetar, Părintele Publicisticii din spaţiul românesc.

În primele părţi ale interviului nostru cu academicianul Dimitrie Vatamaniuc, am adus în atenţie aspecte despre cercetarea şi publicarea ”Operei Integrale Eminescu”. În linii mari am abordat ”cestiunea evreiască”, dar şi aspecte care ţin de concepţia lui Eminescu privitoare la socialism, ideologie a unei orânduiri sociale  despre care zice că „este o mare nenorocire pentru ţară. Socialismul înseamnă moartea cultului, întoarcerea în primitivism”.

Pentru a sublinia complexitatea problematicii despre care a scris  Eminescu şi contextul naţional şi internaţional, amintim despre poziţia francă a Gazetarului faţă de retrocedarea Basarabiei fără arme, despre  afacerea Stroussberg, unde Eminescu demasca afacerile oneroase ale unor „baroni” ai speculei şi păgubirea Statului Român, cu complicitatea unor politicieni români și a regelui Carol. Apoi, diferențele pe care le-a exprimat-o Eminescu în privința ”cestiunii evreiești”, dar și a naturii Statului, în contradicție cu avocatul și omul politic Titu Maiorescu, au grăbit sfârșitul său pământesc… Vom relata despre luminile şi umbrele în relaţia dintre Mihai Eminescu şi Titu Maiorescu și pe cât se poate vom creiona conjunctura socio-politică din a doua parte a veacului al XIX.

Pe fondul unor nelămuriri legate de cauzele care au determinat moartea „Poetului nepereche”, am cerut academicianului Dimitrie Vatamaniuc lămuriri legate de ultima parte a vieţii lui Eminescu. E vorba de perioada dintre anii 1883 şi iunie 1889, ani în care – prin concursul unor contemporani – Eminescu a fost internat şi tratat abuziv, fiind diagnosticat cu un diagnostic imaginar – cel „de „nebun”. Cercetările din ultimii ani dovedesc că „nebunia” Poetului Nepereche a fost inventată de prima soţie a lui Ioan Slavici care a avut complicitatea lui Titu Maiorescu şi  de „tratamentul” inadecvat cu mercur, la clinica  doctorului Şuţu și apoi a doctorului Isac, de la Iași. Interlocutorul nostru, pe marginea cercetărilor de peste patru decenii spune că Eminescu „a murit de inimă…”

Foto: Maria Stanciu

– Domnule academician Dimitrie Vatamaniuc, vă mulţumim că ne-aţi deschis uşa casei şi a sufletului dumneavoastră, pentru ca astfel să-i bucurăm pe cititorii noştri măcar cu o frântură din munca de cercetare pe care aţi depus-o. Vă rugăm să ne spuneţi când a început întâlnirea cu cercetarea manuscriselor eminesciene, pentru completarea, adunarea şi publicarea  operei complete Eminescu?

– Efectiv, am început să-l studiez pe Mihai Eminescu din anul 1972, când am ajuns la Muzeul Literaturii Române şi când Alexandru Oprea, directorul muzeului, a hotărât să continue editarea operei lui Eminescu. Însă acest demers de cercetare literară a fost iniţiat şi urmat de academicianul Perpessicius între 1939 şi 1963, timp în care a reuşit să tipărească şase volume.

– Eminescologul Perpessicius, pe numele adevărat D. Panaitescu, a încetat cercetarea constrâns de motive de sănătate, dar a lăsat şi o  scrisoare pentru urmaşi… Ce conţine această „scrisoare deschisă”?

– Perpessicius părăsise „şantierul” de cercetare a operei lui Eminescu, cum el însuşi îl numea, pentru că îşi pierduse vederea la descifrarea manuscriselor. În aceste împrejurări, el a adresat o „scrisoare deschisă către editorul de la anul 2000”. Aici le aduce laude predecesorilor săi care au contribuit – după posibilităţi şi împrejurări – la punerea în circulaţie a operei lui Eminescu; totodată el făcea previziuni pentru viitor. Perpessicius se îndoia, afirmând că „nu sunt semne ca la anul 2000 să fie posibilă publicarea operei integrale a lui Mihai Eminescu”. Previziunile nu s-au împlinit, astfel că în 2011 am reuşit, sub oblăduirea Academiei Române, să publicăm „Opera Integrală Eminescu”.

– Cum aţi ajuns coordonatorul „colectivului” de cercetare a operei lui Mihai  Eminescu?

– În 1972, la un an de la moartea lui Perpessicius, Alexandru Oprea care era directorul Muzeului Literaturii Române, instituţie fondată de Perpessicius, şi director al Revistei „Manuscriptum” – întemeiată tot de Perpessicius –  a considerat că era de datoria sa să ducă mai departe această activitate. A fost atunci, în anii ’70, o împrejurare deosebită, când cercetarea trebuia să se unească cu învăţământul; se punea problema ca toţi cercetătorii de la institute să treacă în învăţământ. A fost un proces lung, demarat în 1972, în urma căruia a fost stabilit un colectiv din care făceam parte eu, Petru Creţia şi alte două colege…

– Aţi primit misiunea să faceţi coordonarea generală a Integralei Eminescu şi, în mod special, să vă ocupaţi de partea de publicistică eminesciană. Ştim că la apariţia volumelor IX şi X, Publicistică, au fost multe ispite, deşi Eminescu trecuse la ceruri de aproape un secol. Cum a fost întâmpinat volumul IX, în plină perioadă comunistă?

– Volumul IX, apărut în 1980, cuprindea publicistica lui Eminescu din perioada studiilor universitare şi din perioada când a publicat la „Curierul de Iaşi”, respectiv, mai 1876 şi octombrie 1877. Volumul a fost privit drept unul care aduce noutate pentru publicul larg, fiindcă nu se cunoşteau decât câteva articole din această perioadă, restul era contribuţie nouă. Acest volum IX a stârnit însă reacţii din partea cercurilor interesate. Unul dintre cei foarte supăraţi s-a arătat Moses Rosen, rabinul şef al Cultului Mozaic din România, care a atacat volumul în repetate rânduri, pentru că se vorbeşte aici şi despre evrei.

– În ce au constat aceste greutăţi, la tipărirea volumului X?

– După nemulţumirile amintite legate de acel text publicistic din volumul IX, ni s-a impus, special pentru Eminescu, ca toate textele din următoarele volume să primească avizele celor două cabinete ale familiei Ceauşescu! Mai direct, s-a introdus cenzura… Cu toate restricţiile pe care le-am întâmpinat, noi am mers mai departe şi am adunat materialele şi pentru volumul X. Acesta cuprinde publicistica lui Mihai Eminescu de la ziarul „Timpul”, din perioada octombrie 1877 – februarie 1880. În paralel, am lucrat şi la volumul XIV, care conţine studii ştiinţifice, traduceri. Am terminat amândouă volumele în acelaşi timp, însă am tipărit doar volumul XIV, care nu ridica nicio problemă fostului regim şi care a apărut în 1983. Volumul X însă nu l-am putut tipări şi a aşteptat până în anul 1989…

– Care a fost motivul pentru care a fost interzisă tipărirea volumului X, Publicistică?

– Acest volum are două studii fundamentale; unul era studiul în chestiunea evreiască şi un alt studiu despre Basarabia. Cu chestiunea evreiască era aşa şi aşa, fiindcă Eminescu face aici un studiu statistic; se ocupă de numărul evreilor de la noi care lucrau în comerţ, câţi erau în ţară… Însă, deranja foarte tare studiul cu Basarabia, nu aveam voie să vorbim despre acest subiect.

– Motivele nu sunt greu de intuit…

– Aveam interdicţie, era ordin peste tot să nu se vorbească de Basarabia. Şi asta a durat mult. Era interzis să apară în presă ceva despre Basarabia. Basarabia era cedată ruşilor şi era o temă terminată, iar acest volum nu trebuie să apară! Atunci, eu am făcut demersuri şi aşa a ajuns volumul X la Ştefan Andrei, care era secretar la Comitetul Central  între cele două  cabinete, al lui Nicolae Ceauşescu şi al Elenei Ceauşescu. În acest context, Ştefan Andrei mi-a spus că dacă era la un singur cabinet, „încă mai încercam, dar aşa, să merg la ambele cabinete, nu pot să fac nimic. Deci, nu mai insista asupra acestei chestiuni”, mi s-a recomandat.

– Şi totuşi, volumul X s-a tipărit înainte de evenimentele din 22 decembrie 1989, printr-un act de eroism, am spune…

– În cursul anului 1989, s-a întâmplat un lucru foarte interesant. Cercetători din Basarabia au venit la mine, chiar acasă, şi m-au rugat, zice… „Haideţi, să ne daţi şi nouă studiul lui Eminescu cu Basarabia că ne trebuie! Noi avem acum o oarecare libertate, ne-am despărţit într-un fel de ruşi şi trebuie să-l publicăm, că ne-ar servi foarte mult”. Eu le-am spus că nu le dau nimic, pentru că dacă eu vă dau acest volum nu vom mai reuşi în veci să tipărim  volumul X. Volum care aştepta din anul 1983!…Şi ce au făcut ei, ce au dres… S-au dus în tipografie, la Bucureşti, au tratat… creştineşte cu tipografii şi au scos un număr de exemplare din volumul X, cu publicistica lui Eminescu. Şi în drum spre Chişinău iarăşi au revenit la mine, acasă… [O altă versiune, AICI]

– În câte exemplare a fost tipărit atunci volumul X?

– Cred că în o sută douăzeci de exemplare. Că au ajuns cu volumul X la Chişinău nu-i nicio problemă, dar au mai făcut o „greşeală” foarte mare, pentru acea vreme, anume, au trimis un volum şi la Paris, în Franţa. Cartea a  căzut în mâna lui Ierunca de la Radio „Europa Liberă”, care a făcut o emisiune de o oră, în care se spunea despre acest volum că a apărut în România lui Ceauşescu… „Şi iată că în România se pot tipări şi lucrări şi opere fundamentale în care nu se vorbeşte de Ceauşescu şi nu se aduce nicio laudă regimului comunist”. Într-adevăr, nu veţi găsi nicio laudă adusă regimului comunist, nu veţi găsi în toată ediţia nicio laudă la adresa lui Ceauşescu”. Dar…

– Dar?!…

– Reacţia a fost că am intrat într-o cercetare foarte severă; m-au pus să dau raport despre legăturile mele cu „Europa Liberă”! În sfârşit, m-am descurcat, cum m-am descurcat, dar  soarta acestui volum era încă o dată pecetluită. Înainte cu câteva luni de evenimentele din decembrie 1989 se hotărâse să nu mai apară deloc, iar exemplarele care se tipăriseră să fie trimise fără discuţie la topit… Însă, Dumnezeu a avut  oamenii Lui care au avut mare grijă ca volumul X să nu dispară. De altfel, a şi fost distribuit în librării chiar în zilele revoluţiei din 1989…

– Publicistul Mihai Eminescu a pus probleme oricărui regim. Cât de actuală este astăzi publicistica lui Eminescu?

– Eminescu are o publicistică în care pune probleme fundamentale. El se identifică cu poporul român până la sacrificiul de sine. Drama sa morală este şi a noastră. Ameninţarea fiinţei naţionale a poporului român nu este înlăturată, şi relele de care suferea societatea românească din vremea sa sunt şi ale zilelor noastre, în forme nu mai puţin grave. Publicistica lui Eminescu o trăim astăzi dureros de actual…

”Cestiunea evreiască” şi socialismul condamant din publicistica lui Eminescu au dat de furcă regimului ateist

 

Foto: Maria Stanciu

Pe când se împlinea aproape un veac de la moartea sa, în plină dictatură comunistă, publicistica eminesciană a stat în aşteptare pentru a vedea lumina tiparului vreme de trei decenii. În acest răstimp, a fost tipărită doar „o culegere modestă, cu câteva articole ciuruite de croşete”, spune interlocutorul nostru în prefaţa acelei culegeri.

– Domnule academician Dimitrie Vatamaniuc, în anul 1977, colectivul pe care l-aţi condus a dat cititorului mult aşteptatul volum IX, cel care cuprindea publicistica lui Mihai Eminescu, publicată înainte de a ajunge la ziarul „Timpul”, în octombrie 1877. Ce perioadă are în vedere?

– Volumul IX cuprindea publicistica lui Eminescu din perioada studiilor universitare de la Viena şi din perioada de la „Curierul de Iaşi”, respectiv, mai 1876-octombrie 1877. El cuprinde articole apărute în gazete precum „Albina”, „Familia”, „Federaţiunea”, „Convorbiri literare” şi „Curierul de Iaşi”. În 1977 când a apărut Volumul IX, de Publicistică, a fost privit drept unul care aduce noutate, fiindcă publicistica eminesciană nu era cunoscută. Nu se cunoşteau decât câteva articole din această perioadă, restul totul era contribuţie nouă.

– Ne spuneaţi că trimiterea în librării a volumului IX a fost întâmpinată de marea supărare a lui Moses Rosen, rabinul şef al Cultului Mozaic. Până la urmă, ce era atât de supărător în publicistica lui Mihai Eminescu „în cestiunea evreiască”? De ce s-a produs atâta necaz în unele cercuri din România anului 1977 şi după?…

– Acest volum (dar şi următorul, volumul X)  conţine şi câteva articole despre comunitatea evreiască din România celei de-a doua jumătăţi a veacului al XIX-lea şi, deci, publicistica lui Eminescu, când este „judecată” trebuie aşezată în contextul celei de-a doua jumătăţi a veacului al XIX-lea. Eminescu nu a avut treabă cu evreii. Eminescu a avut treabă cu „Alianţa Israelită” care era o organizaţie internaţională ce funcţiona în Germania şi care intervenea în treburile noastre interne. Şi atunci, ca orice gazetar care se respectă şi care este preocupat de nealterarea fiinţei naţionale româneşti, Eminescu a protestat împotriva Alianţei israelite sub diferite forme…

– Să revenim asupra contextului. După terminarea Războiului de Independenţă, în mai 1877, marile puteri europene s-au întrunit în mai multe rânduri, pentru a recunoaşte Independenţa României.  În iunie 1878, prin Tratatul de la Berlin, Germania impunea Principatelor Dunărene prin articolul 44 al amintitului tratat – (sub pretinsa mască „a umanitarismului şi a lipsei de toleranţă religioasă” invocată de izraeliţii din România) – acordarea cetăţeniei române evreilor care erau trimişi forţat din Germania în România. Ba mai mult. La fel se propunea rezolvarea problemei şi cu evreii persecutaţi şi trimişi la noi din Rusia şi Polonia. Care a fost atitudinea gazetarului Mihai Eminescu, pe atunci, redactor la ziarul „Timpul”, cotidian al opoziţiei conservatoare?  

– Eminescu  a susţinut modificarea Articolului 7 din Constituţie, cerere formulată şi de Germania, ca o condiţie la recunoaşterea Independenţei, însă Eminescu a susţinut ca acordarea cetăţeniei române izraeliţilor să se facă individual, nu în masă, cum propunea Germania. Eminescu, în publicistica sa, combate cu vehemenţă „teoria umanitaristă”, „cu desăvârşire neadevărată” susţinută de Alianţa israelită, care pretindea că în România ar exista „români izraeliţi, români de confesiune mozaică”.

– Şi continuă gazetarul de la „Timpul”… „Nu voim a recunoaşte, de vreme ce e neadevărată şi ni se impune vederea aceasta anormală prin Tratatul de la Berlin. Nu există dar români izraeliţi, pentru că nu există izraeliţi care să vorbească româneşte în familiile lor şi nu există izraeliţi care să intre în relaţii de căsătorie cu românii”…

– Cine are răbdare să citească toate aceste articole, şi un ziarist are această datorie, va înţelege că Eminescu a ţinut piept cu fruntea sus în faţa presiunilor  Alianţei izraelite din Germania, subliniind că este „ciudat în a vedea susţinându-se”, în mod fals, că „Principatele româneşti încetaseră ca din senin (de când cu Tratatul de la Berlin) a mai fi ceea ce au fost sute de ani de-a rândul, adică un azil de toleranţă, şi deveniseră deodată vatra zelotismului religios şi a unei înverşunate discuţiuni asupra marginelor în cari trebuie admisă sau nu legea lui Moisi”. Acesta este un răspuns pe care Mihai Eminescu îl dă (în 10 iulie 1879) ziarului „Fremdenblatt, un oficios din Viena”, care se ocupa de „cestiunea izraelită din România” şi care dezinforma frecvent, făcând ca lumea diplomatică a Europei „să fie atât de rău informată”, în numele unui fals umanitarism. Dezinformarea Alianţei izraelite din Germania contribuie, scrie Eminescu, „a întări fabula despre persecuţiunile religioase din România”, şi „a ne face jertfa unei false mistificaţiuni şi a unei minciuni etnologice”. Deci, Eminescu gazetarul nu a făcut altceva decât să ceară marilor puteri europene să privească „cestiunea izraelită” din Principatele Dunărene asemenea celorlalte state din Peninsula Balcanică. De altfel, aşa a şi fost soluţionată „chestiunea evreiască”, iar Articolul 7 din Constituţie a căpătat forma în care fusese propusă de Eminescu în cadrul dezbaterilor din ziarul „Timpul”, fără a face din poporul român „jertfa unei mistificaţiuni”.

– Ce răspuns daţi celor care scot publicistica lui Eminescu din contextul vremii  şi îl văd pe Gazetar drept un antisemit?

– Antisemitismul lui Eminescu este o „vină de dânşii inventată”, ca să răspund cu ”armele” lui  Eminescu. Cine are răbdare să citească nenumăratele articole pe care le-a scris Eminescu la ziarul Timpul (între octombrie 1877 şi iunie 1883) – ca reacţie la pretenţiile Germaniei şi ale „Alianţei izraelite” (cu sediul în Germania”) – va înţelege că Eminescu este un Mare Român şi un gazetar care s-a documentat meticulos şi care nu a înclinat balanţa şi condeiul în funcţie de pretenţiile şi presiunile regimurilor care s-au perindat în timpul său. Publicistica lui Eminescu are ponderea cea mai mare ca extindere şi relevă un luptător pe tărâm social şi politic, el este un Gazetar cu o înaltă conştiinţă civică. Dar, dincolo de cantitate, rămâne  cuvântul cu putere al gazetarului Eminescu, care a dat frisoane nu numai contemporanilor său, neiubitori de pământ românesc şi de valorile cultural – spirituale româneşti, ci i-a deranjat şi pe exponenţilor fostului regim comunist.

– O altă „mistificaţie” este cea legată de faptul că Eminescu ar fi cochetat cu ideile socialiste şi că ar fi fost chiar „precursorul” socialismului?!, după unele minţi… Domnule academician, după o viaţă de cercetare a manuscriselor şi a articolelor publicate de Eminescu, la ce concluzie aţi ajuns?

– Cum bine aţi observat şi aici avem de-a face cu o mistificaţie. Ca publicist la „Timpul”, unde o vreme a fost chiar redactor şef, fireşte Eminescu a scris despre toate aspectele vieţii social politice din vremea sa. Nimeni înaintea sa şi după el nu a criticat cu mai multă vehemenţă corupţia, ignoranţa, nepotismul, lipsa de merit în promovarea ierarhică socială… În privinţa socialismului, Eminescu are câteva articole în care face referire la socialism, dar situaţia nu este deloc cum o prezintă mistificatorii din ultimele decenii; este exact invers.

– Vă rugăm să exemplificaţi…

– Este, de pildă, un articol despre fraţii Nădejde – aceştia erau socialişti – dar aici Eminescu spune clar: „Socialismul este o mare nenorocire pentru ţară. Socialismul înseamnă moartea cultului, întoarcerea în primitivism”. La tipărirea publicisticii eminesciene în vremea fostului regim, acest articol mi-a fost respins în repetate rânduri, până ce cineva –  tot din cei de sus din vremea perioadei comuniste – mi-a sugerat să găsesc ceva… imaginar şi să nu mai vorbim despre socialism în aceşti termeni negativi. „Vorbeşte despre socialismul utopic!”, mi-a recomandat acea persoană. „Aşa că la învăţământul politic ăştia mai află câte ceva despre socialismul  utopic. Zice: Găseşte ceva din Marx, din Lenin, ca să blindezi acest articol şi să apară!…”

– Să înţelegem că aceasta este explicaţia parantezelor de la câteva articole eminesciene, cu referite la socialism, din  volumele tipărite până în 1989?

– Da… Numai acordând un anumit spaţiu socialismului utopic, dar care nu avea nicio legătură cu amintitul articol semnat de Eminescu, am putut salva şi tipări publicistica lui Mihai Eminescu. Şi neavând altă soluţie în faţa cenzurii celor două cabinete, am scos articolul din contextul de atunci (cel în care era vorba despre socialism, despre care Eminescu spune că „înseamnă moartea cultului, întoarcerea în primitivism”) şi l-am plasat undeva în trecut. Aşa am putut salva şi publica miile de articole din publicistica eminesciană din volumele care au urmat volumului IX.

– Însă Dumnezeu v-a dat timp ca să reveniţi, să revizuiţi ediţia şi să  retipăriţi Integrala Eminescu în 2011…

– Da. În ultima ediţie revizuită şi apărută în 2011, am scos acest balast despre socialismul utopic.  Mai este un articol despre socialism în care se spune că cine „se ocupă de problemele sociale este neapărat  numit socialist”. Fals! A te ocupa de partea ştiinţifică a socialismului nu înseamnă că eşti socialist!… Dar, aşa au trecut toate textele eminesciene de cenzura comunistă. Însă lucrul acesta nu a stat numai în puterea mea, ci s-au găsit oameni care au dorit cu adevărat să se tipărească ”Opera Integrală Eminescu” şi pentru asta Îi mulţumesc lui Dumnezeu. Eu am fost doar un executant… Când însă am preluat retipărirea ediţiei din 2011, am eliminat acele anomalii.

Lumini şi umbre în relaţia Eminescu-Maiorescu

Academicianul Dimitrie Vatamaniuc alaturi de editia Eminescu - Foto Maria Stanciu - UZP - Ziaristi Online

– Domnule academician Dimitrie Vatamaniuc, în 16 februarie 1880, Partidul Conservator s-a scindat, iar în fruntea conservatorilor ajunge Emanoil Costache Epureanu. Care a fost atitudinea gazetarului Eminescu în comparaţie cu a politicianului şi avocatului Maiorescu?

– Epureanu întocmeşte noul Program al partidului care viza îndeosebi rezolvarea „cestiunii evreieşti”, problemă de care Titu Maiorescu (şi P.P. Carp) se distanţează, justificându-şi atitudinea cum că ”Epureanu nu era persoana cea mai indicată să-i reprezinte…” Din presa vremii reiese că cei doi ”stau în expectativă”, în vreme ce Th. Rosetti, dar şi Eminescu – care în calitate de redactor trebuia să editeze cotidianul ”Timpul” – se alătură lui Epureanu. Se observă din presa vremii, dar şi din alte surse că atitudinea lui Epureanu şi poziția lui Eminescu veneau să clarifice poziţia Partidului Conservator în problema recunoaşterii Independenţei de Stat a României de către marile puteri. De altfel, acum i se încredinţează lui Eminescu conducerea cotidianului ”Timpul”, când începe cea de-a doua perioadă a activităţii lui Mihai Eminescu ca gazetar.

– Cum l-aţi perceput pe Mihai Eminescu în relaţia cu Titu Maiorescu, după mai bine de patru decenii de cercetări?

– În primul rând trebuie să ne raportăm la relaţia dintre cei doi aşezându-o în contextul vremii. Maiorescu a avut concepţia că „statuia”  unei personalităţi este mai bine pusă în lumină dacă este înconjurată de alte statui, spre deosebire de astăzi când fiecare cercetător – poetaş sau scriitor – se consideră că poate fi mare, dacă-i pustiu în jurul lui!… Aceasta era concepţia lui Titu Maiorescu şi eu asta vă spun…  La acea vreme, Maiorescu a adunat în jurul lui pe scriitorul Ioan Slavici, pe Mihai Eminescu (care a ajuns la ziarul „Timpul” în octombrie 1877), pe Ion Luca Caragiale şi alţii de mai mică importanţă, dar care au fost în jurul lui „statui” mai mari, „statui” mai mici. În acest context, Maiorescu joacă un rol esenţial în viaţa lui Eminescu şi din această perspectivă suntem în următoarea situaţie – viaţa lui Mihai Eminescu durează din 15 ianuarie 1850 şi până în 15 iunie 1889; atâta este viaţa lui Eminescu.

– Trebuie să ai vocaţia geniului ca în timp relativ mic să laşi în urma ta semne nemuritoare… Cine sunt apropiaţii lui Eminescu care ne dau relaţii pertinente despre el?

– Fizic, Eminescu nu mai este printre noi, dar – dincolo de opera sa – „Luceafărul Poeziei Româneşti”, cum l-a numit Patriarhul Miron Cristea (Elie, pe numele de mirean),  este printre noi prin contemporanii lui. Unul dintre contemporanii lui este Titu Maiorescu care l-a avut în preajma lui, l-a susţinut la studii,  bineînţeles – până la un punct. Deci, Maiorescu este acela care, într-o primă ipostază, l-a susţinut pe Eminescu. Tot Maiorescu a preluat manuscrisele lui Eminescu…

– Şi le-a ţinut la el din 1889 şi până la începutul următorului veac…

– Le-a păstrat până în anul 1902. Aici vreau să vă spun că Maiorescu s-a făcut vinovat că şi-a însuşit manuscrisele lui Eminescu. Şi Matei, fratele lui Eminescu, avea dreptate să reclame manuscrisele, dar Maiorescu era om politic şi pe deasupra era şi avocat…

– Înţelegem că Maiorescu era un om influent cu diverse interese politice şi cu un tată care fusese (la Viena) în slujba Imperiului Austro-Ungar…

– Maiorescu ştia foarte bine să se pună la adăpost şi în momentul în care a donat manuscrisele la Academia Română a spus că aceste manuscrise „i-au fost donate lui de Eminescu, în diferite timpuri”. Dar nu există nici un document în această privinţă, deşi avem un argument decisiv…   Şi noi astăzi închidem ochii pentru acest abuz de proprietate şi spunem că Maiorescu are marele merit de a fi păstrat această imensă moştenire. Pe de altă parte, dacă manuscrisele ar fi intrat pe mâna lui Matei, fratele lui Eminescu, nu se ştie ce se alegea cu ele. Deci, Maiorescu are meritul de a avea în jurul lui pe Eminescu printre ”Statuile” cu care s-a înconjurat. Maiorescu are meritul de a fi păstrat şi donat manuscrisele şi mai are meritul de a fi elaborat prima ediţie a poeziilor lui Eminescu.

– Se vindea bine Eminescu la acea vreme?

– Din 1884 şi până în 1913, „Poeziile” lui Eminescu s-au tipărit în unsprezece ediţii, cu unele completări de la un an la altul. Este ediţia din cultura română cu cea mai mare longevitate şi care stă la baza tuturor textelor care s-au produs în germană, dar şi în alte limbi, în această perioadă. Deci, iată încă un merit important al lui Maiorescu, dar între aceste merite care aduc aceste contribuţii esenţiale sunt şi umbre…

– Ce alte personalităţi ale vremii şi ale culturii noastre naţionale l-au avut în preajmă şi au lăsat mărturii despre Mihai Eminescu?

– Pe lângă Titu Maiorescu mai sunt alte câteva personalităţi care sunt importante şi care au scris despre Eminescu. Este Stefanelli  care a fost coleg cu Eminescu la Şcoala de la Cernăuţi, dar şi la Viena, în vremea studenţiei… Acest Stefanelli este cel care a găsit acel poem, singurul de altfel, semnat de Eminescu şi adăugat de Perpessicius în volumul de poezii… Apoi este Veronica Micle care a avut legăturile pe care le-a avut cu Eminescu şi care ne-a lăsat corespondenţa din prima parte a relaţiei lor, publicată, şi a doua parte care a văzut lumina tiparului în ultimii ani. În această privinţă, mai avem un contemporan care ne-a lăsat mărturii şi acesta este scriitorul Ioan Slavici. Slavici are ceva mai mult despre Eminescu, fiindcă au fost prieteni apropiaţi încă din epoca studenţiei şi până la moarte; el i-a fost unul dintre cei mai apropiaţi prieteni.

– Şi când te gândeşti că a fost idealizată prietenia dintre Eminescu şi Creangă…

– Da, toată lumea a rămas cu această prietenie exemplară în memorie însă Ion Creangă nu are foarte multe informaţii despre Eminescu… De asemenea, mai găsim informaţii în corespondenţa dintre Negruzzi cu Maiorescu şi avem informaţii privind biografia Poetului şi în arhivele şi în presa vremii. Astfel, în legătură cu viaţa lui, punând mărturiile una peste alta, putem spune că sunt puţine în raport cu opera eminesciană şi cu personalitatea sa.  Raportându-ne la aceste informaţii, spunem că în legătură cu viaţa lui Mihai Eminescu, moştenirea ce o avem este foarte săracă, foarte restrânsă. Opera eminesciană e altceva şi în afara acestor mărturii ale contemporanilor lui, atâtea câte sunt, s-a creat o literatură memorialistică fantastică în care fiecare a pus tot ce a crezut…

– Informaţii de la întâlnirile „Junimii” ne oferă şi Vasile Pogor, unde Maiorescu este prezentat într-o lumină nu tocmai favorabilă în relația cu Eminescu. Noi am publicat acestea în Suplimentului Magazin VL, sub semnătura criticului literar Vasile I. Cataramă, ucenic al lui George Călinescu. Pentru a sublinia mai bine contextul în care a fost „diagnosticat” Eminescu, într-un mod empiric, să mai subliniem şi câteva aspecte ce ţin de  poziţia lui Eminescu de la ziarul „Timpul”, cotidian care,  reamintim, era al Partidului Conservator, partid aflat în opoziţie în toamna lui 1879.

– Ca jurnalist, Eminescu îi critică atât pe liberali, care erau la guvernare, în frunte cu I.C. Brătianu, cât şi pe conservatori, pe care îi acuză de complicitate în ”chestiunea evreiasca”. Ioan Slavici ne relatează că Eminescu nu-i cruţa nici pe membrii Partidului Conservator pe care îi critica dacă ”se nemerea ca ei să cadă în vreun păcat, ba era în stare să laude fapte bune şi chiar dacă ele erau săvârşite de adversari politici”.

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

– Vă rugăm să ne spuneţi de la ce a pornit această mistificaţie şi cine i-a pus diagnosticul de „nebun” lui Eminescu?

Prima soţie a lui Ioan Slavici, o unguroaică – catolică, cu vreo patru clase pregătire,  i-a atribuit lui Eminescu diagnosticul de „alienat mintal”. Asta pentru că Gazetarul obişnuia să redacteze noaptea comentariile care defineau poziţia cotidianului „Timpul”, să discute cu adversarii lui, uneori chiar să-i mai înjure. Şi Slavici, la presiunea soţiei lui, bătea cu palma în perete ca să tacă. Tăcea ce tăcea şi iar începea. Pentru ea manifestările lui Eminescu erau ale unui alienat mintal… Cât a fost Slavici acasă, soţia sa nu a putut face nimic, dar când Slavici era plecat la Viena să consulte nişte medici – fiindcă avea şi el probleme medicale – prima sa soţie a luat şi a trimis un bilet lui Titu Maiorescu în care a scris: „Vino şi ridică-l! Eminescu a înnebunit!” Deci, pentru ea aceste manifestări ale lui Eminescu erau semne ale nebuniei.

– Ce a făcut Titu Maiorescu în aceste împrejurări?…

– Nu ar fi fost mare lucru, însă această femeie a primit concursul lui Titu Maiorescu, deşi înainte cu câteva zile acestui moment, de pildă, în 11 iunie 1883, Eminescu a fost la şedinţa ”Junimii” şi în legătură cu acest moment Maiorescu notează în jurnalul său că „a fost o şedinţă foarte reuşită şi cu veselie”. Şi acum venim puţin şi la partea întunecată a lui Titu Maiorescu. Prima problemă care se pune ţine de modul de existenţă al lui Eminescu. Eminescu, în perioada cât a scris la cotidianul „Timpul”, a stat în gazdă la Ioan Slavici şi, în lipsa sa,  prima soţie a lui Slavici – unguroaică, ziceam, cu câteva clase primare –  i-a pus diagnosticul lui Eminescu de ”alienat mintal”.   După ce a primit biletul de la soţia lui Slavici, Maiorescu se întoarce acasă şi completează în jurnalul său, la poziţiile respective, atenţie – cu creionul roşu: „semne de alienaţie mintală la Eminescu”…

– După cum relataţi evenimentele reiese că totul era premeditat…

– Desigur, Maiorescu nota despre imaginare semne de „alienaţie” pe care nu le văzuse cu o săptămână înainte, la întâlnirea de la „Junimea”, când Eminescu a fost acolo de faţă cu ei, au discutat. Atunci nu le-a văzut! Deci Maiorescu, iată este vinovat că a acceptat această mistificaţie…

– Este doar Maiorescu vinovat? De regulă astfel de oameni vicleni nu lucrează singuri. Au şi complici, şantajabili, de regulă.

– Maiorescu este primul vinovat că a acceptat „jocul” primei soţii a lui Slavici şi a acceptat acest diagnostic fără consultul unui medic. Dar mergem mai departe şi vedem că Maiorescu cu autoritatea lui a transmis acest diagnostic doctorului Şuţu. Acum doctorul Şuţu este şi el vinovat la rândul lui că a acceptat acest diagnostic fără să pună în aplicare cercetarea lui de medic.

– Şi de aici reies premeditarea şi dorinţa oarbă de a înlătura un om cu verticalitate…

– Aici se vede încă o dată acest lanţ al slăbiciunilor. Eminescu era incomod pentru că prin concepţia lui despre Stat i-a atacat, deopotrivă, şi pe conservatori şi pe liberali, care pentru el au fost totuna. Pentru Eminescu importante au fost  România şi românii obidiţi de o clasă politică prea preocupată de interese de grup sau individuale… Curajul și verticalitatea lui Eminescu sunt de admirat, deși şi-a făcut atâţia „prieteni”. Şi autorităţile vremii au procedat aşa cum au procedat; i-au retras activitatea de la ziarul „Timpul” şi din redactor principal l-au retrogradat ca simplu redactor şi apoi l-au scos de tot din redacţie. Şi apoi, Păucescu, cel care a venit la cotidianul „Timpul” a vorbit foarte urât despre activitatea lui Eminescu…

– La o distanță de 130 de ani, privind ”timpul” lui Eminescu, ce vedem? Un cotidian „Timpul” care şi-a dobândit renumele datorită întâi de toate lui Mihai Eminescu; apoi datorită lui Slavici, Maiorescu, Caragiale, adus în redacție tot de Eminescu. Domnule academician, cine are habar astăzi despre cine a fost Păucescu şi ce a scris el?…

– Nu ştiu… Cert este că Eminescu a fost izolat şi pe acest fond s-a constat că a suferit o depresie mare. Eminescu nu a fost „nebun”, ci a suferit o mare depresie… Prietenii l-au trimis la tratament și  după ce a fost internat la ”Ober Dobling” din Viena și tratat de puternica depresie de doctorul Obersteiner s-a refăcut în câteva luni.

– Vă rugăm să refaceți drumul revenirii lui Mihai Eminescu?

-După ce iese refăcut de la clinica din Viena, Eminescu a mers într-o  călătorie în Italia. Nu are nicio manifestație de nebunie;  revine în țară, dar nu se duce la cotidianul ”Timpul”, nu se duce la Maiorescu, ci se duce la ziarul ”România liberă”, care erau adversarii lui Titu Maiorescu. Și, pentru Titu Maiorescu exista o mare primejdie, cât și pentru adversarii săi politici… Și atunci, soluția imediată a fost să nu-i acorde nici un ajutor, ca să accepte propunerea lor. Și propunerea lor a fost ca să-l trimită la Iași. Acolo era și sora lui Maiorescu, care a fost împotriva ”tratamentului” pe care fratele ei Titu Maiorescu l-a aplicat lui Eminescu… De altfel, Emilia Maiorescu a fost una dintre cei care – alături de dr. Constantin Popazu, vărul lui Maiorescu – l-au dus pe Eminescu la Viena și l-au dezaprobat pe Titu Maiorescu…

-Ce a făcut Eminescu la Iași?

-La Iași a fost încadrat imediat la Biblioteca Universitară și pe lângă asta, Eminescu a mai fost și profesor de germană. Dar, acest ”nebun”, la Iași se apucă să traducă Gramatica sanscrită”!

-Pentru a preda germana, pentru a traduce dintr-o limbă străină era nevoia de un cap limpede…

-Și de un mare efort, calități pe care Eminescu – cel calomniat de fel de fel de indivizi cu interese obscure – a reușit să treacă într-un mod admirabil. Nici astăzi, la aproximativ o sută patruzeci de ani de la acele evenimente, ”Gramatica sanscrită” nu a fost tradusă în condiții mai bune decât a făcut-o Eminescu. Deci, sanscrita necesita un efort extraordinar. De la Iași, Eminescu a plecat la Botoșani la sora sa, unde a intrat iarăși în spital cu diagnosticul cel vechi și aici, doctorul Isac l-a tratat cu mercur… Injecțiile cu mercur i-au fost aplicate luni de zile, tratament care i-a infectat organismul. Mercurul otrăvește organismul, iar acest fapt i-a înrăutățit starea de sănătate… Păi dacă nouă ne dă cineva mercur, în numai o săptămână ne-ar termina. Eminescu a rezista.

Spune prietenul său Slavici că avea o constituție fizică foarte bună, foarte așezată. El a rezistat. Și de la Iași, Eminescu vine iarăși la București și nu se duce la  Maiorescu, el se duce direct la ”România liberă” și începe colaborarea cu acest ziar… De la ”România liberă”, Eminescu trece la ”Fântâna Blanduziei”, unde este îmbrățișat de colegii lui din tinerețe, transilvăneni. Aici publică editorialul de fond; firește că toate aceste eforturi pe care le face, drama pe care o trăiește nu se putea să nu aibă efecte, oricât de robust ai fi. Și a avut drept urmare intrarea iarăși în spital…

-E vorba de perioada premergătoare morții care a survenit în 15 iunie 1889.  Domnule academician Dimitrie Vatamaniuc, în legătură cu acest aspect, sunt mai multe speculații. Una dintre ele susține că unul dintre bolnavii din spitalul în care a fost internat i-a spart capul lui Eminescu cu o piatră… După cercetările pe care le-ați făcut, care a fost cauza morții Poetului și Gazetarului Eminescu?

-Nu e nicio piatră. Mihai Eminescu a murit de infarct…

-Există vreun act medical, în acest sens?

-Există actul medical pe care l-am publicat și eu în ultima ediție a ”Operei Integrale Eminescu”, dar este semnat prin punere de deget… Deci actul de moarte al celui mai însemnat om al României este semnat prin punere de deget! Nu s-au găsit în spitalul la care a murit doi oameni care să știe carte și să semneze și au pus degetul pe actul de deces…

Toate aceste speculații, despre comploturi, despre fel de fel de povești să vorbească cine ce vrea, eu nu pot decât să relatez pe marginea a ceea ce reiese din documentele vremii. Eu nu pot să merg mai departe, eu am discutat cu medici; și  medicii au studiat pe baza contextului vremii împrejurările în care s-au întâmplat toate acestea. Desigur că e posibil ca și medicii să greșească, dar eu cred, am convingerea că nu au greșit și că – ținând cont de modul cum l-au izolat pe Eminescu, ținând seama de natura suferinței lui, fiindcă de depresie suferim toți – acestea au fost împrejurările  morții lui Eminescu. Și apoi, uitați, toată societatea românească este în depresie psihologică și pe măsură ce mergem, depresia devine tot mai accentuată. Dar, noi astăzi suntem mai nesimțiți și nu reacționăm la fel.

Pe baza cercetărilor, coroborând datele cu ceea ce a scris Eminescu,  înainte de internarea lui forțată la sanatoriul doctorului Șuțu, am dedus că Eminescu a fost izolat şi pe acest fond constat a suferit o depresie mare. Eminescu nu a fost „nebun”, a avut o mare suferință a sufletului. Când am ajuns la această concluzie, am luat legătura cu un psihiatru și acesta mi-a explicat că depresia, spre deosebire de ”alienația” mintală, este o stare psihică din care îți poți reveni. Pe când, din alienație mintală, din nebunie, nu îți mai poți reveni. Și dacă doctorul Șuțu a procedat cum a procedat,  nu a lăsat nicio însemnare despre boala și internarea lui Eminescu.

-Deci nu există nimic, nici o fișă medicală de observație?

-Nu găsim nimic! Mai departe, doctorul Șuțu s-a făcut vinovat și el de alt lucru foarte grav; Șuțu a făcut autopsia lui Eminescu și a luat creierul pentru studiu și l-a pus pe fereastră, în plină vară, unde a stat la soare… Ce studiu mai poți să faci pe un creier care a stat la fereastră, în soare?…  Acestea sunt niște lucruri de o gravitate extremă. Nu este doar Maiorescu vinovat, e un întreg cerc vicios.

Revizionismul maghiar din ziua de astăzi îl continuă pe cel de ieri…

Foto: Maria Stanciu

– Domnule academician Dimitrie Vatamaniuc, nu era pentru prima dată când vă confruntaţi cu obtuzitatea regimului comunist. Vi se trage de pe când eraţi la Cluj, în vremea studenţiei, unde aţi luat parte la mişcarea Societăţii „Junimea” a studenţilor bucovineni români, reconstituită ca o expresie împotriva regimului comunist care se instalaseră în 6 august 1945. Nu ştim mare lucru despre acele evenimente, deşi ele şi-au pus amprenta asupra vieţii multor intelectuali de la noi, mucenici ai închisorilor comuniste. Domnia Voastră aţi avut de tras şi în vremea fostului regim din cauza acestui trecut frumos şi plin de curaj la vremuri de cumpănă pentru România…

– Acea mişcare studenţească din anul 1946, de la Cluj, a fost condusă de tânărul Valeriu Anania (1926-2005), viitorul Mitropolit Bartolomeu al Clujului, pe atunci, student la Medicină în anul II. Vrednicul de pomenire a fost conducătorul mișcărilor studențești de la Cluj, începând cu 1 iunie 1946, însă primul protest spontan la care am participat a fost în 24 ianuarie 1946. Ce se întâmpla?

Autorităţile comuniste declaraseră ziua de 24 ianuarie zi de sărbătoare legală. Atunci se împlinea un an de la instalarea guvernului Petru Groza. În mod spontan, atunci noi, studenţii, ne-am adunat în holul Universităţii din Cluj şi am ieşit în stradă. Am protestat faţă de atitudinea antiromânească a celor aflaţi la conducere. Am fost indignaţi că pe sedile Partidului Comunist Român și al Partidului Social Democrat-Lothar Rădăceanu erau arborate steaguri ale Ungariei Mari. Atunci, mai mulţi studenţi au urcat şi au dat jos steagurile, au devastat sediile celor două partide, după care ne-am întors în cămine. Atunci au început primele arestări. Manifestaţia din 24 ianuarie 1946 a marcat momentul începutului mişcării de protest care a durat luni bune. Protestele noastre au fost pe fondul pregătirii viitorului Tratat de Pace de la Paris. Pe de altă parte, conducătorii maghiari din mai multe zone, inclusiv cei din Cluj, pregăteau revenirea armatei ungare şi întâmpinarea ei pe sub Arcul de Triumf. Numai că hotărârea luată la Paris, în 7 mai 1946, și revenirea Transilvaniei acasă, la România, unde îi era locul, fu pentru maghiari o mare deziluzie ce-i va urmări până-n zilele noastre. De altfel, revizionismul maghiar din ziua de astăzi îl continuă pe cel de ieri…

– Tema Transilvaniei, şi nu numai, este ca un fir roşu în activitatea Domniei Voastre, preocupare pe care a experiat-o şi Eminescu. Atunci, în primăvara românească din 1946, cum a fost întâmpinată smulgerea Transilvaniei din ghearele austro-ungarilor şi revenirea ei la România?

– După aprecierile poliţiştilor vremii eram vreo 5000 de studenţi şi am mărşăluit pe străzile Clujului. În faţa Catedralei Ortodoxe am îngenunchiat și am cântat „Hristos a înviat”! Au vorbit protopopul Laurenţiu Curea, care va înceta curând din viaţă, Episcopul Nicolae Colan şi Episcopul Iuliu Hossu. Am defilat prin tot oraşul şi am cântat cântece patriotice… La statuia lui Matei Corvin au vorbit mulţi studenţi de la Medicină, iar A. E. Baconsky s-a urcat pe statuie. Aceasta fusese o avanpremieră pentru parada militară din 10 mai 1946. De această dată, am mutat şi organizat manifestaţiile la Mănăştur, comună învecinată Clujului, unde era Facultatea de Agronomie. Atunci, studenţii au strigat ”Patria”, ”Regele” şi mai multe lozinci anticomuniste. După fiecare acţiune anticomunistă, erau arestaţi studenţii… De la aceste manifestaţii i s-au tras condamnările vrednicului de pomenire – Mitropolitul Bartolomeu Anania. Drept urmare a atitudinii şi a revendicărilor noastre, autorităţile vremii de la Cluj ne-au închis cantinele, căminele, tot. Și pe acest fond, comitetul de grevă, în frunte cu părintele Valeriu Anania, s-a retras la Mănăştur, comuna din vecinătate, acolo am fost şi eu până când au dat decretul de încetare a grevei studenţeşti; am încetat protestele pentru că nu mai aveam nici un mijloc de trai…

”Noi, zicea Anania, eram dansul aerian al neamului pe deasupra unei păduri de năpârci…”

– În convorbirile Domniei Voastre cu Constantin Hrehor, aduceţi o lumină nouă, inedită, în legătură cu atitudinea lui Lucreţiu Pătrăşcanu, exponent al fostului Partid Comunist, ministru al Justiţiei, care a fost trimis la Cluj – „după eşecul lui Teohari Georgescu”, ministru la Interne – să discute cu studenţii. Mărturisiţi în convorbirile Dumneavoastră că – luat cu asalt şi cu „fluierături” – Pătrăşcanu spune cuvinte memorabile, care nu se regăsesc în raportul Poliţiei din Cluj din acea vreme.

– Da, pe fondul pretenţiilor reprezentanţilor maghiari, Lucreţiu Pătrăşcanu – la întâlnirea cu studenţii clujeni din 8 iunie 1946 – a avut o atitudine profund românească, subliniind că „nimeni nu are dreptul să pună în discuţie graniţele noastre. Transilvania a aparţinut şi va aparţine României. Acţiunea guvernului maghiar, revizionismul de azi îl continuă pe cel de ieri. A cere revizuirea frontierelor este un amestec în treburile noastre interne… Populaţia maghiară are un regim de drept cum nu are nicio naţionalitate dintr-un stat burghez… Am închis ochii şi din puţinul nostru am hrănit sute de mii de oameni (din Ungaria). Retrocedarea bunurilor este un act de minimă dreptate. Nicio milă pentru cei ce pun în joc unitatea statului. În numele Partidului Comunist mă ridic împotriva schimbărilor de frontieră…”

Însă tot Pătrăşcanu, la următoarele două întâlniri cu studenţii din aceeaşi zi (întâlniri despre care nu se prea ştie), în prezenţa lui Valeriu Anania, ne-a cerut să încetăm greva, fiindcă „guvernul nu era de mămăligă şi că are mijloace să pună capăt manifestării…”

– Care a fost reacţia studenţilor?

– De ripostă: „Nici noi nu suntem de mămăligă, dar nici comunişti nu suntem!”, a venit replica studenţilor. Atunci, Pătrăşcanu veni cu corecţia sa: „Mai întâi sunt român şi apoi comunist!”

– Pentru cei care doresc să afle mai multe, pot găsi aceste mărturii trăite de domnia Voastră în volumul „Convorbiri sub scara cu îngeri”, apărut în 2010. Cum a caracterizat acel eveniment vrednicul Mitropolit Valeriu Anania?…

– Noi credeam că prin implicarea noastră puteam opri mersul evenimentelor. ”Noi, zicea vrednicul Mitropolit Valeriu Anania, eram dansul aerian al neamului pe deasupra unei păduri de năpârci…”

– Privind înapoi fără mânie, a fost necesară acea grevă?

– A fost necesară. Au făcut şi alţii revolte mai târziu în Polonia, Ungaria. De acelea se ţine seama, dar de asta nu. Dar, aceasta a fost dorința noastră de a ne opune instalării comunismului în ţara noastră şi aceasta a fost prima încercare de acest fel de la noi. Acesta a fost crezul nostru şi credința noastră. Noi am mers până unde s-a putut, dar comunismul s-a instalat cu sprijin dinafară şi pe noi ne-au îndepărtat…

– Dumneavoastră aţi scăpat ca prin urechile acului de arestări…

– Da, pentru că după ce am fost asiguraţi că n-o să ni se întâmple nimic, între timp ne-am susţinut şi examenele, fiindcă profesorii țineau cu noi, eu am plecat la mine în Bucovina, la Suceviţa. Nu mai aveam nicio raţiune să rămân. Ne-au pus câte un vagon special la trenurile principale şi aşa am plecat, iar din iunie și până în noiembrie 1946 nu am fost în Cluj. În acest răstimp s-au făcut mai multe arestări, între care și cea a lui Valeriu Anania1. De aici i s-au tras toate arestările care au urmat…

Călinescu sublinia ca Eminescu “a prevăzut reîntregirea patriei, de la 1 Decembrie 1918”

– Să revenim! Aţi cercetat câteva decenii publicistica lui Eminescu şi, cu siguranţă, sunteţi singurul cercetător contemporan care cunoaşteţi cel mai bine activitatea de gazetar a „Luceafărului Poeziei Româneşti”. Aţi avut misiunea de a stabili paternitatea textelor semnate de Gazetar în diferite cotidiane, publicate în cea de-a doua jumătate a veacului al XIX-lea. Cum aţi procedat la identificarea textelor lui Mihai Eminescu, mai ales că la „Timpul” semnau vârfuri precum Slavici, Caragiale, Maiorescu?

– Împreună cu colegele mele de cercetare, doamnele Anca Costa-Foru şi Eugenia Oprescu, am mers întâi la textele din manuscrisele eminesciene, pe care le-am comparat cu cele apărute în diferite ediţii (de ziare) tipărite. Am comparat conţinutul de pe manuscris şi textul ce s-a publicat… Apoi am analizat textele stilistic, am folosit tot ce ne-a stat la îndemână în această problemă pentru a recupera întreaga operă eminesciană. De altfel, spuneam că una dintre întrebările pe care academicianul Alexandru Graur mi-a adresat-o când se punea problema apariţiei volumului IX, Publicistică, a fost „dacă îmi asum responsabilitatea pentru paternitatea textelor din amintitul volum”? Fireşte că îmi asum această responsabilitate… Pe de altă parte, acolo unde nu am fost siguri că autorul unor articole este Eminescu, am adăugat în fiecare volum un capitol cu „Texte incerte”…

– Un text jurnalistic are şi o altă cheie – stilul acelui gazetar. „Le style est l’homme meme”, spune Comte de Buffon. Sub aspect stilistic care au fost elementele care au primat în clarificarea stilului publicistic eminescian?

– Când examinăm publicistica lui Eminescu la ziarul „Timpul”, ţinem seama de concepţia social-politică a poetului şi de întreaga desfăşurare a activităţii gazetăreşti. Privim opera în ansamblul ei şi din punct de vedere stilistic, fiindcă nu există o graniţă pur delimitată între activitatea de la „Curierul de Iaşi” şi cea de la „Timpul”.

– Cum se documenta Eminescu? Ce preocupări are gazetarul Eminescu pentru studierea unor aspecte ştiinţifice?

– Documentarea este una temeinică, bazată pe comunicatele, documentele, adeseori, extrasele din alte publicaţii ale vremii cu care Mihai Eminescu polemiza. S-a ocupat de unele aspecte ştiinţifice ale vremii, pe altele le-a intuit. Are multe traduceri privind teoria culturii şi a vieţii sociale, istoria naţională, istoria universală, economia politică, dreptul. S-a ocupat de fizică, în primul rând, de matematică, astronomie, de biologie, dar nu pentru a face profesie din ele, deşi el a intuit de la început anumite direcţii, valabile şi astăzi. El s-a ocupat de ştiinţe din aspiraţiile lui pentru universalitate. Aceste texte creează impresia specializării în fiecare din aceste domenii și sunt invocate în demonstrarea originalităţii gândirii poetului, nemaiîntâlnită la predecesorii şi contemporanii săi. George Călinescu protestează împotriva unei asemenea orientări în exegeza eminesciană şi zice că „Eminescu e cel mai mare filozof, cel mai mare învăţat. El a formulat cu mult înaintea fizicii moderne teoria relativităţii, a cunoscut pe clasici ca nimeni altul, a relevat omenirii filosofia asiatică. El este profet. A prevăzut prăbuşirea sistemului monetar şi reîntregirea patriei, de la 1 Decembrie 1918. Cel mai inocent cuvânt al paginilor lui e umflat de simboluri ca o rodie coaptă”. Pentru  a scrie, Eminescu a mers la sursă şi a dat o traducere valabilă şi astăzi. Important pentru noi este că Eminescu a avut simţ de gazetar şi a intuit exact direcţiile de dezvoltare ale societăţii, de ieri şi de astăzi. Publicistica sa se întemeiază pe o bază ştiinţifică solidă şi împreună cu expunerea strălucită, încă nedepăşită, rezultă durabilitatea în timp şi permanenta ei actualitate.

– Domnule academician Vatamaniuc, în paginile cotidianului „Timpul”, apar pseudonime precum: „Fantasio”, „Cenzor”, „Nemessis”. Din cercetările domniei Voastre, Eminescu a apelat la vreunul dintre aceste pseudonime?

– După toate cercetările pe care spuneam că le-am făcut nu reiese nici stilistic, nici pe bază de manuscris că ele aparţin lui Mihai Eminescu, cu excepția lui Fantasio, cu care semnează trei articole, Babele au trecut, Un răspuns d-lui C.A. Rosetti şi Al doilea răspuns d-lui C.A. Rosetti, toate din 1882. Singurul pseudonim cert pe care îl putem atribui lui Eminescu este cel din perioada anterioară gazetăriei de la „Timpul”, unde Eminescu semnează cu pseudonimul „Varro”. Sunt 16 articole şi documente şi ele datează din vremea pregătirii Serbării de la Putna, din august 1871 (Întâlnirea a fost programată pentru 1870, dar s-a amânat cu un an). Şi mai sunt câteva – la revenirea în activitatea publicistică – apărute în „România liberă” şi în „Fântâna Blanduziei”. Oricum, aceste articole ocupă un loc neînsemnat.

– O caracteristică a presei de la sfârşitul veacului al XIX-lea era aceea că articolele nu aveau titluri. Cum aţi procedat în această privinţă?

– Nici un text al lui Eminescu nu are titlu. Editorii dinaintea noastră au dat titlurile lor, titlurile care au crezut ei că s-ar cuveni şi că sunt importante. Eu nu zic că nu este importantă această abordare, însă intrăm pe un teren în care chestiunile sentimentale sau de altă natură joacă un rol foarte important. Aşa se face că de la o ediţie la alta, acelaşi text poartă alt titlu. Eu am făcut următorul lucru; am luat ca titlu sintagma iniţială din textul lui Eminescu. Aşa am procedat la toate textele de publicistică. Sigur, uneori sintagma din titlu nu este relevantă, dar ea aparţine lui Eminescu. În acest mod eu am acoperire, nu am distorsionat mesajul din textul publicistic, nu am mers pe sentimentalisme, eu am mers pe… material.

– Cel care îngrijeşte şi editează opera unui înaintaş de talia lui Eminescu, ce datorii are faţă de opera înaintaşului său?

– În general, cercetătorul, fie scriitor, poet, gazetar – indiferent cum se numeşte – trebuie să manifeste o atitudine de respect şi de dragoste faţă de fiecare cuvânt pe care îl aşterne el pe hârtie. Când însă doreşti să refaci din arhive şi din manuscrise profilul înaintaşului tău, Eminescu în cazul de faţă, responsabilitatea este una foarte mare. Eu cu responsabilitate şi cu multă dragoste am făcut acest fapt, împreună cu echipa de cercetători…

Familia lui Eminescu vine din Transilvania

Bisericuta Familiei Eminescu la 1909

– Ştim că aţi mers pe teren, pe urmele familiei Poetului. Ca să înlăturăm speculaţiile, de unde îşi trage rădăcinile familia lui Mihai Eminescu?

– Eu nu am stat doar în arhive, ci am fost pe teren pentru fiecare etapă a documentării, dacă s-a impus acest fapt. A existat întotdeauna această idee că Eminescu ar fi din Ucraina. Ei, bine, familia lui Eminescu vine din Transilvania şi în acest scop m-am dus la Blaj şi în Vad şi la Făgăraș, unde sunt urmaşi ai acestei familii până astăzi şi unde am cercetat toată arhiva. Şi am găsit acolo familia Eminovici. Pentru mine a fost un prim argument că această familie vine din Transilvania. Aici, din această familie mai este o ramură şi-n comuna Lupu, lângă Blaj. Am mers și-n comuna Lupu, dar aceasta a dispărut fără urmași din 1877. Apoi am găsit o altă familie la Răşinari, unde ştiam de Goga; am mers şi acolo. Fireşte, lucrul pe teren te pune şi în faţa altor informaţii inedite. La Lupu am găsit informaţii despre familia poetului interbelic Aron Cotruş, născut acolo. Străbunii îndepărtaţi ai lui Eminescu au emigrat din Transilvania în Moldova şi şi-au întemeiat familia, în Călineştii lui Cuparencu, așezare întemeiată de emigranţii transilvăneni. Eminescu nu-şi cunoaște bunicii, fiindcă au murit în epidemia de holeră la 1844. Tatăl lui Eminescu a fost administratorul al unei moşii şi şi-a întocmit gospodăria la Ipoteşti, iar Mihai s-a născut la Botoşani. După aceste cercetări am adunat informaţiile și am scris cartea „Eminescu şi Transilvania” (1995), unde demonstrez acestea.

– Domnule academician Dimitrie Vatamaniuc, Mitropolitul Antonie Plămădeală al Ardealului, mergând după „paşii Luceafărului”, avansează ideea că Eminescu ar fi dorit să se călugărească, fapt pe care îl precizează şi Maiorescu în însemnările sale la ziua de 23 iunie 1883. Pe de altă parte, Tudor Arghezi îl numeşte „Sfântul preacurat al ghiersului românesc”… Din această perspectivă, care rămâne încă deschisă cercetării, ce ne puteţi spune despre învelişul creştin al creaţiei eminesciene?

– Este foarte simplu. Eminescu a avut o concepţie profund creştină în toată opera sa, lirică, publicistică, filozofică, ştiinţifică. El nu a fost un practicant care să meargă frecvent la Biserică, dar stăpânea foarte bine învăţătura Biserici Ortodoxe, în care s-a născut. El a avut o concepţie creştină, pe lângă celelalte cunoştinţe temeinice pe care le-a avut în istorie, artă, cultură, filozofie. Acestea se văd şi din opera poetică şi din publicistica eminesciană.

Eminescu a răsturnat un guvern chiar cu puțin înainte de a muri

Inmormantarea lui Eminescu

– El este un Martir al publicisticii româneşti, un „Crucificat”, cum spune tot Tudor Arghezi…

– Da. L-au cam pedepsit politicienii de atunci, pentru toate afacerile pe care Eminescu le-a demascat; pentru toate planurile pe care le-a demontat, pentru guvernul pe care l-a răsturnat, chiar cu puţin înainte de a muri. Eminescu a fost un gazetar foarte conştient de poziția lui, iar conduita lui a fost rectilinie. El rămâne un model de verticalitate peste timp, peste veacuri.

– Eminescu este cel mai mare romantic al nostru, este „sumă lirică de voievozi”, spune Petre Ţuţea. Între altele, aţi cercetat şi operele lui Lucian Blaga, ale lui Tudor Arghezi. Cine îl urmează pe Eminescu în ierarhia valorilor culturale şi identitare?

– Într-adevăr, m-am ocupat şi de Blaga şi de Arghezi. Din punctul meu de vedere Arghezi.

– Ce vă place la Arghezi?

– Totul îmi place la Arghezi. Odată, îmi place avântul acesta al lui. Apoi, Arghezi spune lucrurilor pe nume şi cuvintele lui sunt pe înţelesul acestui popor. Blaga e pe deasupra realităţilor, e altceva. Blaga este mai accesibil pentru occidentali, dar Arghezi este mai pe firea noastră, pe sufletul românesc…

– Să fi contat faptul că Arghezi a fost şi călugăr şi poezia sa îşi trage seva din cuvintele însufleţite ale Sfintei Scripturi?

– Fireşte că este important filonul creştin în formarea unui om, mai ales a unui scriitor. Cred că înainte de toate, indiferent ce facem – poezie, artă, chiar şi ştiinţe exacte – noi trebuie să ne situăm în spiritualitatea noastră, altfel rămânem necunoscuţi.

– Ce mai rămâne de făcut în privinţa operei eminesciene?

– Rămâne pentru editorul de la anul 3000 recitirea manuscriselor eminesciene fiindcă sunt părţi care nu au putut fi transcrise și întocmirea ediţiilor „ne-varietur” pentru marii scriitori. Ediţia xeroxată a Caietelor lui Eminescu a fost realizată nu de multă vreme, sub egida Academiei Române, la iniţiativa şi cu susţinerea academicianului Eugen Simion. În acest fel a fost salvată o moştenire unică și singulară în cultura românească, ameninţată de o pierdere ireparabilă. Aşa cum am mai spus, salvarea manuscriselor în ediţia xeroxată a Caietelor lui Eminescu are dublă calitate: înlătură fabulaţiile şi speculaţiile unor inşi nevizaţi şi, în acelaşi timp, reprezintă instrumentul de bază în pregătirea ediţiei „ne-varietur” a scrierilor eminesciene, aşa cum se practică şi în alte ţări, pentru scriitorii lor cei mari. Consider că nu ar fi rău să fie înființată o Fundație Eminescu care să patroneze un Institut Eminescu, un spațiu care să adune încet-încet arhiva Eminescu. Ar fi un gest firesc şi am demonstra că-i dăm lui Eminescu locul cuvenit de „Luceafăr” nemuritor între atâtea stele câte are literatura română…

A consemnat,

Maria Stanciu

1 Vrednicul de pomenire Mitropolitul Valeriu Anania mărturisește în memoriile sale, asemenea academicianului Dimitrie Vatamaniuc, faptul că „în acel Cluj al primăverii lui 1946, nu comunismul era preocuparea vieții academice, ci problema ungurească, problemă veche și reînnoită acum, când stăpânirea maghiară fusese alungată din nordul Ardealului”. În ”Memorii”, Valeriu Anania, Editura Polirom, 2008, pg. 112.

Sursa: Mihai-Eminescu.Ro

Vedeți și:

Fotografii de Cristina Nichituș Roncea din proiectul “București, de ce îl iubești. Foto-interviuri cu personalități ale Capitalei”, pentru care academicianul ne-a rugat să-i consemnăm aceste spuse:

“Bucuraţi-vă de Bucureşti – aici puteţi călca pe urmele paşilor lui Eminescu! Bucureştiul este un oraş martir fie şi numai pentru că aici a suferit şi de aici a plecat la Ceruri Mihai Eminescu.”

La 98 de ani, eminescologul bucovinean, rudă apropiată cu partizanul anticomunist Gavril Vatamaniuc, scria biografia unui alt mare martir al neamului românesc, pentru care s-a zbatut și Eminescu: Ciprian Porumbescu.

Profesorul Dimitrie Vatamaniuc, eminescolog, membru de Onoare al Academiei Romane, editorul Operelor lui Mihai Eminescu, editia Academiei. Foto: Cristina Nichitus Roncea




BUCOVINA ȘI BASARABIA. Studiul istorico-politic al lui Eminescu publicat integral, în premieră online. Adevărurile lui Eminescu despre Rusia, aceleași, după exact 140 de ani

Consecvent misiunii sale, de recuperare integrală a operei jurnalistice, sociologice, istorice și politice a “Românului Absolut”, portalul Mihai-Eminescu.Ro publică integral, pentru prima oară în mediul online și, putem spune, pentru a doua oară de la prima și unica apariție sub formă de volum, din 1941, studiul istoric al lui Eminescu “Bucovina și Basarabia”. Cel mai probabil din motive politice, acest studiu nu a fost introdus în ediția Operelor realizată de Academia RSR citate din el circulând disparat pe ici-colo. Publicate în lunile aprilie, mai și iunie ale anului 1878, exact acum 140 de ani, articolele din Timpul privind Bucovina și Basarabia strălucesc și azi prin acuratețea și profunzimea analizei, dovedind încă o dată de ce jurnalistul și geopolitcianul Eminescu deranja marile puteri din jurul României și în special Rusia.

În pofida spuselor neavenite ale unui fost demnitar al României, în textul pe care îl publicăm azi în premieră în spațiul internetului veți constata speranțele și respectul lui Eminescu față de “lumea modernă”, de Occident. Criticile la adresa Rusiei lasă brazde atât de adânci încât îl determină peste câteva luni, pe însuși directorul ziarului Timpul, Ion Alexandru “Zizin” Cantacuzino, fost ministru de Externe și Finanțe, să îi ceară lui Titu Maiorescu să îi “domolească” adevărurile lui Eminescu despre expansionismul perfid al imperiului țarist care țintea și țintește anihilarea elementului românesc și, în final, distrugerea totală a României.

“Câtă vreme musulmanii erau încă o primejdie pentru societatea europeană, Românii i-au combătut cu bărbătească statornicie, luptând şi mereu luptând veacuri întregi; acum, când muscalii par a voi să pună în joc pacinica desvoltare a vieţii moderne, lupta trebue să se urmeze contra lor, şi câtă vreme piciorul român mai stă ţeapăn pe faţa pământului, unirea slavilor dela miazănoapte cu cei dela miazăzi, atât de mult dorită, nu se poate face.”, scrie Eminescu. Probleme rămân, și azi, aceleași.

PS: Pe 28 iunie, când marcăm 135 de ani de la data arestării jurnalistului Mihai Eminescu vom publica noi documente inedite privind urmărirea militantului naționalist pentru “Dacia Mare” de securiștii maghiari.

MIHAI EMINESCU

BUCOVINA ŞI BASARABIA
STUDIU ISTORICO-POLITIC

prezentat de

PROFESOR I. CREŢU

BUCUREŞTI

1941

MOTTO:

«În toate întâmpinările de până acum, găsim repetându-se cu stăruinţă că Basarabia este din numărul provinciilor cucerite de Ruşi cu sabia dela Tătari şi dela Turci. Convingerea noastră este însă că, din veacul al patrusprezecelea începând, Basarabia n’a fost nici întreagă, nici în parte a Turcilor sau a Tătarilor, ci a unui Stat constituit, neatârnat deşi slăbit şi încălcat în posesiunile sale, a Moldovei. Moldova era proprietarul locului şi dacă reprezentanţii Statului moldovenesc, Domnii, ajunseră atât de slabi încât dreptul era desbrăcat de putere şi nu putea să se apere, aceasta nu e o dovadă că Moldova a renunţat vre’odată la dânsul. Căci un drept nu se pierde decât prin învoirea formală de a-1 pierde. Dar fie această învoire smulsă cu de-a sila, fie dictată de raţiuni de Stat, fie izvorîtă din orice alte consideraţiuni, nu se modifică şi nu se nimiceşte decât din momentul în care renunţăm la el. (…)
A rosti numele Basarabia e una cu a protesta contra dominaţiunii ruseşti. Numele Basarab şi Basarabeni există cu mult înaintea vremii în care acest pământ devenise românesc; acest nume singur este o istorie întreagă ».
Eminescu, « Basarabia » :
I. Numele şi întinderea ei.

(Timpul, 3 Martie 1878).

INTRODUCERE


În luna Martie a anului 1878, îndată după războiul româno-ruso-turc, Eminescu a scris în «Timpul» — în calitate de redactor principal al acelui ziar — un şir de articole istorico-politice privitoare la drepturile României asupra Basarabiei. Pentru întâia oară, aceste studii grupate în şase mari capitole şi intitulate Basarabia, au fost identificate şi retipărite de noi în ediţia M. Eminescu, Opere, 4 vol., apărute la Bucureşti în anul 1939. Ele constitue, după părerea noastră, cele mai strălucite pagini
din istoria ziaristicei româneşti şi printr’însele, marele nostru scriitor dovedea «cu istoria şi cu documentele în mână » — după propria sa expresie — că pretenţiunile Rusiei de a i se retroceda cele trei ţinuturi acordate Moldovei de către Congresul dela Paris (1856) erau cu totul nejustificate, iar călcarea convenţiei rusoromâne din 4 Aprilie 1877 de către Rusia constituia un act de trădare din partea unui aliat.
Mânuind cu mare talent şi cu multă competenţă izvoarele istorice contemporane, pe care le şi citează la sfârşitul lucrării sale, Eminescu încheia cu următoarele cuvinte:
«Toate elementele morale în această afacere sunt în partea noastră. Dreptul nostru istoric, incapacitatea juridică a Turciei de a înstrăina pământ românesc, trădarea unui dragoman al Porţii, recăpătarea acelui pământ printr’un tratat european semnat de şapte puteri şi obligatoriu pentru ele, garantarea integrităţii actuale a României prin convenţia ruso-română, ajutorul dezinteresat ce l-am dat Rusiei în momente
grele, toate acestea fac, ca partea morală şi de drept să fie pe deplin în partea noastră.
Mai vine însă în partea noastră împrejurarea că acel pământ nu l-am cucerit, n’am alungat pe nimenea de pe el, că e bucată din patria noastră străveche, este zestrea împărţitului şi nenorocitului popor românesc » (M. Eminescu, Opere, ed. I. Creţu, vol. II, p. 286).
Dar problema pretenţiunilor ruseşti asupra Basarabiei avea să se pună în curând, chiar în cursul anului 1878, în faţa puterilor europene, la Congresul din Berlin. De aceea Eminescu, care simţea că pentru acest for nu este suficient numai argumentul drepturilor istorice şi că este necesar ca problema Basarabiei să fie înfăţişată şi pe planul mai înalt al politicei europene, scrise un nou şir de articole, intitulate de data aceasta Bucovina şi Basarabia, care au apărut în «Timpul» în cursul lunilor Aprilie, Mai şi Iunie ale acelui an.
În noul său studiu, Eminescu introduce problema Bucovinei cu un dublu scop. Făcând o amănunţită expunere, bazată pe documentele timpului, asupra împrejurărilor politice care au dus la anexarea Bucovinei de către Austria, Eminescu urmărea să înfăţişeze rolul ce şi-a asumat aceasta de a împiedica expansiunea rusească în Orient şi deci obligaţiunea ce a contractat Austria de a se opune şi pretenţiunilor actuale ale Rusiei; altminteri menţinerea Bucovinei sub stăpânirea austriacă n’ar mai avea nici o justificare.
De asemenea purtarea boierilor moldoveni şi opunerea lui Grigorie Ghica Vodă la cedarea Bucovinei sunt prezentate de Eminescu în scopul unei propagande interne, arătând conducătorilor politici ai României exemplul de urmat în privinţa Basarabiei.
Pentru puterile europene care se întruneau la Berlin, Eminescu scoate în evidenţă misiunea istorică ce ele înşile acordaseră României prin pacea dela Paris — aceea de a fi o ţară neutră şi de cultură la răspântia unde se ating cele trei lumi deosebite: Rusia, Austria şi Turcia, — iar pentru guvernul român pune înainte faptul că în trecut, cu toate vitregiile politice, Domnii şi boierii n’au consimţit niciodată
formal la pierderea vreunei părţi din «vatra strămoşească», fie aceasta Bucovina, fie Basarabia.
Dar, ca şi articolele despre Basarabia şi ca atâtea sute de articole scrise în cei şase ani de activitate ziaristică la «Timpul», nici studiul Bucovina şi Basarabia nu poartă semnătura lui Eminescu. Din această cauză n’a fost retipărit până astăzi şi niciuna din ediţiile de până aci nu-1 pomeneşte măcar. Urmează deci să spunem câteva cuvinte despre paternitatea acestui studiu.
Ideea de targuială, de renunţare de bună voie, de vindere, cu privire la Basarabia, se află în studiul Bucovina şi Basarabia ca şi în alte studii şi articole ale lui Eminescu, exprimată câteodată cu aceleaşi fraze. Astfel unele pasaje din Bucovina şi Basarabia îşi au echivalentul lor în alte articole a căror paternitate eminesciană este indiscutabil dovedită:
«Nu vom avea însă dreptul de a ceda, ori de a consimţi la cedare, întocmai cum nu am consimţit la cedarea Bucovinei ori la cedarea Basarabiei, ci, ca popor slab dar hotărît, ne-am rezervat dreptul de a respinge orişicând învinovăţirea că înşine am stat la târguială asupra vetrei strămoşilor noştri » (Bucovina şi Basarabia, p. 21).
«Oricât de mulţi oameni răi s’ar găsi în această ţară, nu se găseşte niciunul, care ar cuteza să puie numele său sub o învoială, prin care am fi lipsiţi de o parte din vatra strămoşilor noştri » (M. Eminescu, Opere, voi. II, p. 214).
« Generalul Ignatieff. . . nu s’a sfiit a mărturisi că crede pe poporul român destul de netrebnic
spre a vinde o parte din vatra ţării sale » (Bucovina şi Basarabia, pp. 166— 167).
« Abia au trecut câteva săptămâni de zile de când corpurile legiuitoare ale României au votat moţiunea prin care respinge orice târguială privitoare la vatra ţării… (« Timpul », 9 Martie 1878).
« Vorba nu era dacă avem să pierdem ori să nu pierdem Basarabia; vorba era să ne păstrăm demnitatea, să ne arătăm vrednici de încrederea popoarelor dela apus, să nu o pierdem din vina noastră, să nu renunţăm de bună voie, să nu o vindem. .. » (Bucovina şi Basarabia, pp. 164—165).

«Dar dacă ne dăm bine seama, nici nu e vorba să pierdem ori să păstrăm Basarabia; vorba e cum o vom pierde ori cum o vom păstra.

Rusia voieşte să ia Basarabia cu orice preţ; noi nu primim nici un preţ. Primind un preţ, am vinde; şi noi nu vindem nimic » (M. Eminescu, Opere, vol. II, p. 225).

« Prin urmare vom ieşi din războiu c’o mulţime de experienţe dureroase care vor servi de învăţ M. Sale, cu pierderi de oameni şi bani, ruinaţi poate — dar nu vom pierde Basarabia, şi de sigur nu cu bună voia noastră » (M. Emi- nescu, Opere, voi. II, p. 238).

Ideea că Basarabia este legată de misiunea noastră istorică prin încredinţarea Europei se află în Bucovina şi Basarabia, ca pretutindeni în articolele lui Eminescu.

« Chiar dacă ar fi trecut cu vederea importanţa istorică, economică şi strategică a acestei rămăşiţe din vatra Moldovei, Românii nu puteau uita că Europa le-a încredinţat-o şi că nu se poate un preţ, cu care le-ar fi iertat s’o înstrăineze » (Bucovina şi Basarabia, p. 163).

« Acest petec de pământ, pe care « Le Nord » ar voi să-l sacrificăm prieteniei noastre cu Rusia, nu are pentru noi nici un echivalent în lume. El însemnează misiunea noastră istorică, tăria noastră» (M. Eminescu, Opere, voi. II,

p. 256).

Această misiune istorică a poporului român este înfăţişată la fel în Bucovina şi Basarabia ca în alte articole ale lui Eminescu.

« .. .Nu voim decât să putem fi un strat de cultură în această parte înăsprită a Europei, nu stăruim decât ca popoarele dela apus să se încredinţeze că interesele noastre sunt identice cu ale civilizaţiunii şi că suntem un popor vrednic de misiunea ce ni se cuvine » (Bucovina şi Basarabia, pp. 22—23).

«Trebue să fim un strat de cultură la gurile Dunării; aceasta e singura misiune a Statului român…» (M. Eminescu, Opere, voi. III, p. 207).

«Aruncaţi din întâmplare la răspântia, unde se atinge cele trei lumi deosebite şi mai mult ori mai puţin învrăjbite, lumea modernă, cea musulmană şi cea muscălească, Românii, chiar în virtutea originei lor, sunt meniţi a reprezenta interesele ideilor moderne şi a fi un strat de cultură deosebită, în care trei lumi se întâlnesc şi se împacă» (Bucovina şi Basarabia, pp. 145—146).

« Misiunea Statului român în afară era ca să formeze o despărţire intre trei civilizaţii deosebite, între Austria şi Rusia pe de o parte, între Rusia şi Turcia pe de alta. . . » (M. Eminescu, Opere, voi. II, p. 215).

Ideea că politica austriacă era bazată pe catolicism se află în Bucovina şi Basarabia ca şi în Influenţa austriacă.

« Ca putere catolică, Austria făcea politica sa cu ajutorul catolicismului » (Bucovina şi Basarabia, p. 45).

« Catolicismul întinsese peste Europa un pa- injiniş subţire de idei religioase. . . Imperiul care se formează sub acest painjiniş, se numeşte imperiul roman. Casa domnitoare care se pune mai cu succes în serviciul acestui ideal, este Casa de Austria » (M. Eminescu, Opere, voi. II, p. 45).

In Bucovina şi Basarabia se narează pe larg faptele care duc la concluzia că Austria a procedat prin mituire la ocuparea Bucovinei. Această idee se găseşte şi în manuscrisul lui Eminescu, aflător la Academia Română sub Nr. 2.264, precum şi în articole tipărite.

« La conferinţele secrete mai lua parte şi dragomanul Porţii, Costachi Moruzi. Numai decât la una din cele dintâi conferinţe Thugut îi promite 1.000 galbeni, pe care nu-i va primi însă decât dupăce, prin concursul lui, negocierile vor fi ajuns la un bun rezultat. Costachi Moruzi primeşte cu vie mulţumire această dovadă de încredere şi, din partea sa, promite că va face tot ce-i va sta în putinţă » (Bucovina şi Basarabia, pp. 80—81).

«… Un grec a vândut jumătatea Moldovei Ruşilor, alt grec a mijlocit mituirea Turcilor la cedarea Bucovinei… » (Ms. 2264, p. 6).

Descrierea amănunţită a domniei fanariote n Principate care se face în Bucovina şi Basarabia, se află exact în acelaşi spirit concepută, însă mai sintetic exprimată, în Influenţa austriacă (M. Eminescu, Opere, voi. II, p. 59, 63), precum şi în Stăpânirea străinilor pe pământul românesc (idem, p. 465).

Pasajul: «După capitulaţiunea dela Movila Răbiei, oştirea Moldovei se risipeşte, Voivodul Dimitrie Cantemir se duce pribeag în lume » [Bucovina şi Basarabia, p. 104), se întâlneşte aproape întocmai şi în articolul de fond din «Timpul», 16 Aprilie 1878, articol datorit tot lui Eminescu: « De când la Movila Răbiei oastea moldovenească s’a risipit, rămăşiţele inimilor bărbate s’au pribegit… ».

Acuzaţia ce se aduce guvernului român, în studiul Bucovina şi Basarabia, că a dizolvat Senatul, care era ostil convenţiei cu Rusia şi a ales altul « când cetele de cazaci trecuseră hotarele ţării », se repetă întocmai şi în alt articol al lui Eminescu: « Dar oare Senatul n’a fost dizolvat asupra intrării Ruşilor, iar actualul Senat n’a fost ales pe când talazurile invaziei acoperise Moldova? » (M. Eminescu, Opere, voi.II, p. 378).

În fine, ideea că: « împărăţia rusească nu este un stat, nu este un popor, este o lume întreagă, care, negăsind în sine nimic de o măreţie intensivă, caută mângâierea propriei măriri în dimensiunile mari. . . » (Bucovina şi Basarabia, p. xoo), se află desvoltată într’un articol întreg, intitulat Tendenţe de cucerire (M. Eminescu, Opere, voi. II, p. 295), a cărui paternitate este indiscutabilă şi din care reproducem doar câteva fraze: « Răsărită din rasse mongolice, de natura lor cuceritoare, aşezate pe stepe întinse a căror monotonie are înrâurire asupra inteligenţii omeneşti, lipsind-o de mlădioşie şi dându-i instincte fanatice pentru idei de-o vagă măreţie, Rusia e în mod egal muma mândriei şi a lipsei de cultură . . . Frumosul e înlocuit prin măreţ. . . Ruşii sunt sub dominarea unui deşert sufletesc, a unui urît, care-i face să caute în cuceriri ceea ce n’au înlăuntrul lor» (M. Eminescu, Opere, voi. II, pp. 295—296).

Este cunoscută de asemenea atitudinea împotriva războiului alături de Ruşi, luată de Conservatori şi susţinută de Eminescu in toate articolele sale privitoare la această problemă şi care se întâlneşte şi in acest studiu despre Bucovina şi Basarabia.

Iar pentru cei cari, citind articolele lui Eminescu despre Basarabia, au constatat strânsa legătură între ideile de acolo şi tema fundamentală din cel de faţă, nu mai rămâne niciun fel de îndoială că Eminescu este autorul studiului pe care-1 retipărim pentru întâia oară în paginele ce urmează.

Atât ideile cât şi căldura patriotică ce străbate printr’însul fac, după părerea noastră, din acest studiu al lui Eminescu, un document interesant, din care se poate vedea chipul în care spiritul naţional românesc a reacţionat prin pana celui mai mare scriitor al său.

Totodată avem convingerea că prin retipărirea lui ne facem nu numai o firească datorie fată de memoria nemuritorului nostru scriitor, — prezentând astfel un nou aspect al scrisului eminescian şi dovedind prin aceasta că marele poet a fost în acelaşi timp şi un mare apărător al drepturilor naţionale româneşti —, dar aducem totodată şi o largă contribuţie la cunoaşterea problemei acelor pământuri româneşti care, în urma dureroaselor evenimente din ultima vreme, au intrat iarăşi sub dominaţiunea străină.

31.XII.1940

I. CREŢU

Profesor la Liceul Lazăr din Bucureşti

BUCOVINA ŞI BASARABIA

S’au împlinit o sută de ani de când Austria, voind să stabilească comunicaţiunea între Ardeal şi Galiţia, a luat în stăpânirea sa o parte din Moldova. Curtea din Viena nu avea nici un drept asupra bucăţii de pământ, pe care o cerea şi pe care în urmă a şi luat-o, era însă interesul apărării puternicul argument, pe care îşi întemeia cererea.

Impărţindu-se Polonia, Austria luase partea despre miază-zi şi astfel câştigase o provincie, care se megieşea cu Ardealul fără ca să comunice cu dânsul. Dela hotarele Moldovei până la Maramureş munţii stau ca un zid nestrăbătut încât, fiind atacată Galiţia despre miazănoapte ori despre răsărit, era peste putinţă a da trupelor, ce o ar fi apărat, ajutor grabnic din Ardeal.

Două provincii megieşe ale aceleiaşi împărăţii, cari nu comunică decât prin o a treia şi cu un înconjur foarte mare, erau o anomalie foarte jignitoare atât pentru apărarea hotarelor, cât şi pentru administraţie şi comerţ. Curtea din Viena trebuia dar să caute a stabili între aceste două provincii comunicaţia pe cea mai scurtă cale, care, după desvoltarea terenului, era cu putinţă, şi această mai scurtă cale era prin Moldova şi anume prin trecătoarea Bărgăului. Astfel luarea Bucovinei era o consecuenţă firească a împărţirii Poloniei şi cererea Austriei de a i se ceda câteva districte din Moldova, deşi nu era întemeiată pe drept, era justificată prin nişte interese, a căror legitimitate numai anevoie o vom putea pune la îndoială.

Tot spre a stabili o comunicaţie, Rusia a luat Basarabia, şi acum, o sută de ani după cedarea Bucovinei, cere să-i retrocedăm partea, ce ni s’a înapoiat din această Basarabie. Ţarul nu avea nicun drept recunoscut pe care şi-ar fi putut întemeia această cerere atunci, când a luat teritoriul din Nistru până în Prut, şi cu atât mai puţin are acum vreun drept, cu care ar putea lua partea ce ni s’a înapoiat din acest teritoriu. Cererea nu ar fi dar justificată decât prin interesele, ce are Rusia de a stabili comunicaţia între Basarabia rămasă încă rusească şi între Bulgaria.

Admiţând legitimitatea intereselor Rusiei, nu înţelegem cum Rusia ne oferă în schimb Dobro- gea, de oarece, îndată ce Dobrogea ar fi teritoriu românesc, comunicaţia între Rusia şi Bulgaria nu se mai poate face decât prin ţara noastră. Rusia n’a scăpat de o piedică, iar noi întâmpinăm nişte greutăţi mai mari chiar decât cele de până acum. In tot cazul, Rusia nu ne poate oferi Dobrogea decât cu hotărîrea de a ne sili mai târziu să i-o cedăm.

Contestăm însă legitimitatea intereselor, ce Rusia pretinde a avea pentru stabilirea comunicaţiei între Bulgaria şi Basarabia rămasă sub stăpânirea rusească. Bulgaria este eliberată, iar nu cucerită; şi numai atunci, când Rusia va avea o provincie peste Dunăre şi când apărarea acestei provincii ar fi pusă în joc, numai atunci vom putea discuta, dacă cererea de retrocedare e justificată. Nici atunci nu vom avea însă dreptul de a ceda, ori de a consimţi la cedare, întocmai cum nu am consimţit la cedarea Bucovinei ori la cedarea Basarabiei, ci, ca popor slab dar hotărît, ne-am rezervat dreptul de a respinge ori şi când învinovăţirea, că înşine am stat la târguială asupra vetrei strămoşilor noştri. Dacă nu am putut păstra întreagă moşia rămasă dela părinţii noştri, ne-am păstrat şi voim să ne păstrăm conştiinţa întăritoare, că ni-am făcut datoria şi că nu din vina noastră, nu cu învoirea noastră a fost ştirbită.

Astăzi, când cestiunea retrocedării Basarabiei pune pe poporul român, ba, putem zice, chiar întreaga Europă în fierbere, este datoria noastră a ne lămuri şi a lămuri pe Europa asupra împrejurărilor, în virtutea cărora această cestiune se pune. Este un curent de două sute de ani, de care Europa sufere ca de o boală cronică. Europa sufere; noi însă, cari am stat aci, între Turci şi Ruşi, mereu am fost zguduiţi şi mereu suntem apucaţi de puternicul curent. Mai înainte, trei veacuri stăturăm mereu sub arme, mereu în luptă, mereu un zid de despărţire între apus şi răsărit; iar după o muncă uriaşă de trei veacuri au început alţii a se bate peste capetele noastre.

Cinci sute de ani din vieaţa noastră a fost o luptă necurmată; cu toate aceste astăzi, după ce Europa ne-a dat douăzeci, numai douăzeci de ani de pace, în ciuda zguduirilor bolnăvicioase prin care am trecut chiar şi în această vreme, astăzi ieşim la iveală ca un popor întinerit şi plin de putere proaspătă. Nu cerem dela lume decât putinţa desvoltării pacinice, nu voim decât să putem fi un strat de cultură în această parte înăsprită a Europei, nu stăruim decât ca popoarele dela apus să se încredinţeze că interesele noastre sunt identice cu ale civilizaţiunii şi că suntem un popor vrednic de misiunea ce ni se cuvine.

Dovadă ne este trecutul, pe care l-am putut purta fără de a fi pierdut ceva din individualitatea şi trăinicia noastră.

Sunt aproape două sute de ani de când Ruşii au început luptele pentru surparea împărăţiei otomane.

Astăzi când aceste lupte par aproape de capătul lor şi când cestiunea retrocedării Basarabiei ni se pune ca o consecuenţă a faptelor petrecute peste Dunăre, astăzi când, cu căderea împărăţiei Otomane, soarta poporului român urmează a fi hotărîtă, chiar puterea faptelor ne îndreptează privirea spre trecut şi ne îndeamnă să căutăm a ne lămuri asupra întâmplărilor, în virtutea cărora împărăţia otomană a ajuns la starea ei de astăzi. Vom face dar, mai ales după documentele istorice adunate de răposatul Eudoxie Hurmuzachi, o dare de seamă asupra faptelor hotărîtoare ce s’au petrecut în ţările din Orientul Europei dela anul 1700 până în zilele noastre, şi vom căuta să urmărim tenden- ţele deosebitelor puteri interesate faţă cu ţările române. In deosebi însă vom arăta importanţa cedării Bucovinei în comparaţie cu cedarea Basarabiei, şi vom pune în asemănare purtarea Moldovenilor la anul 1777 şi aceea a Românilor la anul 1877.

Vom vedea apoi în urmă, care trebue să fie consecuenţele fireşti ale faptelor petrecute.

I

POLITICA ORIENTALĂ IN VEACUL XVIII

Întâmplarea hotărîtoare, ce încheie veacul XVII, este pacea, pe care Poarta otomană, în urma luptei dela Zenta, a fost silită a o primi. La Carlovăţ Turcii îşi lămuresc poziţia faţă cu Europa şi în deosebi faţă cu cele patru state învecinate, cu Austria şi Rusia, Polonia şi Veneţia. Puterea otomană e frântă şi începe a se vorbi despre alungarea Turcilor din Europa. Unele dintre state sperează, iară altele se tem, că în curând scaunul Sultanilor va putea să fie mutat în Asia, şi pentru unele această speranţă, iară pentru altele temerea că ea se va îndeplini, este ideea conducătoare în politica orientală.

Numai decât la începutul veacului XVIII, la anul 1706, agenţii principelui Rakoczy, Papay şi Horvath, adresează Marelui Vizir un memoriu, în care pun în vedere Porţii următoarele temeri:

«Ţarul de Moscova, care a îmbrăţişat în Polonia partidul regelui Saxoniei, pare a fi împiedicat de a se mai război cu Poarta; dar ţiind seamă de toate apucăturile lui el aspiră la monarhia orientului. El îşi deprinde şi disciplinează trupele contra regelui de Suedia spre a se folosi apoi de ele, după vreun pretext aparent, contra acestei împărăţii. Toate îl îndeamnă la acest războiu: afecţiunile grecilor şi ale popoarelor din Moldova şi Muntenia, cari sunt de legea lui, şi dorinţa de a-şi satisface ambiţia cu vreo cucerire însemnată.

«E dar de temut, că sfârşindu-se pacea (treuga), împăratul Germaniei va ataca această împărăţie despre apus, în vreme ce Ţarul de Moscova va ataca despre miază-noapte şi, dacă nu vor fi împiedecaţi din vreme, o vor strivi cu puterile lor unite ».

Aceiaşi agenţi, într’un alt memoriu din acelaşi an, arată că Poarta otomană trebue să declare războiu «Ţarului de Moscova, care voieşte să dispună de regatul Poloniei şi să-şi supună pe al Suediei, precum şi mai multe alte principate vecine ». Dovada despre aceasta sunt luptele lui cu regele Suediei, ingerinţele lui în Polonia şi împrejurarea, că a trimes preoţi greceşti în Crîm, ca să facă prozeliţi printre Circasieni.

Aceleaşi temeri le găsim exprimate prin raporturile ambasadorilor dela Constantinopol şi prin instrucţiunile, ce li se dau din partea guvernelor lor.

Tot la anul 1706 cabinetul francez trimite ambasadorului Ferriol un proiect de alianţă cu Austria contra Turciei. Memoriul începe astfel:

« Monarhia turcească, nu deosebit de alte monarhii, ce au existat dela începutul lumii până acum, după ce s’a mărit, acum a ajuns la decadenţă, ori, spre a vorbi mai lămurit, scăderea puterii ei formidabile a început sub Mahomed IV, tatăl Sultanului de astăzi, în cel din urmă răz- boiu, în care liga catolică a uzurpat dela puterea otomană două coroane de cele mai înflorite, a Ungariei şi a Moreei, cu multe alte oraşe însemnate din Dalmaţia, Albania, Polonia şi Moscovia».

Ne mai sperând dar, că Turcii îşi vor putea păstra puterea în Europa, cabinetul francez voeşte să încheie o alianţă cu împăratul Germaniei, pentru ca să slăbească pe casa de Austria prin nouile achiziţiuni, ce ar face în Orient, unde administraţia populaţiunilor necivilizate ar trebui să-i consume toate puterile. « Să împingem pe casa de Austria spre Orient — zice proiectul, — pentru ca Franţa să rămâie stăpână la Rhin ».

Astfel, centrul combinaţiunilor politice europene, era în Orient, şi la Constantinopol se puneau la cale războaiele. In luptă cu casa de Austria, Bourbonii din Franţa mereu stăruiau pe lângă Poartă să declare războiu şi să atace despre răsărit pentru ca să facă diversiune în favorul armelor franţuzeşti. In aceeaşi vreme căpeteniile răzvrătiţilor din Ungaria şi Ardeal, Tokoly, Rakoczy, Bercsenyi şi alţii, încurajaţi şi ajutoraţi cu însemnate subsidii de către guvernul francez, mereu îndemnau pe miniştrii turci să declare războiu Austriei şi să restabilească Ungaria, ca zid despărţitor între împărăţia otomană şi cea romano-germană. De altă parte regele Suediei cerea mereu ajutor contra Ţarului Petru, şi în Polonia era un partid, care mereu îşi da silinţă ca prin ajutorul Porţii otomane, să puie capăt ingerinţelor ruseşti. Zi pe zi Marele Vizir, miniştrii turceşti şi chiar Sultanul trebuia să asculte sfaturile binevoitoare şi propunerile războinice, ce li se făceau de către agenţii secreţi ori publici ai acestora.

Poarta otomană nu cuteza însă a declara războiu Austriei, nici Rusiei, ci totdeauna se mângâia cu poruncile coranului, care cere ca o pace încheiată să fie sfântă şi ca Sultanul să nu se războiască decât cu aceia, cari nu se ţin de învoielile făcute în tratatele de pace. Cel puţin în parte însă această supunere către poruncile coranului era întemeiată pe temerea, că, războindu-se, turcii vor fi alungaţi din Europa. O dovadă foarte lămurită despre această temere găsim în raportul de la 19 Ianuarie 1708 al Rezidentului Talman.

Erau făcute toate pregătirile pentru un războiu contra Austriei, ba chiar oştirile erau îngrămădite în Banatul Temişoarei şi la Sava. Nu lipsea decât porunca Sultanului, pentru ca ele să năvălească în ţara ungurească şi să înainteze, după planul hotărît, spre Buda. Stăruinţele lui Talman pe lângă miniştrii Porţii rămân zadarnice. Atunci Rezidentul Austriei chia- mă la sine pe Kişlar-Agasi, un confident al său, îi pune un scaun faţă în faţă cu portretul împăratului Iosif I şi zice: Alcoranul d-voastră cuprinde proorocia, că veţi cuceri Constanti- nopolul şi toată împărăţia Grecilor şi această proorocie s’a împlinit. Tot alcoranul zice însă, că se va găsi odată un împărat bălan, numit pentru perii săi « beniasfer », care vă va alunga iarăşi din această împărăţie şi din Constanti- nopol. Crezi d-ta în această proorocie?

«Fără îndoială că cred, deoarece sunt credincios al Coranului» răspunde Turcul.

Cum îţi place portretul împăratului meu, — întreabă acum Talman, puind în vederea Turcului virtuţile şi puterea acestui împărat.

Turcul priveşte la capul bălan al împăratului şi nu zice nimic; plin însă de îngrijorare, grăbeşte să spună Sultanului că împăratul, cu care se pune la cale războiul, este bălan. Sultanul cere să vază portretul; chiar însă fără de a-1 fi văzut, hotărăşte a nu face războiu cu un « beniasfer ».

O altă dovadă despre această frică simt următoarele cuvinte pe care le găsim într’o scrisoare a lui Rakoczy, adresată la 26 Noemvrie 1717 lui Cellemare:

« Muftiul şi toţi oamenii de legi sunt pentru pace, ei zic că Dumnezeu pedepseşte pe musulmani pentrucă au călcat pacea încheiată cu creştinii, că împăratul, neavând a combate alţi inimici afară de Turci, e nebiruit şi, dacă va face încă o a treia campanie norocoasă, nu va încheia pace decât după ce va fi alungat (re- chasse) pe Turci în Asia.

Cele două puteri, care puneau în politica lor deosebită greutate pe putinţa alungării Turcilor din Europa, erau însă Austria şi Rusia.

Da începutul veacului XVIII curtea din Viena, fiind silită a se război cu Franţa şi neizbutind a stârpi rădăcinile răscoalei din Ungaria şi Ardeal, era direct interesată de pacea Orientului. In înţelegere dar cu ambasadorul Marei Britanii şi cu acela al Olandei, Rezidentul austriac dela Constantinopol îşi da mereu silinţa să împiedice izbucnirea unui războiu între Austria şi Turcia.

In aceeaşi vreme Rezidentul austriac, tot în înţelegere cu ambasadorii celor două puteri «maritime» îşi da silinţă să împiedice izbucnirea unui războiu între Rusia şi Turcia. Pentru curtea din Viena un războiu la graniţele despre răsărit ale împărăţiei nu putea fi decât o nouă greutate; afară de aceasta temerile pe care le-am văzut exprimate în memoriul agenţilor lui Rakoczy, erau răspândite în întreaga Europă şi totdeauna, când Turcii se războiau cu Ruşii, Austria trebuia să stea gata de a interveni pentru apărarea intereselor sale.

Rusia, singură, înaintează mereu spre Constantinopol.

Cea dintâi jumătate a veacului este un lung războiu între Turci şi Ruşi. Ce-i drept, se încheie şi în mai multe rânduri se reînoieşte pacea. Niciodată însă Rusia nu se simte legată prin învoielile făcute la încheierea păcii. Pentru ea tratatele de pace nu au valoare decât întrucât ele îi dau noui drepturi.

In tratatul de pace dela Carlovăţ se hotăreşte, ca Ţarul să-şi retragă oştirile din Polonia. Dară Turcii erau foarte stăruitori şi era de temut, că vor începe războiu ; Ţarul reînoia pacea încheiată, se obliga din nou a retrage oştirile din Polonia, dar nu le retrăgea.

Aceeaşi era puterea Ţarului faţă cu provinciile dela Crîm. Aci mereu erau conflicte şi oamenii Ţarului mereu se hărţuiau cu Tătarii. Tratatul de pace dela Carlovăţ hotărîse, ca Ţarul să nu dureze noui fortăreţe la graniţele despre Miază-noapte ale împărăţiei otomane. El însă nu numai a întărit pe acele cari erau, ci a ridicat altele noui atât în apropierea graniţelor, cât şi chiar pe un teren, pe care îl pretindea discutat între Rusia şi Imperiul otoman.

In Moldova şi Muntenia, precum şi în provinciile greceşti, Ţarul are oameni de încredere, prin care lucrează mereu pentru surparea puterii otomane.

In sfârşit, Ţarul cucereşte o parte însemnată din Suedia şi sileşte pe Regele Carol XII a se refugia cu credincioşii săi în Turcia. Ţarul îşi întemeiază chiar reşedinţa pe pământul cucerit, şi atunci când miniştrii turceşti vorbesc despre restituirea teritoriilor cucerite dela Suedia, ambasadorul rusesc îi întreabă, ce ar răspunde Sultanul, dacă cineva ar cuteza să-i facă propunerea de a ceda cuiva Constantinopolul.

La anul 1711 izbucneşte cel dintâi războiu. Oştirile ruseşti trec graniţele, Voevodul Dimitrie Cantemir declară Moldova neatârnată şi marele Vizir porneşte cu oştirile otomane spre Nistru.

Ţarul Petru avea la Prut, afară de oştirile comandate mai ales de ofiţeri germani, vreo 10—15 mii Moldoveni şi câteva cete de unguri pribegi, atât husari cât şi pedestri. In partea Turcilor luptau, afară de oştirile otomane şi tătăreşti, suedienii regelui Carol XII, polonezii comandaţi de Poniatovschi, cetele Palatinului de Chiovia şi cazacii Zaporojeni, dimpreună cu cei Potcaleni.

După capitulaţia dela Movila Răbiei (Han Tepesi), la 22 Iulie se încheie pacea dela Vadul Huşilor (In campo ottomanico ad vadum Huss.) o pace foarte blândă pentru Ţarul Petru.

Se hotărăşte în acest tratat, ca Ţarul să restituiască Porţii fortăreaţa Assak, să surpe toate celelalte fortăreţe dela graniţele despre Crîm, să nu se mai amestece în afacerile Polonezilor, Zaporojenilor, Potcalenilor şi ale Cazacilor de sub stăpânirea lui Dewlet Ghirai Han, şi că Regele Carol XII să se întoarcă sub scutul Porţii prin Polonia, în ţara sa. Cu aceste condiţiuni Ţarului Petru i se dă voie de a se retrage nesupărat.

Nu mai departe însă decât la 20 Noemvrie 1712, Sultanul adresează tuturor vizirilor, paşilor şi beilor un ordin, pe care îl începe astfel:

« În lupta ce s’a dat în anul 1123 la graniţele Moldovei între armata mea biruitoare şi aceea a Ţarului de Moscova (care de câţiva ani se prefăcea că este amic al Sublimei noastre Porţi, câtă vreme apucăturile lui meşteşugite încredinţau pe ori şi cine despre relele lui intenţiuni contra împărăţiei otomane) armata acestui Principe, cu ajutorul lui Dumnezeu, a fost biruită. După cum este scris că răul i se întâmplă aceluia care e capabil de a-1 face, Ţarul a cerut iertare cu tot felul de înjosiri (avec toute sorte de bassesse) şi pacea a fost încheiată, iară tratatul redijat în câţiva articoli. Ţarul de mai mulţi ani se amestecă în afacerile Poloniei cu scopul că, după ce se va fi făcut stăpân pe acest regat, care este vecin cu împărăţia otomană, va putea năvăli asupra graniţelor ei, şi pentru aceea s’a poruncit în acest tratat ca să se retragă cu desăvârşire din Polonia. Cu toate că acest articol, care zicea că Ţarul să nu se mai amestece în afacerile Poloniei, era unul din cele mai esenţiale şi mai importante, în ciuda acestei învoieli el a rămas cu trupele sale în Polonia ».

Prin urmare Sultanul a hotărît a reîncepe războiul. Intervenind însă ambasadorul Engli- terei şi acela al Olandei, Poarta otomană a consimţit a reîncheia pacea, puind Ţarului un termen de trei luni de zile pentru retragerea trupelor din Polonia. Cele trei luni au trecut, dar Ţarul nu şi-a retras trupele. Astfel Sultanul porunceşte, că până la 21 Martie 1713, toţi vizirii şi paşii să fie adunaţi cu trupele lor în lagărul dela Adrianopol, de unde vor avea să plece asupra Ţarului.

Astfel se rosteşte persoana Sultanului; cu toate acestea războiul nu se face, deoarece Ţarul Petru izbuteşte a încheia şi astădată pacea, obligându-se din nou a retrage trupele din Polonia.

Peste câţiva ani, la 1718, izbucneşte războiul intre Veneţia şi Poarta otomană. Austria intervine şi astfel războiul se încinge între Poarta otomană şi cele două puteri aliate.

In tot cursul războiului oştirile ruseşti sunt grămădite prin Polonia şi pe la graniţele despre Crîm; în tot cursul războiului, Ţarul Petru mereu face Curţii din Viena propuneri de alianţă ; când Turcii îi aduc însă aminte datoriile, ce le-a pnmit în tratatele încheiate, el îi încredinţează că numai în interesul lor îşi ţine trupele aproape de graniţe, şi că dovadă despre aceasta este refuzul cu care a răspuns la propunerile de alianţă ale Curţii din Viena.

La anul 1718, se încheie pacea dela Pasa- rovit. Poarta cedează Austriei Banatul Timişoarei, Serbia, Oltenia, o parte din Bulgaria şi o fâşie din graniţele despre apus. Deşi slăbită însă, Poarta otomană provoacă pe Rusia să se ţie de tratatele încheiate, şi în deosebi să-şi retragă trupele din Polonia.

Rezidentul rusesc dela Constantinopol, Alexie Dascow, răspunde într’un memoriu adresat în vara anului 1719 Marelui Vizir. Bl încredinţează pe Marele Vizir despre bunele dispozi- ţiuni ale Ţarului şi arată, că: « Regele Engli- terei e de bună înţelegere cu împăratul şi stă- rueşte a răpi ceva dela Spania; Regele Poloniei, cu ajutorul împăratului, voieşte să facă din Polonia un regat absolutist, şi dacă s’ar întâmpla aceasta, nu rămâne îndoială, că ar fi formidabil pentru puterile vecine (Vicinis potentiis formidabile fore non dubitandum) ».

Iată dar motivele pentru care Ţarul îşi ţine trupele în Polonia: e chiar în interesul Porţii, ca Ţarul să apere drepturile şi libertăţile Polonezilor, deoarece regimul absolutist ar face din Polonia un stat primejdios.

In aceeaşi vreme însă, Ţarul îşi dă silinţa a pune la cale libertatea popoarelor din Crini. In anii 1721—1724, relaţiunile între Poartă şi Rusia sunt foarte încordate, deoarece mereu sosesc la Constantinopol, dela Hanul tătărăsc şi dela paşalele fortăreţelor dela hotare, raporturi despre răscoalele ce izbucnesc sub auspiciile Rusiei. Rezidentul Alexie Dascow, miniştrii ruseşti Golowkin, Tolstoy şi Osterman, ambasadorul Franţei, marchizul de Bonnac, ba chiar şi însuşi Ţarul, în mai multe scrisori adresate Sultanului, mereu încredinţează pe Poartă despre bunele dispoziţiuni ale Rusiei şi despre dorinţa de a trăi în pace cu Turcii.

Se încheie în mai multe rânduri tratate ori se dă tărie celor încheiate. Intr’unul din aceste, Ţarul se obligă din nou a retrage trupele din Polonia, iar Sultanul îi da dreptul de a se întoarce cu ele, când cineva ar voi să facă vreun atentat la libertăţile Polonezilor. Intr’altul Ţarul se obligă a surpa fortăreaţa Kamenca, precum şi fortăreaţa din nou durată la gurile râului Samara, se obligă chiar a nu mai dura altele noui.

În sfârşit însă războiul nu se mai poate evita şi Austria primeşte mediaţiunea între Turcia şi Rusia. Se ţin conferinţe; se discută asupra locului de întrunire; Rusia caută să înconjure o

hotărîre definitivă şi astfel, parte în urma uneltirilor dibace ale diplomaţiei franţuzeşti, parte cu scopul de a nu lăsa pe Ruşi să dispună singuri în Orient, Curtea din Viena devine din mediatoare o putere ce intervine şi în urmă o aliată pe faţă a Rusiei.

Se stabileşte un comun plan de acţiune şi războiul contra Turciei se începe. Trupele ruseşti însă, în loc de a opera potrivit cu planul statornicit, îşi fac de lucru împrejurul Crîmului; astfel Turcii, rămâind în defensivă faţă cu Ruşii, îngrămădesc oştirile contra Austriacilor. împăratul Carol VI, în mai multe scrisori adresate comandanţilor săi, se plânge de duplicitatea Ţarinei, dar, în sfârşit, după un războiu de aproape trei ani, pierde Oltenia şi Serbia şi părţile ce câştigase în războiul trecut din Bulgaria şi Bosnia, şi, încheindu-se tratatul dela Belgrad, încetează a mai fi aliat al Ruşilor.

După acest războiu Turcia se bucură de o pace mai îndelungată. Dela 1700 până la 1740 ea a stat mereu gata de războiu şi a purtat sarcina a trei războaie grele; acum era dar secată de puteri şi nu mai avea destulă energie spre a se pune împotriva înaintării Ruşilor. Simţind că nu mai poate alunga pe Ruşi din Polonia şi obosită de greutăţile ce-i făcea acest stat castrat, Poarta otomană propune cabinetului din Viena să-l împartă cu Rusia.

Scăpând însă de această greutate, Poarta întâmpină altele. încă pe la anul 1750 Rusia pune cestiunea independenţei Tătarilor şi ce- stiunea autonomiei ţărilor româneşti; iar la 1769 izbucneşte un nou războiu între Turci şi Ruşi, în urma căruia Poarta este silită a încheia la anul 1774 pacea dela Cuciuc-Cainardji.

In sfârşit la anul 1788 Rusia începe războiu pentru eliberarea tuturor creştinilor din Imperiul otoman.

Dela început până la sfârşit veacul XVIII e pentru Poarta otomană o luptă necurmată spre a pune stavilă năvălirii vrăjmaşului său dela miazănoapte. Mereu în luptă cu o fatală şi neînblânzită pornire şi lipsiţi de orişice sprijinire din afară, Turcii trebuiau să stea mereu sub arme şi mereu să negocieze atât cu vrăjmaşii, cât şi cu prietenii lor. In vieaţa lor nu se mai putea desvolta decât două părţi, în care trebuiau să-şi consume cele mai bune şi cele mai scumpe puteri: armata şi diplomaţia. Despre întemeierea şi desvoltarea unei bune admi- nistraţiuni, într’o împărăţie, ce mereu se războia şi mereu era răscolită, nici vorbă nu putea să fie. Pentru împărăţia otomană nu era cu putinţă altă organizaţie decât cea militară, aspră, dar atârnată de caracterul, priceperea şi discreţiunea oamenilor cari o aplicau. Pentru aceasta erau însă prea multe elemente putrede în imperiul otoman, căci paşalele, chiar buni oşteni şi buni diplomaţi fiind, nu mai aveau nici tăria de caracter, nici destul timp spre a fi şi buni administratori. In împărăţia otomană lipsea temelia virtuţilor cetăţeneşti: credinţa în trăinicia statului şi a formelor lui de vieaţă. Fiecare intrând în vieaţa publică începea să ia parte la o lucrare, în a cărei rezultate nu se încredeau. Abnegaţiunea cetăţenească e peste putinţă acolo, unde suntem aşa zicând încredinţaţi, că va rămâne zadarnică; aşa ori aşa, împărăţia otomană avea să înceteze; ar fi fost dar o nebunie orice abnegaţiune de dragul ei. Oamenii îşi fac datoria ca oameni; fiecare caută însă a profita de ocaziune câtă vreme se poate.

Puterile europene, îndeosebi statele vecine, privesc cu îngrijire cele ce se petrec în Orient; toate se mărginesc însă la sfaturi binevoitoare. Puterile maritime, adică Englitera şi Olanda, în tot cursul veacului XVIII, stăruesc pentru măntinerea păcii; cabinetul francez îşi dă silinţa ca să hotărască Poarta la acţiune ori la pasivitate, după cum cer interesele momentane ale Franţei; Austria în sfârşit, chiar dela începutul veacului urmează o politică hotărîtă totdeauna de neîncrederea cu care curtea din Viena priveşte asupra Rusiei. Turcii totdeauna sunt izolaţi, fiindcă nimeni nu mai crede în putinţa izbutirii lor.

II

POLITICA HABSBURGILOR

În tratatul de pace dela Carlovăţ, Poarta otomană renunţă la înrâurirea ce avea asupra Ungariei şi Ardealului, şi astfel hotarele împărăţiei Habsburgilor se întind până la Mureş şi până la culmile despre miazănoapte şi răsărit ale Carpaţilor. In urmă apoi, la anul 17×8, Habsburgii îşi întind graniţele până la Olt şi spre hotarele Bulgariei.

Oricât de mare însă, această împărăţie nu era puternică decât prin înţelepciunea oamenilor, cari ştiau să ţie la un loc atât de multe şi de deosebite popoare. Mai ales în ţările dela răsărit popoarele totdeauna erau gata de a se încăera la luptă şi numai buna chibzuinţă a Curţii din Viena le ţinea în frâu.

Deşi Poarta otomană a renunţat la înrâurirea ce avea asupra Ungariei şi Ardealului, această înrâurire nu încetase. In tot cursul veacului XVIII este în Ungaria şi Ardeal un partid care se luptă fără de curmare pentru eliberarea patriei de sub «jugul Habsburgilor». Şi acest partid e mare şi puternic, e deseori întregul popor maghiar, care cere ajutorul Porţii contra asupritorilor. Râkoczy şi Tokoly îşi împart chiar viitoarele ţări eliberate; iară după moartea lui Tnkoly, Râkoczy, recunoscut fiind de Principele legitim, adună sub steagurile sale oştiri, care, după spusele ambasadorului Ferriol, se urcă la 80.000 oameni.

Erau deci încă multe greutăţi de învins înainte de a se putea zice, că Habsburgii sunt stăpâni pe ţările dela răsărit.

Armele cu care, deşi după o luptă foarte îndelungată, Curtea din Viena a învins aceste greutăţi, sunt mai ales administrative.

Înainte de toate Habsburgii îşi câştigă ajutor contra maghiarilor chiar în Ungaria şi Ardeal.

După îndelungatele lupte ale veacului XVII, locurile neadăpostite de pe teritoriul Carpaţilor, adică partea dintre Tisa şi Carpaţi a ţării Ungureşti, Banatul Timişoarei şi Oltenia erau aproape cu desăvârşire deşertate de popula- ţiune. Cea dintâi îngrijire a Curţii din Viena era dar de a spori populaţia acestor locuri şi în deosebi, de a o spori cu oameni pe cari se vor putea rezema contra maghiarilor ca vrăjmaşi interni şi contra Turcilor şi Ruşilor ca vrăjmaşi externi.

încă pe la sfârşitul veacului XVII, împăratul Leopold I dă Sârbilor emigraţi sub povă- ţuirea Patriarhului Arsenie Cernovici locuri de adăpost în apropierea graniţelor despre răsărit şi privilegii foarte însemnate. Sârbii rămân însă organizaţi milităreşte şi totdeauna datori a se lupta pentru împăratul.

În urmă se împopulează Banatul Timişoarei mai ales cu colonişti aduşi din ţările dela apus, iară în Oltenia administraţia îşi dă toată silinţa de a spori populaţia cu colonişti bulgari, sârbi şi munteni. In tot cursul veacului XVIII, sporirea populaţiei din ţările dela răsărit este una din cele mai de căpetenie îngrijiri ale guvernului din Viena şi, cu deosebire dela 1750 până la sfârşitul veacului, conflictele pentru oamenii migraţi nu se mai curmă.

Moldovenii, Muntenii şi Oltenii, ba chiar şi Bulgarii catolici mereu migrează în Ardeal, în Banatul Timişoarei şi în ţara Ungurească, în vreme ce Secuii din Ardeal migrează în Moldova şi mocanii din Ardeal se pornesc spre Muntenia.

Sporind populaţia, Habsburgii vor totdeauna să-şi asigure iubirea ei.

In veacul XVIII religia era una din cele mai puternice arme politice. In deosebi în împărăţia

Habsburgilor această armă era însă primejdioasă. Ca putere catolică, Austria făcea politica sa cu ajutorul catolicismului; Leopold I a recunoscut însă pe Arsenie Cernovici de Patriarh şi a dat bisericii sârbeşti cele mai întinse privilegii. El a mers chiar mai departe şi, spre a face şi pe ceilalţi creştini ortodocşi părtaşi de aceste privilegii, guvernul din Viena a admis o naţiune închipuită, « naţio illirica », pentru care se dau privilegiile acordate Patriarhului Cernovici. Toţi creştinii ortodocşi, fie sârbi, fie croaţi, fie români, fac parte din această naţiune ilirică; Patriarhul sârbilor ajunge a fi Patriarh al tuturor creştinilor ortodocşi din ţările dela răsărit ale împărăţiei Habsburgilor, şi cu toţii au dreptul de a se bucura de privilegiile acordate Sârbilor.

Numaidecât, în anul 1700, împăratul Leopold I da însă marelui ambasador, corniţele Oettingen, nişte instrucţiuni, din care ne încredinţăm, că la curtea din Viena ortodoxia e privită ca o primejdie.

Împăratul însărcinează pe ambasadorul său a stărui ca sfântul mormânt să rămână sub paza Franciscanilor, «şi să nu fie cumva încredinţată schismaticilor de sub protecţia Ţarului de Moscova, care, după cum se ştie, foarte mult stăruesc să şi-o câştige ». Tocmai pentru aceea, Mavrocordat (dragomanul Porţii), fiind de legea grecească, şi având acum mare vază la Poartă, e suspect, şi are să fie menajat cu deosebită atenţie şi dexteritate (billig suspect, und dero-halben mit sonderbahrer attention und dexteritat zu menaggiren sein wirdt).

Ideea exprimată în aceste puţine rânduri este una din temeliile politice orientale a Habsburgilor: toţi ortodocşii sunt suspecţi, fiindcă stau sub protecţia Ţarului. Curtea din Viena nu are încredere în popoarele ortodoxe şi această lipsă de încredere merge atât de departe, meat la anul 1718, dându-şi părerea asupra unei petiţiuni, în care boierii munteni cereau anexarea Munteniei la Austria, consiliul de războiu sfă- tueşte pe împărat să nu râvnească la o ţară, de care Ţarul poate dispune după plac. Astfel, acordând dreptul bisericii ortodoxe, Curtea din Viena nu renunţă la combaterea ei indirectă şi acordă mai mari drepturi acelora, care se unesc cu biserica catolică. Unirea cu biserica papistă şi conflictele religioase împreunate cu dânsa sunt una din cestiunile mari, care agitează ţările dela răsărit în tot cursul veacului XVIII. O mare parte din Croaţi, toţi Rutenii din ţara Ungurească şi partea mai mare a Românilor din Ardeal se declară uniţi cu biserica papistă şi luptele între uniţi şi neuniţi, cu deosebire între Români, nu se mai curmă. Administraţiunea, voind să pună capăt acestor lupte, dă ajutor uniţilor; această părtinire nu trece însă anumite margini.

La anul 1754 împărăteasa Maria Theresia însărcinează pe Corniţele Clobuşiţchi, Arhiepiscopul de Calocia, să cerceteze certele dintre uniţii şi neuniţii din ţara Ungurească şi Ardeal. Instrucţiunile, ce i se dau comisarului împărătesc, se încep cu cuvintele:

« Deoarece cauza cea mai de căpetenie a abaterilor şi turburărilor ce s’au ivit în diecesa Orăzii-mari este fapta uniunii şi mai ales a schismaticismului, şi deoarece voinţa noastră dreaptă tinde la liniştirea populaţiunii şi este departe de a face, ori de a permite să se facă asupra numitului popor vreo presiune fiind pe nedrept asuprit prin sporirea contribuţiunilor, ori prin altfel de biruri, prin prestandele domi- nicale ori prin alte mijloace, ci din contra voim să dăm protecţiunea noastră împărătească amân- duror părţilor, adică atât uniţilor cât şi neuniţilor, şi nu vom permite să se facă siluire în materie de religiune ». Comisarul e dar însărcinat să spue preoţilor şi poporului, că toţi deopotrivă se bucură de protecţia împărătesei şi să puie deosebită greutate pe aceasta.

La anul 1758 se ţine o conferinţă în cestiunea concesiunilor de acordat Românilor ortodocşi din Ardeal. Kaunitz dă un vot separat şi cerându-i-se din nou părerea, el răspunde împărătesei:

«Votul meu cuprins în protocol l-am dat după cea bună a mea convingere şi conştiinţă, nu aş avea nimic să scad, nici nimic să adaog. înţeleg foarte bine că Maiestatea Voastră vă aflaţi în nedomirire de a botărî faţă cu nişte păreri atât de deosebite asupra cestiunu. dacă e bine ca, după modalităţile propuse de mine, să li se acorde grecilor neuniţi din Ardeal un propriu episcop exempt, ori ca lucrurile să rămână în starea lor de până acum.

Eu am ales cea dintâi soluţiune, fiindcă îmi dau silinţa de a înconjura în toate consiliile ce privesc serviciul Maiestăţii Voastre măsurile nedepline şi paliative, care îndeobşte mai mult strică decât folosesc, a apuca răul din rădăcină şi a privi lucrurile aşa cum sunt, iar nu cum ele ar trebui să fie.

Dacă am putea să ne mângâem cu speranţa, că aceia cari au să execute înţeleptele şi dreptele ordine al M. V. privitoare la măsurile de luat faţă cu grecii şi neuniţii, s’ar purta cum se cuvine şi şi-ar face pe deplin datoria, aşa nu ar fi tocmai greu a găsi alte mijloace folositoare atât pentru stat, cât şi pentru religia dominatoare; dar, după atâtea experienţe acea

stă speranţă trebue să o privim ca fiind pe deplin zadarnică, căci aplecarea spre mijloace silnice şi ura contra ilirienilor sunt cu mult mai adânc înrădăcinate, decât ca să mai putem spera vreo schimbare în această privinţă.

De asemenea în împrejurările de acum ar fi mai primejdios decât orişicând a da ocazie pentru rebeliuni, emigraţiuni ori alte urmări foarte stricăcioase, şi anume cu atât mai multe, cu cât nu dispunem de mijloace contra unor asemenea rele.

Grecii neuniţi, ce, în număr de câteva milioane, se află sub prea înalta stăpânire, trebue, după părerea mea, să fie priviţi ca fiind pentru prea înalta casă o comoară şi un adevărat juvaer, din care se vor putea trage în viitor pentru stat chiar mai multe foloase decât până acum, dacă numai vor fi scutiţi cu toată asprimea atât în cele lumeşti, cât şi în cele bisericeşti, contra orice asuprire, orice nedreptate şi orice nemulţumiri întemeiate, şi vor fi povăţuiţi astfel cum regulile precauţiunii cer să întâmpinăm o naţiune aspră şi războinică ».

Kaunitz propune dar, ca împărăteasa să numească pe Dionisie Novacovici Episcop al Românilor ortodocşi din Ardeal, rămâind ca prin mijlocirea lui să se facă încercare de a hotărî pe Români la unire cu biserica papistă.

Ura de care vorbeşte Kaunitz nu e însă întemeiată numai pe simţimântul religios, nu este o urmare a intoleranţei religioase.

In anii 1743 şi 1744 Episcopul greco-catolic din Făgăraş, Ioan Klein, mereu se plânge împărătesei Maria Theresia de asupririle ce trebue să sufere Românii uniţi, « care sunt trataţi mai rău decât ovreii ». Intre altele, Episcopul Klein protestează contra hotărîrilor dietei din Ardeal şi în memoriul, ce adresează împărătesei ca răspuns la acest protest, dieta zice următoarele:

«Neamul Românilor din vechime are nevoie de a se bucura de locuirea acestui pământ (hujus glebae incolatu gaudens) dar acea plebe nici prin aplicările, nici prin natura, nici prin in- geniul, nici cu privire la condiţiunile ei, nici din alte consideraţiuni deosebite, nu este capabilă de privilegiile naţionale; din contra mereu intră ca o pribeagă fără de căpătâi în Muntenia şi Moldova, iară acolo se leapădă de uniune, pe care a primit-o mai mult de nume decât în adevăr ».

Memoriul arată apoi, că rămâind în urma războaielor multe pământuri deşerte, Românii au intrat din Moldova şi Muntenia şi s’au aşezat pe ele; ei însă nu pot să câştige drepturi decât începând a face parte din vreuna din cele trei naţiuni.

In zadar sunt dar toate încercările Curţii din Viena. Nici ca parte a naţiunii ilirice, nici unindu-se cu biserica papistă Românii nu pot să câştige drepturi, de oarece, câştigând drepturi, după legile ţării, ei înceată de a mai fi Români. Totdeauna aceste legi erau o stavilă puternică pentru curtea din Viena, iară a le schimba nu se putea, fiindcă se temea de rebelii maghiari, cari foarte lesne puteau să provoace un războiu cu Poarta otomană. Un singur împărat a cutezat să şteargă aceste legi, Iosif II, înainte însă de a muri, şi el a fost silit să nimicească tot ce făcuse în vieaţa sa, decretând restabilirea deplină a drepturilor nobilimii.

In administraţiune curtea din Viena întâmpină aceleaşi greutăţi. Chiar în Oltenia, unde putea dispune după plac, ca în o ţară cucerită, drepturile, pe care le au boierii şi pe care nu crede de cuviinţă a le călca, sunt una din cele mai mari greutăţi. Se face numărătoarea populaţiei, se impart districtele, se iau măsuri pentru sporirea populaţiei, se face un conspect despre mănăstiri şi despre drepturile lor şi se împarte contribuţia astfel, ca populaţia rurală să nu poarte prea grele sarcine. După câţiva ani de încercare se constitue o comisiune financiară, însărcinată cu formularea propunerilor privitoare la măsurile de luat pentru o bună administrare a Olteniei. Raportul acestei comisiuni se încheie prin cuvintele:

« Prea înaltul serviciu şi chiar starea şi împrejurările ţării cer ca Maiestatea Voastră Imp. şi Cat. să faceţi întrebuinţare de acest drept (de a dispune ca în o ţară cucerită şi de a nu ţine seamă de drepturile boierilor); căci cele mai multe privilegii sunt stabilite pentru folosul boierilor, privilegii în virtutea cărora au avut ocazia de a dispune de vieaţa şi averea supuşilor după plac şi, precum arată exemplele în mod cu totul tiranic, mai ales fiindcă purtarea lor e nemai pomenită şi bietul popor suspină după ajutor, şi trebue să fie ocrotit contra lor de oarece importă mai mult a câştiga iubirea acestui popor de rând, decât a ţine pe boierii nesocotiţi şi neînfrânaţi în vechile lor drepturi, ba în cele mai mari nedreptăţi ale lor, mai ales fiindcă omul de rând e cea mai mare putere, căci prin el se împopulează şi se ridică, prin urmare prin el se aduce ţara la deplină des- voltare ».

Curtea din Viena nu a scăzut decât foarte puţin din drepturile boierilor olteni; cu toate aceste în cursul războiului următor boierii olteni nu o mai susţineau. Dacă dar în Oltenia era atât de greu a scădea din privilegii, în ţara Ungurească şi în Ardeal, unde totdeauna era o revoluţie latentă, schimbarea privilegiilor era aproape peste putinţă.

ha anul 1785 împăratul Iosif II numeşte zece comisari însărcinaţi cu organizarea bisericei. In instrucţiunile date acestor comisari, el zice între altele:

«In acest district (Banatul Timişoarei) sunt cu deosebire trei naţiuni: anume Români şi Sârbi, cari de opotrivă sunt de religia greacă- neunită, afară de aceştia colonişti străini de naţionalităţi deosebite din Germania. Naţiunea română tot mai e tratată într’un mod foarte asupritor şi mai ales pentru aceea e puţin desvoltată, nestatornică şi dispusă a fura. Câtă vreme nu vor fi luminaţi în destul prin şcoli şi câtă vreme nu se vor deştepta într’înşii, în urma unui bun tratament, iubirea pentru pământul lor, dorinţa de a-şi clădi mai bine ca sele, de a-şi lucra mai bine pământurile şi de a sădi mai mulţi pomi, aceşti oameni vor urma a se simţi campând (kampirend) de pe o zi pe alta.

de asemenea adevărat, că sau luat dela dânşii cele mai bune pământuri spre a le da altor colonişti, că au trebuit să sufere mai multe asupriri, cu toate că sunt cei mai vechi locuitori ai ţării. In de obşte această naţiune pretinde, că plângerile ei să fie ascultate şi că cei

mai bătrâni dintre dânşii, în care îşi pun toată încrederea, să fie domiriţi prin argumente întemeiate; apoi de aci înainte se poate face ori şi ce cu dânşii (alsdann kann man alles mit ihnen richten) ».

Vorbind despre Românii din Ţara Ungurească şi Ardeal, împăratul Iosif II zice:

« Durere ! este prea adevărat, că între naţiunea ungurească şi cea sârbească, apoi intre grecii neuniţi şi unguri domneşte o ură neîmpăcată. Pe cât de puţin se poate găsi adevărata cauză a acestei ure, pe atat de adevărat este, că ea izbucneşte la toate ocaziunile, lucru de care răscoala, ce nu de mult a fost în Ardeal (Horia şi Cloşca) ne dă cele mai triste dovezi. Dacă e dar să domnească pace şi fericire între oamenii ce trebue să trăiască împreună, înainte de toate această ură trebue să fie pe deplin stârpită, şi nu pot în destul a îndemna pe comisar ca să privegheze şi să silească pe ori şi cine a priveghea, ca toate persoanele magistratului să observe cel mai mare cumpăt şi în deosebi să aibă toată consideraţia pentru popi şi cler în deobşte.

« Românii — zice apoi împăratul — atât de mult sunt obişnuiţi cu asuprirea, încât sunt nepăsători chiar şi pentru locuinţele lor şi astfel sunt dispuşi la nestatornicie, la schimbări şi tot felul de excese. La aceştia nu numai trebue să se introducă şcolile, ci şi preoţii lor să fie mai bine instruiţi; în sfârşit domnii lor de pământ şi autorităţile trebue să înceapă a-i trata mai uman, pentru ca să-i îndrepteze şi să-i lipească de pământul pe care sunt».

Puternicul împărat, care da aceste porunci binevoitoare, nu a putut câştiga Românilor decât un singur drept: dreptul de a-şi schimba stăpânii. Nici dreptul de migraţiune nu l-au câştigat însă Românii, decât după ce au prefăcut în cenuşă o mulţime de sate, oraşe şi curţi nemeşeşti, au tăiat câteva mii de unguri şi au băgat spaima în vrăşmaşii lor.

Altfel lucrurile nu se puteau pune la cale. Principiul politicei Habsburgilor «Divide et imfera », era un rezultat firesc al împrejurărilor. Chiar între mărginile împărăţiei lor, Habsbur- gii trebuiau să facă mereu politică externă Ei nu puteau nimici pe maghiari, fiindcă erau un popor, de care împărăţia avea trebuinţă contra Rusiei şi tărie le puteau nimici da, fiindcă erau un neam răsvrătitor, ce mereu stăruia să provoace un războiu cu Turcia. Tocmai atât de puţin puteau Habsburgii să caute a nimici pe popoarele cuprinse sub numirea de « naţiune ilirică», de oarece ele ţineau în frâu pe maghiari şi erau în aceeaşi vreme un val de apărare contra Turcilor; aceste popoare erau însă de legea ortodoxă, erau suspecte şi foarte lesne se puteau pune la dispoziţiunea Rusiei. Curtea din Viena îşi dă prin urmare silinţa de a ţine pe aceste popoare în echilibru, dând mereu ajutor celor mai slabe dintre dân- sele, fără ca să provoace însă pe cele mai tari la rezistenţa energică.

Cuprinzând toate cele zise pană acum in o singură cugetare, ne rămâne impresia nestrămutată, că politica Habsburgilor e întru toate hotărîtă de neîncrederea cu care ei privesc pe Rusia. Şi urmărind cu băgare de seamă întâmplările ce se desfăşură în cursul veacului XVIII, această impresie ajunge a fi o convingere bine întemeiată.

Numai decât la anul 1700, vedem cum Leo- pold I « suspectează » pe un dragoman al Porţii, fiindcă e de lege ortodoxă. Şi această suspec- tare se urmează în tot cursul veacului. Politica ce Habsburgii urmează faţă cu Turcia se poate cuprinde în câteva cuvinte: ei caută să-şi asi- gureze poziţiuni bune faţă de Rusia.

In cursul războiului izbucnit la 1716, Ţarul Petru mereu face Curţii din Viena propuneri de alianţă. La 13 Octomvrie, Principele Traut- sohn raportează împărtatului Carol VI despre părerile conferinţei ministeriale cu privire la aceste propuneri. Miniştrii sfătuiesc pe Impă

râtul să nu primească această alianţă, deoarece Ţarul «precum învederează din exemple, este o foarte mare sarcină pentru aliaţii săi şi voieşte mai mult să impună legi, decât să dea ajutor; afară de aceasta cere în Imperiul Roman şi cu deosebire în Meklenburg o mulţime de lucruri nepriincioase; în sfârşit vecinătatea lui, mai ales din consideraţie pentru marea înrâurire ce are în Orient în virtutea religiunii, e foarte primejdioasă (respectu seines in oriente ob ra- tionen religionis habenden grossen Anhang gar zu bedenklich). Afară de aceasta, sub pretextul alianţei, ar face, cu deosebire în Moldova şi Muntenia o mulţime de demarşe neplăcute, iar la încheierea viitoarei păci, ar putea pune piedici stricăcioase prin obişnuitele sale preten- ţiuni exagerate ».

Ţinând seamă de aceste motive, împăratul nu primeşte alianţa; tot pentru aceste motive Austria intervine şi chiar se aliază cu Rusia în războiul viitor; tot pentru aceste motive încheie la 6 Iulie 1771 tratatul subsidial în care Poarta îi cedează Oltenia; tot pentru aceste motive refuză propunerea ce i se face de către corniţele Orlow în cursul negocierilor dela Focşani, declarând că nu voieşte să anexeze Moldova şi Muntenia; în sfârşit tot pentru aceste motive, la anul 1788 împăratul Iosif II ocupă Moldova şi Muntenia ca aliat al Ţarinei.

In tot cursul veacului XVIII politica Habsburgilor este una şi nestrămutată, aceea pe care cancelarul Kaunitz o expune în nota adresată la 6 Ianuarie 1775 Baronului Thugut: «înainte de toate ni se pune întrebarea preliminară, — zice Kaunitz, — dacă şi întrucât ar putea să fie oportun a stabili o înţelegere sinceră cu Poarta şi a primi faţă cu dânsa nişte angajamente, care nu ne-ar promite un folos chiar acum, în prezent, ci ar fi calculate pe vremile şi împrejurările viitoare.

Precum ştiţi, starea de acum a Porţii e foarte deosebită de aceea de odinioară. Ce e drept, toate lucrurile vremelnice şi toate prevederile omeneşti sunt supuse atâtor complicaţiuni neprevăzute şi atâtor evenimente, încât este peste putinţă a hotărî capătul lor cu destulă sigu- ntate! Cu toate aceste un ochiu politic poate prevedea cu toată probabilitatea, că dacă Rusia va căuta să profiteze de avantajele ce i s’au acordat în cea din urmă pace, un lucru care abia mai poate fi pus la îndoială, iar Poarta va rămânea în apatia şi letargia ei de până acum lucru ce urmează din putreziciunea temeliilor ei, că, zic, dacă va fi astfel, mai de vreme ori mai târziu va trebui să urmeze în această parte a Europei o revoluţiune capitală (Hauptrevolution).

Această singură perspectivă e mai mult decât destulă spre a ne hotărî să nu primim faţă cu Poarta nişte angajamente, să nu încheiem cu ea tratate, care, fără de a ne aduce foloase actuale, ar fi calculate pe nişte vremi, unde va exista poate cu totul altă stare de lucruri şi aceasta ar cere demarşe cu totul deosebite de cele de acum, ba poate chiar opuse cu ele.

Mijloacele propuse de d-voastră consistă în frică, mituire şi alte mijloace de a hotărî pe cineva la ceva. Spre a hotărî pe turci prin raţionamente, se va face, între altele, întrebuinţare de consideraţia, că intenţia noastră nu este alta, decât a face să înceteze cu desăvârşire neîncrederea reciprocă, pentru ca apoi să ne putem îndrepta toată atenţia asupra întrebării, cum, prin reciprocă înţelegere plină de încredere şi comune demarşe, s’ar putea împiedeca urmările stricăcioase ale celei din urmă păci încheiate cu Rusia.

In situaţia de acum a Porţii, fără îndoială politica noastră secretă trebue să consiste în a susţine, câtă vreme se poate, împărăţia otomană în Europa, ori cel puţin a face ca în cel mai rău caz Rusia să nu o surpe vreodată singură şi pentru sine, venind despre mare, şi prin urmare fără de concursul neapărat al Curţii noastre. E foarte de dorit pentru interesul nostru politic, ca despre mare de unde începe a o ameninţa cea mai mare primejdie, Poarta să-şi dea silinţa a se asigura cu toate aşeză- mintele de apărare şi toate măsurile de altă natură, ce-i stau în putinţă, de oarece tocmai în aceasta consistă cel mai de căpetenie mijloc, spre a ajunge la realizarea intenţiei alternative a politicei noastre ».

Acestea sunt principiile, pe care Habsburgii le-au observat atât înainte cât şi după Kaunitz fată cu Orientul.

Ei nu se pot alia cu Poarta otomană, fiindcă ea nu le dă destule garanţii de statornicie; stau deci totdeauna gata, pentru ca, în cel mai rău caz, când Sultanii nu se mai pot susţine în Europa, să ia partea ce li se cuvine din ţările scoase de sub stăpânirea lor.

III

MOTIVELE POLITICE ALE LUĂRII BUCOVINEI

Izbucnind războiul între Turcia şi Veneţia, Curtea din Viena primeşte un memoriu, în care se expun motivele pentru care împăratul trebue să declare războiu Turciei. Al doilea dintre motive e comentat prin următoarele considerente: «Deoarece interesul de stat e ceea ce trebue să hotărască pe M. S. a nu vedea pe Turc, vecinul său, mărit prin noui progrese, ci mai vârtos a-şi da silinţa de a nu-1 vedea stabilin- du-se cu noui fortificaţiuni şi noui constituţiuni de guvern în Moldova şi Muntenia, — Benderul şi Hotinul, ce a durat Turcul, sunt două puncte delicate, două lucruri importante, care prin împrejurările lor şi prin consecvenţele ce pot avea, trebue să fie considerate cu toată considera- ţiunea şi ponderaţiunea, iară nu să fie trecute cu vederea… ». « Turcul zideşte mari fortăreţe la hotarele creştinilor, lucru ce nu se cuprinde în instrumentele de pace, pune în ele tunuri, pune multă oştire, pune Paşă, şi sub pretextul acestor fortăreţe se extinde şi ocupă locuri din Moldova, pune pe Turci să arbitrarieze, iară creştinii nu ţin seamă de aceasta, nu se gândesc, ci adorm ca şi când nu s’ar întâmpla nimic.

« Trebue să se ţie seamă, că Moldova şi Muntenia, aceste două provincii atât de roditoare întărite cu fortăreţele Turcului, cum a început a se face, vor putea hrăni cu înlesnire şasezeci şi mai multe de mii de ostaşi, gata la orice caz de nevoie a sta totdeauna înaintea ochilor împăratului. întreb dar: va putea împăratul stăpâni Ardealul în pace? vor putea Ungurii sta pe pace şi a nu se răscula, în vecinătatea oştirii ce stă în aceste provincii sub arme şi totdeauna gata?.

«Polonezii mai nainte ţiind mai bine seamă de lucrurile ce privesc conservaţiunea lor, în toate tratatele de pace, ce au încheiate cu Turcii, cum se vede din istorie, totdeauna au pus într’un articol separat următoarele puncte: «că Turcii nu vor putea zidi fortăreţe în Moldova şi Muntenia ; că în cetăţuele, ce se află în aceste ţări, să nu’ se pună garnizoană turcească; că aceste două provincii să se lase în libertăţile lor după învoelile şi pactaţiunile avute cu Moldovenii şi Muntenii, când s’au dat dorrmirii turceşti; de a se pune totdeauna în aceste principate Domni creştini, cari mai sunt afară de aceasta şi cu ştirea Regelui Poloniei».

Peste puţin izbucneşte războiul între Turci şi Nemţi, şi la anul 1718 se încep negocierile de pace. La 22 Septemvrie 1717 principele Traut- sohn raportează despre părerile consiliului de miniştri, privitoare la pace, şi zice, între altele, următoarele:

« Pe cealaltă parte a Dunării este, nu departe de Temişoara, Orşova, un punct ocupat de curând, ce trebue păstrat cu orice preţ deşi trebue să ne dăm silinţa, ca, afară de aceasta, teritoriul Maiest. V. Imp. să se extindă peste Por- ţile-de-Fier, dacă nu până la Rusciuc, cel puţin până la Fetislan, Vidin şi Nicopolis, pentru ca scutindu-se teritoriul dindărătul acestor puncte, navigaţiunea pe Dunăre să fie adusă la un mai mare folos şi la mai multă comoditate pentru comerţ; afară de aceasta, din jos de Porţile- de-Fier şi de trecătoarea primejdioasă de lângă ele, s ar putea face un port pentru vasele ce trec şi magazii pentru mărfurile încărcate pe ele. Cât apoi pentru ambele principate Valachia şi Moldova, ţiind seamă de ordinea actualului tratat de pace şi de principiul « uti possidetis »

observat la încheierea lui, ele sunt de deosebită natură, deoarece Maiest. V. Imp. nu posedaţi până acum nimic în Moldova, iar în Muntenia, încă de când Ioan Mavrocordat a fost prins, aţi luat în posesiune cele cinci districte dincoace de Olt cu mai multe puncte fortificate, şi mareşalul-comite de Steinville a şi încheiat cu prea înalta învoire un tratat privitor la acest ţinut cu Ioan Mavrocordat, din care cauză conferinţa e de părere, ca M. V. Imp. să cereţi în ambele provincii dreptul de a numi şi de a institui Voevozi şi supremaţia împreunată cu acest drept, întrucât însă pentru aceasta ar avea să devie încheierea păcii peste putinţă, să nu insistaţi asupra acestui punct ca o condiţie sine qua non, ci să vă mărginiţi a cere, ca cetatea Hotinului, zidită în contra tratatului dela Carlovăţ şi atât de afară din seamăn de primejdioasă pentru principatul Ardealului şi pentru comitatele despre miazănoapte ale Ungariei, să fie suprimată, iar în Muntenia graniţele să se statornicească după râul Olt ».

Iată dar în puţine cuvinte cea mai deplină lămurire asupra celor mai de căpetenie interese ale Habsburgilor în Moldova şi Muntenia.

Făcând abstracţie dela interesele economice împreunate cu navigaţiunea pe Dunăre, Moldova şi Muntenia sunt cele două colţuri de

teren, de pe care hotarele dela răsărit ale împărăţiei pot să fie ameninţate. Interesul Habs- burgilor nu este întru atât de a stăpâni direct aceste două ţări, pe cât este de a face ca ele să nu fie stăpânite de un element, care ar putea să ameninţe pacinica stăpânire a împăratului în Ardeal şi în părţile despre miazănoapte ale Ţării Ungureşti. împăratul cere dar dreptul de înrâurire indirectă asupra acestor două ţări; chiar nici asupra acestui drept nu insistă însă, ci pune ca două condiţiuni «sine qua non» numai cedarea Orşovei şi surparea Hotinului. Punctele de plecare ale celor două linii strategice, care se întâlnesc la Focşani, Orşova despre miazăzi şi Hotinul despre miazănoapte, sunt dar acele, pe care curtea din Viena pune cea mai mare greutate, deoarece amândouă aceste puncte sunt, după firea locului, centruri de operaţie contra ţărilor dela răsărit ale împărăţiei.

Nici punctele intermediare nu sunt însă trecute cu vederea.

Pe vremea negocierilor de pace, consiliul de războiu din Viena însărcinează pe corniţele Ste- inville, generalul comandant al Ardealului, să dea plenipotenţiarilor împărăteşti lămuriri asupra punctelor, ce sunt de importanţă deosebită pentru apărarea Ardealului. îndeplinind această însărcinare, corniţele Steinviile arată apoi în scrisoarea sa dela 14 Mai 1718, că, ţiind seamă de importanţa strategică a Oltului, l-a curăţit de bolovani şi a clădit cu multă osteneală şi cu mari cheltueli un drum de-a-lungul ţărmului drept al lui până la Râmnic. Deoarece însă foarte lesne s’ar putea ca vreun inamic să străbată prin strâmtorile dela Turnul-Roşu în Ardeal, s’au făcut la Râmnic şi la Cozia fortifi- catiuni, iar în urmă s’au început lucrările de fortificaţiune permanentă la Câineni. Steinviile crede însă, că nu va fi destul a cere numai cele cinci districte de peste Olt, ci comisarii trebuesc să insiste ca Poarta să mai cedeze ţinutul numit Lovişte, numai nouă sate, astfel că hotarul să fie la Topolog, deoarece acest unghiu e de cea mai mare însemnătate pentru paza Ardealului. Pe harta ce trimite, înseamnă chiar şi punctul, în care va trebui să stea grănicerul de pază spre a putea bine observa terenul.

Cât pentru Moldova, Steinville cere ca, spre înlesnirea recunoaşterilor, plenipotenţiarii să stă- ruiască a câştiga poziţiuni în deosebite trecători, şi anume înainte de toate ar trebui să se ocupe Rodna şi Dorna, fiindcă din aceste puncte se pot observa hotarele Moldovei, ale Maramureşului şi ale Poloniei. De asemenea ar fi bine să se ocupe Câmpulungul-Moldovenesc. O asemenea importanţă dă Steinville satului Comăneşti.

Cea mai mare greutate pune însă SteinviUe pe poziţiunile din trecătoarea dela Oituz, deoarece aceasta e largă, este aproape de Focşani şi comunică atât cu Moldova, cât şi cu Muntenia.

Oituzul rămâne până la sfârşit al treilea punct, în care Curtea din Viena stărueşte fără de curmare să-şi câştige poziţiuni.

Numaidecât după ce, în urma păcii dela Belgrad, Curtea din Viena renunţă la Oltenia, se constitue o comisie însărcinată cu statornicirea graniţelor între Ardeal şi ţările româneşti.

Lucrările acestei comisiuni rămân zadarnice, deoarece generalul comandant al Ardealului stărueşte să câştige cu orice preţ poziţiuni favori- toare; astfel pe la 1740, se începe între Munteni şi Ardeleni şi mai ales între Moldoveni şi Ardeleni, cu deosebire în trecătoarea dela Oituz, conflicte de graniţe, care nu se mai curmă decât atunci, când cancelarul Kaunitz dă poruncă să se înainteze pajurile împărăteşti pe toată întinderea graniţelor Ardealului.

înainte de încheierea păcii dela Cuciuc-Cai- nardji, văzând situaţia disperată a Porţii, Cancelarul Kaunitz îşi dă toată silinţa să asigure împărăţiei poziţiunile de care avea trebuinţă pentru apărarea hotarelor dela răsărit.

Înainte de toate se încheie tratatul subsidial, prin care Poarta renunţă din nou la Oltenia; în urmă Curtea din Viena ţinând seamă de părerile consiliului de războiu, de asemenea renunţă la posesiunea acestui teritoriu, a cărui apărare era anevoioasă. încă la 4 Mai 1770. Kaunitz scrie însă Baronului Thugut următoarele :

«Din notele originale dela 22 şi 30 Aprilie ale Consiliului de războiu, ce vă trimit, aşteptând să mi le înapoiaţi, vă veţi lămuri mai de aproape, în ce chip Moldovenii au cutezat a-şi duce vitele la păşune peste graniţele însemnate prin împlântarea pajurilor împărăteşti, şi ce fel de ordine s’au dat după propunerea mea şi cu prea înalta consimţire de către Consiliul de războiu comandei generale din Ardeal, spre a împiedica în viitor asemenea călcări de graniţe şi spre a apăra posesiunile noastre.

« Deşi lucrurile nu stau astfel, încât să putem presupune că Turcii vă vor face nescaiva obiec- ţiuni pentru aceasta, nu este peste putinţă ca ei să izbutească a înainta în Moldova spre graniţele Ardealului şi să vă facă pentru pajuri nescaiva obiecţiuni; la un asemenea caz veţi răspunde numai în mod cu totul amical, cum Poarta prea bine ştie că mai adeseori ne-am plâns de călcările de graniţe ale Moldovenilor; că noi credem, că acele simt graniţele adevărate, unde am împlântat pajurele şi că nu ne-am opune câtuşi de puţin, ca la timp oportun o comisiune mixtă să statornicească drepturile şi pretenţiunile noastre şi ca lucrul să se aplaneze în mod amical».

Astfel, în vreme ce Turcii se războiesc cu Ruşii, Curtea din Viena înaintează pajurile spre Moldova şi Muntenia, câştigând poziţiunile, la care râvnise de atâta vreme.

Chiar nici cu aceste poziţium Kaunitz nu era insă mulţumit, şi din nota ce adresase în Septemvrie 1774 Baronului Thugut, ne încredinţăm că guvernul rusesc luase faţă cu Curtea din Viena angajamente înscris (schriftliche Versi- cherungen) de a nu ocupa Moldova şi Muntenia, şi îndeobşte de a nu stipula cu ocaziu- nea încheierii păcii condiţiuni, care ar pune aceste două ţări sub stăpânirea indirectă a Ţarinei.

Acum situaţiunea se schimbase cu desăvârşire. După cum ne-am putut încredinţa din nota dela 6 Ianuarie 1775, Kaunitz nu se mai temea de Turci, ci din contră prevedea o revoluţie, în urma căreia Rusia putea să surpe împărăţia otomană fără de concursul Curţii din Viena. Rusia era primejdia, pe care se pregătea să o înlăture, şi Turcii începuseră a fi una dintre armele cu care voia să o întâmpine. Stăruind însă ca Turcii să ia din partea despre mare? Cu toate măsurile de apărare, el îşi da totdeauna silinţa ca să câştige pentru Curtea din Viena poziţiunile, de care avea neapărată trebuinţă, în cazul când Turcii nu s ar mai fi putut apăra.

Cu deosebire după împărţirea Poloniei, aceste poziţiuni erau în Moldova, iar nu in Muntenia.

După cum ne spune Alexie Daşcow, Curtea din Viena, pe la începutul veacului XVIII, îşi da toată silinţa să stabilească în Polonia un regim disciplinat şi să deştepte puterea de rezistenţă a regatului vecin, ce despărţea împărăţia de Rusia. Toate silinţele i-au fost zadarnice, deoarece boala libertăţii nu poate fi lecuită decât prin arme şi, în vreme ce Rusia susţine libertăţile Polonezilor chiar cu arma, Curtea din Viena nu a crezut de cuviinţă a le combate tot cu arma. Puindu-se dar cestiunea împărţirii, Curtea din Viena a consimţit, numai însă cu condiţiunea că i se va da teren de retragere, adecă’ o parte din Polonia şi anume partea de care avea trebuinţă spre a nu fi silită să apere chiar dela hotar graniţele despre miazănoapte ale împărăţiei.

De acelaşi lucru avea Austria trebuinţă in Moldova.

Galitia şi Ardealul erau cele două provincii, care hotărau împărăţia spre miazănoapte şi răsărit; din întâmplare însă între aceste două provincii nu exista nicio comunicaţie, ba chiar stabilirea comunicaţiei era peste putinţă. Dela Sniatyn, din Galiţia, la Bistriţa, în Ardeal, comunicaţia nu se putea face decât prin Maramureş ori prin Moldova. Drumul însă prin Maramureş era mai lung şi trece totodată prin două deosebite strâmtori ale Carpaţilor; calea prin Moldova era dar o consecuenţă neapărată a împărţirii Poloniei, deoarece două provincii vecine, care nu comunică între dânsele, ar fi o absurditate strategică.

înainte de a lua hotărîri privitoare la stabilirea comunicaţiunii între Ardeal şi Galitia, «marele stat major» austriac trimite doi ofiţeri superiori să facă recunoaşteri, să studieze terenul şi să răspunză la cinci întrebări deosebite.

A doua din aceste întrebări e formulată astfel:

« De oare ce intenţiunea de a face practicabil drumul din Ardeal prin Câmpulung şi prin Dorna, are scopul de a înlesni apărarea provinciei Galiţia din suszisul Ardeal; şi de oarece trebue să ţinem în vedere, că pentru conservarea şi scutirea acestei comunicaţiuni se cere o aliniare a graniţelor dela munţii calenani spre Podolia, ar fi să ne lămurim dacă este cu putinţă a statornici această nouă graniţă (dacă după termen, sar putea găsi un astfel de aliniament, cum e de dorit la toate graniţele; adică să nu se ceară prea mulţi oameni pentru ocuparea liniei, să se poată observa cu exactitate şi cea mai mică parte a ei, şi la nevoie să se poată face cu înlesnire întrebuinţare de nişte măsuri de apărare, ce, dacă nu împiedică pe vrăjmaş a trece, să-i facă cel puţin trecerea foarte anevoioasă) adică îngrijirea, ostenelele şi cheltuelile ce ar pune monarhia întru desvol- tarea unei bucăţi de ţară câştigate prin tragerea o nor asemenea graniţe noi, nu ar trebui să fie date pradă pieirei faţă cu cel mai mic atac al inamicului? ».

Răspunzând la această întrebare, ofiţerii însărcinaţi cu studiarea terenului, arată că, în direcţia prescrisă, nu cred că se va putea găsi o asemenea graniţă; ei sunt însă de părere, că « spre a scuti cu succes flancul drept al provinciilor ce fac front spre Prusia, Polonia şi Rusia », nu este neapărată această linie. Ei propun dar o linie, ce ar porni dela Oituz la Trotuş, de aci pe ţărmul Trotuşului până la Şiret, apoi pe Şiret în sus până la satul Camenca, de aci apoi spre Cernăuţi până la Nistru, luând cel puţin terenul dominant din cordrul Hotinului.

Vorbind în urmă despre valoarea strategică a noilor poziţiuni, ofiţerii însărcinaţi cu studiarea terenului îşi formulează răspunsul astfel:

« Dacă poziţiunea unei armate are dinaintea întregului ei un teren ce-i dominează lagărul, fiind cele mai înalte puncte ale acestui teren ocupate de cele mai înaintate avantposturi, astfel încât nici intervalele dela un avantpost la altul nu pot fi observate, nici patrulele nu pot circula astfel încât să împiedice pe ori şi cine, în vreme de V2 sau un ceas întreg, de a se furişa şi a trece neobservat prin linia de cordon, nici, în sfârşit, observarea inamicului din faţă nu este cu putinţă; despre o asemenea linie fără îndoială se poate zice, că nu e cea mai bună. Şi de aproape aceeaşi natură e linia, ce avem în faţă, presupunând, din Ardeal, un atac din partea Turcilor, Tătarilor ori din partea vreunui alt inamic, dacă nu vom fi ocupat mai înainte poziţiuni dincolo de munţii hotărnici, în Moldova ori Muntenia, întrucât o asemenea înaintare este cu putinţă fără de a pierde din vedere siguritatea retragerii, în caz de nevoie, a trupelor avansate şi lesnirile de a le da ajutor. Deoarece, atunci când am fi atacaţi de către vreun inamic, înaintarea pare necesară, se poate pune întrebarea, dacă nu ar fi mai bine, ca în vreme de pace, ori cel puţin nu aşa zicând în ultima oară, să se facă această înaintare, mai ales când ea s ar putea face prin bună învoială ? Prin aceasta ni s ar da putinţa; 1) de a ne in

forma clin vreme despre planurile, pe care inamicul niciodată nu le poate forma altfel decât după firea terenului; 2) am avea avantajul de a purta războiul, câtăva vreme, până in cazul retragerii, pe pământul inamic; 3) fiind siliţi a ne retrage, dela un pas la altul, am avea mereu în dosul nostru un teren ce dominează pe inamicul năvălitor până la porţile noastre; 4) am pune piciorul in o ţară, care ne oferă toate cele trebuincioase, spre a stabili la punctele propuse cele mai minunate magazii cu cheltueli foarte puţine; nişte avantaje de care monarhia pare a avea trebuinţă faţă cu Turcii şi Tătarii la aripa ei dela stânga şi tocmai în acest flanc. S’ar putea zice, că nu e trebuinţă de aceste avantaje, deoarece înălţimea munţilor ce acoper aripele şi flancurile dela Bârsa, în Maramureş, până “la Orşovă, asemenea unui zid prin care mai ales cu trăsuri nimeni nu poate străbate, ne dă destulă scutire, putându-se închide ori şi când porţile din acest zid în cel mai scurt timp şi cu deplin succes, iară liferanţii ştiu să adune proviziuni pentru bani buni. La cea dintâi obiecţiune vom răspunde, că Ardealul trebue să fie privit ca o fortăreaţă hotarnică a Monarhiei, şi prin urmare nu poate să fie bine a lăsa pe inamic să străbată, mai ales cu pedestrimea şi cu cavaleria uşoară, aproape neîmpiedicat,

până la valurile ei. Căci fără îndoială nici chiar o îndoită linie de copaci culcaţi la pământ nu ne-ar da destulă siguranţă deoarece în întreaga Muntenie şi în Moldova sunt tot atâtea secuii câţi ţărani voinici sunt, cari ştiu să le mânuiască foarte bine, mai ales când un alt inamic, iar nu Turcii şi Tătarii îi pun să deschiză trecerea; ei ar putea face aceste servicii cu atât mai lesne, cu cât acum pare lesne a închide îndestul trecerea cu copaci culcaţi la pământ. Dacă s’ar face dar pe neaşteptate o năvălire cu pedestrimea şi cavalerie uşoară, care ar fi inamicul, ce nu ar căuta să deschidă pe dinlăuntru porţile atât de bine scutite şi să deschiză o lesnicioasă, ba poate chiar liberă intrare pentru puterea, ce s’a apropiat cu artilerie şi furgoane atât de mult ? ».

Cât pentru aprovizionarea trupelor, ofiţerii însărcinaţi cu studiarea terenului arată că life- ranţii sunt scumpi şi împovărăsc ţara cu datorii. După aceea ei urmează:

«In ciuda tuturor obiecţiunilor ce se fac, o înaintare a hotarelor monarhiei e dar priincioasă, ba chiar de neapărată trebuinţă. De asemenea înaintarea ce s’a făcut prin mutarea pajurelor împărăteşti nu e îndestulătoare… Nu pare a se putea pune la îndoială, că luarea în posesie a provinciilor Galiţia şi Lodomeria şi apărarea lor sunt vrednice de toată îngrijirea şi prin urmare trebue să sprijinim cu tot dinadinsul cea mai de căpetenie consideraţie, adică de a scuti flancul lor. Propunerea de a lua numita parte din Moldova se întemeiază pe motivele următoare: deoarece astfel numitele provincii au cea mai bună comunicaţie cu Ardealul şi cu trupele ce se află într’însul, care trupe, fiind concentrate la Bistriţa, prin Dorna şi Câmpulung au la Sniatyn un marş cu mult mai scurt şi mai uşor, decât acele concentrate la Deeş prin Maramurăş-Sigeth la Delatyn şi Sniatyn ».

Vorbind, în sfârşit despre Oltenia ei zic:

«Noi credem că această achiziţie nu ar fi avantajoasă, deoarece dela Turnul-Roşu până la Nicopoli şi de aci până la Orşova, acest teren e aproape cu desăvârşire înconjurat de inamic; izbucnind războiul, cât de lesne ar putea inamicul, plecând dela Râmnic spre Orşova, să taie trupelor noastre terenul dominant. Şi mai înainte de a putea da din Ardeal succurs trupelor din Oltenia prin singura trecătoare dela Vulcan (deoarece faţă cu o asemenea întreprindere inamicul ar păzi bine trecătoarea dela Tumul-Roşu şi ceea dela Medradia) acestor trupe le-ar fi tăiată comunicaţia, ele vor fi suferit ori vor fi chiar cu totul nimicite ».

Atât despre vederile ofiţerilor însărcinaţi cu studiarea terenului.

Dacă ţinem seamă de lămuririle cuprinse în notele lui Kaunitz asupra politicei orientale a Curţii din Viena, de angajamentele ce Ruşii au t sa ia faţa cu această Curte relativ la Moldova şi Muntenia şi de motivele atât de lămurite din raportul ofiţerilor de stat major, nu ne mai putem îndoi, că Curtea din Viena numai în prevederea unui conflict cu Rusia s’a hotărît a lua poziţiunile din Moldova şi Muntenia şi că îndeosebi stabilirea comunicaţiei între Galiţia şi Ardeal prin Moldova era o con- secuenţă firească a configuraţiunii terenului şi o măsură de apărare faţă cu Ruşii ce ameninţau orientul. Dacă era ca Austria să împiedice pe Ruşi de a se stabili în Moldova şi Muntenia, trebuia ca încă din vreme să câştige poziţiuni, care dominează aceste două ţări. Prin înaintarea pajurilor împărăteşti Austria a câştigat asemenea poziţiuni pe toată întinderea liniei Carpaţilor şi cu deosebire în trecătoarea dela Oituz, astfel încât Moldova şi Muntenia au rămas fără de graniţe tari şi trupele din Ardeal pot să înainteze fără multă greutate, respingând cu puteri mici puteri mai mari. Mai rămânea ca Austria să câştige punctele de plecare ale liniei Carpaţilor, Orşovei şi cu deosebire Hotinul, care era de importanţă şi pentru scutirea comunicaţiei între Galiţia şi Ardeal.

Cabinetul din Viena cere dar dela Poarta otomană Orşova, punctele din linia Carpaţilor, o cale de comunicaţie din Galiţia în Ardeal, terenul neapărat pentru scutirea acestei căi de comunicaţie şi partea dominantă din ţinutul Hotinului.

IV

NEGOCIERILE PRIVITOARE LA CEDAREA BUCOVINEI

Tratatul subsidial încheiat la 6 Iulie 1771 rămâne fără de urmări. Numai decât însă după ce a renunţat la Oltenia, Curtea din Viena începe a se pregăti pentru negocierile privitoare la anexarea către Galiţia a câtorva districte din Moldova. Adunând apoi toate elementele pentru discutarea cestiunii, Cancelarul Kaunitz însărcinează pe Internunţiul dela Constantinopol, Baronul Thugut, să înceapă negocierile cu Poarta otomană.

încă la 3 Februarie 1773 Baronul Thugut cere să i se trimită hărţi speciale şi să i se dea lamurin asupra punctelor, a căror achiziţiune e privită ca neapărată pentru asigurarea graniţelor monarhiei. El arată apoi în raportul său, ca nu crede că Poarta va ceda teritoriul ce ar fi a se anexa după proiectul ofiţerilor de stat major şi că îndeobşte negocierile vor întâmpina mari dificultăţi.

Prevăzând greutăţile ce i se vor face la Poartă, Baronul Thugut nu începe numai decât negocierile, ci caută a-şi pregăti terenul, a se pune bine cu miniştrii Porţii şi a-şi câştiga mijlocitori buni. Reis Effendi, ministru de Externe, era Ismail Raif Bey, un om onest, dar fricos şi lipsit de energie. La un asemenea om banii şi darurile preţioase rămân fără efect; Baronul Thugut izbuteşte însă a-1 angaja prin încredinţaşi amicale şi prin ameninţări indirecte. In mai multe rânduri Ismail Raif Bey şi Baronul Thugut ţin conferinţe confidenţiale secrete. Purtarea ministrului turcesc în aceste conferinţe e cea mai corectă şi cea mai nevinovată; conferinţele sunt însă secrete şi se ţin noaptea, astfel ele pot să dea loc la bănueli şi nedumiresc pe fricosul ministru turcesc. Această nedumerire e una din cele mai puternice arme, de care Thugut se foloseşte faţă cu dânsul.

La conferinţele secrete mai lua parte şi dragomanul Porţii, Costachi Moruzi. Numaidecât la una din cele dintâi conferinţe Thugut îi promite 1.000 galbeni, pe care nu îi va primi însă decât după ce, prin concursul lui, negocierile vor fi ajuns la un bun rezultat. Costachi Moruzi primeşte cu vie mulţumire această dovadă de încredere şi, din partea sa, promite că va face tot ce-i va sta în putinţă.

Mai rămânea Voevodul Moldovei şi agenţii lui dela Constantinopol.

Grigorie Ghica, Voevodul Moldovei, petrecuse patru ani de zile în casa internunţiului austriac, Baronul Pencklern. La 15 Iulie 1754 Penklern arată, într’un raport către Kaunitz, că a dăruit junelui de mare viitor un ceasornic de aur. Mai arată apoi, că « Gligoresco » Ghica s’a căsătorit cu fiica renumitului Giacomo Riso şi cere voie de a-i face un dar de nuntă în valoare de 100 — 120 galbeni. El sperează, că această cheltuială nu va fi rău întrebuinţată, deoarece Grigorie Ghica în curând va fi numit dragoman al Porţii şi este bine de a câştiga încă din vreme bunele lui dispoziţiuni.

Grigorie Ghica e numit dragoman şi în urmă ajunge chiar la domnie. Pe timpul războiului ce izbucneşte între Turci şi Ruşi el se dă însă în partea Ruşilor, merge la St. Petersburg unde se bucură de o foarte bună primire şi după încheierea păcii umblă să fie pus iarăşi în scaunul domnesc.

La 17 August 1774 Baronul Thugut raportează Cancelarului Kaunitz despre conferinţele ce a avut cu ambasadorul rusesc şi cu cel prusian în cestiunea sprijinirii candidaturii lui Gr. Ghica pentru Domnia Moldovei.

Reprezentantul Prusiei, Zegelin arată Baronului Thugut o scrisoare în care generalul rusesc, corniţele Rornanzow, m urma unei însărcinări primite dela Ţarină, il invită a stărui la Poartă pentru punerea lui Gr. Ghica în scaunul Moldovei. Baronul Thugut e contra acestei candidaturi; dă însă un răspuns nehotărît şi promite că va cere numaidecât instrucţiuni dela Curtea sa.

Cancelarul Kaunitz îi dă, într’o notă din Septemvrie 1774» următoarele instrucţiuni:

« Cât apoi pentru susnumitul Ghica, fără îndoială Curtea noastră nu poate pune prea mult temei pe bunele lui dispoziţiuni. Cu toate acestea aţi procedat cu deplină precauţiune, când aţi dat d-lui de Zegelin relativ la sprijinirea candidaturii lui Ghica un răspuns care poate să fie privit mai mult ca favoritor, decât ca un refuz şi merită cel puţin oarecare recunoştinţă.

Dacă Poarta nu a luat încă nici o hotărîre privitoare la numirea viitorului voevod din Moldova, şi dacă precum trebue să presupunem, anevoie se va hotărî contra lui Ghica, ce este sprijinit cu toată energia din partea Rusiei, atunci îmi pare mai potrivit cu interesele noastre, că nu numai să nu combateţi pe Ghica, ci din contră să sprijiniţi cererea lui în public şi cu toată energia, făcând pe rudele lui să înţeleagă că, toate acestea le faceţi, încredinţat fiind, că noul Voevod va fi cu mai multă sinceritate şi mai mult decât în trecut supus curţii noastre ».

Chiar mai nainte de a fi Voevod al Moldovei, Grigorie Ghica era dar un om, în care Baronul Thugut şi Cancelarul Kaunitz nu aveau încredere şi pe ale cărui încredinţări nu puneau nici un temeiu.

Iacovachi Riso, socrul şi agentul lui Grigorie Ghica, era însă un confident şi călduros mijlocitor al Baronului Thugut. Deşi nu i-a promis de mai nainte, Baronul Thugut i-a făcut deci, după încheierea convenţiunii, un dar de 1.000 galbeni în bani gata.

Un alt confident şi călduros mijlocitor al Baronului Thugut era Voevodul Munteniei, Alexandru Ipsilanti, care sta în corespondenţă secretă cu Baronul Thugut, aduna informaţiuni şi stăruia prin agenţii săi dela Constantinopol pe lângă miniştrii turceşti pentru cedarea Bucovinei.

Toţi aceştia nu erau însă decât oameni destinaţi a netezi calea şi a înlătura greutăţile mici, deoarece nu Poarta Otomană era puterea, de care se îngrijea Curtea din Viena.

După încheierea păcii dela Cuciuc-Cainardji Turcii erau secaţi de puteri, şi chiar dacă ar fi voit, nu ar mai fi putut să reziste. Tocmai însă după pacea dela Cuciuc-Cainardji ei trebuiau să caute un sprijin contra Rusiei şi Austria le oferea acest sprijin cu un preţ relativ mic. Curtea din Viena cerea poziţiuni contra Rusiei şi Turcia învinsă de către Ruşi abia mai putea să le refuze. Era numai vorba de a se afla o formă, în care cedarea Bucovinei să se poată face astfel, încât aparenţele să fie salvate şi demnitatea Porţii să rămână neatinsă.

Chiar dela început cererea Curţii din Viena s’a făcut în o asemenea formă: Kaunitz declară că, luând stăpânirea Galiţiei, curtea din Viena va ocupa Bucovina, ca parte a Pocuţiei, uzurpată până atunci de către Moldoveni.

înainte dar de a începe negocierile cu Poarta otomană, Cancelarul Kaunitz voia să ia măsuri pentru ocuparea Bucovinei. Moldova era însă ocupată de către trupele comandate de corniţele Romanzow şi astfel Rusia era puterea, dela care Curtea din Viena trebuia să câştige dreptul de a cere dela Turci să i se cedeze Bucovina.

La 7 Februarie 1775. Cancelarul Kaunitz scrie Baronului Thugut următoarele: « Acest grec deprins la făţărnicie (Gr. Ghica) niciodată nu a avut bune dispoziţiuni faţă cu Curtea noastră, ci din contra înainte de izbucnirea războiului a apucat cu bucurie orice ocaziune spre a favoriza emigrarea supuşilor noştri şi de a pune toate greutăţile posibile m calea comerţului nostru. Purtarea lui in cursul războiului trecut a dovedit însă cu prisos că el este cu desăvârşire supus Curţii ruseşti; şi, fiind recunoscător acestei curţi pentru starea favoritoare în care sc află, nu poate fi nimic mai sigur, decât că el atârnă cu desăvârşire de această curte, care nu poate privi cu ochiu nepăsător, că noi să ocupăm poziţiuni favoritoare pe ambii ţărmi ai Nistrului, să ne înaintăm graniţele şi să luăm aşa zicând cbeia Moldovei în mâinile noastre.

Deşi politica rusească e astfel, încât ea nu permite Ruşilor a se opune făţiş intenţiilor pe care le avem în aceste părţi, nu rămâne îndoială că în taina ei lucrează contra noastră şi chiar trebue să presupunem, că Ghica este din partea lor încurajat contra noastră. Această încurajare vine însă mai mult din partea Principelui Repnin şi altor generali, iar nu din partea Generalului Comite de Romanzow, deoarece, precum cred a vă fi încunoştiinţat în mod confidenţial, noi i-am făcut acestuia un prezent de 5-000 galbeni şi o tabatieră de aur împodobită cu briliante şi după aceea am primit dovezi eclatante despre bunele intenţiuni ale domnului General ».

După ce s’au netezit astfel toate căile, comandantul trupelor împărăteşti din Galiţia, Baronul Barco, primeşte ordinul de a trece graniţele Moldovei şi de a ocupa teritoriul ce era luat drept parte a Pocuţiei.

Atât în Moldova, cât şi în Constantinopol ocupaţiunea stârneşte o vie fierbere şi în mijlocul acestei fierberi Baronul Thugut începe negocierile în toată forma, adresând Porţii otomane următorul memoriu:

« Subsemnatul Internunţiu şi ministru plenipotenţiar al Majestăţilor Lor Imperiale şi Imp. Reg. Apostolice a avut onoarea de a expune în cele din urmă Excelenţei Sale Domnul Reis Effendi, drepturile legitime, pe care auguştii săi stăpâni, reluând vechea lor stăpânire asupra Galiţiei şi a Lodomeriei, le au în virtutea acestui titlu asupra unor anumite părţi din Moldova, care în vremile din vechime au făcut parte din provincia lor Pocuţia; aceste drepturi, discutate fiind cu o riguroasă exactitudine, ar da fără îndoială loc la pretenţiuni foarte întinse; dar Majestăţile Lor preferând de a le înfăţişa mai mult după adevărata şi sincera amicie, pe care o au pentru Imperiul otoman, decât după exigenţele intereselor lor, au hotărît de a le restrânge numai la o făşie de puţină însemnătate, care nu cuprinde decât districtul Cernăuţilor, acela al Sucevei şi o parte din ţinutul Câmpulungului, după hotarele însemnate în harta aici alăturată.

împăratul Romanilor şi împărăteasa Regină Apostolică nu pot nici într’un chip a se lipsi de această posesiune, deoarece numitele terenuri sunt de neapărată trebuinţă pentru comunicaţia Ardealului cu provinciile revendicate dela regele şi Republica Poloniei. Rostindu-se fără de şovăire asupra acestei împrejurări, Maiestăţilor Lor se măgulesc, că vor găsi la înălţimea Sa toate consideraţiunile pentru această trebuinţă, consideraţiuni, pe care cred a putea să le aştepte dela propensiunea amicală a unui bun vecin, precum şi din justa reciprocitate pentru numeroasele dovezi de cea mai credincioasă, şi mai statornică amicie, pe care în toată vremea, şi mai ales în cursul războiului trecut, şi-au dat sdinţa de a le da împărăţiei otomane. întărind încrederea împăratului Roman şi a împărătesei Regine Apostolice nişte motive atât de puternice^ ei nu se îndoesc că înălţimea Sa va consimţi fără de greutate a lăsa în deplina şi întreaga lor proprietate susnumitele districte a Cernăuţilor, Sucevei şi Câmpulungului, după hotarele însemnate în harta aici alegată; spre a înlătura tot ce ar putea să dee loc la noui contestaţiuni în viitor şi să turbure liniştea bunei vecinătăţi între cele două împărăţii, Majestăţile Lor doresc, ca Sublima Poartă să binevoiască a destina comisari prevăzuţi cu puterile şi instrucţiunile trebuincioase, care dimpreună cu comisarii numiţi din partea Lor, să reguleze şi să stabilească într’un mod irevocabil hotarele posesiunilor respective prin o demarcaţiune întemeiată pe bazele aici enuncite.

Şi întâmplându-se, că de-a-lungul hotarelor marelui Principat Transilvania, pe graniţele Moldovei şi ale Munteniei, sunt deosebite terenuri, care în virtutea unor titluri neîndoioase, fac parte din susnumita provincie a Transilvaniei, dar care fiind detaşate prin uzurpaţiunile succesive ale locuitorilor din Moldova şi Muntenia, au fost redate şi restabilite vechei lor proprietăţi prin stabilirea pajurilor, făcute acum câţiva ani împăratul Romanilor şi împărăteasa Regină Apostolică doresc ca spre a înconjura orice pretext pentru dispute şi diferenţe în vutor, susnumitii comisari să fie totdeauna însărcinaţi a verifica şi a statornici pe vechi numitele hotare, astfel cum sunt însemnate prin pajurile împărăteşti.

Serioasa atenţiune ce Majestăţile Lor au pentru tot ce priveşte stabilirea bunei vecinătăţi între amândouă împărăţiile, le angajează a mai face Sublimei Porţi cunoscute gravele inconveniente, ce rezultă din amestecul teritorial, introdus în Banatul Timişorii, prin mica limbă de pământ, asupra căreia e aşezat orăşelul vechei Orşove. Această mică bucată de teren, reţinută de către Sublima Poartă, deşi după litera expresă a tratatului dela Belgrad ea ar fi trebuit să fie restituită Curţii Imperiale, a devenit un bogat izvor de greutăţi pentru provincia Timişorii, prin desele contravenţiuni la regulamentele de carantină, prin numeroasele defraudaţiuni a drepturilor de vamă, prin azilul acordat furilor şi prin alte excese ce totdeauna urmează din lipsa unor hotare bine definite între posesiunile respective ». Prin urmare Baronul Thugut cere, ca Orşova să fie cedată şi ca Dunărea să formeze hotarul între cele două împărăţii.

Asupra acestor puncte se încep negocierile formale şi greutăţile se îngrămădesc.

înainte de toate cererile Curţii din Viena pun întregul Fanar în mişcare şi, agitaţi prin sgo- motele răspândite, legiştii Porţii sunt dispuşi a se opune. In adunările legiştilor, cu deosebire bătrânul Muftiu ia o atitudine foarte războinică; dar, încetul cu încetul majoritatea legiştilor recunoaşte că un războiu cu Austria ar fi zadarnic şi poate chiar fatal. Astfel în cele din urmă, corpul legiştilor se rosteşte pentru cedare ; rămâind însă ca cedarea Orşovei şi a Hotinului să fie privite ca două puncte, asupra cărora orice discuţiune e peste putinţă.

In cercurile diplomatice negocierile nu întâmpină greutăţi pe faţă decât din partea Prusiei. Englitera e cu desăvârşire rezervată. Cavalerul de St. Priest, ambasadorul Franţei, este unul din cei mai zeloşi stăruitori pentru cedarea Bucovinei. Rusia, în sfârşit lucrează contra cedării, dar numai în taină, stăruind pe lângă miniştrii otomani şi îndemnând pe Moldoveni să protesteze.

Fa 21 Februarie 1775, cancelarul Kaunitz scrie Baronului Thugut următoarele:

« Cea mai importantă împrejurare, despre care vă pot face împărtăşire relativ la afacerea de fată, este că Divanul din Iaşi a şi făcut un recurs formal la St. Petersburg, cerând protecţia rusească contra măsurilor luate din partea noastră.

Răspunsul Curţii din St. Petersburg la acest recurs se va amâna însă, iară în cele din urmă el va arăta, că armata rusească s’a retras din Moldova şi această provincie a fost restituită Porţii, prin urmare iarăşi s’a întors sub protecţia ei; pentru aceea Rusia nu se poate amesteca în afacerea de faţă, ci trebue să lase ca Poarta să ia măsuri pe care le va chibzui de bune.

Nu rămâne îndoială că cu toate acestea atât din partea reprezentantului Rusiei, cât şi din partea ambasadorului Prusiei uneltirile secrete nu vor lipsi; dar scopul principal l-am ajuns prin aceea, că nu avem să ne mai temem că Rusia sau Prusia vor interveni pe faţă ».

Şi în adevăr, deşi Zegelin stărueşte mereu contra cedării Bucovinei, ba merge chiar până a oferi intervenţia regelui Prusiei, îndată ce Rusia s’a retras şi a refuzat protecţia cerută de către Divanul din Iaşi, Poarta otomană nu mai cutează să urmeze sfaturile ce i se dau din partea Prusiei.

După negocieri de trei luni de zile, la 7 Mai 1775, se încheie, în sfârşit, convenţiunea pentru cedarea Bucovinei.

Convenţiunea are patru articole.

In articolul I Poarta cedează Austriei teritoriul dela Carpaţi până în ţinutul Hotinului şi anume: dela Teşna împuţită, prin Candreni, Stulpicani, Capu Codrului, Suceava, Şiret şi Cernăuţi, după harta prezentată de Baronul Thugut, rămânând însă: «ca terenul ce aparţine fortăreţei Hotinului, să rămâie, ca în trecut, în posesiunea Sublimei Porţi ».

Articolul II hotărăşte ca pe teritoriul cedat Curtea din Viena să nu poată zidi niciun fel de fortificaţiuni.

In articolul III se verifică hotarele statornicite prin împlântarea pajurilor împărăteşti pe toată întinderea graniţelor Ardealului despre Moldova şi Muntenia.

In articolul IV Poarta otomană se obligă a menţine buna ordine la vechea Orşovă şi se hotărăşte ca aici graniţele să rămâie cum au fost mai nainte.

Incheindu-se această convenţiune, nu mai rămânea, decât ca să se numească comisarii şi să se facă delimitarea formală.

Ţiiând seamă de agitaţiunea musulmanilor şi de stăruinţele lui Zegelin pe lângă miniştrii Porţii, Baronul Thugut se teme de complica- tiuni mai serioase; renunţă deci atât la vechea Orşovă, cât şi la terenul ce era de a se lua din ţinutul Hotinului.

Renunţând însă pentru deocamdată, el rezervă Curţii din Viena dreptul de a reînnoi aceste cereri la timp mai oportun.

In raportul său despre încheierea conven- ţiunii Internunţiul arată, că, obligându-se Poarta otomană a păstra liniştea şi buna înţelegere la vechea Orşovă, Curtea din Viena va putea zice în viitor, că acest obligământ a fost nesocotit şi astfel va putea face din nou cerere să i se cedeze Orşova şi ţinutul ei. Şi, în adevăr, în tratatul de pace dela Şiştov, încheiat la 4 August 1791, Poarta otomană cedează Curţii din Viena, Orşova şi ţinutul ei.

Cât despre ţinutul Hotinului, Baronul Thu- gut formulează cestiunea astfel, că primeşte a se pune în convenţie clauzele, ca comisarii îm- parăteşti de delimitare să fie obligaţi a nu cere nimic din «terenele afectate » ale fortăreţei Hotinului. El sperează însă, că va izbuti să înduplece pe comisarul turcesc şi cu atât mai mult pe paşa din Hotin a da Porţii raporturi, din care va rezulta, că terenul, pe care îl vor’ cere comisarii împărăteşti din ţinutul Hotinului, nu face parte din «terenele afectate» ale fortăretei.

După încheiarea convenţiunii, planul de acţiune al lui Thugut e dar scurt şi lămurit. Deşi harta, pe care o dăduse Porţii, a fost semnată şi sigilată în mai multe locuri atât de către Baronul Thugut, cât şi de către ministrul turcesc, Intemunţiul spera, că atât comisarul turcesc, cât şi Paşa din Hotin vor face, cu oca- ziunea delimitărilor, concesiunile cerute peste hotarele semnate în această hartă.

Rămânea deci să-şi asigureze bunele dispozi- ţiuni ale acestor doi. Poarta numeşte comisar de delimitare pe Mehmed Tahir Aga. Deşi Curtea din Viena ar fi dorit să numească mai mulţi comisari, Kau- nitz se bucură că Poarta a numit unul singur, deoarece este mai lesne a dispune de un singur om decât de mai mulţi. El însărcinează însă pe Thugut a stărui că nici acest singur comisar să nu verifice graniţele Ardealului despre Moldova şi Muntenia, deoarece era de temut, că, fiind Turcii bine informaţi despre întinderea teritoriilor ocupate prin înaintarea pajurilor, se vor naşte complicaţiuni noui şi chiar mai grave decât cele de până atunci. Potrivit cu această însărcinare, Thugut face ca comisarul turcesc să plece de-a-dreptul în Bucovina.

înainte de a fi plecat, comisarul are o întâlnire cu Thugut şi cu această ocaziune Thugut îl încredinţează despre dărnicia Curţii din Viena şi promite că îi va da chiar înainte de plecare i.ooo de galbeni. El spunea totdeauna că această sumă nu e decât o dovadă neînsemnată despre generozitatea Curţii din Viena şi că, în urmă, bunele lui servicii vor fi răsplătite cu prisos. Dar, temându-se ca nu cumva Poarta să-şi schimbe hotărîrea şi să numească alt comisar, Thugut nu dă lui Tahir Aga suma de 1.ooo’galbeni decât, aşa zicând, în momentul plecării.

Afară de aceasta Thugut mai stârneşte pe lângă miniştrii turceşti, ca Tahir Aga să fie înaintat în rang. Arătând, că Curtea din Viena va numi comisar o persoană cu rang de general, Poarta, spre a satisface buna cuviinţă, înaintează pe Mehmed Tahir Aga la rangul de Paşă cu trei cozi.

Curtea din Viena numeşte comisar de delimitare pe Baronul Barco, comandantul trupelor de ocupaţiune, şi, înainte de a pleca, îi asigu- rează la casieria din Lemberg deocamdată 30.000 fiorini pentru cheltueli secrete. Iară Baronul Thugut grăbeşte să dea comisarului împărătesc informaţiuni despre caracterul şi dispoziţiunile lui Melek Mehmed, Paşa de Hotin şi să-i recomande mijlocitori buni, între cari cu deosebire pe doctorul Roşa, medicul Paşei.

La 9 Octomvrie 1775, comisarii se întâlnesc la Câmpulung şi iau un scurt protocol, în care se obligă a observa la statornicirea graniţelor harta autentică şi convenţia încheiată pentru cedarea Bucovinei.

Se încep delimitările.

Comisarii se urcă pe muntele Rarău şi privind din culmea muntelui spre locurile mai aşezate, vad focurile ce Baronul Barco poruncise a se aprinde la punctele mai ridicate ale viitoarelor hotare. Le sine se înţelege, că Baronul Barco dimpreună cu ofiţerii ce-i erau ataşaţi, alesese un liniament, pentru care nu harta autentică şi nu convenţia, ci cerinţele strategice fuseseră luate de bază. Pentru dânşii vorba era de a alege nişte graniţe, pe care trupele de apărare le pot bine observa.

Pe baza acestui principiu se urmează cu delimitările şi astfel, mai ales între Şiret şi Suceava graniţele se depărtează foarte mult de cele însemnate în harta autentică. Tahir Aga face mereu obiecţiuni, iar Baronul Barco îi răspunde, că graniţele’ alese sunt cele fireşti şi că luând mai mult din locurile muntoase, ofiţerii vor lua mai puţin pe şes.

In sfârşit, comisarii ajung cu delimitarea în tinutul Hotinului.

Melek Mehmed Paşa declară că din acest ţinut nu se poate ceda niciun palmac, deoarece întregul tinut e «teren afectat » al fortăreţei, iar comisarul Tahir Aga declară că nu va semna protocolul de delimitare.

In zadar toate încercările Baronului Thugut de a convinge pe Paşa de Hotin ori pe comisarul Turcesc; adăpostindu-se în dosul ferma- nului de însărcinare, ei refuză orice înţelegere. Baronul Barco încearcă să-i cumpere cu bani, dar mijlocitorii săi se întorc fără de nici un rezultat, încredinţându-1 că orice încercare de felul acesta va trebui să rămână zadarnică.

Kaunitz află că Tahir Aga e foarte fricos şi însărcinează pe Baronul Thugut a stărui ca Poarta să-i trimită un ferman « de încurajare ». In loc însă de aceasta, Poarta porunceşte să se constituiască din bătrânii din Hotin o comi- siune, care să se rostească asupra adevăratelor hotare ale ţinutului. Se constitue şi această comisiune, dar nici ea nu află că se poate ceda ceva din ţinutul Hotinului.

Astfel negocierile se încep iarăşi la Poartă. Intre Thugut, Kaunitz şi Barco se discută ce- stiunea dacă nu ar fi bine să se cedeze părţile luate mai mult între Suceava şi Şiret ori poate chiar câteva fâşii din graniţele Ardealului în schimb pentru o parte din ţinutul Hotinului. Effendi e foarte rezervat, ba chiar refuză de a se mai întâlni noaptea şi în taină cu Thugut, arătând că nu-şi va mai pune capul în joc. Dar atunci Baronul Thugut îi trimite răspunsul, că tocmai atunci şi-ar pune capul în joc, dacă s’ar îndărătnici, de oarece nu trebue să uite cele petrecute. Intimidat poate prin această ameninţare, Ismail Raif Bey se arată mai în bune dispoziţiuni şi se pune din nou în înţelegere cu Thugut, dar nu cedează nimic din ţinutul Hotinului.

La 2 Iulie 1776 se încheie, în sfârşit, a doua convenţiune pentru cedarea Bucovinei şi peste puţin Baronul Thugut pleacă din Constantino- pol. In această a doua convenţiune se arată anume punctele bine hotărîte unde vor trebui să fie împlântate pajurele împărăteşti şi astfel întreaga cestiune a cedării Bucovinei este definitiv rezolvată.

Astfel, după negocieri urmate în curs de patru ani la Constantinopol şi St. Petersburg, Curtea din Viena a făcut o achiziţiune preţioasă pentru dânsa şi mai mult ori mai puţin supărătoare pentru Rusia. Nicio picătură de sânge nu a curs pentru câştigarea acestei provincii; iar sumele cheltuite spre a pregăti negocierile şi ocupaţiunea sunt atât de neînsemnate, încât abia mai pot fi luate în seamă. Afară de chel- tuelile arătate mai sus, Baronul Thugut a mai făcut câtorva dintre miniştrii Porţii darurile de bună cuviinţă obişnuite la Poartă. Cel mai preţios din aceste daruri era un cuţit dăruit lui Reis Effendi şi făcut anume cu multă măiestrie după modelul altui cuţit, pe care ambasadorul rusesc îl dăruise marelui Vizir în audienta publică. Toate cheltuelile împreună nu covârşesc însă darul făcut Mareşalului de câmp Corniţele Romanzow.

V

ÎNAINTAREA RUSIEI

La începutul veacului XVIII hotarele dela răsărit ale impărăţiei Habsburgilor nu erau statornicite. Banatul Timişoarei, deşi despărţit prin Dunăre şi prin culmile Carpaţilor de celelalte părţi ale împărăţiei otomane, era stăpânit de Turci, încât pe toată întinderea Mureşului, Ungaria era lipsită de graniţe potrivite cu întinderea ei. Această stare de lucruri nu putea să fie decât trecătoare. Ori Turcii trebuia să înainteze peste Mureş, şi să nu se oprească până ce nu vor găsi mai adânc spre apus nişte graniţe mai tari, ori Curtea din Viena trebuia să câştige stăpânirea până la Dunăre, şi până la culmile Carpaţilor.

Pacea dela Carlovăţ nu putea dar să fie încheiată decât pentru deocamdată.

La încheierea tratatului dela Pasarovitz, Curtea dm Viena trece peste graniţele fireşti şi ocupă poziţiuni agresive în Serbia şi Oltenia.

In sfârşit, tratatul de pace dela Belgrad statorniceşte graniţele fireşti între cele două împărăţii şi prin aceasta luptele încetează. Austria ocupă poziţiunile din liniile Carpaţilor, ocupă Bucovina, ocupă vechea Orşovă, ocupă in mai multe rânduri chiar întregile ţări româneşti; dar toate aceste ocupaţiuni sunt pentru cuvinte de apărare, o apărare mai mult ori mai puţin legitimă faţă cu Rusia; ele sunt măsuri luate în prevederea şi dreapta cumpănire a unei primejdii statornice şi neîmblânzite.

După documentele consultate şi după faptele istorice, vedem că altele sunt cuvintele, ce împing pe Ruşi spre miazăzi şi răsărit.

împărăţia Rusească nu este un stat, nu este un popor, este o lume întreagă, care, negăsind în sine nimic de o măreţie intensivă, caută mângâierea propriei măriri în dimensiunile mari. Rupta între Turci şi Ruşi este o consecvenţă firească a dosebirilor de credinţe; dar mai mult decât din această deosebire, luptele au urmat din prisosul de putere omenească, ce s’a produs totdeauna în Rusia. Ţarul e puternic şi nu ştie ce să facă cu puterile de care dispune. Chiar înlăuntrul împărăţiei sale, nici prin muncă paci- nică, nici prin lucrare sufletească aceste puteri nu se pot consuma; pentru aceea ele dau mereu năvală în afară, — altfel ar trebui să se mi- stuiască în lupte interne.

Este o lume săracă şi pentru aceea cuprinsă de un neastâmpăr statornic.

încă Ţarul Petru îşi întemeiază chiar capitala pe pământ cucerit, şi pune astfel marca deosebitoare pe noua împărăţie.

De atunci până în ziua de astăzi Ruşii înaintează mereu atât spre răsărit cât şi spre miazăzi. Popoare puternice odinioară au căzut şi sau sfărâmat sub pasul lor. Deşii au pierit ca «neam hotărîtor» de pe faţa pământului- cetele de cazaci, cari încă la 1711 luptau alăturea cu Turcii, au căzut sub stăpânirea Ţarului , Kiewul a ajuns a fi un oraş rusesc; Tătarii neastâmpăraţi sunt supuşi poruncilor Ţarului,^ până la Nistru Ruşii nu găsesc nicio stavilă destul de puternică.

Aci însă, la Nistru, ei se opresc. Dar nu se opresc decât spre a se pregăti pentru înaintare.

Documentele istorice, relatând fapte netăgăduite, ne dovedesc că Ruşii sunt o putere mistuitoare, mistuitoare nu numai prin puterea

braţului, ci şi prin urmările demoralizatoare ale înrâuririi lor.

Polonia nu a fost nimicită prin puterea braţului; Crimeea, înainte de a fi fost cucerită a fost eliberată.

Ca orice putere mare, Ruşii, acolo unde văd că vor întâmpina rezistenţă mare, se opresc şi lucrează cu o răbdare seculară spre a surpa încet, încet temeliile puterilor ce li se pun în potrivă. Puterea lor în ţările ocupate e blândă, dar plină de o dulceaţă demoralizatoare; şi tot astfel în ţările cucerite la început sunt plini de îngrijire pentru binele cuceriţilor, încetul cu încetul însă ei se înăspresc până ajung de cer, nu averea, ci sufletul cuceriţilor.

Urmările ocupaţiunilor ruseşti în ţările româneşti le sunt tuturora cunoscute; viciurile sociale, ce Românii au contractat dela binevoitorii lor, nici până astăzi nu sunt cu desăvârşire stârpite.

Ei nu sunt poporul plin de îndărătnică mândrie, ce provoacă pe alte popoare la luptă dreaptă şi întăritoare; sunt poporul, ce-şi dă mereu silinţa să desarmeze pe celelalte popoare, pentru ca apoi să şi le supună.

Pentru aceea ocuparea pe cât se poate de îndelungată a ţărilor străine este unul dintre semnele deosebitoare ale politicei ruseşti; e peste putinţă ca o ţară să fie timp mai îndelungat ocupată de oştiri străine şi mai ales de oştiri ce au în purtarea lor dulceaţa omorîtoare, fără ca în populaţia ţării să nu scadă energia vitală, fără ca ocupaţia să nu devie o deprindere şi încetul cu încetul o trebuinţă din ce în ce tot mai viu simţită.

In mai multe rânduri, Austria a ocupat ţările româneşti, pentru ca Ruşii să nu le poată ocupa. In mai multe rânduri le-au ocupat Ruşii; dar peste puţin Austria le-a făcut somaţiunea obicinuită şi ei s’au retras.

Astfel ocuparea in toate formele cerute de dreptul internaţional a teritoriului cuprins între Nistru, Prut şi Dunăre, are pentru Rusia mai mult decât importanţa unei simple cuceriri: prin aceasta Ruşii câştigă poziţiuni, care dominează ţările româneşti şi Dunărea, câştigă Hotinul, de unde dominează intrările despre miazănoapte ale Carpaţilor, câştigă în sfârşit, o înrâurire mai directă asupra poporului român

In tratatul dela Paris, Rusia nu a fost lipsită de niciunul din aceste câştiguri. Punerea poporului român sub ocrotirea puterilor mari şi restituirea unei părţi mici din teritoriul rupt din trupul Moldovei, sunt două câştiguri mari pentru noi, dar pentru Rusia nu sunt decât nişte lucruri supărătoare.

VI

MOLDOVA FAȚĂ CU CEDAREA BUCOVINEI

După capitulaţiunea dela Movila Răbiei, oştirea Moldovei se risipeşte, Voevodul Dimitrie Cantemir se duce pribeag în lume, şi ţările româneşti rămân date în bunul plac al Porţii otomane.

Numaidecât după ce Dimitrie Cantemir se dă în partea Ruşilor şi declară Moldova independentă, Poarta otomană trimite pe dragomanul Ianachi Mavrocordat cu oştire în Moldova, ca să ocupe scaunul domnesc. Ianachi Mavrocordat nu izbuteşte; izbuteşte însă ideea cuprinsă în însărcinarea lui. Faţă cu necredinţa Voevodului Moldovei, Poarta otomană ia hotărîrea de a pune în scaunul domnesc oameni, a căror credinţă e încercată; iar capitulaţiunea dela Movila Răbiei şi demoralizarea urmată din ea înlesnesc aducerea la îndeplinire a acestei hotărîn.

Trei ani în urmă, Voevodul Munteniei, Constantin Brâncoveanu, cade jertfă iubirii de argint a miniştrilor turceşti; el cade, şi cu dânsul se încheie şirul Domnilor pământeni.

Poarta otomană, de aci înainte, pune mereu dragomani în domniile ţării româneşti; şi o alegere mai potrivită cu noima veacului stricat şi lipsit de bărbăţie nici nu se putea face.

Afară poate de unul singur — Mavrogheni — Voevozii veacului XVIII nu au fost decât nişte samsari politici, oameni cutezători în felul lor, dar deprinşi cu o meserie făţarnică şi lipsiţi de bărbăţie.

Ca dragomani, ei se deprinseseră a face pe mijlocitorul plătit între puterile certate, a fi slugi supuse acelora cari îi plătesc mai bine ori îi ameninţă cu mai multă stăruinţă, a fi totdeauna pe placul celor puternici şi a nu avea niciodată o voinţă a lor proprie.

Ca voevozi, Fanarioţii nu puteau să se desfacă de deprinderile meseriei lor, deoarece erau cu desăvârşire izolaţi, vieaţa le era mereu pusă m joc şi nu se puteau susţinea decât prin mijloacele cu care ajunseră la domnie.

In ţară, Fanariotul nu găsea niciun sprijin. Ţăranul tăcea şi răbda. Boierii pământeni parte erau retraşi la moşiile lor, parte pribegiţi prin ţările străine, parte se potriviseră cu felul veacului şi nu mai credeau în nimic.

Sprijinul, pe care îl găsea Fanariotul la Poartă, era apoi cu desăvârşire îndoios. Kra destul să

cază un mare vizir pentru ca vieaţa voevodului favorit să fie în primejdie, şi marii viziri cădeau foarte lesne.

Nu totdeauna era însă nevoie de căderea marelui vizir spre a răsturna pe un voevod.

Capitulaţiunea dela Movila Răbiei crease Porţii în ţările româneşti o poziţiune, ce nu se putea păstra pe un timp mai îndelungat; miniştrii Porţii se bucurau deci de această poziţiune vremelnică şi trăgeau din ea foloasele ce li se ofereau.

Scaunul domnesc din Moldova şi cel din Muntenia erau atât pentru dragomanii Porţii, cât şi pentru miniştrii turceşti, un fel de chilipir, cu care se făcea mare negoţ. Era ca şi când oamenii mereu şi-ar fi zis:

« Să ne grăbim, căci vremile se schimbă ».

Spre a caracteriza în puţine cuvinte această neguţătorie, vom privi peripeţiile prin care putea să treacă un singur voevod, de exemplu Matei

Ghica. .

Miniştrii Porţii sunt plătiţi pentru ca să-i găsească un cusur şi să-l înlocuiască prin altul.

Miniştrii Porţii sunt plătiţi pentru ca să facă toată treaba muşama şi să-i facă hatârul de a-1 mai lăsa în scaunul domnesc.

Miniştrii Porţii sunt plătiţi pentru ca să-i găsească alt cusur.

Matei Ghica nu mai poate plăti: el e surghiunit.

Un surghiun este o afacere nu mai puţin productivă.

C. Mavrocordat, surghiunit fiind, caută adăpost în casa ambasadorului Dessalleurs, şi miniştrii Porţii sunt plătiţi pentru ca să nu ştie nimic despre această adăpostire.

Miniştrii Porţii sunt în urmă plătiţi pentru ca să obţină graţierea lui.

Miniştrii Porţii sunt în sfârşit plătiţi pentru ca să-l pună dm nou m scaunul domnesc, să-l ţină în scaun, să-l mute, să-l strămute, într’un cuvânt, miniştrii Porţii sunt mereu plătiţi.

Pentru ca să poată mereu plăti, Fanarioţii se împart în mai multe grupe, fiecare grupă îşi pune câte un om în frunte şi, când omul grupei ajunge a fi pus în scaunul domnesc, întreaga ceată pleacă cu dânsul, iar celelalte cete, rămase în Constantinopol, adună bani şi încep a lucra ca să răstoarne pe noul voevod.

Voevodul nu plăteşte în bani datoriile sale către Fanarioţi: plăteşte în funcţiuni. Fieştecare fanariot îşi scoate apoi banii din funcţiunea ce i s’a dat, din peşcheşuri şi pocloane, şi din preţul funcţiunilor subalterne, pe care le dă altora.^ Astfel întreaga administraţie, dela voevod până la vătăşel, devine o companie de exploatare, şi dacă ne dăm bine seama, ne încredinţăm că voevodul e mai mult samsarul decât şeful acestei companii, care îşi face operaţiile cu termen foarte scurt şi cu un risc foarte mare.

Urît de ţară, combătut în taină de către mai toţi boierii pământeni, năpăstuit de creditorii săi fideli, pus faţă cu iubirea de argint şi cu dispreţul miniştrilor turceşti, în luptă necurmată cu Fanarioţii protivnici din ţară şi din Constantinopol, un asemenea voevod e aruncat mereu la dreapta şi la stânga, doarme pe spini, umblă pe jăratec şi totdeauna îşi poartă vieaţa în dinţi. Foarte adeseori are obligăminte pozitive faţă cu unul ori cu altul din ambasadorii din Constantinopol. Unul l-a împrumutat cu bani, celălalt a pus o vorbă bună pentru dânsul, al treilea ştie o taină dela care îi atârnă vieaţa, în sfârşit e legat de mâini şi de picioare, mereu se teme şi numai cu ajutorul unei dibace făţărnicii mai poate străbate prin vieaţă.

Ţara, în fruntea căreia poate să stea un asemenea om strimtorat, nu e decât o adunătură de oameni, ce locuesc numai ca din întâmplare împreună, şi dela o asemenea ţară avea Austria să-şi ia trei ţinuturi frumoase şi binecuvântate.

Una din întrebările ce li se pun ofiţerilor însărcinaţi cu studiarea terenului, e privitoare la dispoziţiunile locuitorilor. Răspunsul ofiţerilor e următorul:

«Cât pentru dispoziţiunile locuitorilor din Moldova, trebue să ne dăm seamă, cum ele sunt înainte de toate la mănăstiri şi la restul preoţimei, cum sunt apoi la boieri sau nobili (cari amândouă clasele posedă această parte a Moldovei ca domni de pământ) şi cum sunt la ţăran.

Despre cea dintâi clasă se poate presupune cu destul temei, că nu e de loc dispusă a ajunge să fie sub guvernul austriac, şi anume mai ales fiindcă e condusă de temerea greşită că sub guvernul austriac va avea numai decât să se aştepte la o desăvârşită prefacere a religiunii şi a formelor de îndatorire religioasă, pierzând totodată fără de nici o despăgubire averile sale. Afară de aceasta ar înceta cu desăvârşire stăpânirea, pe care călugării şi preoţii o au asupra poporului. Aceste sunt temeri care îi umplu de îngrijire, câtă vreme nu se va dovedi că se poate aştepta la alte foloase esenţiale.

Boierii nu sunt de loc dispuşi a ajunge sub stapanirea austriacă, fiindcă prevăd, că guvernul austriac va curma purtarea lor nedreaptă f adeseon asupritoare pentru sărmanul ţăran, faţa cu care ei sau purtat până acum cu desăvârşire după bunul lor plac. Afară de aceasta ei mai sunt hotărîţi şi de temerile cu care i-a adăpat, aşa zicând, preoţimea. De altă parte nedumerirea pe care a produs-o prezenţa Ruşilor totuşi îi face să dorească ocuparea Moldovei de către monarhia noastră.

Ţăranul însă, care înainte de războiu niciodată nu a ştiut de ordine în darea şi perceperea birurilor şi a zeciuelilor, căruia îi erau închise toate căile când voia să se plângă de nedreptăţirile ce trebue să sufere, el, care niciodată nu a putut privi rodul muncii şi al sudorilor sale ca un lucru cu care şi-ar putea asigura nişte zile liniştite şi pline de bucurie, cu care ar putea întemeia buna stare a familiei sale, ţăranul dorea cu căldură să ajungă a fi sub stăpânirea rusească. Acum însă când ţara e ocupată de Ruşi, el se încredinţează despre valoarea regimului care îl apasă, incât îl face să suspine din greu, şi în ciuda sfaturilor pe care le dau preoţii, el se declară pentru prea înalta casă de Austria. Căci zi de zi el se încredinţează, că vecinii săi, deşi trebue să se supună la o disciplină aspră, trăiesc ocrotiţi şi siguri, plătesc biruri ce se pot suporta şi sunt trataţi cu dreptate ».

Acestea erau dispoziţiunile Moldovenilor privite şi judecate de către nişte oameni, cari aveau interes de a fi nepărtinitori.

Ofiţerii austriaci par însă a fi pierdut din vedere, că vorba nu era de schimbarea stăpânului, ci de ruperea unei părţi din trupul Moldovei. Urmele au dovedit, că dacă sar fi cerut ca întreaga Moldovă să intre sub stăpânirea casei de Austria, îndeosebi ţăranul moldovean ar fi primit cu vie mulţumire şi cu deplină încredere această nouă stăpânire. Tocmai pe timpul, când se discuta cestiunea cedării Bucovinei, Curtea din Viena era foarte populară în ţările dela răsărit. O dovadă, şi chiar cea mai neîndoioasă dovadă despre această popularitate este migraţiunea, care numai decât după pacea dela Carlovăţ se porneşte în spre ţările dela răsărit ale împărăţiei Habsburgilor, şi se urmează până la începutul veacului XIX, Sârbi şi Bulgari, Greci şi Armeni, cu deosebire însă Moldoveni şi Munteni, se mută mereu în Ardeal, în Banatul Timişoarei şi în Ţara Ungurească. Oierii mocani, ce-şi petrec cea mai mare parte a vieţii la păşunile din Moldova şi Muntenia, rămân cu îndărătnicie sub stăpânirea nemţească, fiindcă ea poartă grijă de dânşii şi-i ocroteşte faţă cu companiile de exploatare din ţările româneşti. Singuri Secuii migrează spre răsărit şi se aşează cu deosebire în Moldova, unde li se acordă deosebite scutiri.

In vieaţa poporului român această migra- ţiune e temelia unei epoci. Cuprinşi de o vie nedumirire, Românii se mutau mereu fără de astâmpăr, dela un loc la altul, încât parcă se pregăteau pentru un nou şir de lupte, în a căror izbutire mai nainte nu credeau. împăratul Iosif II îi numeşte o populaţiune pribeagă şi nestatornică ; şi în adevăr, ei sunt pribegi şi nestatornici, e însă o bucată de pământ pe care se mişcă; sunt margini peste care nu trec; sunt puncte dela care nu se depărtează. Ei se resfiră pe o anumită bucată de pământ, se răresc, dar rămân în atingere unii cu alţii. Moldoveanul, Munteanul ori Olteanul trec în Ardeal şi se aşează pe câmpie, trec in Banatul Timişoarii şi în Ţara Ungurească; oriunde ar trece însă, ei nu se aşează decât între Români ori în satul aşezat numai decât lângă cel din urmă sat românesc. Cea mai mare parte a satelor româneşti din Banatul Timişoarei sunt Olteni şi Munteni, şi cea mai mare parte a satelor româneşti din Ţara Ungurească sunt Moldoveni, Munteni şi Moţi; sate româneşti izolate nu sunt însă nici în Banatul Timişoarii, nici în Ţara Ungurească, ci cel mai despre apus sat, în care sunt Români, se învecinează cu sate curat româneşti.

Acest lucru, în aparenţă atât de întâmplător, ne încredinţează, că migraţiunea era o trebuinţă socială, că Românii nu migrau de bună voie, ci erau siliţi să migreze, şi că migraţiunea nu era făcută cu dinadinsul, ci rezulta din starea economică a populaţiunii.

Pe timpul războaielor cu Turcii populaţiunea se retrăsese între munţi, şi acum, după ce mai multe părţi ale şesului de primprejurul Carpa- ţilor, ajunseră a fi scutite, populaţiunea, sporită prin înfundături, năvă ea spre câmpiile mănoase. Dacă ne vom da seamă despre productivitatea pământului din munţi şi despre stadiul cu totul primitiv al desvoltării economice din veacul XVIII, — vom înţelege, că populaţia dintre munţi era prea deasă şi că, mai ales în Ardeal, unde Românul muncia atât de mult pentru domnul de pământ, era o stare de lucruri, care trebuia să se curme cât mai curând. Moldoveanul şi Munteanul puteau să migreze, deşi voievozii îşi dau toată şilinţa să-l oprească la graniţe; Ardeleanul era însă «glebae adscrip- tus», legat de pământ, supus unui singur stăpân, care avea dreptul de a-1 ţine legat. împotriva mai ales acestui drept sau ridicat Moţii şi Mocanii sub Horia şi Cloşca, şi îndată ce li s’a dat voie să migreze, ei şi-au părăsit căpeteniile, şi în loc de a se bate au început să se mute.

Ocuparea Bucovinei de către austriaci corespundea cu această trebuinţă de migraţiune atât de viu simţită în tot cursul veacului XVIII.

Numaidecât după ocupare se face o numărătoare şi se găsesc în Bucovina ii—12 mii familii. Partea cu desăvârşire mare a acestor familii locueşte, unde Enzenberg găseşte urme de brazde, nu găseşte însă pământ cultivat. Populaţia din munte îşi are ogoarele la câmpie, şi numai după un timp îndelungat administraţia a izbutit a o deprinde să cultiveze şi pământurile dela munte.

La anul 1786 Baronul Enzenberg face o dare de seamă foarte amănunţită despre starea Bucovinei şi arată că populaţia s’a sporit la 29.102 familii. Migraţiunea din Ardeal, din Maramureş şi din Galiţia înspre Bucovina e atât de vie, încât administraţia trebue să ia măsuri pentru împiedicarea ei, să închidă graniţele şi să pună pedeapsă pentru toţi aceia cari migrează fără de încuviinţarea autorităţilor locale x). îndată ce a fost ocupată de Austriaci, Bucovina era o tară, în care oamenii visau toate fericirile şi spre care năvăleau din toate părţile.

Era deci populară casa de Austria în ţările dela răsărit şi lumea visa asigurarea bunului

i) in urma măsurilor luate de administraţie, ovreii, care la anul 1782 erau în număr de 714 familii, au scăzut până la 1786 la 175 familii; dar această scădere este o anomalie. traiu zilnic în Bucovina căzută sub ocrotitoarea ei stăpânire. Moldoveanul cu toate acestea migra în Ardeal, migra în Ţara Ungurească, dar nu găsim urme, din care ne-am putea încredinţa că migra şi in Bucovina. Din potrivă găsim urme, din care ne încredinţăm că, după ocuparea Bucovinei de către Austriaci, o parte din populaţia română, deşi o foarte mică parte, s’a retras în Moldova. Era bună stăpânirea nemţească; era însă o stăpânire străină, pe care Moldoveanul o primea în tăcere.

Căci în zadar! — acest Moldovean, supus, asuprit şi răbdător, purta în pieptul său învârtoşat o mândrie. Nu găsim nici o urmă, din care am putea face concluzia, că ţăranii din Moldova şi îndeosebi cei din Bucovina s’ar fi rostit contra ocupaţiunii austriace; şi dacă ţinem seamă de împrejurările de atunci, de puţina încredere ce putea să aibă în administraţie, în boieri şi în preoţime, de greutăţile ocupaţiunii ruseşti şi de încrederea ce trebuia să le inspire curtea din \iena, abia ne mai putem îndoi, că ar fi fost foarte greu, ba poate chiar peste putinţă a hotărî pe ţăranii Moldoveni să ia parte la o manifestaţie energică contra ocupaţiunii şi desli- pmi Bucovinei. Ei au primit însă noua stare ‘ 6 lucrun ca Pe o nenorocire de care nu pot scăpa, despre aceasta sunt dovezi scrise şi dovezi chiar vieţuitoare. La anul 1777 Bucovinenii au făcut «în cea mai bună regulă şi spre mulţumirea generală» jurământ de supunere; până în ziua de astăzi ei se simt însă în Moldova acasă; până în ziua de astăzi ei nu au pierdut nădejdea de a se uni iarăşi cu ţara lor. întâmplarea a voit ca, dimpreună cu mai mulţi amici, să pot consulta o dovadă vie rămasă din acele vremi, pe un moşneag ce pe timpul serbării dela Putna era bătrân de una sută şase ani. Era băietan pe când Moldovenii din Bucovina jurau credinţă şi supunere Habsburgilor, şi peste aproape 100 ani faţa îi strălucea de o nespusă bucurie, când ne întâmpină, grăind în taină cuvintele:

« Ştiu de ce aţi venit. Acum se împlineşte o sută de ani de când ţara a fost luată dela Moldova şi aţi venit ca s’o întoarceţi! ».

In zadar ne-am dat silinţa să-l încredinţăm că departe e de noi acest gând îndrăzneţ, căci el nu se putea desface de o plăcută amăgire, cu care s’a mângâiat aproape un veac întreg. Şi alipirea către Moldova, păstrată în acest om uitat de moarte, s’a moştenit în ceilalţi Moldoveni din Bucovina.

Moldoveanul a primit în tăcere ruperea unei părţi din trupul Moldovei; dar, dacă i s’ar fi pus în vedere nevoile stăpânirii asupritoare din Moldova şi binefacerile ocrotitoarei stăpâniri nemţeşti, şi apoi ar fi fost întrebat, dacă alege nevoile sau binefacerile, el sar fi rostit pentru nevoile cu care era deprins. Şi dacă sar fi găsit un singur om care i-ar fi insuflat încredere şi ar fi ştiut să ia cenuşa de pe jăraticul din inima lui, Moldoveanul ar fi luat arma şi sar fi luptat

chiar fără nădejde de izbutire pentru mizeria în care se află.

Acest om lipsea şi pentru aceea puterile Moldovenilor erau ca nişte comori îngropate în pământ spre a fi păstrate pentru nişte vremi mai bune.

Voevodul Grigorie Ghica, boierii Moldoveni şi căpeteniile bisericeşti se ridicaseră într’un glas contra cedării Bucovinei. încercările lor erau însă lipsite de sprijinul ţării.

întregul veac era astfel, încât nimeni nu cuteza şi nu credea că este de folos a face apel la puterea braţelor. Chiar însă dacă sar fi făcut vreo încercare spre a ridica pe Moldoveni contra ocupaţiunii nemţeşti, numai anevoie ar fi putut izbuti.

Dacă ar fi izbutit o asemenea încercare, Moldova ar fi rămas întreagă, deoarece Curtea din lena era hotărîtă a nu face un « casus belii» din cedarea Bucovinei, iar Poarta otomană, Curtea din St. Petersburg şi Regele Prusiei căutau dinadins motive spre a putea zădărnici încercările Austriei.

Lipsită de unitate în fapte şi intenţiuni, lipsită mai ales de îndrăzneala bărbătească, acţiunea boierilor Moldoveni a rămas zadarnică.

După ce se produse curentul contra cedării Bucovinei, nimeni nu mai indrăznea să se rostească pe faţă pentru cedare. Bra insă foarte mic numărul acelora boieri pământeni, cari luau parte la acţiune din adevărată pornire patriotică şi fără de a ţine seamă de interesele lor proprii. După săvârşirea cedării, aproape toţi boierii se retrag în Moldova, refuză a jura credinţă Habsburgilor şi nu vor să recunoască competenţa jurisdicţiunii nemţeşti; foarte mulţi însă dintre dânşii caută a-şi asigura proprietăţi în Bucovina, păstrându-şi moşiile bucovinene, ori câştigând altele noui în schimb pentru moşii din Moldova; foarte mulţi se retrag din Bucovina, fiindcă numai în Moldova se împart

boierii.

Dar, în sfârşit, în acţiunea politică nu hotărăsc motivele, ci faptele: stârnit odată de boierii patrioţi era statornic şi neşovăitor un curent la care nimeni nu cuteza să se împotrivească ; Moldova oficială a făcut tot ce atunci îi sta în putinţă spre a apăra integritatea ţării. Dacă nu ar fi lucrat prin mijlocirea unui om ca Grigorie Ghica şi dacă nu ar fi avut un reazem ca Rusia, Moldova ar fi putut izbuti.

Gngorie Ghica a fost crescut în casa unui ambasador austriac, in urmă a fost pus, ca om de încredere al Porţii, în scaunul domnesc, în sfârşit s a refugiat la St. Petersburg şi s’a întors ca protejat al Rusiei în scaunul Moldovei.

Puţină vreme după urcarea sa în scaunul domnesc, Grigorie Ghica trimite Internunţiului Thugut următoarea scrisoare:

« Domnul meu!

Neputându-mă îndoi despre amiciţia d-voastră pentru mine, de care aţi binevoit a da dovezi în împrejurările de acum faţă cu d. Iacovachi Riso, socrul meu, iau libertatea de a vă adresa scrisoarea de faţă, spre a vă încredinţa despre recunoştinţa mea faţă cu d-voa- stra, şi despre aceea ce sunt dator curţii d-voastră imperiale pentru bunătatea ei pentru mine atat în trecut cât şi în prezent.

Vă rog să dispuneţi de mine în toate, unde ma credeţi capabil de a vă servi, şi-mi voiu da silinţa de a vă dovedi, cât de mult ţin la amiciţia d-voastră, având onoarea de a vă fi cu cea mai particulară stimă şi cu un ataşament fără de margini.

Al d-voastră prea umil şi prea supus servitor,

Principele Grigorie Ghica ».

Astfel chiar dela început Voevodul Grigorie Ghica îşi alese o poziţiune imposibilă faţă cu cestiunea cedării Bucovinei. Curentul patriotic stârnit de boierii pământeni şi presiunea Rusiei il hotăra să facă la Poartă toate încercările contra cedării Bucovinei, iar frica şi conside- raţiunile ce avea pentru interesele sale proprii îl îndemnau să se facă o uneltă tainică a Austriei.

Planul de acţiune ce-şi făcuse Grigorie Ghica şi îndrăzneala neşovăitoare cu care urma a-1 aduce la îndeplinire, ne încredinţează că inteligentul voevod era cu desăvârşire lămurit asupra stării lucrurilor.

Austria cere dela Poartă o parte din Moldova şi o cere fără de a oferi în schimb pentru dânsa alta decât amiciţie şi bună vecinătate; de sine gg că Poarta numai in silă împlinea

cererea Curţii din Viena. Lucrând dar contra cedării Buco’vinei, Grigorie Ghica nu numai că îşi făcea datoria ca voevod al Moldovei, nu numai că era corect în atitudinea sa, şi intra totodată în curentul ce trebuia să predomineze în cercurile hotărîtoare din Constantinopol. Afară de aceasta Moldova, chiar atunci, când cele dintâi trupe austriace au intrat în Bucovina, era ocupată de trupele puse sub comanda lui Roman- zow, trupe ale unei puteri, sub a cărei protecţie sta Grigorie Ghica şi care combătea cu tot dinadinsul cedarea Bucovinei. Grigorie Ghica nu fără de temei îi face deci Baronului Thugut impresia unui agent rusesc, ce cutează numai ştiindu-se sprijinit de o mare putere. In sfârşit, Grigorie Ghica lucrează prin mijlocirea Divanului, rezervându-şi pentru cazul neizbutirii putinţa retragerii.

Da 4 Ianuarie 1775 Baronul Thugut raportează despre cele din urmă opintiri ale lui Grigorie Ghica.

In o petiţie adresată Porţii, Grigore Ghica arată, că nu au intrat în Moldova decât vreo 600 oameni trupe austriace şi că izgonirea acestor trupe s ar putea face cu atât mai lesne, cu cât curtea din Viena nu pare a fi hotărîtă să reziste faţă cu nişte măsuri mai serioase. Dacă Sultanul ar nesocoti interesele Moldovei Moldovenii sar afla în mare nedumerire, ne- ştiind, dacă va fi mai bine să-şi apere interesele cu propriile lor puteri, ori ca, lipsiţi de

sprijinul. legitim al Porţii. să recurgă, în desnadajduirea lor, la bunăvoinţa vreuneia din puterile străine.

In urmă Grigorie Ghica trimite Porţii mai multe hărţi ale teritoriului ocupat şi stârneşte mereu, prin agenţii săi şi prin deputaţii Divanului, ce tocmai se aflau la Constantinopol, iar în cele din urmă recurge prin o petiţie a Divanului la Curtea din St. Petersburg.

Alăturea însă cu această acţiune pe faţă era alta tainică. Grigorie Ghica era un om înţelept şi păţit, cunoştea oamenii şi împrejurările, şi nu avea deplină încredere nici m Rusia, nici in Poarta otomană.

El caută dar a se pune în înţelegere atât cu Baronul Thugut, cât şi cu Baronul Barco, comandantul trupelor de ocupaţiune, încredinţează atât pe unul, cât şi pe celalt despre sincera sa supunere către Curtea din Viena şi despre dorinţa de a-i fi folositor prin serviciile aduse, stârneşte să fie recomandat Porţii ca comisar de delimitare şi îndeamnă atât pe Baronul Barco, cât şi pe Baronul Thugut să stă- ruiască pentru surparea Hotinului. In scrisorile sale către Baronul Thugut, pentru cuvintele destul de apriate, Grigore Ghica e foarte rezervat şi se rosteşte numai în fraze generale. El e însă foarte lămurit în scrisorile ce adresează lui Iacovachi Riso, cu scopul de a fi comunicate internunţiului austriac.

Astfel, la 18 Ianuarie 1775 Baronul Thugut scrie următoarele:

« Numai decât după plecarea celei din urmă expediţiuni a venit la mine Iacovachi Riso şi anume, înainte de toate, pentru ca să-mi facă împărtăşirea, că a primit dela ginere-său deosebite ştiri privitoare la afacerea ocupaţiunii din Moldova; că Voevodul Ghica, temându-se, ca nu cumva raporturile, pe care le-a primit dela boierii Moldoveni, să ajungă pe alte căi a fi aici cunoscute, nu a putut lipsi de a face Porţii şi din partea sa împărtăşire despre dânsele; că insă l-a însărcinat pe el, pe Iacovachi Riso, ca numai decât să-mi facă mie împărtăşirea secretă şi confidenţială despre toate acestea, pentru ca să facă, ca încă din vreme să pot lua măsurile pe care le voiu crede de cuviinţă.

Ştirile, de care era vorba cu această ocaziune, consistau parte din câteva plângeri a mai multor boieri, care se tem că-şi vor pierde moşiile situate în districtul bucovinean.

Afară de aceasta se mai află copia unui fel de manifest, pe care l-ar fi fost publicat Baronul de Spleny în Cernăuţi, apoi copia unei scrisori adresate de către acelaşi general Egumenului mănăstirii greceşti din Suceava. Prin amândouă acestea, locuitorii ţinuturilor ocupate sunt provocaţi sub pedeapsa aspră a nu se mai supune în viitor niciunei din provinciile Porţii.

Pe lângă toate acestea se mai face arătare, că mai mulţi ofiţeri ces. reg. au înaintat până spre Neamţu, Roman, Botoşani etc. şi au început să facă măsurături în aceste districte.

Din parte-mi, nu puteam să nu aflu, că asemenea ştiri, împărtăşite fiind Porţii mai ales acum, înainte de timpul potrivit, nu pot produce decât o impresie primejdioasă; crezând în«ţă că trebue să prevăz, că încercările mele de a împiedeca să se facă Porţii aceste împărtăşiri, vor trebui să rămână zadarnice, mi-a părut mai oportun, ca cel puţin să nu arăt din parte-mi o nedumirire stricăcioasă. Prin urmare m’am mărginit numai a pune în vedere lui Ia- covachi Riso, că el şi principele său, în interesul lor şi al Porţii, trebue să se ferească de orice exageraţiune, când fac asemenea împărtăşiri; după acestea l-am mai rugat, ca cel puţin câteva zile să îngădue cu raportul său către Poartă.

Fiind această din urmă cerere făcută mai ales cu scopul de a încerca sinceritatea lui Ia- covachi Riso, m’am încredinţat prin mai multe informaţiuni luate în taină, că el în adevăr şi-a ţinut făgăduiala. Peste puţin el mi-a împărtăşit, că a primit dela Ghica un pachet, care cuprinde răspunsul la întrebările, ce în urma unei înţelegeri avute cu I. Riso, i-am făcut nu demult în afacerea districtului bucovinean. In acest pachet, care, după spusele lui, s a întârziat, aşteptând mai mult timp ocazie sigură spre a fi expediat, s’a aflat, între altele, şi o scrisoare a lui Ghica către mine, despre a cărei conţinut, în adevăr de puţină importanţă, alăturez aici cu supunere o copie. Dându-mi această scrisoare, Iacovachi Riso mi-a citit totodată cea mai mare parte a unei alte scrisori a lui Ghica, adresată lui, scrisoare lungă, din care am înţeles că el, Iacovachi Riso, spre a nu îmbrânci pe Ghica şi pe întreaga sa familie în primejdia celei mai mari nenorociri, mai vârtos trebue să se încredinţeze despre sinceritatea şi deplina mea discreţiune; că apoi, după ce se va fi încredinţat despre acestea, are sa-mi arate, că Ghica e dispus a da, cu oca- ziunea afacerii de graniţe din cestiune, dovezi despre supunerea sa faţă cu Prea înalta Curte; ca poziţiunea lui şi împrejurările îl silesc a face Porţii m aparenţă arătări şi plânsori despre ocu- paţmnea săvârşită; eu însă nu trebue să ţin seama mei de strigătele lui, nici de plânsorile boierilor Moldoveni, ci să stăruiesc cu statornicie pentru aducerea la îndeplinire a preînaltelor pretenţiuni; că în sfârşit, Iacovachi Riso şi eu să stăruim în taină, că pentru înlăturarea conflictelor şi pentru statornicirea graniţelor, el Ghica, să fie numit comisar plenipotenţiar din partea Porţii; că, dacă va fi primit astfel în mâna sa mijloacele spre a dovedi prin fapte buna sa voinţă, Prea înalta Curte va avea destule cuvinte spre a fi pe deplin mulţumită cu purtarea lui şi cu sincerul său concurs pentru aducerea la îndeplinire a intereselor Maiestăţilor Lor.

Cât pentru eventuala răsplătire pentru persoana sa, el se încrede în prea înalta generozitate şi aşteaptă să fie răsplătit după foloasele serviciilor pe care le va fi făcut. Ca una dintre cele mai dorite dovezi despre generozitatea Maiestăţilor Lor către dânsul ar fi aceea, dacă s’ar putea, ca cu ocaziunea negocierilor actuale, să se stipuleze surparea fortăreţei Hotinului şi rea- nexarea teritoriului ei la Moldova, căci, deşi numitul teritoriu, în adevăr, nu face nici a cincea parte din districtul ocupat de trupele £gg reg., înapoierea lui, din alte consideraţiuni, ar fi un fel de despăgubire plăcută, prin care s’ar domoli împotrivirea locuitorilor din Moldova ». _

Din toate acestea rezultă, că Grigorie Ghica privea cestiunea cedării Bucovinei ca o afacere, din care se puteau trage foloase mari.

Opoziţiunea boierilor nu era pentru dânsul decât o împrejurare, ce trebuia să sporească preţul serviciilor făcute pentru cedarea Bucovinei.

Din întâmplare însă el se afla faţă cu Baronul Thugut, un om care ştia să preţuiască oamenii şi împrejurările, şi care ţinea să nu se folosească de nişte servicii foarte scumpe, de care se putea lipsi.

Raportând cancelarului Kaunitz despre propunerile lui Grigorie Ghica, Baronul Thugut arată cuvintele, care îl hotărîse să nu aibă încredere într’un om, a cărui făţărnicie e atât de bine cunoscută, şi cere instrucţiuni privitoare la atitudinea ce trebue să observe faţă cu dânsul.

Kaunitz e de părere că «acest grec deprins la făţărnicie niciodată nu a fost pătruns de bune dispoziţiuni » pentru Curtea din Viena şi că cedarea Bucovinei se va face, şi chiar în ciuda lui.

« Cu toate acestea nu rămâne îndoială, — urmează Kaunitz în nota din 7 Februarie, că

reînoind în mai multe rânduri răutăcioasele sale reprezentări făcute la Poartă şi urmând a face opoziţie, Ghica ne poate face multe neplăceri, şi pentru aceea este bine a nu pierde nicio oca- ziune, dacă nu spre a-l câştiga cu totul, cel puţin spre a-l face să încete cu opoziţia sa făţişă.

Cât pentru întrebarea, dacă este bine să stăruim ca Poarta să însărcineze pe numitul voevod cu punerea la cale a afacerii de graniţe, înainte de toate mă îndoesc, că Poarta va uita atât de lesne duplicitatea acestui Voevod şi va primi propunerea noastră, cu oricât de mult zel ar fi ea făcută. îmi pare dar că o încercare făcută în acest sens ar fi cu atât mai puţin primejdioasă, cu cât ea, chiar dacă nu ar izbuti, ar încredinţa pe Ghica despre bunăvoinţa noastră, iar în cazul când Poarta s’ar învoi, ne-ar rămânea deschisă calea, de a câştiga pe Ghica prin darurile ce i-am propune, ori a lua, după timp şi împrejurări, alte măsuri potrivite ».

Cu toate acestea, recunoscând că la faţa locului împrejurările pot să fie mai bine apreciate, Kaunitz dă Baronului Thugut deplina putere de a face cum crede mai bine.

Thugut e de părere, că cedarea se va putea face şi fără de concursul lui Ghica, şi că banii ce i s’ar da lui, ar fi aruncaţi în vânt; îl ţine dar pe Ghica cu vorbe frumoase, nu face însă Porţii propuneri privitoare la dânsul şi îndeobşte nu voeşte a-i da un rol oarecare în întreaga afacere.

După încheierea convenţiunii, Baronul Thugut adresează Voevodului Grigorie Ghica o scrisoare, în care îl invită să dea cu ocaziunea lucrărilor de delimitare dovezi despre bunele dispoziţiuni ce a exprimat în scrisoarea sa dela 12 Februarie. Ghica răspunde la 29 Mai următoarele:

« Domnul meu!

Nu pot primi decât cu plăcere ştirea despre amicalele puneri la cale intre cele două imperii relativ la graniţele din partea acestui principat; sperez că nu vă este necunoscută mulţumirea despre care am dat dovadă cu această ocaziune, şi deşi nu e vorba decât de o pierdere destul de însemnată pentru Moldova, vă pot asigura, domnul meu, că am făcut tot ce atârna de mine, contribuind în felul meu, la împlinirea acestei lucrări, precum vă veţi fi informat şi din partea d-lui Iacovachi, socrul meu, şi că mă voiu folosi de toate ocaziunile spre a putea dovedi cât de mult ţin la interesele M. R. R. I. şi R., fiind pe deplin încredinţat, că mărinimozitatea lor va face, prin efectele ei generoase, şi prin eficace semne de bunăvoinţă, ca nici ţara, nici eu să nu simţim paguba acestei pierderi».

Aceste « efecte generoase » şi aceste «eficace semne de bunăvoinţă » au lipsit până în sfârşit, Thugut a propus pentru Iacovachi Riso un dar de 1.000 galbeni; Mehmed Tahir Aga a fost numit comisar de delimitare; Ghica rămâne însă până la regularea definitivă a cestiunii fără de rol şi fără de răsplată.

Oricum vom judeca, purtarea Voievodului Ghica e vrednică de osândă. Chiar dacă am fi destul de naivi spre a crede că voia să înşele pe Baronul Thugut, Iacovachi Riso lucra cu ştirea şi învoirea, ba chiar în virtutea însărcinării primite dela dânsul şi astfel, înainte de toate, îşi bate joc de amărăciunea ţării în fruntea căruia îl pusese întâmplarea. Cuvintele din scrisorile lui şi propunerile făcute prin mijlocirea socrului său sunt încercări, ce pot să fie înţelese într’un chip, ori într’altul. E însă o faptă foarte pozitivă, când un voevod rosteşte aceste cuvinte şi face aceste propuneri, e pozitivă fapta, fiindcă prin ea opoziţiunea Moldovenilor pierde toată puterea. « Moldovenii ţipă şi eu trebue să ţip cu dânşii, — zice Ghica, — dar tu nu asculta la ţipetele noastre, ci mergi înainte! ». Ba face chiar mai mult. Moldovenii se plâng la Poartă şi Iacovachi Riso face internunţiului austriac cuvenitele împărtăşiri, pentru ca încă din vreme să ia măsurile pe care le va crede de cuviinţă spre a slăbi efectele acestei plânsori.

Dar în sfârşit, Voievodul Grigorie era un fiu al timpului său. Ridicat în urma stăruinţelor Rusiei în scaunul unei ţări, in care era privit ca străin şi trebuia să se simţă străin, el căuta să tragă din nenorocirea acestei ţări foloasele ce putea, ori cel puţin să scape întreg şi sănătos din o încurcătură primejdioasă, să nu se strice cu nimeni şi să rămână în scaunul domnesc, ce, în urma stăruinţelor Rusiei, i se dăduse pe vieaţă. Faţă cu Moldovenii era dar aprig luptător contra cedării Bucovinei, faţă cu Rusia era o slugă supusă şi totdeauna gata la poruncă, faţă cu Poarta era un biet credincios pus în fruntea unei ţări îndârjite, iară faţă cu Austria lucra prin agentul său dela Constanti- nopol, netezind toate drumurile.

A înşelat pe Moldoveni; dar în sfârşit Moldovenii nu aveau niciun drept la buna lui credinţă: nu ei l-au pus în scaun, nu ei îl ţineau in scaun, nu de dânşii atârna şi nu lor avea să le fie recunoscător. Afară poate de energicul Mavrogheni, oricare domn fanariot ar fi lucrat ca Grigorie Ghica, unii cu mai puţină îndrăzneală, dar în sfârşit, în temeiul lucrului, toţi deopotrivă. Aşa era noima fanariotului atât de bine potrivită cu noima veacului.

Urmele au dovedit, că Grigorie Ghica avea un fel de drept de a fi precum era. Deşi unul dintre cei mai inteligenţi, mai stăruitori şi mai hotărâţi domni, el a murit de moarte nefirească. nd s-a refugiat în Rusia, s-a refugiat fiindcă vieaţa îi era în primejdie mai mult chiar decât vieaţa Fanarioţilor îndeobşte. Întorcându-se în Moldova, el a adus frica în sufletul său şi această frică este firul cel negru în vieaţa lui. Alexandru Ipsilanti, mai puţin energic, dar mai chibzuit, când simte că trebile se încurcă, renunţă la scaunul domnesc, îşi umple pungile şi pleacă în pripă la Constantinopol, ca «prin o dibace surprindere », cum zice internunţiul austriac, să hotărască pe ministrul Porţii a-i da voie să rămână la Constantinopol. Grigorie Ghica rămâne însă în scaun şi tocmai voind să scape de moarte îşi grăbeşte sfârşitul. El căutase în Rusia un reazim contra Porţii; Poarta însă pusese Fanarioţii în scaunele ţărilor româneşti tocmai pentrucă voia să aibă oameni, ce nu sunt protejaţi de Rusia. Cu preţul unei sprijiniri foarte îndoioase Grigorie Ghica a înăsprit deci primejdia în care se afla.

Grigorie Ghica era afară de aceasta unul dintre foarte puţinii Fanarioţi, cari ţineau în felul lor la popularitate şi îşi dau silinţa să prindă rădăcini în ţară. Era însă destul să fie Fanariot pentru ca inimile să-l întâmpine cu răscoală. Românii rabdă, dar niciodată nu renunţă; şi aceea Domnul Fanariot, fie cât de bun, rămânea străin în ţară. Iubirea Moldovei era deci tot atât de îndoioasă ca sprijinul Rusiei. Ghica a rămas ca toţi Fanarioţii izolat.

Se credea şi încă tot se mai crede, că Gri- gone Ghica a fost o jertfă a politicii Cancelarului Kaunitz, că el a murit fiindcă se pusese cu bărbăţie împotriva cedării Bucovinei şi că este martir al integrităţii Moldovei.

Fanarioţii nu erau însă oameni, despre cari se pot zice cu destul temei asemenea lucruri; el a fost o jertfă a făţărniciei sale şi a ticăloşiei timpului în care trăia.

Când Cara Histarli Ahmed Bei plecă, în toamna anului 1777 la Iaşi, cestiunea cedării Bucovinei era definitiv rezolvată. Baronul Thugut nu se mai află la Constantinopol şi administraţia nemţească funcţionează nesupărată în noua provincie austriacă.

Capul lui Ghica a fost trimis la Constantinopol şi expus în seraiu. Din lămurirea în scris ce sta la capul lui şi din raporturile internunţiului Tassara rezultă că el a fost ucis fiindcă, în urma plansorilor ce veniseră din Moldova, Poarta hotărîse al înlocui prin altul, iar el, provocandu-se la hatişeriful din anul 1775, refuza de a părăsi scaunul domnesc.

Intr’o notă dela 21 Noemvrie, Cancelarul Kaunitz mai adaogă următoarele:

« După ştirile sosite aici din mai multe părţi, voevodul Moldovean decapitat mai e învinovăţit şi pentru alte crime, şi anume: el a adunat prin extorsiuni mai multe comori cu intenţia de a se refugia în urmă în ţări străine; că a întreţinut cu Rusia corespondenţă secretă şi suspicioasă; în sfârşit e învinovăţit de a nu fi cumpărat, după însărcinarea Sultanului, cătăţimea de cereale din Polonia, ci s a scuzat cu aceea, că Rusia l-a împiedicat de a face această cumpărătură. In cele din urmă ale mele instrucţiuni vi-am spus, cam în ce consistă răspunsul pe care Poarta l-a dat d-lui Stakieff, şi că prin urmare va trebui să vă daţi silinţa de a respinge la ocaziune potrivită această bănuială; deoarece însă pedepsirea atât de aspră a voievodului Ghica, protejat de Rusia, poate să aibă urmări importante, vă veţi da mai vârtos silinţa de a vă informa în taină despre motivele care au redus pe Poartă, mai ales în starea critică de acum, la un pas atât de pripit şi de cutezat, cu deosebire fiindcă nu se ştie încă la ce capăt vor ajunge conflictele iscate între aceste două puteri ».

Precum se vede, Kaunitz credea că Rusia va cere satisfacţie pentru moartea protejatului său.

Fără îndoială Rusia totdeauna a fost dispusă a cere ceva dela vecini şi mai ales dela Poarta otomană; şi astădată moartea lui Ghica era deci pentru dânsa un puternic argument în negocierile urmate cu Poarta. Atât era şi mai mult nu; Rusia se bucura şi de această ocaziune spre a face presiune asupra Porţii.

Purtarea Ruşilor faţă cu Grigorie Ghica a fost aceeaşi ca faţă cu Moldovenii în cestiunea Bucovinei. După ce l-au luat sub scutul lor şi l-au îndemnat să meargă îndrăzneţ înainte, l-au lăsat în placul întâmplării.

In seria de documente istorice publicate de d-1 Codrescu se află, în volumul VI, corespondenţa boierilor Moldoveni şi a Mitropolitului Moldovei cu Corniţele Romanzoff. Citind această corespondenţă, găsim din partea Moldovenilor atâta încredere în Rusia şi din partea generalului rusesc atâtea dovezi despre iubire creştinească şi părintească, încât am crede că e peste putinţă ca în ciuda acestei înţelegeri şi strânse legături, Curtea din Viena să izbutească în cestiunea Bucovinei. Un dar de 5.000 galbeni şi o tabacheră de aur împodobită cu briliante a schimbat însă dispoziţiunile părintescului comandant rusesc, şi câteva cuvinte grăite cu greutatea cuvenită, au hotărît pe Curtea din St. Petersburg să nu asculte cererea, pe care, împotriva tuturor obiceiurilor şi fără îndoială numai îndemnaţi de agenţii ruseşti, boierii Divanului au cutezat să i-o adreseze.

Poarta otomană era învinsă şi nu putea să facă nimic contra pretenţiunilor Austriei; Voievodul Grigorie Ghica era lipsit de sprijinire ne- îndoioasă şi trebuia să caute de interesele şi de vieaţa sa; un cuvânt rostit din partea Rusiei ar fi fost însă destul pentru asigurarea integrităţii Moldovei, şi Rusia, care avea interes de a rosti acest cuvânt şi care, cel puţin indirect, se obligase a-1 rosti, Rusia nu l-a rostit.

Astfel, lipsiţi de sprijinirea poporului, înşelaţi de către împărăţia în care nădăjduiseră, boierii Moldovei au pierdut o parte din vatra ţării lor. Ei însă, prin purtarea lor, au păstrat numele bun al ţării, au dat tărie încrederii în noi înşine şi au dovedit, că şi chiar în cele mai ticăloase vremi, Românul rabdă, dar nu renunţă.

VII

ROMÂNIA IN LUPTA CU PANSLAVISMUL

S’au împlinit o sută de ani de când Bucovina, despărţită dela trupul Moldovei, a căzut sub stăpânirea nemţească, şi astăzi după o sută de ani, Românul îşi aduce fără de jicnire aminte vremea nenorocită, în care s’a petrecut această rupere în două bucăţi a Moldovei. Ţara era secată de puteri, desorganizată, părăsită şi lipsită de povaţa unui Domn firesc; chiar în aceste împrejurări însă, fruntaşii ei şi-au făcut, după putinţa timpului, datoria şi nu au dat faptei împlinite, prin învoirea lor, sfinţenia morală.

Avântul patriotic dovedit de către boierii Moldoveni în aceste vremi grele ne încălzeşte şi dă tărie încrederii în noi înşine. Fără de învoirea lor, Moldovenii au fost desbinaţi, şi pentru aceea până în ziua de astăzi ei şi-au păstrat dreptul de a se simţi uniţi.

In curgerea unui veac Moldovenii din Bucovina s’au deprins cu stăpânirea nemţească şi astăzi ei se simt alipiţi cu credinţă şi strâns legaţi de Curtea din Viena; Bucovina a rămas însă o ţară românească, o parte din Moldova. Şi nimeni nu poate să-i învinovăţească pe Moldoveni pentru aceasta, fiindcă ei niciodată nu au renunţat la dreptul de a se simţi membri ai aceleiaşi individualităţi sociale.

Cu totul altfel ar fi, dacă Moldovenii ar fi consfinţit, prin învoirea lor, fapta împlinită. Atunci Moldovenii din Bucovina, priviţi ca o parte pierdută, s’ar privi înşişi ca o parte părăsită a poporului român.

Lauda pentru că s’a păstrat românitatea Bucovinei nu se cuvine însă numai Moldovenilor, şi Curtea din Viena e părtaşă la dânsa.

Ce voia Curtea din Viena în Bucovina? Voia să-şi stabilească o comunicaţie pe cât se poate de bună între cele două mai mărginaşe şi mai expuse provincii, să-şi asigureze o parte slabă a graniţelor dela miazănoapte, să câştige câteva poziţiuni faţă cu Rusia; ea nu râvnea deci la sufletele oamenilor, ci la o bucată de pământ de care avea trebuinţă.

Raportul lui Enzenberg despre starea Bucovinei, după câţiva ani de administraţie nemţească, ne încredinţează că, ocupând această bucată de pământ, Curtea din Viena voia să facă din ea o provincie înflorită ce poate să reziste unui atac, fie el făcut din orice parte.

Populaţia se sporeşte; administraţia e neobosită intru desvoltarea economică şi etică a provinciei. Se fac la munte semănături de probă spre a încuraja pe ţărani, se aduc meseriaşi din ţările apusene, se aşează colonii de neguţători armeni, se izgonesc arendaşii ovrei din ţară, se fac şosele şi poduri, se înfiinţează şcoli’ româneşti şi nemţeşti, se organizează biserica, într’un cuvânt, se face mult bine ori, cel puţin, se arată multă bună intenţie. încă la anul 1785 se fac pregătiri pentru împroprietărirea ţăranilor, şi peste puţin mănăstirile, călugării şi călugăriţele se reduc şi averile mănăstireşti se iau din mâinile lor, se masează însă într’un fond religionar al creştinilor ortodocşi din Bucovina.

In urmă îngrijirea Curţii din Viena pentru Bucovina a mai scăzut. încă împăratul Iosif II a alipit-o la Galiţia; dar după câţiva ani iarăşi a devenit autonomă. De atunci Bucovina în mai multe rânduri şi-a pierdut autonomia, şi nici până astăzi ea nu este cu desăvârşire neatârnată de Galiţia. In cursul unui veac Românii din această mică ţară au fost mereu jigniţi în desvoltarea lor şi cu deosebire de când împărăţia Habsburgilor a devenit un stat constituţional, polonezii, nemţii, ovreii şi alţi străini sporiţi prin oraşele ţării au dat vieţii publice un caracter mai mult ori mai puţin străin. Niciodată nu s’au luat însă măsuri directe contra Românilor, ci din contra, totdeauna li s’a dat putinţa de a se lupta cu adversarii lor. Deşi vieaţa publică avea un caracter străin, în biserică şi în şcoală, în familie şi în societăţi de cultură, Românii puteau desvolta individualitatea lor naţională cu atât mai sigur, cu cât regimul austriac niciodată nu a luat măsuri spre a face să înceteze contactul între dânşii şi fraţii lor din România şi din Ardeal.

In sfârşit, proporţiunile etnografice au rămas în Bucovina, îndeosebi pentru Români, aceleaşi cari au fost la anul 1775. Dacă citim lista satelor din Bucovina, ne încredinţăm că cele 11—12 mii familii, ce se aflau la anul 1775 în Bucovina, abia jumătate puteau să fie familii româneşti, adică vreo 20—25 mii suflete.

Astăzi sunt în Bucovina 500.000 suflete, între care cel puţin 200.000 Români. Fără îndoială, dacă Bucovina nu ar fi fost deslipită de Moldova, astăzi ea ar avea o populaţie mai mică, dar aproape cu desăvârşire românească; e însă vorba că sub regimul austriac Românii s’au sporit deopotrivă cu rusnecii, restul populaţiunii pământene.

Cu totul alta e soarta Moldovenilor căzuţi sub stăpânirea pravoslavnicului Ţar al tuturor Ruşilor. Pe când cei 200.000 mii Români din Bucovina formează un mic centru pentru desvoltarea vieţii româneşti, milionul de Români din aşa numita Basarabie rusească este deschegat şi ţinut cu sila departe de poporul românesc.

Rusia nu se mulţumeşte de a fi luat o parte mare şi frumoasă din vatra Moldovei, nu se mulţumeşte de a fi călcat peste graniţa firească a pământului românesc, ci voeşte să-şi ia şi sufletele ce se află pe acest pământ şi să mistuiască o parte din poporul român. Rusia nu a luat această parte din Moldova pentru ca să-şi asigureze graniţele, ci pentru ca să înainteze cu ele, şi nu voieşte să înainteze decât spre a putea stăpâni mai multe suflete.

Luând fără de nici un drept, fără de nici o justificare legitimă şi cu ajutorul celor mai urîte mijloace, partea despre răsărit a Moldovei în stăpânirea sa, Rusia, la început, făcuse ca graniţele între Moldova şi aşa numita Basarabie să fie şterse cu desăvârşire, pentru ca din Basarabia să poată înrâuri asupra Moldovei şi asupra întregului popor românesc.

Era un element preţios acest popor românesc. Ca popor ortodox şi mai mult ori mai puţin stăpânit de Chaliful Muhamedanilor, Românii în tot cursul veacului XVIII, au gravitat spre Rusia pravoslavnică, şi cel puţin în principiu, au admis supremaţia duhovnicească a Ţarului; bărbaţii politici din Rusia nu se mai îndoiau, că acum, după ce Moldova devenise un fel de provincie rusească şi poporul român căzuse sub înrâurirea directă a celui rusesc, Românii vor intra cu desăvârşire în curentul ce năvăleşte despre miazănoapte asupra lor.

In lupta pentru existenţa etică însă, capetele nu se numără, ci se cumpănesc. Tocmai puşi faţă în faţă cu vieaţa rusească Românii au început a fi cu atât mai vârtos pătrunşi de farmecul vieţii lor proprii, de bogăţia şi de superioritatea individualităţii lor naţionale; tocmai fiind puşi în contact cu Ruşii, Românii erau mai mândri de românitatea lor. E nobil răsadul din care s’a prăsit acest mic popor românesc, şi, deşi planta nu e mare, rodul e frumos şi îmbelşugat; cele nouă milioane de Români au adunat în curgerea veacurilor mai multe şi mai frumoase comori decât nouăzeci milioane de Ruşi vor putea să adune cândva. Nu! Înrâurirea firească a Rusiei ne este stricăcioasă, dar ea nu ne poate nimici. Pentru ca să ne ia individualitatea, Rusia ar trebui să ne dea alta în schimb, şi, cel puţin deocamdată, nu suntem copţi pentru o asemenea degenerare.

De câte ori Ruşii se vor pune în atingere cu noi, vor trebui să simtă superioritatea individualităţii noastre, să fie supăraţi de acest sim- ţimant şi să ne urască mai mult şi tot mai mult.

Fără îndoială această ură a fost întemeiată pe timpul, când între Moldova şi aşa numita Basarabia comunicaţia era liberă. Ruşii sau încredinţat că această libertate este primejdioasă numai pentru dânşii, şi pentru aceea au închis graniţele ermeticeşte şi au curmat atingerea între Românii de peste Prut şi restul poporului român.

De atunci şi până acum măsurile silnice pentru stârpirea românismului se iau fără de curmare. Administraţia, biserica şi şcoala sunt cu desăvârşire ruseşti, încât este oprit a cânta în ziua de Paşti «Cristos a înviat» în româneşte. Nimic în limba românească nu se poate scrie, nimic, ce e scris în limba românească, nu poate să treacă graniţa fără de a da loc la prepusuri şi persecuţiuni; ba oamenii de condiţie se ieresc de a vorbi în casă româneşte, pentru ca nu cumva o slugă să-i denunţe; într’un cuvânt, orice manifestaţie de vieaţă românească e oprită, rău privită şi chiar pedepsită. Pe lângă toate aceste mai e şi sistemul de colonizare silnica al Rusiei. Cete întregi de familii româneşti sunt luate cu sila ori duse cu amăgiri departe şi înlocuite cu familii ruseşti, pentru ca încetul cu încetul populaţia să se amestece, să piardă energia caracterului naţional şi să fie mai primitoare faţă cu măsurile de rusificare.

După încheierea păcii de la Paris toate aceste măsuri se înăspresc.

Pentru întâia oară puterile europene îşi dau mai cu dinadinsul seamă despre caracterul poporului român şi despre misiunea ce i s’ar cuveni. împăratul Napoleon III îl numără in rândul popoarelor latine, şi izbuteşte a face ca Europa să-i încredinţeze lui paza gurilor Dunării şi să-i creeze nişte condiţiuni în care să se poată desvolta.

Organizându-se pe temelia tratatului dela Paris, ţările româneşti intră într’o epocă de desvoltare febrilă, bolnăvicioasă şi slăbitoare, dar o desvoltare, din care încetul cu încetul se desvălue caracterul naţional ca temelie a în- tregei lucrări viitoare; o desvoltare zăpăcită, dar din ce în ce mai serioasă. Ţările se unesc şi România se pune în relaţiuni directe cu popoarele apusului. Popoarele latine îi întâmpină pe Români cu mai multă ori mai puţină căldură; iar în urmă, alegând de capul său pe un membru al celei mai ilustre familii din Europa, statul român pune temeliile relaţiunilor sale cu Germania, mai nainte atât de străină de dânsul.

Înaintând astfel cu pas nesigur, dar statornic, spre împlinirea misiunii sale, Statul român, voind mereu să reprezinte interesele popoarelor apusene ale păcii, ale civilizaţiei şi ale ordinei sociale, e ca un copil răsfăţat al puterilor europene, de care nimeni nu cutează a se atinge.

Pentru Rusia acest stat era o stavilă supărătoare.

Pravoslavnică în veacul XVIII, Rusia a devenit slavă în veacul XIX.

Câtă vreme religiunea era ordinea de idei pre-dommatoare, Românii, ca popor ortodox, se simţeau mai mult ori mai puţin alipiţi de Rusia; îndată însă ce conştiinţa deosebirii de rasă s’a deşteptat şi a suprimat ideile religioase, comunitatea etică între Români şi celelalte popoare ortodoxe s’a curmat. Simţindu-se a fi mai mult latini decât ortodocşi, Românii resping orice solidaritate de aspiraţiuni cu popoarele slave şi stau aci, la Dunăre şi Carpaţi, ca un zid de despărţire între slavii dela miazănoapte şi cei dela miazăzi.

Aruncaţi din întâmplare la răspântia, unde se ating cele trei lumi deosebite şi mai mult ori mai puţin învrăjbite, lumea modernă, cea musulmană şi cea muscălească, Românii, chiar în virtutea originei lor, sunt meniţi a reprezenta interesele ideilor moderne şi a fi un strat de cultură deosebită, în care trei lumi se întâlnesc şi se împacă. Câtă vreme musulmanii erau încă o primejdie pentru societatea europeană, Românii i-au combătut cu bărbătească statornicie, luptând şi mereu luptând veacuri întregi; acum, când muscalii par a voi să pună în joc pacinica desvoltare a vieţii moderne, lupta trebue să se urmeze contra lor, şi câtă vreme piciorul român mai stă ţeapăn pe faţa pământului, unirea slavilor dela miazănoapte cu cei dela miazăzi, atât de mult dorită, nu se poate face. Oricât de mic, Statul român e puternic, fiindcă de dânsul atârnă starea de lucruri stabilită prin munca veacurilor în Europa, într’însul se întâlnesc interesele marilor popoare dela apus, şi îndată ce acest mic stat s’ar surpa, împărăţia otomană nu se mai poate susţinea, şi existenţa împărăţiei Habsburgilor e pusă in joc, şi istoria Europei intră în o fază cu totul nouă.

In tot cursul crizei orientale, Slavii, Românii, Turcii şi Europa au ţinut în vedere aceste adevăruri, pe care le desvălue chiar bunul simţ firesc.

Pe când Rusia pregătea prin agenţii săi secreţi această criză, în România nu era decât un mic număr de oameni, îndeobşte străini ori cel puţin de origine străină, şi anume. Bulgari, Sârbi şi Greci, cari luau parte la lucrarea de surpare a Slavilor. Poporul român însuşi, deşi avea interese de regulat, respingea orice solidaritate cu Slavii.

Când a izbucnit în urmă, răscoala din Bosnia şi Erzegovina, când războiul s’a declarat din partea Sârbilor şi Muntenegrenilor, când Bulgarii au apucat armele, Românii au început să-şi adune puterile şi să se pregătească pentru toate eventualităţile; nimeni însă nu cuteza să vorbească despre o acţiune comună cu Slavii de peste Dunăre şi Europa întreagă lăuda purtarea bine chibzuită a Românilor.

In sfârşit Rusia se pregăteşte să declare războiu, şi România strâmtorată trebue să se hotărască într’un fel ori într’altul, deoarece înainte de a începe războiul cu Turcii, Rusia trebuia să biruiască pe Români.

Dacă ar fi putut să fie vorba de o biruinţă cu armele, diplomaţii puterii dela miazănoapte nu ar fi stat multă vreme pe gânduri; ei ştiau insă, că cel dintâi foc descărcat asupra Românilor ar fi despărţit pe Rusia de Europa, şi, chiar înainte de a se fi dat lupte, ar fi pus în joc succesele războiului. Era dar vorba de a birui pe Români moraliceşte, de a-i face să capituleze chiar înainte de cea dintâi împuşcătură, de a-i înjosi în faţa lumii ce ţinea la dânşii, de a-i izola (faţă cu Europa.)

In vremea aceasta Statul român era mai puternic decât a fost vreodată. Cinci milioane de Români, uniţi în virtutea conştiinţei lor naţionale, gata de a aduce toate jertfele şi înaintaţi în desvoltare, stau împrejurul unui domn oştean, ales cu voinţa tuturora şi, în virtutea legăturilor sale familiare şi a încrederii ce întâmpină în ţară, dator a fi mândru. Patruzeci de mii de oameni, disciplinaţi şi bine armaţi, stau gata de a intra cu bărbăţie în luptă, şi, dacă era vorba, alte patruzeci de mii se puneau alăturea cu dânşii, deoarece comorile ţării româneşti sunt nemăsurate, numai oameni să fie, cari ştiu să ia din ele partea cerută de împrejurări.

In sfârşit, Europa stă la o parte şi aşteaptă să vadă cum Statul român înţelege misiunea spre care a fost reîntemeiat, priveşte cu nedo- mirire la copilul său răsfăţat şi, cel puţin indirect, îl îndeamnă să fie bărbat şi să nu-şi piardă nădejdea.

Ce putea să facă Statul român în asemenea împrejurări?

Cel mai firesc lucru ar fi fost, ca ţiind seamă de tratatul dela Paris, să ia în unire cu Turcii parte la războiu, să-i apere hotarele şi să rămâie în toată forma credincios misiunii formulate cu învoirea marilor puteri.

Oricât de corectă şi oricât de potrivită cu interesele poporului român, o asemenea hotă- rire ar fi intâmpinat însă o vie rezistenţă nu numai în ţară, ci chiar şi în Europa. Când Ruşii începeau un războiu pentru libertate, civilizaţie şi pentru cruce, când Ruşii înaintau spre hotarele ţării româneşti drept mandatari ai Europei, când vorba era că tratatul dela Paris nu mai există, era aproape peste putinţă a hotărî pe Români să se unească cu Turcii osândiţi de lumea întreagă.

Cu toate acestea, a lupta în unire cu Ruşii era un act de sinucidere. Un popor este o comoară de puteri, pe care bărbaţii de stat trebue să o sporească, şi orice luptă în unire cu Slavii este o risipă de puteri. Când războiul a izbucnit, Românilor nu le rămânea deci decât să-şi păstreze puterile, multe puţine câte erau, şi să aştepte cu hotărîre nestrămutată momentul, când nu vor mai putea evita lupta pentru interesele lor proprii.

Mângâierea noastră e, că atunci când se discuta cestiunea atitudinii ce trebuia să observe Romania, s’au găsit în ţară destui oameni luminaţi, cari s’au rostit lămurit contra Rusiei şi au pus in vedere tuturor principiul, că orice biruinţa a Slavilor nu poate fi decât o nenorocire pentru Români. A vărsa cu toate acestea sânge şi a jertfi averi pentru o asemenea biruinţă, era un act de nebunie.

Dacă în momentul izbucnirii războiului puterile Statului român ar fi fost încredinţate unui bărbat de stat prevăzător, hotărît şi îndrăzneţ, fără îndoială Românii ar fi observat faţă cu Ruşii o atitudine rezervată. Acesta era spiritul ce predomnea în ţară. Erau în toate păturile societăţii române oameni, cari urau pe Turci şi iubeau pe Ruşi, ori oameni, cari iubeau pe Turci şi urau pe Ruşi; aceştia erau însă oameni izolaţi; un partid rusofil ori unul turcofil na existat în România. Marea majoritate a Românilor avea bunul simţ firesc de a respinge atât pe unii cât şi pe alţii, şi acest curent de neutrală rezervă era atât de puternic, încât nimeni nu îndrăznea să se rostească în public pentru Turci ori pentru Ruşi, ba chiar ministrul M. Kogălniceanu, pe când îşi da silinţa să obţină dela cartierul general rusesc graţia de a putea risipi sângele şi averea poporului românesc pentru cauza slavă, găsea că este oportun a declara în Cameră şi Senat că Românii nu vor urma exemplul lui Dimitrie Cantemir, ci vor sta neutrali.

Înainte de a fi izbucnit războiul, majoritatea Românilor era lămurită asupra eventualităţilor ce vor putea să urmeze din lupta Ruşilor cu Turcii.

Îndeobşte, se credea că Ruşii vor birui din această luptă. Chiar aceia, cari mai aveau încă încredere in rămăşiţele puterii osmane, nu sperau că Turcii vor birui, ci numai că ei vor face ca Ruşii să-şi plătească foarte scump biruinţele. Şi chiar cea mai de rând inteligenţă putea să prevadă, că plătite scump ori eftin, biruinţele Ruşilor nu pot avea urmări, care nu jignesc desvoltarea poporului român.

Dacă Rusia în adevăr s’ar fi mărginit a se ţupta numai pentru libertatea popoarelor de peste Dunăre, şi nu ar fi voit să tragă pentru sine insăşi niciun folos din biruinţele ei, Românii ar fi stat poate pe gânduri şi s’ar fi întrebat, dacă nu sunt cumva datori a se lupta şi dânşii pentru libertate şi religie. Oamenii serioşi nici atunci nu ar fi uitat însă, că în luptele ce se începeau, nu era vorba de idei, ci de existenţă. Intre Români şi Slavi este o vrăjmăşie firească, în virtutea căreia Românii nu au nici un interes de a dori ca Slavii să fie mai liberi decât cum sunt. Sute de ani Românii au fost cel puţin indirect, stăpâniţi de Turci: niciodată însă, în curgerea veacurilor, Turcii nu au pus în discuţiune limba şi naţionalitatea română. Oriunde însă Românii au’ căzut sub stăpânirea directă ori indirectă a Slavilor, desvoltarea lor firească s’a curmat prin mijloace silnice. Două sute de ani Sârbii din Banatul Ti- mişoarii au terorizat pe Românii din Banat şi din Ţara Ungurească; o sută de ani Românii din Bucovina s’au luptat mereu cu Rusnacii; până în ziua de astăzi Românii din Serbia liberă şi din Rusia pravoslavnică nu au dreptul, pe care l-au avut pretutindenea unde stăpâneau Turcii, dreptul de a-şi înfiinţa o şcoală şi o biserică românească. Astfel poporul român nu are chiar nici dreptul de a dori ca Statul otoman să fie înlocuit prin state slave. Un stat român înconjurat de state slave poate să fie pentru vrăjmaşii poporului român o iluziune plăcută; pentru Români însă el este o nenorocire, care ne prevesteşte un nou şir de lupte, o nenorocire, pentru care nu ne mângâie decât conştiinţa trăiniciei poporului român şi nădejdea de izbândă.

Românii sunt destul de cuminte spre a nu voi să se lupte contra desvoltării fireşti a stării de lucruri din Orient. Puterea osmană se surpă, şi mai nainte ori mai târziu va trebui să fie înlocuită prin alta şi anume prin o putere slavă. Interesul Românilor cere însă ca această înlocuire să urmeze cât mai târziu şi, pe cât se poate, în o vreme când Statul român e pregătit pentru rezistenţă. Era deci o nebunie a voi, ca Românii înşişi să verse sânge şi să jertfească averi pentru ca înlocuirea să se facă cât mai curând, o nebunie, de care Românii nu sunt capabili.

Foloase directe Romanii nu puteau spera din o luptă contra Turcilor. Independenţă, drepturi, sporiri teritoriale, toate acestea erau consecvenţe ale stării de lucruri şi atârnau de puterile europene. Ar fi trebuit să fie foarte blajin Românul care ar fi cutezat, că Românii pot să ia ceva fără de învoirea Rusiei, şi că Rusia poate să ne dea ceva fără de învoirea puterilor, ba fără de a fi silită de către puteri.

Unde e insă bărbatul politic, care ar fi avut dreptul de a crede, că Rusia nu va căuta să tragă foloase din izbândele ei ?

Sunt două sute de ani, de când Rusia înaintează mereu spre miazăzi; luptele ei orientale sunt o întreagă istorie, şi acela care nu cunoaşte această istorie, ori care o cunoaşte şi nu ţine seamă de ea, nu este un bărbat politic şi nu are dreptul de a lua parte hotărîtoare la vieaţa politică. Când a izbucnit războiul, Românii au dovedit, că nu sunt lipsiţi de comuna capacitate de prevedere: toţi bărbaţii politici din România au prevăzut, că după ’războiu, Rusia va cere să i se retrocedeze Basarabia, şi atât în Camera, cât şi în Senat, această prevedere sa exprimat în termeni lămuriţi, fără ca un singur glas să fi cutezat a se ridica spre a o pune la îndoială.

Nu prevederea politică, nu conştiinţa misiunii Statului român, nu bunul simţ firesc au lipsit bărbaţilor de Stat ai României; le-au lipsit onestitatea, voinţa hotărîtă şi îndrăzneala bărbătească.

Intr’o zi se răspândeşte ştirea, că oştirile ruseşti au trecut hotarele şi au călcat pe pământul românesc, şi că marele duce Nicolae, comandantul suprem al armatei din Europa, a adresat Românilor o proclamaţie, în care îi numeşte «locuitorii români » şi le spune că vine ca amic.

Ştirea aceasta străbate ca un fior toată ţara; iar în Bucureşti, uliţele şi localurile publice se umplu de oameni nedumiriţi. Nu este spaimă, nu este mânie, nu este însufleţire, nu este un afect hotărît ceea ce cuprinde toate spiritele: este o zăpăceală febrilă, în care nimeni nu mai ştie ce este de făcut, nimeni nu-şi mai poate da seama despre întâmplările ce se petrec şi nimeni nu mai poate prevedea urmările lor. Oricine însă, din această zăpăceală, rămâne cu impresia presimţirii unui şir de fapte mari şi hotărîtoare, ba poate a unui şir de nenorociri.

Numai a doua zi lumea începe să judece şi să chibzuiască.

Trecerea Ruşilor, deşi se putea prevedea, era o surprindere şi atât această surprindere, cât şi modul în care s’a făcut erau negaţiuni ale Statului român. Fără de ştirea şi învoirea Românilor, Ruşii au călcat pământul românesc şi, nemulţumiţi de a fi nesocotit astfel Statul român, ei mai întâmpină pe Români ca pe nişte simpli «locuitori», spuindu-le cu toate acestea, că vin ca amici. Asemenea dispreţ nu au mai arătat Ruşii decât faţă cu Polonia şi asemenea amicie nu s’a mai pomenit decât între Polonia şi Rusia.

Cetele de cazaci erau aproape de capitala ţării, şi nu se ştia dacă Românii le vor întâmpina cu arma în mână, dacă vor înainta cu ele spre Dunăre, ori dacă se vor retrage îndârjiţi la nişte locuri adăpostite; aceasta nu vasăzică amicie, ci dispreţ, şi marea majoritate a Românilor simţea că Statul român a fost luat peste picior.

Era însă în ţară un mic număr de oameni, cari ştiau ce se petrece.

Un ziar liberal, « Unirea Democratică », scria în ziua când ţara a fost călcată de oştirile străine, din cuvânt în cuvânt:

«Ruşii au trecut Prutul! Acestea sunt cuvintele cu care oamenii se salută unii pe alţii».

Alt ziar liberal, « Românul », pe când zăpăceala era atât de mare, lămurea pe cititorii săi asupra foloaselor materiale ce Românii vor putea să tragă din trecerea oştirilor ruseşti prin ţară.

După vederile cercurilor politice, ale căror organe erau aceste două ziare, năvălirea oştirilor ruseşti în ţară era o întâmplare fericită, dorită şi chiar pregătită cu ştirea şi învoirea Românilor.

Şi în adevăr, guvernul român pusese de mai nainte la cale această trecere şi luase cu cel rusesc înţelegere pentru încheiarea unei convenţii pe cât se poate de înjositoare.

Mângâierea noastră e că, luând hotărîrea de a încheia o asemenea convenţie, guvernul nu spera că Senatul, acelaşi Senat care l-a adus la putere, îl va ierta pentru această hotărîre. Guvernul simţea, că în acest Senat e mai multă prevedere politică decât să-şi poată da învoirea la încheierea unei convenţii, în care armata română e luată peste picior şi Statul român se izolează şi se pune la discreţia Rusiei.

S’a dizolvat dar Senatul şi s’a ales în pripă altul, care în adevăr a şi votat convenţia.

Când cetele de cazaci au trecut hotarele ţării, noul Senat nu era încă constituit, şi când corpurile legiuitoare s’au întrunit spre a lua hotărîre relativ la atitudinea ţării faţă cu năvălirea oştirilor ruseşti, ţara era ocupată de aceste oştiri, adunările naţionale stau aşa zicând sub tunurile ruseşti, ostaşii români se retrăgeau ca nişte sibariţi din calea năvălitorilor, şi toată lumea îşi pierduse bunul cumpăt. Ruşii nu mai aveau a face cu un stat român, ci cu o adunătură de locuitori români, pe cari surprinderea făcută cu ştirea şi învoirea guvernului lor îi lipsise de toată energia.

La Focşani era locul, unde armata română trebuia să fie concentrată, şi dacă atunci când Ruşii au trecut Prutul, patruzeci de mii de Români armaţi ar fi stat la Focşani, Rusia nu ar fi cutezat să ia armata română peste picior, ori, dacă ar fi cutezat, lumea ar fi văzut minunea cu ochii şi ar fi fost mulţumită de preţul, cu care Ruşii îşi plătesc îndrăzneala. Atunci Statul român ar fi putut negocia cu Rusia. Guvernul român luase însă înţelegere cu cel rusesc, ca armata română să nu fie niciodată în dosul celei ruseşti, ca niciodată să nu ocupe poziţii, din care ea devine o primejdie serioasă pentru operaţiunile celei ruseşti; luase înţelegere ca armata română să nu fie aruncată în cumpăna hotărîrilor. îndată ce Ruşii au înaintat peste linia Focşani-Galaţi, fără ca să aibă pe Români în dosul lor, negocierea cu Rusia era o curată comedie.

O singură putere mai rămânea pe care Statul român mai putea să pună temeiu: voinţa Europei.

Astăzi e lucru dovedit, că fără de învoiala Europei Ruşii nu pot, ori cel puţin nu cutează să facă nimic, şi de aceea drepte, patriotice erau cuvintele, pentru care bărbaţii de stat mai prevăzători au cerut în Cameră şi Senat ca, după toate cele petrecute, România să nu încheie niciun fel de convenţiune cu Rusia, ci să-şi pună toată încrederea, nu în Rusia, ci în convingerea că Rusia nu va cuteza să nesocotească principiile civilizaţiei moderne şi să calce drepturile unui popor, ce se pune sub ocrotirea Europei.

Dar guvernul şi majorităţile create in Cameră şi Senat au nesocotit aceste cuvinte, şi convenţiunea s’a incheiat.

Această convenţiune era un act de capitulaţiune.

De când ţinem minte întâmplările petrecute pe faţa pământului, nu s’a mai pomenit, afară de Polonezi, niciun popor, care să fi dat altui popor voie de a trece peste pământul său spre a se război cu al treilea, fără ca însuşi să ia parte la luptă. Mircea, Ştefan, Mihai şi alţi domni adeseori au dat vreunuia dintre vecini voie de a trece prin ţările lor; totdeauna însă aceşti vecini le erau fraţi de arme. De asemenea Prusia în mai multe rânduri a fost silită a se alia cu Francezii şi a le da voie să treacă; Prusienii sau luptat însă alăturea cu Francezii. Este o mare nenorocire, ca un popor să fie silit a se lupta contra intereselor sale; este însă o nenorocire, numai o nenorocire, urmată din raporturile de puteri; aceea ce s’a făcut în convenţiunea încheiată cu Rusia e însă mai mult decât o nenorocire, este o renunţare la tot ce dă unui popor dreptul de a fi. Am fi înţeles ca Ruşii să intre în ţară şi Românii să-i primească bine ca pe nişte aliaţi, am fi înţeles ca Ruşii să intre şi Românii să nu facă nimic, am fi înţeles ca guvernul să încheie o convenţie cu comandantul trupelor ruseşti; când însă chiar corpurile legiuitoare a votat o convenţie, a cărei premisă era condiţiunea ca Românii să nu ia parte la războiu, Rusia, şi îndeobşte Slavii, au putut striga Europei; iată poporul atat de fudul, la picioarele noastre.

Încheierea convenţiei dela 4 Aprilie a fost, pentru ca să nu zicem o vânzare, o greşală atat de mare, încât nu putea fi reparată decât prin o nouă greşală.

Si in adevăr, numaidecât după încheierea acestei convenţiuni, atât în armată, cât şi în ţara, a început a se pronunţa dorinţa de a lua parte la luptă; fie cu Ruşii, fie cu Turcii, cu oricine şi contra oricui, Românii voiau să se bată, nu pentru ca să câştige ceva, ci pentru ca să spele pata ce-şi simţeau pe frunte, să salveze onoarea naţională pierdută în convenţiune şi să dea tărie conştiinţei naţionale.

Românii nu aveau însă voie de a se lupta; Rusia voia tocmai ca pata să rămână pe fruntea lor, ca onoarea să le fie pierdută şi ca conştiinţa naţională să le fie slăbită, şi dacă îngerul ocrotitor al României nu ar fi pus pe Osman Paşa la Plevna, până astăzi Românii ar sta ruşinaţi şi călcaţi în picioare faţă cu lumea amăgită. Acelaşi îngâmfat mare Duce, care numise pe Români «locuitori Români », în urmă i-a rugat să-i dea ajutor. Dacă cel puţin atunci guvernul român nu ar fi ştiut de ce e vorba, s’ar fi mulţumit cu rolul nedemn pe care l-a jucat şi ar fi lăsat ca ţara să plece pe calea ce-i croise bunul simţ; el însă a grăbit să profiteze ori, mai exact, să abuzeze de nerăbdarea ţării, şi a trimis oastea română peste Dunăre, pentru ca prin faptele ei vitejeşti să se reabiliteze şi cu sângele Românilor să spele păcatele sale.

Războiul a fost norocos. Norocul însă nu consista în aceea că Românii au biruit, ci în aceea că ei au dovedit lumii, că sunt adevăraţi urmaşi ai străbunilor lor; biruinţa, ca biruinţă, a fost o nenorocire pentru dânşii.

Îndată ce sau simţit biruitori, aceiaşi Ruşi, cari ceruseră ajutorul Românilor, au început a fi insolenţi faţă cu fraţii lor de arme şi a cere drept răsplată a biruinţei o bucată din vatra ţării, prin al cărui ajutor au ajuns la biruinţă.

Numai acum s au adeverit prevederile acelora care au cerut ca România să nu încheie niciun fel de convenţie cu Ruşii, ci să rămână rezervată şi pregătită de războiu până în momentul, când încheierea păcii se va pune în discuţiune, cari au cerut ca Românii să-şi pună toată nădejdea în Europa, să nu aibă încredere în Rusia şi să nu pună nici un temeiu pe vorbele ei, deoarece ea ne este şi trebue să ne fie vrăjmaşă.

In tot cursul războiului, purtarea Ruşilor faţă cu Românii a fost, cel puţin în formă, destul de cuviincioasă; nu însă pentrucă se simţeau legaţi prin convenţiunea dela 4 Aprilie, ci fiindcă se temeau de puterile europene, voiau să evite orice ocazie pentru amestecul vreuneia dintre dânsele şi avea interes de a evita orice conflict. Conferinţa dela 4 Aprilie nu era pentru dânşii decât un act de înjosire pentru Români, şi un mijloc foarte comod spre a înconjura orice conflict privitor la România, prin fraza: Tot ce facem, facem cu învoirea Românilor. îndată ce ei au ajuns la biruinţă, nu mai aveau nevoie de aceste consideraţiuni, şi s’au arătat pe faţă ca vrăjmaşi ai Românilor.

Numai acum politicii nepricepuţi au început să înţeleagă, pentru ce a încheiat Rusia convenţia din 4 Aprilie şi pentru ce nu voiau să dea Românilor dreptul de a lua parte la răz- boiu. Dacă, după faptele dela Griviţa şi dela Rahova, Ruşii s’au purtat faţă cu Românii cum s’au purtat, ne putem închipui cum s’ar fi purtat atunci dacă Românii nu s’ar fi reabilitat prin faptele mari şi sângeroase, ci ar fi rămas până în sfârşit precum îi înfăţişase convenţia din 4 Aprilie. Vai ar fi fost şi amar de dânşii.

Dar acesta era momentul în care Românii trebuiau să-şi arate bărbăţia; pentru acest moment ar fi trebuit să-şi păstreze puterile, pe care le-au risipit pe câmpiile Bulgariei.

Când a cutezat generalul Ignatieff să ceară Basarabia? Atunci, când Turcii erau biruiţi, când Europa privea zăpăcită cum oştirile ruseşti se apropie de Constantinopol, când comorile României păreau secate şi armata română risipită şi scăzută la jumătate, atunci când Rusia se credea atotputernică; nici atunci însă, chiar nici atunci nu a primit răspunsul pe care-l dorea şi încercarea lui a rămas o ruşinoasa neizbutire.

Cestiunea retrocedării Basarabiei este o parte a cestiunii orientale. Niciun bărbat politic serios nu se îndoia, că, mai curând ori mai târziu, Rusia va căuta să câştige ce a pierdut la anul 1856, şi când a izbucnit criza orientală, eventualitatea retrocedării Basarabiei a început să fie discutată. Ce-i drept, înainte de a fi declarat razboiu, Rusia a declarat că nu voieşte să facă achiziţiuni teritoriale şi a ştiut să acopere întreprinderea sa cu aparenţa unui mandat european ; nimeni însă, cunoscând istoria celor din urmă două veacuri, nu putea crede, că Rusia nu va căuta să facă cu toate aceste achiziţiuni teritoriale şi în deosebi că va renunţa la Basarabia.

Pentru Români cestiunea retrocedării Basarabiei era pusă afară de toată discuţiunea. Chiar dacă ar fi trecut cu vederea importanţa istorică, economică şi strategică a acestei rămăşiţe din vatra Moldovei, Românii nu puteau uita, că Europa le-a încredinţat-o şi că nu se poate un preţ, cu care le-ar fi iertat s’o înstrăineze.

Guvernul român cu toate acestea era hotărît să-i dea învoirea pentru retrocedare. Dovadă despre aceasta e convenţia dela 4 Aprilie care într-un un articol foarte echivoc, atinge cestiunea fără de a cuteza să o lămurească. Dacă guvernul nu ar fi crezut că Rusia voeşte să ajungă la reanexarea Basarabiei, el nu ar fi atins in convenţia dela 4 Aprilie cestiunea; iar dacă ar fi fost hotărît a nu ceda Basarabia, numaidecât la începutul războiului ar fi dat oeaziu- nea pentru deplina lămurire a cestiunii.

Nici odată Corpurile Legiuitoare nu ar fi votat convenţiunea, dacă ea nu ar fi ţinut un articol, în care Rusia părea obligată de a nu cere să i se retrocedeze Basarabia; acest articol însă, ca întreaga convenţie, întrucât o obligă pe Rusia, nu era decât o iluzie deşartă.

Chiar nici un articol mai puţin echivoc, în care Rusia s’ar fi obligat anume a nu cere să i se retrocedeze Basarabia, nu ar fi putut să fie pentru Statul român destulă garanţie, deoarece mai ales Rusia niciodată nu se simte legată prin cuvinte, în dosul cărora nu sunt destule baionete. Singura garanţie, ce le mai rămânea Românilor, era voinţa puterilor europene ca Basarabia să rămână în posesiunea Statului român. In zadar o ar fi luat Rusia ; în zadar i-o am fi dat noi; la urma urmelor tot puterile europene aveau să hotărască a cui să fie. Nouă nu ne rămânea decât să dovedim lumii, că suntem vrednici de a o stăpâni şi ştim să păstrăm pământul ce ni s a încredinţat. Vorba nu era dacă avem să pierdem ori să nu pierdem Basarabia; vorba era să ne păstrăm demnitatea, să ne arătăm vrednici de încrederea popoarelor dela apus, să nu o pierdem din vina noastră, să nu renunţăm de bună voie, să nu o vindem.

Guvernul privea cestiunea dintr’un punct de vedere în aparenţă mai practic şi voia ca să o lase nelămurită. După părerea lui, Rusia dispunea în orient, puterile mari îi dăduseră mandat şi nimeni nu mai ţinea la principiul ca Rusia să rămână departe dela gurile Dunării; România dar, de voie, de nevoie, trebuia să piardă Basarabia şi prin urmare era mai bine să o piardă de bună voie şi să tragă din strâmtoarea ei foloasele pe care le poate.

Astfel se prezintă cestiunea în convenţia dela 4 Aprilie.

Rusia nu voia să o lămurească fiindcă se temea de noi complicaţiuni; iar guvernul român nu cuteza să o lămurească, fiindcă era alcătuit din oameni lipsiţi de bărbăţie şi voia să-şi păstreze o portiţă din dos.

Pentru Rusia convenţia dela 4 Aprilie era o amânare foarte comodă a discuţiunii pe nişte timpuri, în care diplomaţii ruseşti puteau să fie mai îndrăzneţi; iar pentru partea de bună credinţă şi naivă a publicului român ea era o garanţie a integrităţii teritoriului român. Bărbaţii politici mai serioşi numai decât înainte de votare a declarat însă, că pentru dânşii această convenţiune nu are nici o valoare, deoarece chiar dacă Rusia ne-ar garanta integritatea teritoriului faţă cu un inamic încă necunoscut, întrebarea e cine ne-o garantează faţă cu Rusia. Nu ne-o putea garanta decât Europa şi dacă nici Europa nu ne-o garanta, nu ne rămânea decât să predăm Basarabia. Astfel convenţiu- nea era un act primejdios ori cel puţin de prisos, deoarece, în cel mai bun caz, ne însărcina cu o mulţime de sacrificii fără de a ne da un singur folos, pe care nu l-am fi avut şi în lipsa ei.

Aceste aprecieri erau atât de adevărate, încât chiar şi după ce Rusia numai în urma ajutorului primit dela Români a ajuns la biruinţă, diplomaţii ruşi au început negocierile de pace cu cestiunea retrocedării Basarabiei.

Când generalul Ignatieff a venit la Bucureşti, ca să facă presiune asupra poporului român, el nu sta faţă numai cu îndatorirea Ţarului de a respecta integritatea teritoriului român ci mai avea înaintea sa un popor reabilitat ce-şi recâştigase simpatiile popoarelor dela apus, mai avea înaintea sa cuvintele de laudă rostite de către Ţarul Alexandru II, mai avea înaintea sa faptele, prin care Românii au câştigat un drept, dacă nu la recunoştinţa, cel puţin la respectul poporului rusesc; cu toate acestea el nu s-a sfiit a mărturisi că crede pe poporul român destul de netrebnic spre a vinde o parte din vatra ţării sale.

El a primit răspunsul ce i se cuvenea: opoziţia Românilor a fost atât de hotărîtă, încât chiar şi guvernul a trebuit să se încredinţeze că sunt lucruri, care în România nu se pot face, să se supună cererii publice şi să schimbe politica sa echivoacă cu una mai hotărîtă.

Acum şi numai acum guvernul a acceptat politica bazată pe încrederea în bunăvoinţa marilor puteri dela apus, politica, care bărbaţii politici mai serioşi o susţineau înainte de izbucnirea războiului şi mai ales cu ocaziunea discutării convenţiei dela 4 Aprilie.

Acum însă era prea târziu.

Convenţia dela 4 Aprilie a fost un act izvorît din neîncrederea Românilor în puterile dela apus. îndeosebi pentru Englitera, Franţa şi Austro-Ungaria, încheierea acestei convenţii este un păcat, pe care Românii vor trebui să-l ispăşească.

În urmă Românii au luat parte la războiu şi au dovedit lumii că sunt un popor trainic şi vrednic de încredere. Nu însă în asemenea împrejurări, nu dând ajutor Ruşilor strâmtăraţi trebuiau să dea Românii această dovadă, şi în deosebi Englitera, Franţa şi Austro-Ungaria, deşi recunosc virtuţile oştenilor români, nu vor ierta pe Români pentru păcatul de a fi contribuit atât de mult la biruinţa Ruşilor.

Astăzi România stă înaintea Europei întrunite în Congres.

Acest Congres are să reguleze orientul potrivit cu interesele deosebitelor puteri europene şi această regulare s’ar fi făcut cu mai multă lesnire dacă Ruşii nu ar lua parte la Congres ca biruitori, ci ca biruiţi. Ar fi biruit Ruşii şi fără ajutorul Românilor, ar fi biruit poate chiar contra Românilor; acea Rusie însă, care ar fi biruit, fără de ajutorul Românilor, acea Rusie nu ar fi atât de stăruitoare ca şi aceea care astăzi stă faţă cu Europa.

În zadar! Românii au dovedit că sunt un popor plin de putere, dar un popor care dispune de puterile sale în contra intereselor sale si în aceeaşi vreme în contra intereselor europene; el stă înaintea Congresului ca înaintea judecătorilor săi.

Două sute de ani sunt, de când Rusia înaintează mereu spre miazăzi, două sute de ani lumea muscălească şi cea musulmană se află în luptă necurmată, şi acum, când se apropie timpul, ca să se curme lupta între musulmani şi muscali şi să înceapă o altă luptă între muscali si lumea modernă, noi, poporul, pe care lumea modernă ne-a ales de reprezentant al său, ne-a răsfăţat, ne-a legănat în cele mai îndrăzneţe iluziuni, noi am vărsat sânge şi am jertfit averi spre a face ca Ruşii să înainteze la porţile Constantinopolului şi ca lupta între ei şi lumea modernă să urmeze cât mai curând.

A trecut o sută de ani de când Austria se pregătise pentru lupta pe care o prevedea încă acum o sută şi cincizeci de ani, şi astăzi simte la hotarele dela răsărit un popor ce se numeşte latin şi totuşi e capabil de a se lupta contra intereselor civilizaţiei latine şi pentru biruinţa lumii muscăleşti.

Abia douăzeci de ani a trecut de când Europa biruitoare a încredinţat poporului român paza Gurilor Dunării punându-l stăpân pe Basarabia şi creindu-i o poziţie spre a se putea desvolta şi spre a aduna puteri pentru o luptă contra Rusiei, şi astăzi Românii stau înaintea Europei şi cer drepturi pe baza titlurilor câştigate la Plevna şi la Rahova, stau ca aliaţi ai Ruşilor înaintea acelora, pentru care burinţele Rusiei au fost nişte izvoare de nedumerire.

Dar, dovadă sunt faptele petrecute, că nu poporul român e vinovat. El dela început până în ziua de astăzi a fost pătruns de misiunea sa, şi singura lui vină ar fi că s’a supus necesităţilor, pe care cu voe ori fără de voe le-a creat guvernul. Această vină e însă o dovadă despre spiritul de disciplină a Românilor. Românii nu puteau să creeze Europei noui greutăţi. Îndată ce Ruşii au trecut hotarele şi guvernul român se pusese la dispoziţiile Rusiei, Românilor nu le rămânea decât să facă ce au făcut totdeauna: să decline orice răspundere, să protesteze şi să renunţe de bună voie.

Şi astăzi cestiunea e pusă cum a fost dela început.

Românii pot să piardă Basarabia şi pot chiar să câştige în schimb Dobrogea; atârnă dela învoirea puterilor europene; ei însă nu vor pierde din vina lor, nu vor renunţa, nu se vor lepăda de tradiţiile lor, ci vor urma pe calea croită de veacuri.

Cestiunea română e o cestiune europeană, şi dacă puterile europene ar sacrifica interesele României, ar nesocoti interesele lor proprii; acesta e rezultatul faptelor istorice expuse în această dare se seamă. De două sute de ani bărbaţii de stat din imperiul Habsburgilor mereu se pregătesc să întâmpine eventualitatea care astăzi e un fapt împlinit; dacă astăzi Austro-Ungaria ar consimţi ca Rusia să facă din nou pasul spre Dunăre, ea trebue să renunţe atât la Bucovina, cât şi la poziţiile ce ocupă în linia Carpaţilor, deoarece interesele, în virtutea cărora a luat in stăpânirea sa aceste poziţiuni, nu ar mai fi legitime. Austro-Ungaria ar trebui să renunţe la misiunea, ce de două sute de ani caută a împlini în orient, pentru ca să poată sacrifica Basarabia. Şi faţă cu Rusia, Austro-Ungaria reprezintă interesele societăţii moderne.

Dacă cu toate acestea congresul ar ceda stăruinţelor Rusiei şi ar sili pe Români să se retragă din Basarabia, rezolvarea definitivă a cestiunii va rămânea amânată până la un războiu viitor, în care Rusia va fi biruită, iar nu biruitoare.

MONITORUL OFICIAL ŞI IMPRIMERIILE STATULUI
IMPRIMERIA NAŢIONALA, BUCUREŞTI 1941

Vă rugăm să răspândiți acest studiu și să ne semnalați eventualele greșeli de transcriere a textului. Vă mulțumim!

Mihai-Eminescu.Ro




“A rosti numele Basarabia e totuna cu a protesta contra dominaţiunii ruseşti.” BASARABIA în publicistica eminesciană – Un STUDIU de Prof. Theodor Codreanu

Basarabia în publicistica eminesciană

de  Theodor CODREANU


Moto: A rosti numele Basarabia e totuna cu a protesta contra dominaţiunii ruseşti. Numele Basarab şi Basarabeni exista cu mult înaintea vremii în care acest pământ devenise românesc; acest nume singur este o istorie întreagă.
Eminescu

Această nouă carte despre Eminescu s-a născut dintr-un studiu de mai mici dimensiuni, publicat în 2012 în revista Limba română de la Chişinău, fiind prilejuit de împlinirea a două veacuri de la raptul Basarabiei petrecut în anul 1812. – Ed. Junimea

1. Un număr nefast

Theodor Codreanu

Se pare că numărul 28 a fost nefast Basarabiei şi lui Eminescu, deopotrivă. Cu siguranţă, între toţi marii intelectuali români Eminescu a fost acela care a iubit şi a înţeles cel mai profund Basarabia, pentru că poetul a iubit deopotrivă toate provinciile locuite de români, pe care le-a cunoscut nu numai la nivel livresc, ci şi străbătându-le cu piciorul şi cu alte mijloace, cum n-a mai făcut-o altcineva. Într-un concept de articol (mss. 2264, p. 282r), poetul vorbeşte de „pierderea iubitei Besarabia”, în împrejurările negocierilor de la Berlin din vara lui 1878. Pe bună dreptate, în 1932, D. Murăraşu, care a realizat prima sinteză de sine stătătoare privitor la naţionalismul lui Eminescu, putea conchide că autorul Luceafărului a fost „cel mai îndrăgostit scriitor al nostru de tot ce-i românesc”1. Nimic fals, nimic demagogic în cuvintele de pe fila 65r a mss. 2257: „Ce să vă spun? Iubesc acest popor bun, blând, omenos, pe spatele căruia diplomaţii croiesc carte şi rezbele, zugrăvesc împărăţii despre cari lui neci prin gând nu-i trece, iubesc acest popor care nu serveşte decât de catalici tuturor acelora ce se-nalţă la putere, popor nenorocit care geme sub măreţia tuturor palatelor de gheaţă ce i le aşezăm pe umeri.”. Firesc, de vreme ce Eminescu a întrupat arheul românităţii în toată plenitudinea lui, dându-i contur conceptual ontologic, pornind, deopotrivă, din filozofia greacă a lui Platon şi Aristotel, din Johann Baptista van Helmont şi Dimitrie Cantemir, dar şi din imaginarul poporului român aşa cum s-a cristalizat el în cel mai enigmatic basm popular, Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, basm pe care l-a comentat în două articole, conchizând că în protagonistul Făt-Frumos s-a întrupat arheul / memoria românităţii, eroul-arhetip fiind singurul care-şi aminteşte, în ultima sa călătorie spre casă şi părinţi, de tot ce-a fost, timp de secole, pe meleagurile străbătute. Or, la nivel cărturăresc, e chiar rostul istoricului şi al istoriei. De aceea, Nicolae Iorga, în 1934, era uimit de profunzimea cu care Eminescu a recitit istoria românilor şi istoria europeană, în genere, depăşindu-i pe contemporani: „Eminescu stăpânea cu desăvârşire cunoştinţa trecutului românesc şi era perfect iniţiat în istoria universală; nimeni din generaţia lui n-a avut în acest grad instinctul adevăratului înţeles al istoriei, la nimeni el nu s-a prefăcut ca la dânsul într-un element permanent şi determinant al întregii lui judecăţi. E uimit cineva astăzi, după adăugirea unui imens material de informaţie şi atâtor sforţări ale criticii, când constată cât ştia, cât înţelegea acest om, şi gânditorul politic trebuie să admire ce mare era puterea lui de a integra faptele mărunte şi trecătoare ale vieţii publice contemporane în maiestuoasa curgere a dezvoltărilor istorice. Nu e de mirare că un asemenea limbagiu care ar fi onorat orice ţară de veche cultură n-a fost priceput de contemporani cu o pregătire aşa de slabă, a căror minte nu se ridică la recunoaşterea aceloraşi adevăruri eterne”. Şi nu e de mirare, deoarece Eminescu îmbina maiestuos faptul istoric cu intuiţia ontologică întru Archaeus.

Iar acum se cuvine să mă întorc la nefastul număr 28 care-l leagă, indescifrabil „cabalistic”, de destinul Basarabiei. Joseph de Maistre (1753-1821), una dintre minţile strălucite ale Franţei antimoderne2, se afla, în 1810, la Petersburg. Cu intuiţia lui politică, iată ce nota: „Je suis tenté de croire que tout finira par un morcellement de la Moldavie, pour satisfaire l’honneur ou ruiner une province.”3. Aşadar, cu doi ani înainte de a doua sfârtecare a Moldovei (prima se produsese în 1775, prin raptul Bucovinei de către Imperiul Habsburgic), ţarul Alexandru I pregătea intens terenul pentru o nouă rupere din trupul Moldovei lui Ştefan cel Mare, jinduind a pune graniţa pe Siret, dacă nu să cucerească toate „proprietăţile” din zonă ale Imperiului Otoman, spre a reface, chipurile, vechiul Bizanţ sub sceptrul ortodoxiei pravoslavnice. Joseph de Maistre pricepuse limpede că, sub pretextul „onoarei” (ce fel de onoare?), Rusia ruina o provincie a Moldovei. Iar începutul ruinei s-a declanşat, după câţiva ani de „diplomaţie”, la 28 mai 1812, ţarul renunţând la graniţa pe Siret, dar, prin trădare şi corupţie (cu ajutorul Dragomanului Porţii Otomane), şi-a extins conceptul geografic de Basarabia (partea sudică a Moldovei dintre Gurile Dunării şi ţărmul Mării Negre) până în nord, la Hotin şi marginea estică a Bucovinei căzute sub habsburgi. Şi, ca un făcut, tot într-o zi de 28, dar în iunie 1940, Basarabia va fi din nou invadată de către moştenitoarea Rusiei ţariste, Uniunea Sovietică. Iar între aceste date nefaste, tot pe un 28 iunie, dar 1883, s-a produs începutul ruinei/ruinării geniului eminescian la „Caritatea” lui Al. Şuţu. Paradoxal, era totuşi prea târziu, fiindcă ziaristul de la „Timpul” spusese ce era de spus: adevărul despre Basarabia şi despre ruinătorii ei interni şi externi. El, acest adevăr, arde astăzi mai mult decât vreodată, chiar în pofida indiferenţei multor politicieni şi intelectuali de pe ambele maluri ale Prutului.
2. Cinismul imperial
Napoleon îşi afirma astfel cinismul politic al cuceririlor: „Voi cuceri pământuri, că istorici care să dovedească ale cui sunt avem.” Dar dacă în cazul său istoricii măsluitori n-au prea avut de lucru, din pricina efemerităţii imperiului napoleonian, principiul, chiar neformulat ca atare, a funcţionat perfect în cazul cuceririlor ruseşti, fiind preluat, cu succes, de către Ucraina de după destrămarea Uniunii Sovietice. Ceea ce s-a produs printr-un act fraudulos a devenit garanţie a apartenenţei „dintotdeauna” a Basarabiei la imperiul rusesc, apoi sovietic. Poate că nu este lipsit de interes să evocăm, pe scurt, povestea răpirii Basarabiei4, în contextul războiului ruso-turc dintre 1806-1812. Sankt Petersburgul a ocupat vremelnic Principatele Moldova şi Valahia, având „acoperire” în Congresul de la Tilsit, 1807, când Alexandru I se înţelesese cu Napoleon I pentru o împărţire a Imperiului Otoman, Rusiei revenindu-i Moldova şi Ţara Românească. (Nu era o prefigurare a Pactului Ribbentrop-Molotov?) Dar Moscova a renunţat, momentan, la a-şi statornici puterea în Principate din pricina pregătirilor lui Napoleon de a ataca Rusia. Într-o carte a lui Leon Casso5, tradusă în româneşte abia în 1940 de Şt. Gr. Berechet şi folosită de Gh. I. Brătianu în invocata lucrare despre Basarabia, se preciza în legătură cu planurile ţarului: „În 1806, am crezut că vom cuceri cele două Principate fără lupte şi că vom organiza din ele patru guvernăminte ruse. Împrejurările ne-au silit, până la sfârşit, să ne mulţumim cu un câştig mai modest. Din ceea ce am dobândit, am alcătuit provincia (oblasti) Rusiei.”6. Într-adevăr, la 15 aprilie 1810, Rusia anunţa că vrea ambele Principate, Projuranschi detaliind un proiect administrativ în patru gubernii: Basarabia, Moldova, Oltenia şi Muntenia. Când Kutuzov ieşea victorios la Slobozia, 2 octombrie 1811, el iniţia tratative cu Poarta la Giurgiu, restrângând dorita graniţă de vest a Rusiei pe Siret, apoi, în anul următor, tratativele s-au mutat la Bucureşti, având loc în Hanul lui Manuc, unde Kutuzov a micşorat pretenţiile doar la Basarabia. Amiralul Pavel Vasilievici Cicagov, trimis de ţar să încheie pacea cu orice preţ, chiar renunţând la orice pretenţii teritoriale, a ajuns, se spune, prea târziu, preluând ceea ce realizaseră ceilalţi delegaţi. „Constrângerile” veneau, în speţă, de la ameninţările invaziei napoleoniene. Rusia, deşi gata să renunţe la orice pretenţii, s-a folosit totuşi de presiunile Angliei, care postase în Bosfor o flotă, Poarta fiind silită de a încheia pacea cu Petersburgul. Or, tocmai această ciudată Pace de la Bucureşti va fi folosită de Rusia pentru a recurge la coruperea diplomaţilor care negociau: între alţii, dragomanul Dimitrie Moruzi, Panaiot, fratele său, Manuc-bei (proprietarul celebrului Han), toţi în cârdăşie cu Capudan paşa Ramiz. Panaiot Moruzi nu a dat Porţii o scrisoare de la Napoleon prin care acesta cerea imperativ „să nu facă pace cu nici un preţ” (Alexandru Boldur). Între timp, Kutuzov a pus pe masa tratativelor nişte hărţi măsluite care ar fi venit, chipurile, de la Napoleon. Delegaţia rusă cumpărase mai demult pe dragomanul Porţii, Dimitrie Moruzi. Preţul trădării marelui dragoman, în context, a fost promisiunea unei moşii în Basarabia, în valoare de 100.000 de lei aur şi a unui inel de aur încrustat cu briliante, foarte valoros, de 15.000 de piaştri. Delegaţia, cu toate că avea şi din partea sultanului Mahomed II sarcina „să nu accepte cedări teritoriale”7, tocmai vânzare a făcut. Rareori s-a întâmplat ca o delegaţie oficială, în tratative de anvergură, să fie cumpărată de adversari „la grămadă”. Diplomaţia rusă a reuşit, fiindcă atât Mustafa IV, cât şi succesorul său Mahmud / Mahomed II au avut încredere în armeni şi greci. Amiralul Cicagov, devenit conducătorul delegaţiei ruseşti, a confirmat, ulterior, coruperea lui Dimitrie Moruzi. Manuc-bei (şi el armean) era atât de abil, încât, numit de sultan domn al Moldovei, a refuzat în favoarea antecesorului Scarlat Callimachi. Şi asta fiindcă juca, simultan, şi în favoarea Rusiei în timp ce negocia cu partea rusească, din însărcinarea lui Mustafa Paşa. Nu e de mirare că Alexandru I îl decorase, în 1810, cu ordinul „Sfântul Vladimir”, gradul III.
Cât priveşte viclenia asimilării părţii de sud a celor trei judeţe, cunoscute ca Basarabia, cu întreaga jumătate estică a Moldovei, aceasta a fost ideea lui Gaspard Loius Andrault, conte de Langeron, pus şi el în slujba ţarului Alexandru I. Dragomanul Moruzi a „confirmat” şi validat, contra cost, în documente, minciuna lui Andrault. Încât Poarta s-a văzut de două ori înşelată, iar Moldova grav păgubită. Sultanul s-a indignat, fireşte, împotriva trădătorilor, atitudinea lui fiind susţinută şi de diplomaţii francezi la Istanbul, dar faptele erau consumate.
Prin Tratatul de la Bucureşti, semnat la 28 mai 1812, se „consfinţea” ocuparea Basarabiei, în noua ei înfăţişare extinsă abuziv, de către ruşi. Dimitrie Moruzi va fi decapitat, pentru înaltă trădare, lângă Şumula, pe 26 octombrie 1812, iar şase zile mai târziu – Panaiot, fratele său, la Istanbul, urmându-le Capudan paşa Ramiz, la 25 noiembrie 1813, lângă Bucureşti, la Colentina. În schimb, Manuc-bei, mai prevăzător, a avut noroc, fugind în Transilvania, iar de acolo la Viena, unde a stat până la încheierea Congresului (1814-1815), după care s-a retras la moşia de la Hânceştii căzuţi sub ruşi, bucurându-se de privilegii şi onoruri, primind vizite de la înalţi demnitari, precum contele Benijsen şi prietenii săi Rusievici şi Bahmutov. Alexandru Moraru citează din scrisoarea arhiepiscopului armean Grigor Zacarean, din 23 iunie / 5 iulie 1817, în care se evocă moartea lui Manuc-bei, provocată de un infarct, tocmai în timpul vizitei celor amintiţi mai sus (20 iunie 1817). Manuc-bei a fost înmormântat la Hânceşti. Infarctul se produsese după ce a vrut să arate musafirilor cum se călăresc armăsarii arăbeşti pe care îi avea, mândrindu-se nevoie-mare cu ei.
Astfel s-a pecetluit vânzarea Basarabiei. Zadarnic au protestat boierii moldoveni (reuniţi în Adunarea de pe 26 octombrie 1812) pe lângă domnitorul fanariot Scarlat Callimachi, despre care se spunea că ar fi fost filofrancez. Ruşii deja tratau provincia ca pe o gubernie care li se cuvenea. Se pregătiseră şi „spiritualiceşte”, prin biserică. Încă din 1808 restauraseră dioceza de la Cetatea Albă, impunând la conducere pe viitorul mitropolit Gavril Bănulescu-Bodoni, originar din Transilvania (Bistriţa), dar şcolit la Kiev. Deşi intrat în proiectul rusesc, Gavril Bănulescu-Bodoni va încerca să conserve, o perioadă, spiritualitatea creştină românească a Basarabiei până în 1821, când a murit.
3. Răul dinlăuntru
Eminescu nu se mulţumeşte doar cu explicaţia unor asemenea acte de trădare, care au pricinuit nenorociri peste nenorociri teritoriilor româneşti de-a lungul secolelor. El încearcă să facă lumină de ce o etnie atât de numeroasă, comparabilă, după Herodot, cu „inzii”, traco-dacii, din care se trag românii, au stat în istorie sub Zodia Racului (vezi Doină) şi n-au preluat de la romani spiritul imperial, precum au făcut alte naţii din Europa şi Asia, deşi înzestrarea nativă a indivizilor compunători o recomanda cu asupra de măsură la un alt destin istoric. În faţa realităţii, Eminescu a comparat latinitatea orientală cu o insulă mereu roasă pe margini de slavi şi de alte etnii. De ce a nimerit românitatea într-un veritabil „triunghi imperial al Bermudelor”, „în calea tuturor răutăţilor”, după spusa cronicarului? Fiindcă, într-un fel, moştenirea tracică a fost mai puternică decât cea romană. Herodot a subliniat principala meteahnă a tracilor: dezbinarea. El profetiza că nu vor fi niciodată puternici, fiindcă nu sunt uniţi. Pe acest fond arhemioritic s-au născut şi structurile statale româneşti, încât, de la bun început, triunghiul imperial extern s-a „interiorizat”, iar lipsa de unitate a dus la crearea a trei state româneşti. Spre deosebire de statele puternice din Europa şi Asia, românii şi-au croit organizarea statală după un soi de „democraţie” medievală concretizată în monarhiile elective. Monarhia electivă seamănă izbitor cu matricea dezbinării mioritice a fraţilor care se ridică împotriva fratelui, moştenind păcatul fratricidului biblic al lui Cain şi Abel. Balada Mioriţa încifrează rezolvarea crizei sacrificiale8, mitul devenind de o rară complexitate prin soluţia creştină a nunţii cosmice, specifică spiritului creştinismului cosmic răsăritean, despre care a scris pagini esenţiale Mircea Eliade (Mioara năzdrăvană)9. Numai că elitele politice şi culturale n-au avut, decât arareori, apetenţa înţelegerii mitului naţional. Deşi nu s-a ocupat special de Mioriţa, Eminescu a pus în concept ceea ce balada punea în imagine artistică. Gândirea lui politică pleacă chiar de la realitatea dezbinării mioritice translatată în domniile elective. Textul fundamental este excepţionala conferinţă din 1876, Influenţa austriacă asupra românilor din Principate. Acolo şi în alte texte, poetul elaborează teoria golului etnic (prefigurată încă de Dimitrie Bolintineanu), despre care am scris şi în Modelul ontologic eminescian (1988-1992)10.
Celor care au văzut sau mai văd în Eminescu un „naţionalist fanatic”, trebuie să li se răspundă că poetul a fost atât de profund în problemele naţionale fiindcă a judecat deopotrivă cu inima şi cu mintea, normă pe care el o formulează în varii contexte, după principiul, devenit şi maiorescian, al naţionalităţii în marginile adevărului11. Iată ce spune chiar în amintita conferinţă din 1876: „Dar tocmai fiindcă influenţa austriacă se prezintă ca o ţesătură foarte complicată de cauze şi efecte, încât fiecare individ din ţara noastră trăieşte sub presiunea ei, de aceea cu cât ne iubim mai mult patria şi poporul, cu atâta vom trebui să ne înarmăm mintea cu o rece nepărtinire şi să surescităm cugetarea, căci uşor s-ar putea să falsificăm vederea acestei călăuze destul de credincioase şi să [ne] agităm cu vehemenţă prin întuneric, în luptă cu fantasme. Inimă foarte caldă şi minte foarte rece (s. – Th.C.) se cer de la un patriot chemat să îndrepteze poporul său, şi fanatismul iubirei patriei, cel mai aprig fanatism, nu opreşte defel ca creierul să rămâie rece şi să-şi îndrepteze activitatea cu siguranţă, să nimicească adevărata cauză a răului şi să o stârpească cu statornicie de fier.”12.
Înarmat cu asemenea concepţie, Eminescu procedează ca un chirurg dăruit integral sănătăţii pacientului. Şi el porneşte de la răul dinăuntru, văzând că acela din afară este nutrit şi augmentat de primul. Iar acest rău, ecou ontologic al antitezelor monstruoase (sau dublul monstruos, cum îl va numi Girard), a fost, de la întemeierea statelor româneşti, domnia electivă, lăudată de publiciştii superficiali, observă poetul, ca pe un fel de „democraţie” a boierilor13. Ţările în care a dominat monarhia electivă au fost mereu în primejdie de a fi înghiţite de monarhiile ereditare din vecinătate, cum s-a întâmplat cu Polonia şi cu Ţările Române. Ele au fost condamnate la mediocritate şi la subistorie. Perioadele de stabilitate şi de înflorire ale Principatelor s-au produs când modul electiv al domnilor a fost înlocuit, pasager sau bune perioade de timp, cu principiul eredităţii, cum s-a petrecut sub Basarabi şi Muşatini. Miracolul domniei lui Ştefan cel Mare (echivalentul domniei lui Mircea cel Bătrân, în Ţara Românească) pe acest fond s-a produs: „De la 1459-1504 se văd din nou efectele stabilităţii. A fost domnia cea mai glorioasă a Moldovei. El nimiceşte influinţele străine de dinafară cu sabia şi cu isteţia. Şi cu toate aceste se ştie din relaţiile medicului veneţian că, cu toată gloria şi lunga sa domnie, Ştefan a trebuit să asigure prin călău urmarea fiului său pe tron. Cu venirea lui Ştefan cel Tânăr pare a fi prins oarecare slabe rădăcini legitimismul luminatei roade de Muşatin. Însă acesta moare otrăvit de chiar Doamna sa, înţeleasă cu boierii.”14. Discordia dintre boieri a produs necurmate lupte pentru tron, meteahnă care va fi moştenită în pseudodemocraţia din secolul al XIX-lea şi din cele următoare. Lipsind legitimismul domnesc în stare să menţină echilibrul între antitezele din sânul aristocraţiei, discordia a produs un gol etnic pe care s-au grăbit totdeauna să-l umple străinii. Boieri ambiţioşi veneau să cucerească tronul cu ajutor străin, meteahnă exploatată magistral de Imperiul Otoman sute de ani. Când Dimitrie Cantemir a crezut că se poate îndrepta către alt stăpân, în 1711, iluzionându-se că ţarismul este un imperiu civilizator (ca ortodox ce era), el a produs schimbarea domniilor pământene cu cele fanariote: „Discordia dinlăuntru, lipsa unor dinastii constante au transformat ţara aproape în paşalâc.”15. Cantemir a căzut în capcana propriei teorii a celor două tipuri de imperii, teorie definitivată în studiul Monarchiarum physica examinatio (1714). Cărturarul împărţea imperiile în civilizatoare şi în imperii-avorton. Din prima categorie – Imperiul Roman, din a doua – Imperiul Otoman. Monarhiile civilizatoare compensează opresiunea prin beneficii ale civilizaţiei şi culturii. În schimb, monarhiile-avorton sunt parazitare, fără să producă niciun beneficiu pentru cuceriţi. Teoria lui Cantemir nu era lipsită de adevăr, numai că el a considerat că imperiul ţarist, aflat în expansiune sub stindard creştin, este un imperiu la antipodul celui turcesc, adică unul civilizator. Mai mult de-atât, trăind mulţi ani la Istanbul, a priceput că imperiul este în decădere, imagine pe care o va contura şi în capodopera lui Incrementa atque decrementa aulae othomanicae. Acestea au fost şi pricinile pentru care el s-a grăbit, în 1711, să facă nechibzuita alianţă cu Petru cel Mare. N-a avut răbdare să-şi întărească economic, politic şi militar ţara şi s-a bazat pe ajutor străin. Armata cu care s-a prezentat în bătălia de la Stănileşti, lângă Huşi, a fost una improvizată, neinstruită, alcătuită din lefegii adunaţi de pe toate drumurile, căci Rusia promisese suportarea cheltuielilor militare. Iar tratatul încheiat cu ţarul avea capcane, deşi, textual, părea să-i garanteze graniţele şi independenţa. Eminescu a fost uimit că o minte atât de strălucită ca a lui Dimitrie Cantemir a putut fi atât de mioapă în plan politic, încălcând până şi ultima poruncă a lui Ştefan cel Mare că, în caz de nenorocire, e de preferat ca ţara să fie închinată turcilor, mai cinstiţi decât ruşii, polonezii, austriecii sau ungurii. Şi iată consecinţele, culminânde cu cele două rapturi din trupul Moldovei: „Sub domnii fanarioţi, care erau trimişi pe un timp anumit şi care aveau numai titlul de domn şi pomenirea în biserici, nicidecum însă consistenţa monarhică, puterea centrală a statului e curat nominală. Chiar dacă unul dintre ei cerca a fi altceva decât ceea ce era în împrejurările date, viaţa şi averea îi erau în pericol. Dările grele, pentru care nu se da naţiunii nici o compensare, erau dări pentru îmbogăţirea personală şi armata nu mai exista de fel. Moldova pierde două provincii. Pierde vatra aşezării ei, stupul de unde au pornit roiurile care au împoporat Ţara de Jos, mormintele domnilor, vechea sa capitală, Mitropolia sa veche. Moldovenii au avut nenorocirea de a vedea înstrăinat pământul lor cel mai scump, şi nu prin război – prin vânzare. Într-adevăr, se împărţise Polonia, şi o ţară care trăise în atâtea asemănări cu ea trebuia să aibă şi soarta ei. Totuşi trebuie să constatăm că nici un moldovan n-a putut fi mituit de influenţa morală a Austriei şi că domnul a plătit cu capul protestatarea sa.”16. Eminescu se referă la răpirea Bucovinei şi la protestul lui Grigorie Ghica al III-lea, care a fost decapitat.
Tot prin vânzare va fi pierdută, cum am văzut, şi Basarabia, rolul jucându-l şi de astă dată străinii de neam, în frunte cu dragomanul Moruzi. Numai că acum au protestat doar boierii, domnul fanariot Scarlat Callimachi neavând niciun motiv de rezistenţă, deci neriscând a-şi pierde capul precum domnitorul Grigorie Ghica al III-lea la 1775. „Cu căderea Poloniei şi luarea Bucovinei – continuă Eminescu – se începe o nouă epocă a influenţei austriace: cea care atingea politica esterioară a statelor româneşti se schimbase întru atât, întrucât aceste ţări nu mai însemnau nimic politiceşte şi erau susţinute de Rusia şi Turcia. Ca să revenim la vorba pronunţată de mai multe ori în acest studiu: statele demprejurul nostru care aveau monarhie stabilă s-au cristalizat împrejurul acesteia şi au devenit uriaşe; ţările române, în care acest punct central lipseşte, se închircesc, pierd puterea lor fizică, armata, pierd guvernul lor naţional. Cum se schimbase faţa lucrurilor împrejurul României! Polonia căzuse, în locul ei venise Rusia; Transilvania, cu domnia electivă, căzuse în mâinile Austriei, ungurii erau supuşi, Turcia începuse a slăbi, România, care moştenise de la poloni nestabilitatea, nu mai avea nimic de pierdut decât doar ficţiunea unei espresii geografice, o schemă pentru însemnarea unei adunături de oameni fără legi şi fără cultură. În Moldova [în] special boierimea nu mai semăna de fel cu Nistor şi Grigore Urechi, cu Miron Costin, limba naţională e într-o vădită decadenţă alăturată cu frumoasa şi spornica limbă a cronicarilor.”17.
Iar toate acestea au fost urmările dezbinării dinăuntru, starea reţinută de popor în zicala: Vodă da şi Hâncu ba. De la 1812, Rusia va simula (ca „protectoare” a creştinătăţii) că îi apără pe patrioţii moldo-valahi persecutaţi de Poartă, dar preţul era obţinerea hegemoniei în treburile interne în contra intereselor autohtone şi otomane în Principate. „Mijloacele de dominaţie ale Rusiei – scrie Catherine Durandin, comentând evenimentele de la 1812 – sunt multiple, în măsura în care aceasta reprezintă un refugiu pentru patrioţii Moldo-Valahiei apropiaţi ai grecilor şi ai sârbilor, iar pentru conservatori – fidelitatea faţă de ordine şi tradiţie, flacăra luptei împotriva revoluţiilor. Însă practica politică, abandonarea patrioţilor de către ruşi clarifică situaţiile confuze şi prea marile speranţe ale epocii napoleoniene şi post-napoleoniene. Patrioţii îşi descoperă fragilitatea în faţa unei politici ruse care foloseşte neînţelegerile pentru a-şi stabili hegemonia.”18 Desigur, neînţelegerile intraetnice româneşti.
4. „Cestiunea Orientului”
Vremelnic, între 1856-1877, în urma Tratatului de la Paris din 18 martie 1856, decidenţii europeni au făcut o mică reparaţie Moldovei, judeţele sudice ale Basarabiei retrecând sub jurisdicţia patriei de drept. E o ironie a istoriei că tocmai partea sudică, numită Basarabia, a fost retrocedată. Dar numai şi pentru atât Moscova a pretins că i s-a rănit grav „onoarea”, care va fi invocată ca un laitmotiv şi despre care am luat cunoştinţă prin Joseph de Maistre încă de la 1810. Vorba prozatorului basarabean Ion Iachim: „Rusia se simţea jignită că pământurile româneşti aparţin românilor!”19.
Din păcate, răul din afară va continua să se solidarizeze cu cel din interior. După Unirea de la 1859, metehnele boieriei degradate au supravieţuit în sânul partidelor politice, în ceea ce Eminescu va numi „pătură superpusă”. O analiză a acestei degradări a instituţiei boieriei a făcut Ion Heliade Rădulescu în Echilibrul între antiteze (1869). Eminescu o va adânci, observând că partidele politice din România nu reuşesc să devină partide în sensul european al cuvântului, rămânând fracţiuni care-şi urmăresc interesele personale şi de grup („partide personale şi nu de principii”): „Toate puterile sufleteşti ale generaţiunii sunt absorbite de lupte de partide şi la rândul lor toate partidele nu sunt decât amploiaţi, pe de o parte cei activi, pe de altă parte cei destituiţi. Aceştia se ceartă pe ţara cea de jaf. Modul cum se ceartă îl numesc cu toţii presă.” (Meteahnă conservată şi renăscută, cu o nouă vigoare, după ieşirea din comunism!).
Antiteza monstruoasă dintre partide – spune Eminescu – măreşte golul etnic pe care se grăbesc să-l umple străinii, spre propriile lor foloase. În democraţiile autentice, partidele lasă disputele ideologice deoparte atunci când se iveşte o ameninţare din afară. La noi, un partid îşi ia ca aliat o putere străină pentru a birui împotriva adversarilor interni, aşa cum domnii ambiţioşi de altădată se plângeau la Înalta Poartă şi veneau cu trupe turceşti ca să-şi înlăture contracandidaţii la tron. Costache Negruzzi a surprins această boală în capodopera Alexandru Lăpuşneanul. Dar exemplele sunt numeroase. Nu altfel au început să procedeze partidele politice din epoca modernă. Ceea ce e şi mai îngrijorător e că primii care au sesizat această carenţă etnică au fost străinii. Dimitrie Bolintineanu, în 1858, îl cita pe Saint-Marc Girardin (1801-1873), care, într-un articol din Les Débats, observa: „Toate acele certe şi divizii între români servă să compromită viitorul acestei naţionalităţi înaintea Europei.” Faptul, zice eminescian avant la lettre Bolintineanu, vine din domniile elective: „Modul electif a fost în toate epocele fatal acestor ţări, încă de la începutul epocelor de decădere, căci ambiţioşii ce visau la tron, uniţi cu cei nemulţumiţi după timpuri, au avut recurs la streini. Istoria ne arată un tablou destul de trist. Armiile de invazie streine, în principate, erau mai totdeauna călăuzite de români ambiţioşi. Unii alergau la poloni, alţii la unguri, alţii la turci, alţii la hanul de tătari, cărora le promitea felurite avantage, toate cu perderea dreptului de autonomie al ţărei.”20
Bolintineanu făcea aceste observaţii tocmai în momentul când intelighenţia din Principate se străduia să realizeze o minimă coeziune între combatanţii pentru Unire, ceea ce Eminescu va numi împăcarea antitezelor. Semnalul de alarmă suna astfel la paşoptist: „La toate naţiile există partide de principii sau de dinastii; sunt certe, divizii, pe cât timp aceste certe nu au a da nici o socoteală altei puteri străine; dar din momentul când neamicul strein caută să profite din aceste discordii sau să se apropie de hotarul unei asemenea ţări, urile se uită, pentru un timp, certele amuţesc şi toate partidele, ca un singur corp, se rădică, merge a-şi face datoria; la noi însă, părţile certânde, în asemenea cazuri, rămân divizate, devin instrumentul celor ce lovesc în drepturile ţărei, numai ca să poată lovi partea ce urăşte şi dă astfel lumei cel mai trist exemplu ce ne atrage ura şi dispreţul popolilor. Aceste divizii răvarsă veninul lor în toate faptele noastre politice.”21.
Unirea s-a făcut, în cele din urmă, în pofida restricţiilor impuse, prin Tratatul de la Paris, de către puterile europene, caz fericit de depăşire a discordiei tradiţionale. Situaţie tonică, în care forţele politice n-au mai făcut jocul intereselor străine, ci au urmat „instinctul naţional”, dovadă că discordia nu este o maladie incurabilă la români. Dar aceasta va reveni curând între partide şi a fost rândul lui Eminescu s-o fulgere chirurgical. Iar următoarea încercare a fost prilejuită de Războiul de Independenţă, soldat cu pierderea celor trei judeţe sudice ale Basarabiei. Politica externă se contura sub problema general-europeană a chestiunii Orientului. Se profilau trei soluţii: austriacă, rusească şi grecească22. Pe toate Eminescu le scrutează. Un articol din „Curierul de Iaşi”, din 15 iulie 1876, se intitula chiar Cestiunea Orientului. Imperiul Austro-Ungar preconiza „o confederaţie dunăreană, sub protecţia Austriei”, după cum suna propunerea oficiosului „Post” din Viena, sperând că Rusia va renunţa la supremaţie în această zonă geopolitică. Eminescu reacţionează imediat, argumentând că hegemonia Austriei într-o asemenea confederaţie ar fi ruinătoare pentru ţările balcanice: „Robia economică a noastră şi a Orientului întreg, supremaţia culturii extrafine din Budapesta şi Viena, poate fi visul diplomaţilor de la «Post», dar exemplul României ar trebui întipărit în mintea popoarelor de peste Dunăre, ar trebui să li se spună că protectoratul Austriei este echivalent cu sărăcia, cu stoarcerea populaţiunilor prin agenţi economici fără patrie şi că acelea n-ar forma decât terenul de nutriţiune al dezvoltatelor sisteme intestinale de la bursa din Viena.” (Planul unei confederaţiuni balcanice). Eminescu nu neagă beneficiile unei confederaţiuni balcanice, dar aceasta să nu atârne de nicio putere imperială.
Soluţia grecească era ideea amiralului francez Jurien de la Gravière, care credea că elenismul se poate opune în zonă expansiunii ruseşti. Eminescu respinge şi această utopie, în articolul Elenismul, cunoscând bine ce pot grecii care au dominat în Principate în secolul fanariot: „În faptă, predominarea intrigantului şi răutăciosului element grecesc în Orient ar fi o nenorocire şi mai mare decât supremaţia turcească. Demosul grecesc din Antichitate şi până astăzi s-a arătat incapabil de-a construi un stat ca oamenii. În lumea antică, caractere nobile şi mari erau răsplătite de acest demos desculţ şi palavragiu cu ostracismul; imperiul bizantin, venit în urmă, e cuibul vicleniei, deşertăciunii şi corupţiei în toate; noul regat grecesc e o jertfă a celei mai obraznice şi mai ignorante demagogii…”. Că Eminescu avea dreptate în privinţa incapacităţii elenismului modern de a se mai ridica la înălţimea grecităţii antice stă dovadă şi mediocritatea statului de astăzi, ajuns în pragul falimentului financiar.
Panslavismul venea, la rându-i, cu geopoliticienii lui, între care N. I. Danilevski, autorul unei cărţi de răsunet Rusia şi Europa, tipărită la Petersburg, în 1871. Danilevski se dovedea un filozof al geopoliticii pătrunzător, având o teorie proprie despre mesianismul rusesc în contrapondere cu lumea germană. Îi vedea pe germani moştenitorii Romei, iar pe slavi – moştenitorii Bizanţului, aflaţi în rivalitate seculară decisivă pentru destinul Europei. În faţa expansiunii noului imperiu romano-german, Rusia n-ar fi putut rezista „dacă providenţa însăşi n-ar fi pus o stavilă puternică şi neînlăturabilă agresiunei germanismului spre Orient”. Această stavilă a fost Islamul, „chemat să puie un veto curentului germanic spre Răsărit, spre a scăpa pe celelalte rase slavice de soarta Poloniei catolizate şi atrase în sistemul Europei apusene cu pierderea puterei dinlăuntru a vieţei sale”23.
Aşadar, Danilevski vedea slăbiciunea Poloniei în faptul că s-a lăsat catolicizată, iar nu în sistemul monarhiei elective, cum considera Eminescu. Explicaţia poetului nostru este însă cu mult mai validabilă. Danilevski considera că există trei variante de rezolvare a chestiunii orientale: fie împărţirea Imperiului Otoman între Rusia şi Austria, fie anexarea integrală a Turciei la Rusia, fie refacerea imperiului greco-bizantin sub hegemonie rusească. Altfel spus, cam toate soluţiile trăgeau spuza pe turta imperiului ţarist. Opţiunea lui Danilevski era pentru ultima variantă, prin care Rusia ar fi trebuit să conducă, din Constantinopol, Cehia, Sârbo-Croaţia, Albania, Banatul, Bulgaria, România (inclusiv cu Bucovina şi Transilvania, plus Basarabia, în locul lor Rusia oferindu-şi Delta Dunării şi Dobrogea), Grecia, cu insulele aferente, Ungaria, Ţarigradul, cu Rumelia, ţărmurile asiatice ale Bosforului, ale Mării Marmara şi Dardanelelor, peninsula Galipoli, insula Tenedos. „Constatat este – zice poetul – că această carte a d-lui Danilevski este o copie îndestul de credincioasă a opiniunii publice din Rusia şi că ideile dezvoltate în ea nu sunt visurile unui filozof, ci idealul istoric al uriaşei puteri de la nord.”24
Eminescu atrage atenţia românilor şi Occidentului, în 1876, că năzuinţele expansioniste ruseşti nu sunt simple visuri, ci voinţa de a face istorie, voinţă pe care Occidentul începe s-o piardă, dând dovadă de oboseală, cufundat în dulceaţa civilizaţiei, bunăstării şi culturii. Întrevedea el ceea ce, la începutul secolului al XX-lea, un Spengler va numi „declinul Occidentului”? „Teoriile aceste – continuă Eminescu – nu sunt lipsite de oarecare măreţie şi de o manieră de a privi istoria universală într-un mod specific slav. În orice caz ni se pare ciudat cum noi, românii, care trăim lângă Dunăre, suntem cu totul cufundaţi în ideile Occidentului, pe când din toate părţile împrejuru-ne pulsează o viaţă istorică care în dispoziţia ei generală se deosebeşte atât de mult de istoria Occidentului. Câteodată ar trebui cel puţin să ni se pară că suntem o muchie de despărţire între două lumi cu totul deosebite şi că este în interesul nostru de a cunoaşte amândouă lumile acestea. Occidentul îl cunoaştem îndestul. Misiunea sa în Orient este cucerirea economică, proletarizarea raselor orientale prin industria străină, prin robirea sub capitalul străin. Cealaltă parte a lumii o vedem din contra mişcată nu de un curent economic, ci de unul istoric şi religios, care nu poate lipsi de a exercita de o mare atragere asupra popoarelor economiceşte puţin dezvoltate din Peninsula Balcanică, pentru cari credinţele bisericeşti şi idealele istorice sunt încă sfinte, nefiind pătate de materialismul modern.”25
Jurnalistul de la „Timpul” regreta că teoreticienii occidentali nu răspund pe măsură provocării panslaviste. Marile popoare ale Europei au început să slăbească din pricina luptelor interne stimulate de democraţia modernă: „Oricât de însemnate ar fi succesele lor în afară, înlăuntru reapare după încheierea oricărei păci sămânţa vecinic vie a dezbinării”26. Mai mult de atât, după fiecare înfrângere, statele occidentale îşi schimbă „curentul lor istoric” şi modul de a vedea lucrurile, spre deosebire de consecvenţa politicii ruseşti: „C-un cuvânt statele Europei lucrează în mod cazuistic, se schimbă în afară cu orice schimbare dinlăuntru, nu au acea fixitate energică pe care-o manifestează Rusia. Această din urmă putere este poate unica care, bătând, s-au lăţit, bătută, n-au pierdut nimic, sau aproape nimic, căci înlăuntrul ei toate s-au făcut pe încetul, fără nici un fel de săritură; nici o bătălie pierdută n-a făcut-o să piardă ţinta fixată înainte de-o mie de ani încă, ea nu vede cu alţi ochi decât cu aceiaşi pe care-i avea la întemeierea uriaşei sale puteri.”27 O vreme, Austria a ţinut piept înaintării spre Orient, contracarând panslavismul: „Austria câştigase pe acest teren mult. Cu toate acestea videm şi aici că influenţa austriacă în Orient cedează încet-încet celei ruseşti, cum Rusia câştigă provinţie după provinţie, cum le liberează cel puţin de sub domnia turcească, cum în această liberare e secundată de puterile Europei, de engleji, de franţuji ş.a.”28.
STUDIUL CONTINUĂ DUPĂ NOTE
Note
1 D. Murăraşu, Naţionalismul lui Eminescu, ediţie realizată de Stancu Ilin, Editura ATOS, Bucureşti, 1999, p 169.
2 Cf. Antoine Compagnon, Les Antimodernes. De Joseph de Maistre à Roland Barthes, Gallimard, Paris, 2005.
3Apud G.I. Brătianu, La Bessarabie. Droits nationaux et historiques, Bucarest, Institute d’Histoire Universelle „N. Iorga”, 1943, p. 33.
4 Vezi G.I. Brătianu, op. cit.; Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, vol. 1-2, Chişinău, 1938-1940; Nicolae Iorga, Luarea Basarabiei şi Moruzeştii, 1910; Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Bucureşti, 1922; C. C. Giurescu, Istoria Românilor, vol. III etc.
5 Leon Cassa, Rosiia na Dunaie i obrazovanie bessarabscoi oblasti, Moscova, 1913. Leon Casso a fost un jurist basarabean, profesor de drept la Universitatea din Moscova şi ministru al Instrucţiei publice în două cabinete ţariste. Versiunea românească a cărţii sale s-a realizat de către Ştefan Berechet sub titlul Rusia şi bazinul dunărean, Iaşi, 1940.
6Apud Ion Agrigoroaiei, Basarabia în acte diplomatice. 1711-1947, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2012, p. 37.
7 Vezi şi Alexandru Moraru, Subteranele istoriei. Rolul lui Manuc-bei în vânzarea Basarabiei către Rusia, www.tribuna-basarabia.ro.
8 Cf. René Girard, La Violence et le Sacré, Paris, Grasset, 1972; Je vois Satan tomber comme l’éclair, Paris, Grasset, 1999, în versiunea românească a lui Ion Doru Branea, Prăbuşirea Satanei, Editura Nemira, Bucureşti, 2006.
9 Vezi Mircea Eliade, De la Zamolxis la Genghis-Han, trad. de Maria şi Cezar Ivănescu, prefaţă, de Emil Condurachi, Bucureşti, 1980.
10 Cf. Theodor Codreanu, Modelul ontologic eminescian, Editura Porto-Franco, Galaţi, 1992.
11 În mss. 2257, se află conceptul de articol Din şedinţele Societăţii „România Jună”. Naţionalii şi cosmopoliţii, din care citez: „Principiul fundamental al tuturor lucrărilor d-lui Maiorescu este după câte ştim noi naţionalitatea în marginile adevărului. Mai concret: Ceea ce-i neadevărat nu devine adevărat prin împrejurarea că-i naţional, ceea ce-i injust nu devine just prin aceea că-i naţional, ceea ce-i urât nu devine frumos prin aceea că-i naţional; ceea ce-i rău nu devine bun prin aceea că-i naţional.” (p. 233v).
12 M. Eminescu, Opere, vol. IX, Publicistică 1870-1877, studiu introductiv, de Al. Oprea, Editura Academiei, Bucureşti, 1980, p. 165.
13Ibidem, p. 168.
14Ibidem.
15Ibidem, p. 169.
16Ibidem.
17Ibidem.
18 Catherine Durandin, Istoria românilor, Editura Institutul European, Iaşi, 1998, p. 80.
19 Ion Iachim, O istorie a expansiunilor ruseşti, Editura Pontos, Chişinău, 2009, p. 105.
20 Dimitrie Bolintineanu, Opere, X. Publicistică, ediţie, note şi comentarii de Teodor Vârgolici, Editura Minerva, Bucureşti, 1988, p. 62.
21Ibidem, p. 63.
22 Pentru amănunte privind analiza chestiunii orientale la Eminescu, a se vedea şi exegeza inedită a lui A. C. Cuza, Mihail Eminescu ca reprezentant al romantismului, vol. I, II, ediţie critică de I. Oprişan, în colecţia „Corpusul receptării critice a lui M. Eminescu”, vol. 23-24, Editura SAECULUM I.O., Bucureşti, 2010, cap. Politica lui Eminescu, vol. II, p. 348-358.
23 Apud M. Eminescu, Opere, IX, p. 240.
24 M. Eminescu, Opere, IX, p. 241.
25Ibidem, p. 241-242.
26Ibidem, p. 239.
27Ibidem, p. 240.
28Ibidem.
5. Către a treia pradă imperială

Eminescu – Gravura a pictorului basarabean Th. Kiriacoff–Suruceanu, Editia de Poezii din 1943 aparuta la Cartea Moldovei

Reamintesc: prima, răpirea Bucovinei de către Austria, a doua, raptul rusesc de la 1812. Acum urma ca Rusia să mai „libereze” o dată Basarabia de la gurile Dunării şi de la Marea Neagră, precum şi ţările din Balcani. Alexandru al II-lea făcea pregătiri intense pentru atacarea Turciei. În 1876, Eminescu oferă dese relatări despre semnele pregătirii războiului. Ziarele ruseşti se întreceau în a sublinia „jertfele” pe care le face Rusia pentru a-i „apăra pe creştini”. Un jurnal chiar ameninţa că dacă ţarul nu va asculta „cea mai populară din mişcările câte s-au întâmplat vrodată în Rusia”, atunci se va striga: „Jos ţarul!”. Şi asta o scria, subliniază Eminescu, un conservativ, adică un „moderat” şi un „politicos”. Problema orientală devenea din ce în ce mai acută şi mai complicată. În Balcani, se produceau rebeliuni împotriva asupririi turceşti, susţinute de Rusia din solidaritate slavă. Carol I se menţine în rezervă faţă de mişcările din Sudul Dunării şi guvernul ia măsuri de a stopa traficul de arme în Balcani. Cuvântul de ordine este neutralitatea, deocamdată. În context, puterile europene fac presiuni asupra Turciei pentru a declanşa reforme care să stopeze nemulţumirile. O intensă activitate diplomatică tatonează terenul situării între Turcia şi Rusia. În România, chestiunea Basarabiei este nod gordian între cei care îndemnau orientarea către Poarta Otomană sau Rusia. În 1928, Nicolae Iorga va aprecia astfel poziţionarea noastră faţă de beligeranţi, comparativ cu a slavilor sud-dunăreni: „Pentru români, turcii nu sunt de văzut. Există o mare diferenţă între atitudinea românilor şi atitudinea slavilor din Peninsula Balcanilor. Pentru slavii din Peninsula Balcanilor, turcul era stăpânul, sau cel puţin vecinul, în vreme ce în România turcul era invizibil.” Altfel spus, România nu avea niciun interes de a se poziţiona alături de Rusia împotriva Turciei. Era, în principiu, şi poziţia lui Eminescu, adept al neutralităţii în conflictul care se profila.

Cum va reacţiona România în această ecuaţie a războiului?, se întreabă Eminescu, la 12 noiembrie 1876: „Unul din pericolele războiului eventual este însă neclaritatea ţinutei României. Guvernul rusesc nu se simte deloc sigur faţă cu românii, a căror afaceri esterne se clatină aproape ca vibraţiunea, aşa încât, dacă România n-ar renunţa singură la neutralitatea ei, pericolul cel mare al războiului ar rămânea înfrângerea acestei neutralităţi. Cu drept cuvânt se-ntreabă deci un ziar dacă această evazivitate a diplomaţiei române e născută din nesiguranţa întâmplărilor sau dacă în ea este un mod cert, care ţine în eşec tendinţele puternicului vecin.”1. Spre a testa terenul românesc şi a face presiuni, Rusia trimite trupe în Basarabia: „În mare apropiere de noi românii se petrec însă înglotirea a şase corpuri de armată. Aceste şase corpuri, compuse din 214.000 oameni, cărora se vor mai adauge 90.000, îşi au ştabul lor general la Chişinău. Vechea cetate moldovenească, Hotinul, împrejurul căruia au avut loc nenumărate bătălii şi care ne aminteşte atât trecutul de glorie cât de cădere a Moldovei, Hotinul va căpăta un parc de artilerie de 92 tunuri.”2.
Devenea clar că România era, pentru Rusia, cheia războiului din Balcani, teritoriul acesteia fiind calea de acces spre Dunăre. În octombrie 1876, Rusia iniţiază primele contacte de la Livadia (în Crimeea), din delegaţie făcând parte I.C. Brătianu, ministrul de război Gheorghe Slăniceanu, mareşalul Curţii şi un aghiotant al regelui Carol I. Ruşii s-au prezentat în frunte cu ţarul, cu Marele Duce Nicolae, cu ministrul de război şi cu generalul Nikolai Ignatiev. O soluţie finală însă nu se materializează. În decembrie 1876, eşuează conferinţa de la Constantinopol, pierzându-se ultima şansă a păcii. România rămânea, în continuare, parte a Imperiului Otoman, ceea ce l-a bulversat de Carol I şi dădea apă la moară Rusiei de a pune condiţia „retrocedării” celor trei judeţe din Sudul Basarabiei. Catherine Durandin consemnează că, la reluarea tratativelor, la Bucureşti, după mărturia lui Nelidov, Brătianu ar fi declarat: „Văd bine că într-o zi veţi sfârşi prin a ne lua înapoi partea din Basarabia care v-a fost luată prin tratatul de la Paris. Înţeleg, am simţit-o la Livadia, este o chestiune de onoare pentru împărat. Dar în acest caz, preveniţi-ne. Spuneţi-mi deschis. Vom căuta compensaţii iar eu aş putea să pregătesc în acest scop opinia noastră publică.”3.
Uimitor cum revine moftul „onoarei” ţarului în privinţa Basarabiei şi cum politicieni de primă mână precum Brătianu sunt gata să cedeze din nou în faţa „motivaţiei”. Cu faţada „onoarei”, Rusia intenţiona să strivească militar, mai întâi, Principatele Unite, ca parte a imperiului turcesc. A fost cauza pentru care Carol I va juca pe cartea Convenţiei încheiate la 16 aprilie 1877. La 22 ianuarie 1877, principele îi scria tatălui său, Carol-Anton: „Oamenii politici de aici sunt mai neliniştiţi decât mine în ceea ce priveşte urmările unui conflict ruso-turc şi asupra subiectului constituit de viitorul României. Eu însă mi-am trasat calea încă de la început: să închei o convenţie militară cu Rusia şi, dacă este necesar, să mă bat împreună cu ruşii împotriva turcilor. Convenţia este gata să fie semnată.”. Prin această hotărâre, Carol I spera că România va fi primită ca beligerant la tratativele de pace. Dar oare nu se repeta situaţia alianţei lui Dimitrie Cantemir cu Petru cel Mare, iar, cu bătaie lungă, în viitor, cu pseudoarmistiţiul de la 23 august 1944? Cu o diferenţă: acum Imperiul Otoman îşi dădea suflarea, pe când Moldova a avut norocul să ia bătaie cu tot cu marele aliat, în 1711. La 1877, asemenea portiţă de scăpare nu mai era. Geniul lui Eminescu a intuit situaţia şi ziaristul va scrie, în contra euforiei şi a curentului general, că acest război a fost inutil, deci potrivnic ţării, că n-a slujit decât expansiunii ruseşti care şi-a „recuperat” partea sudică a Basarabiei. Iluzia că am obţinut independenţa prin arme este spulberată de poet, care arăta că această desprindere de Poarta Otomană era inevitabilă în condiţiile în care imperiul turc îşi trăia ultimele ceasuri. De facto, influenţa Porţii în România devenise cu totul invizibilă, fiind doar formală, cum s-a exprimat Iorga în 1928. Dar parlamentul şi guvernul au ţinut la ipoteza vizibilităţii puterii otomane şi la 9 mai 1877 s-a proclamat solemn „independenţa absolută a României”, declarându-se război Porţii prin asedierea fortăreţei de la Plevna. Aceasta a fost decizia supremă a grupului liberalilor radicali, în numele statului-naţiune. Armata, reînfiinţată de Cuza şi înzestrată de Carol I (în jur de o sută de mii de ostaşi) a dat iluzia redeşteptării eroismului din timpul marilor voievozi. Contribuţia a fost decisivă pentru înfrângerea forţelor otomane, nevoite curând să ceară negocieri de pace. Altfel spus, sosea momentul adevărului alianţei româno-ruse. „Semnarea de către ruşi – sintetizează situaţia Catherine Durandin – a unui armistiţiu şi a preliminariilor de pace cu Constantinopolul în ianuarie 1878 deschide o perioadă dificilă. Români, sârbi şi greci descoperă că Sankt Petersburgul girează, fără a ţine seamă de ei, obiectivele de război prezentate în afara concluziei preliminariilor Păcii de la San Stefano din 3 martie 1878. Proiectul creării unei Bulgarii mari, după care trupele ruseşti ar staţiona timp de doi ani la sud de Dunăre este o sfidare adresată Marilor Puteri, care supraveghează drumul Constantinopolului. Bucureştii nu sunt trataţi ca aliaţi, iar cabinetul de la Sankt Petersburg suspendă corespondenţa diplomatică cu românii.”4
Celelalte urmări se cunosc. Parlamentul României protestează zadarnic împotriva luării Basarabiei. Conservatorii l-au acuzat pe I. C. Brătianu de comportament dictatorial, dar tot ei l-au îndepărtat, cu diplomaţie, pe Eminescu din Bucureşti, singura voce care nu se sfia să spună adevărul, în editorialele de la „Timpul”, privitor la culisele evenimentelor. Atunci, sub pretextul căldurii din Bucureşti, l-au trimis într-o vacanţă la moşia lui Nicolae Mandrea de la Floreştii Gorjului, dându-i-se sarcina să traducă din tratatul de istorie al lui Eudoxiu Hurmuzaki.
Politicienii români se trezesc că Tratatul de la San Stefano este potrivnic ţării, că ruşii îşi rezervau dreptul să ia Basarabia sub falsul pretext că se face schimb cu Dobrogea, deşi se stipula, în art. 19, că Turcia trebuie să cedeze Dobrogea, o veche provincie romanizată, dar eterogenă etnic. Imaginea României era dezastruoasă în faţa Marilor Puteri. Împăratul Germaniei şi cancelarul Bismarck îl considerau pe Carol I un simplu aventurier, oblăduind un guvern de „revoluţionari”, în vreme ce conservatorii moldoveni i-ar fi oprimat pe evrei, refuzându-le cetăţenia în masă. România, între altele, este ameninţată că nu i se va recunoaşte independenţa fără rezolvarea chestiunii evreieşti. Dar e vremea să ne întoarcem la atitudinea ziaristului Eminescu.
Un studiu amplu publică poetul în cinci numere din „Curierul de Iaşi”, în noiembrie 1876, care începe cu o consemnare a hotărârii Consiliului de Miniştri al României „de a face întrebare tuturor puterilor garante, afară de Rusia, ce purtare să păzească România în caz de i se cere din partea guvernului rusesc permisiunea de a trece c-o armată prin ţară. S-a hotărât totodată de a nu răspunde Rusiei la o asemenea cerere decât atunci când vor fi răspuns definitiv puterile la întrebarea României.”5 Eminescu e de părere că o asemenea hotărâre e o tatonare a celor două tendinţe europene: cea de Nord-Est, panslavă, care tindea „a schimba faţa Europei”, şi cea vestică, menţinătoare a statu quo-ului. Răspunsul la întrebarea României va clarifica opţiunea europeană. În cazul dorinţei de menţinere a stabilităţii, puterile occidentale se vor vedea în postura de a-şi apăra cu armele strategia, „fără chiar ca Rusia să poată fi supărată pe noi”. În situaţia unui răspuns evaziv, România şi-ar lua libertatea să hotărască precum e mai bine pentru ea, alegerea cea mai bună fiind, finalmente, crearea acelei confederaţii dunărene pe baza egalităţii dintre naţiuni. Patronatul Rusiei ar însemna câştigul de cauză al soluţiei orientale, pe când al Austriei – al celei occidentale. Eminescu e pentru a treia cale. În studiul amintit, el analizează soluţia occidentală a patronatului Austriei. Şi întrucât contextul geopolitic nu permitea încă refacerea unităţii politice a vechii Dacii, poetul optează pentru menţinerea unităţii de limbă, credinţă şi cultură, singura care garantează, pentru viitor, împlinirea idealului Daciei Mari: „Aşadar idealul românilor din toate părţile Daciei lui Traian este mănţinerea unităţii reale a limbei strămoşeşti şi a bisericei naţionale. Este o Dacie ideală aceasta, dar ea se realizează pe zi ce merge, şi cine ştie dacă nu-i de preferat celei politice.”6. Geniul lui Eminescu înţelege că fondul ontologic al unui popor vine din limbă şi spiritualitate, că atâta vreme cât acestea sunt vii, la oricâte divizări geopolitice ar fi supus teritoriul României, viitorul unităţii politice este asigurat: „Dar ceea ce voiesc românii să aibă e libertatea spiritului şi conştiinţei lor în deplinul sens al cuvântului. Şi fiindcă spirit şi limbă sunt aproape identice, iar limba şi naţionalitatea asemenea, se vede uşor că românul se vrea pe sine, îşi vrea naţionalitatea, dar aceasta o vrea pe deplin.”.
În cei 200 de ani de dominaţie rusească (exceptând scurtele perioade), acesta a fost argumentul-cheie al rezistenţei Basarabiei: „În limba sa numai i se lipesc de suflet preceptele bătrâneşti, istoria părinţilor săi, bucuriile şi durerile semenilor săi.” Cine a spus aceste cuvinte? Eminescu, desigur, dar nu seamănă ele izbitor cu ale lui Grigore Vieru din celebra lui poezie În limba ta? Şi chiar în studiul din care citez emite Eminescu celebrele consideraţii, ieşite din text şi devenite „folclor”: „Daci sau romani, romani sau daci: e indiferent, suntem români şi punctum. Nimeni n-are să ne înveţe ce-am fost sau ce-am trebui să fim; voim să fim ceea ce suntem – români.”7.
Între timp, diplomaţia europeană era în fierbere. Anglia ar fi vrut ca problema orientală să nu ducă la război împotriva Porţii. Lordul Salisbury a fost bine primit la Paris, consemnează Eminescu (la 17 noiembrie 1876), dar nu şi la Berlin, unde el a convenit că Rusia poate ocupa teritoriile „turceşti”, dar temporar, în condiţii stricte, însă Bismarck nu voia să deranjeze „vechile legături ale curţii sale cu Rusia”.8 Ceea ce putea oferi Germania era neutralitatea, în caz de război. Nouă zile mai târziu, Bismarck trebuie să constate că „războiul ruso-turc este inevitabil9, dar nu va renunţa la neutralitate. Totuşi emite opinia că războiul trebuie „localizat”, mai ales pentru a nu afecta Austria.
În şedinţa Camerei din 27 noiembrie, deputatul Nicolae Blaremberg cerea, într-o interpelare, ca guvernul să aducă limpeziri în privinţa păstrării neutralităţii României în raport cu conflictul ruso-turc. „Turcia – adaugă şi Eminescu, aprobându-l – nu mai este primejdioasă pentru noi, dar o alianţă cu Rusia însemnează primejdia absorbirei şi a absolutismului. Toate naţiile Europei, nu numai Rusia, doresc îndreptarea soartei popoarelor din Orient, dar nici o gazetă cuminte n-a susţinut că Orientul trebuie dat pe mâna ruşilor. La ordinea zilei se află două politici, una onestă şi conformă tractatelor, alta aventurieră şi setoasă de cuceriri. Tot ce ni s-ar oferi pentru a renunţa la binefacerile tractatului de la Paris ar fi mic lucru. Nu suntem deloc în poziţia de a opta pentru una din cele două părţi, ţinta noastră e prescrisă de tractatul din Pariz. Când naţia au încuviinţat mijloacele pentru armată, au făcut-o pentru ca soldaţii noştri să apere vatra strămoşească, nu ca să prezenteze arma cuiva, deci tractatul de la Pariz ne impune de a apăra teritoriul nostru contra oricui ar voi să ne calce.”10
Se clarifică din nou poziţia realistă a lui Eminescu. El ştie că această opţiune e în concordanţă cu orientarea paşnică a Europei, nu cu tendinţa aventurieră de cuceriri. La interpelarea lui Nicolae Blaremberg, ministrul de externe a răspuns diplomatic: „Neutralitatea noastră coincide cu dorinţele Europei, dar dacă am fi siliţi a ieşi din ea atunci o vom face-o; în orice caz însă nu vom urmări o nouă direcţie politică fără învoirea reprezentaţiunei ţării.”11. Şi guvernul turcesc declarase că va respecta neutralitatea României şi că linia de apărare va fi malul Dunării. Ministrul credea că puterile europene vor dezbate la conferinţă problema neutralităţii României, oferind garanţii speciale. În context, Eminescu admite că România trebuie să urmeze cea mai bună cale pentru apărarea propriilor interese. Dar ce te faci cu mărturia ciudată a regelui Carol I că el a hotărât, de la bun început, să intre în război alături de Rusia? Nu cumva Bismarck nu greşea considerându-l pe Carol I un aventurier? Dar dacă simpatiile proruse ale Germaniei au înclinat balanţa spre apropierea de Rusia a guvernului României?
În orice caz, la 5 ianuarie 1877, lucrurile păreau să se mai calmeze. Guvernul României protestase pe lângă Poartă împotriva articolelor 1, 7 şi 8 din constituţia turcească, având susţinere şi din partea Austriei şi Germaniei. Savfet Paşa a răspuns conciliant, dând asigurări că „Poarta n-a avut niciodată intenţia de a modifica poziţia escepţională de care se bucură România în puterea tractatelor sale şi că constituţia otomană nu atinge nici într-un fel drepturile recunoscute ale României”12. În plus, Poarta recunoscuse cinci din cele şapte puncte din protestul Principatelor. Mai mult, Eminescu reţine, ca noutate a zilei, o apropiere „foarte energică” a Germaniei de Poartă, „pe baza independenţei României, care ar servi de barieră sub garanţia Germaniei”. Ceea ce însemna păstrarea neutralităţii. Dar ceva misterios şi neprevăzut, desigur, lucrează împotriva acestui drum favorabil în diplomaţia internaţională.
Mai întâi, la conferinţa din 4/16 ianuarie 1877, lordul Robert Salisbury prezintă delegaţiei otomane cerinţele în patru puncte ale delegaţilor europeni, neadmiterea lor ducând la părăsirea Constantinopolului, întreaga răspundere căzând pe umerii Turciei. În cele patru puncte, se revendicau rectificări de graniţe în Balcani, libertatea navigaţiei pe Boiana, neutralizarea forturilor de pe lacul Scutari, numirea, în primii cinci ani, a guvernatorilor din Balcani cu acordul puterilor europene, iar pentru România, evacuarea trupelor otomane, schimb de prizonieri şi amnistierea celor arestaţi politic. Cerinţele, apoi, priveau diferite probleme de organizare internă, libertate religioasă, drepturi la folosirea limbilor naţionale şi la cultură proprie etc. Consiliul convocat de Midhad Paşa a respins, în unanimitate, cerinţele. În răspunsul final, din 8/20 ianuarie, Savfet Paşa a precizat că Poarta poate conveni asupra unor puncte de detaliu, dar nu şi în ce priveşte numirea guvernatorilor şi crearea unei comisii europene de control, căci nu se cadrează cu „onoarea suveranului”. Cum se vede, sultanii şi ţarii aveau ceva în comun: onoarea! Or, ultimele două cerinţe erau considerate esenţiale. Generalul Ignatiev a întâmpinat cu satisfacţie indignată respingerile Porţii, ameninţând că toată responsabilitatea războiului va fi a Turciei. Protocolul final a pus capăt negocierilor şi delegaţiile au părăsit Constantinopolul. „Întrebarea este – reflectă Eminescu pe 14 ianuarie 1877 – cum trebuie privit acest fiasco al conferinţei, această solidaritate aparentă care avea totdeauna drept corelat o nesolidaritate în esenţă?”13
Răspunsul e că Rusia a reuşit esenţialul, transformarea chestiunii orientale în una europeană, dar panslavistă. Sub masca platonismului şi generozităţii, „Rusia au voit să dovedească Europei că rasa mahometană promite tot şi nu dă nimic, că le va lua ochii puterilor cu reforme pe hârtie, iar când i s-ar cere garanţii pentru punerea lor în lucrare ea va refuza pân-în sfârşit. Rusia au început dovada, cauza slavilor de sud a devenit o cauză europeană, îndărătnicia turcilor notorie, încât ruşii, declarând război, îşi vor putea spăla mâinile ca Pilat din Pont, căci au dovedit că turcul e de vină, că el trebuie esterminat.”14. Rusia a jucat aşa de bine în faţa Europei, observă Eminescu, încât lordul Salisbury era cât pe ce să semneze un ultimatum „egal cu al Rusiei către Poartă”. Poetul mai subliniază o nuanţă devenită opinie publică: anume că negocierile n-au avut decât rolul unei tactici a amânării, pentru a pregăti total furia ruşilor în contra turcilor, consacrând legitimitatea războiului. Slavofobia Europei, în acelaşi timp, venea în ajutorul Austro-Ungariei, care sugerează, diplomatic, că românii din Ardeal şi din Bucovina stau bine în imperiu şi că România le-ar face un rău îndemnându-i la unire cu Principatele, căci ar cădea sub barbaria slavă, precum Basarabia.
Pe 2 februarie, generalul Ignatiev făcea presiuni diplomatice asupra Vienei de a-şi preciza poziţia în legătură cu intrarea în război a Rusiei15. Între timp însă Serbia şi Muntenegru negociau cu Turcia, prin intermediul Vienei, apropiindu-se de o înţelegere, încât insistenţele lui Ignatiev aveau noimă, fiindcă tocmai slavii sud-dunăreni puteau strica planurile Sankt Petersburgului. Diplomaţia, spune Eminescu, la 6 februarie, e cuprinsă „de cutremur nervos”16. O telegramă a Agenţiei Havas anunţă, pe 12/24 februarie, că pacea între Serbia şi Turcia e aproape încheiată: „Serbii au primit garanţiile cerute, însă punctele cari ating egala îndreptăţire a evreilor şi numirea unui agent diplomatic turc nu sunt atinse în convenţie.”17 Urma ca după zece zile de la semnare armatele turceşti să părăsească Serbia. La fel se profilau lucrurile şi cu Muntenegru. Londra negocia, la rându-i, cu Petersburgul ca să i se dea Porţii un an pentru a permite aplicarea „reformelor promise”. În asemenea condiţii, Alexandru al II-lea dezminte că ar fi dat ordin ca trupele să treacă Prutul la 28 februarie. Dar armistiţiul acordat Porţii expira peste trei zile. Eminescu speră că, date fiind negocierile din Balcani, armistiţiul va fi prelungit „în caz când aceste negociaţiuni nu s-ar termina până la 1 martie”18. Generalul Ignatiev se vede nevoit să plece din nou pe la Berlin, Paris şi Londra, consemnează Eminescu pe 25 februarie 1877. Încearcă o ultimă viclenie: Rusia se va dezarma, dar cu condiţia abrogării tratatului de la Paris, care privea Basarabia19. Petersburgul se agită că puterile europene întârzie cu cerinţa Rusiei. Ţarul aminteşte răspicat, prin intermediul contelui Piotr Andrunci Şuvalov, că nu există decât două soluţii în chestiunea Orientului: ori eliminarea tratatului de la Paris, ori menţinerea lui, promisă Turciei, deşi „Poarta au respins hotărârile conferenţei bazate pe acel tratat; sau cabinetul din St. Petersburg va privi acel tratat ca neexistând.”20. Aceasta era chiar ţinta ultimă a Rusiei, care-i permitea să negocieze cu România fără a respecta tratatul de la Paris. Pentru a se evita asemenea cale, Rusia punea o condiţie imposibilă: silirea Porţii de a respecta integral conferinţa de la Constantinopol, fără a se ţine cont de negocierile ulterioare cu Serbia şi Muntenegru: „Prin urmare Rusia va privi tratatul, în toate punctele ce o ating, nul şi fără valoare, şi-şi va păstra deplina libertate de acţiune.”21. „Urmările acestor concluzii ale Rusiei pentru România – spune Eminescu – sunt bătătoare la ochi. După cât ştim numai «Timpul» din Bucureşti au atras atenţia publicului român asupra greutăţii frazei din urmă, căci între stipulaţiile ce-o privesc pe Rusia este şi cesiunea Basarabiei române, între care privesc aşa-numitul «corp turcesc» sunt cuprinse garanţiile de autonomie şi suveranitate ale României. / Aşadar şanţurile de pe Siret capătă acum o deosebită însemnătate.”22
Or, „şanţurile de pe Siret” nu erau adresate Turciei, ci eventualei invazii ruseşti! O corespondenţă din Ismail, pentru „Neue Freie Presse”, informa (9 martie 1877) că Rusia comandase, la Borssig, în Germania, cincizeci de locomotive şi o mie de vagoane potrivite căilor ferate din România. Turcia, din păcate, tocmai respinsese mai multe cerinţe ale Muntenegrului, iar în convenţia cu Serbia exista un spin, care va deveni de o importanţă specială şi pentru România: chestiunea evreiască. Iar Eminescu simte că, în curând, acest spin se va îndrepta şi împotriva României, principala cauză pentru care ţara a fost frustrată de avantajele majore ale recunoaşterii neutralităţii sale.
Pe 19 martie, Bismarck încă mai credea în pace şi în dezarmarea Rusiei. Dar în Balcani încep provocările. Ca răspuns la acestea, o mie de turci, comandaţi de caimacamul Petrovaţ, măcelăresc două sate bosniace23. Balansând prin capitalele europene, generalul Ignatiev recunoaşte, pe 14/26 martie 1877: „Noi n-am avut niciodată intenţia de-a dezarma, ci numai de-a retrage de la graniţă trupele noastre şi a aştepta întâmplările din Turcia; nu putem dezarma după ce-am trezit entuziasmul naţiei, cu-n cuvânt: cred în război.”24. Generalul se plânge, pe 20 martie 1877, că nu a găsit înţelegere în capitalele europene, că Rusia nu urmăreşte o politică de cucerire (sic!, n.n.), dar că toate evenimentele o silesc să intre în război25. Pe 23 martie, pacea pare încă asigurată. Europenii cred că Rusia şi Turcia se pot „dezarma” simultan26 Un protocol de la Londra conţine o invitare amicală către Poartă spre a se dezarma. Turcia era împuternicită să trimită un delegat la Petersburg, care „să roage cabinetul de acolo să dispună dezarmarea”. Turcia chiar a numit pe Reuf Paşa pentru asta, dar Rusia ştia ce ştia (25 martie)27.
Pesimiştii însă, constată Eminescu, sunt cei care vor avea dreptate, în final. El interpretează jocul ruso-turc prin imaginea binecunoscută a celui dintre Roma şi Cartagina: „Cum că între slavi şi turci există o antiteză tot atât de pronunţată ca între Roma şi Cartago e sigur.” Evident, Poarta era în situaţia Cartaginei, iar Rusia în postura de a cere raderea celei dintâi de pe faţa pământului. Prinţul Muntenegrului, cel care punea beţe-n roate tratativelor cu Poarta, om al Petersburgului, a avut acelaşi rol de provocator ca Masinissa, regele Numidiei, încât tabloul este complet, zice Eminescu, în editorialul din 1 aprilie 1877 al „Curierului de Iaşi”28.
Războiul nu mai putea fi evitat. Încercând, pentru ultima oară, să facă uz de neutralitate, România „descoperă” cu stupoare că aceasta nu-i era garantată de puterile europene. Cine avea interesul să facă uz de un asemenea chiţibuş diplomatic? O ştire consemnată de Eminescu la 10 aprilie sună sec: „O depeşă din Londra spune că generalul englez consideră pe România ca făcând parte din Imperiul Otoman şi că neutralitatea specială a României nu e garantată prin nici un tratat.”29. Deşi până atunci nimeni nu contestase dreptul ţării la neutralitate. Atitudinea perfidului Albion arunca România între Scylla şi Charribda. Cine determinase Anglia să-şi schimbe opinia în legătură cu neutralitatea României? Rămâne de cercetat în subteranele istoriei. Declaraţia subsecretarului de stat Bourke este astfel comentată de Eminescu: „Aceste puţine cuvinte ale subsecretarului de stat nu sunt deloc îndreptate contra Rusiei, că adică, trecând Prutul, ea ar viola teritoriul otoman, ci ele vor să constituie numai un drept pentru Turcia de-a încălca teritoriu român oricând i-ar dicta-o aceasta vederile sale strategice. Pe de altă parte guvernul englez mai pare a zice că ţara noastră nefiind neutrală, ci formând parte integrantă a Turciei, nici se poate opune ocupării din partea trupelor otomane şi, dacă ar încerca a se opune, Turcia ar avea dreptul să ne trateze ca pe o ţară inamică, ca pe o provinţie răsculată chiar.”30.
Eminescu aduce argumente că excluderea României de la dreptul neutralităţii este tendenţioasă: „Fără a ne preocupa de înţelesul pe care Albion cearcă a-l da poziţiei internaţionale a României, vom aduce numai aminte că purtarea acesteia pân-în momentul de faţă a fost cea mai corectă din lume. Pusă sub garanţia colectivă a puterilor, neavând nici o legătură reală cu Imperiul Otoman, ea era şi este neutrală prin natura lucrurilor, chiar dacă neutralitatea n-ar fi fost stipulată prin un anume tratat. Când art. XXII a tratatului de Paris spune că nici o putere n-are voie să s-amestice în cele dinlăuntru ale ţărei şi art. XXVII că nici Turcia chiar n-are voie de-a interveni cu armata în România fără învoirea tuturor puterilor celorlalte, e evident că România a fost considerată cel puţin pe atât de autonomă şi suverană ca şi statele germane după pacea vestfalică, deşi ele «formal» făceau parte din corps germanique. Deşi neutralitatea era de sine înţeleasă, România au făcut apel la puteri ca să fie neutralizată în mod clar şi necontroversat. Dar memoriul României au fost pus frumuşel ad acta, căci puterile au binevoit a ne considera ca nevrednici a ocupa un moment înalta atenţie a profunzilor ei diplomaţi.”31.
„Prietenii” europeni ai României atenţionează imediat Poarta că românii n-au garanţia neutralităţii, ceea ce este primit cu satisfacţie de „Agenţia rusă” de presă, la 13 aprilie 1877. Eminescu aminteşte, cu ironie, cum credulii politicieni dâmboviţeni erau buni bazaţi pe dreptul la neutralitate şi chiar au cerut desfiinţarea armatei pentru a reduce deficitul bugetar, problemă grea şi pe atunci. Dacă Europa n-ar fi găsit, în mod subit, că trebuie să nu recunoască neutralitatea României, Rusia n-ar mai fi avut motivul pornirii războiului: „Pentru orice inteligenţă mai pătrunzătoare era însă aproape dovedit că mijlocul cel mai puternic contra războiului, dacă acesta nu era dorit, ar fi fost neutralizarea României, sub garanţia colectivă a Europei ş-atunci desigur Rusia nu se ispitea de-a începe o luptă contra lumii întregi. Motivele secrete şi înţelegerile intime între puteri se sustrag vederii publicului mare şi abia istoricul viitor va putea să discoasă din arhive icoana adevărată a lucrurilor, în care comedia oficială nu-i va părea decât ceea ce este într-adevăr: o piesă cu roluri învăţate pe de rost, în care actorii înşii nu cred în ele, deşi în momentul jocului ei se identifică cu rolurile şi produc public uimitoarea iluzie că ei sunt convinşi de ceea ce zic.”32.
Deşi Eminescu n-a fost un „fan” al regelui Carol I, el laudă acum prevederea acestuia de a crea „această oştire disciplinată şi ecuipată, pe atâta pe cât l-au iertat starea noastră înapoiată în cultură şi calamităţile economice”, în pofida intereselor „păturii superpuse”, cea care credea că n-avem trebuinţă de tunuri şi de baionete. Eminescu răspunde şi jubilaţiei presei austro-ungare faţă de ştirea că neutralitatea României este inexistentă, acuzându-ne, totodată, de „rusofilie” şi cum că am fi „reprezentanţi ai politicii slave”. Poetul caută cauzele aceste trădări din partea Occidentului în slăbiciune, rea-voinţă, în „rezervaţiile mentale ale diferitelor cabinete”, sucite de anumite interese, pentru a conchide că trebuie să ne bazăm pe noi înşine, în ultimă instanţă: „Locuind pe un teritoriu strategiceşte nefavorabil şi înconjuraţi de seminţii străine nouă prin limbă şi origine, având înlăuntrul nostru chiar discordia civilă, acest patrimoniu al statelor slabe şi turburate de prea mari înrâuriri străine, trăind sub invectivele presei europene pentru că nu dăm drepturi politice evreilor, care nici nu ne ştiu limba, toate mişcările noastre a fost tratate de vecini c-o rară lipsă de generozitate şi c-o nedreptate nemaipomenită faţă cu alte popoară.”33. Intuiţia poetului mergea la ţintă!
Abandonaţi sub gheara rusească, România a fost nevoită să joace tragic cartea războiului ruso-turc, după cum recunoaşte şi Catherine Durandin, citându-l pe Vasile Alecsandri şi necunoscându-l pe Eminescu34, din pricina propagandei care s-a făcut şi se face împotriva lui. Principelui Carol I nu i-a mai rămas decât să trimită o delegaţie care să-l întâmpine politicos pe Alexandru al II-lea la Ungheni, pe 11/23 aprilie 1877, după o ultimă încercare de a conserva neutralitatea35. La curtoazia mitropolitului Iosif Gheorghian, ţarul răspunde cu aceeaşi monedă: „Sunt foarte mulţămit a vă vedea. Cunosc ţara voastră, căci de mai multe ori am venit pe acolo. Întru şi acum, însă ca şi altădată nu ca inimic, ci ca amic. Vă mulţumesc pentru buna venire.”36.
Trupele ruseşti au fost lăsate să intre în ţară. Pe 20 aprilie 1877, Eminescu consemnează primele abuzuri. Zarafii evrei fac speculă financiară cu soldaţii ruşi. Poetul mai speră că turcii nu vor încălca graniţa sudică şi că armata română va rămâne în „strictă defensivă”37. Dar sultanul a semnat curând un document prin care principele vasal din România se detronează (1 mai 1877)38. Presa din Viena şi Pesta începe o propagandă antiromânească, ridiculizând armata şi vehiculând fel de fel de zvonuri, între care că principele şi-ar fi încărcat averea personală şi că mai mult de treizeci de lăzi au plecat deja din Bucureşti spre Sigmaringen (4 mai)39. Pe 9 mai, independenţa absolută este declarată şi, ca urmare a votului din Cameră de pe 29 aprilie, războiul se declanşează, odată cu ruperea relaţiilor diplomatice40. Declaraţia a fost necesară, admite Eminescu, drept răspuns la atitudinea Angliei: „Drept că în realitate era altfel, căci România n-a fost niciodată vasală Turciei; dar în ochii diplomaţiei engleze şi a unei părţi din jurnalistica austriacă România era ceea ce e şi după opinia lui Savfet Paşa: parte integrantă a Imperiului Otoman.”41. Aceeaşi presă ostilă insinuează că România va trece de sub vasalitatea Turciei în aceea a Austro-Ungariei.
Eminescu consemnează fidel desfăşurarea evenimentelor de pe front şi din ţară, acţiunile pentru ajutorarea răniţilor etc., în „Curierul de Iaşi”, apoi în „Timpul”, de îndată ce a ajuns la Bucureşti. Pe 27 mai, consemnează primirea, la Iaşi, a ţarului, în acordurile muzicii dirijate de Gavriil Muzicescu, oaspetele fiind primit, la coborârea din tren, de către I. C. Brătianu şi de Mitropolitul Moldovei şi al Sucevei42. Toate păreau că merg bine, în pofida jertfelor şi cheltuielilor de război împovărătoare pentru ţară.
6. Pe baricadele „Timpului”
Rămas fără slujbă, după conflictul cu proprietarul ziarului „Curierul de Iaşi”, Eminescu este chemat la Bucureşti de către Ioan Slavici. Activitatea de la „Timpul” se produce la începutul lui noiembrie 1877, ca simplu redactor. Soarta războiului încă nu era decisă, aşa că primele articole stau sub semnul „diplomaţiei”. „Ordinul de zi – îi scrie Slavici lui Iacob Negruzzi, la 14 decembrie 1877 – este rezerva –, astfel încât fiecare cuvânt se cumpăneşte de trei ori şi cel mai bun articol este, în care nu se zice nimic. În curând vom începe o campanie straşnică.”43
Vârful de lance al acestei „campanii straşnice” va fi, desigur, Eminescu. Abia sosit la ziarul conservator, el va încălca directivele de partid, alarmându-l deja pe I. A. Cantacuzino, care-l acuză că se străduia să facă din ziar „un organ personal de presă”. În realitate, poetul voia o presă pusă exclusiv în slujba intereselor naţiunii. Anunţata campanie se declanşează cu articolul Dorobanţii, apărut în nr. din 30 decembrie 1877. Eminescu este indignat de starea în care se întorceau de pe front ostaşii, în zdrenţe şi vlăguiţi de foame: „Nu sunt în toate limbile omeneşti la un loc epitete îndestul de tari pentru a înfiera uşurinţa şi nelegiuirea cu care stârpiturile ce stăpânesc această ţară tratează cea din urmă, unica clasă pozitivă a României, pe acel ţăran care muncind dă viaţă pământului, plătind dări hrăneşte pe aceşti mizerabili, vărsându-şi sângele onorează această ţară.”44.
Pe 3 ianuarie 1878, Eminescu aminteşte partidului de guvernământ că ideea independenţei României a fost pusă întâia oară de conservatori, în anii 1870-1871, dar nu prin război, ci prin tratative comerciale şi politice, fără a neglija întărirea armatei care combătea acum pe front. Poetul le aminteşte liberalilor că, pe atunci, se împotriveau ideii de independenţă: „Ei au combătut cheltuielile pentru armată, concentrările şi tot ce a făcut necesitatea din soldaţii de paradă de altădată armata de la Plevna şi de la Griviţa. Ei, în fine, proclamau necesitatea de a ne ţine legaţi de Turcia, inventau o pretinsă politică occidentală, care de la 1870-1871 nu mai esista, ei trimeteau la Constantinopol pe Mazar Paşa; ei felicitau sus şi tare prin acte publice pe un ministru turc care se împotrivea din toate puterile, cum era datoria lui de turc, estensiunei drepturilor şi privilegielor naţiunei române guvernate de conservatori.”45. Asemenea, ziaristul le amintea că, în 1876, guvernanţii „desfiinţau armata prin buget”, au suprimat recrutările şi anunţau „vânzarea prin mezat a efectelor de îmbrăcăminte”, încât au intrat în război „cu o armată nepregătită”, dar „şi fără o convenţiune stipulând şi marginea sacrificiurilor şi întinderea beneficiilor pentru români, mulţumită închinatei lor diplomaţii”. Întrebaţi de presă dacă au vreun tratat cu „împărăţia alături de care luptau, ei răspunseră cu cutezanţă că acea împărăţie nu putea să trateze cu un stat care este încă vasal” şi că ei „nu fac insultă generosului ţar a-i cere zapis, amanet etc.” Eminescu recuză slăbiciunea diplomaţiei guvernanţilor, fundată pe ideea că nu pot negocia din cauza „vasalităţii”: „Dacă eram un stat vasal cu care nu se poate trata, de ce Rusia a făcut cu noi tratatul de comerţ subscris sub ministrul Lascăr Catargi de însuşi Maiestatea Sa Împăratul Alexandru alături cu M. Sa Domnitorul?”. Desigur, n-a fost uşor să negociezi cu Petersburgul, dar fermitatea diplomatică a ministerului condus de Catargi a adus impunerea punctului de vedere românesc. „Dacă eram stat vasal, de ce înainte de intrarea noastră în acţiune guvernul rus a iscălit cu noi convenţiunea pentru trecerea armatei în care se stipulează condiţiuni curat politice, cum este integritatea teritoriului?”46 În toate polemicile sale, Eminescu aduce argumente solide şi raţionale. În finalul editorialului din 3 ianuarie, poetul îşi exprimă speranţa că acea convenţie cu Rusia va fi fost bine concepută spre a nu ne trezi cu noi pierderi: „Dacă dar România nu va ieşi din acest răzbel cu nici un avantagiu, sau cu avantagiuri disproporţionale cu riscurile şi cheltuielile sale, responsabilitatea va privi pe aceşti miniştri inepţi şi slugarnici, care n-au ştiut a vorbi şi a stipula în numele unui popor liber şi stăpân pe sine.”47.
Din nefericire, bănuielile poetului se vor adeveri cu asupra de măsură. Pentru Eminescu, un semn, de exemplu, este alegerea lui Candiano Popescu să onoreze armata română „pentru a purta marelui duce Mihail cordonul ordinului Steaua României”48. Candiano Popescu, trădătorul, de la 11 februarie 1866, al domnitorului Alexandru Ioan Cuza şi ridicolul protagonist al „revoluţiei de la Ploieşti”, a avut, în câteva luni, o ascensiune bizară, de la maior, înzorzonat cu medalii, până la gradul de locotenent-colonel şi şef al misiunii de la Tiflis (6 ianuarie 1878). Pe 25 ianuarie, deja Eminescu se lămureşte în legătură cu fermitatea negocierilor cu Petersburgul. Este momentul când generalul Ignatiev face publice pretenţiile asupra Basarabiei, oferind, chipurile, compensaţii câteva „petice de pământ de preste Dunăre”, încât: „România este singurul stat care azi e în primejdie de a fi dezmembrată de chiar aliatul ei, după ce au încheiat cu el o convenţie prin care i se garantează integritatea teritoriului. România vede zburând ca pleava în vânt asigurările unei convenţii a cărei iscălituri sunt încă umede şi pe care a încheiat-o c-o împărăţie mare, pe a cărei cuvânt se credea în drept să se întemeieze.”49.
De-acum încolo, principala ţintă este dezonoarea Rusiei, care şi-a găsit în guvernul liberal un şoricel cu care să se zbenguie pe tărâmul alunecos al geopoliticii orientale. Eminescu întoarce cu strălucire pseudoargumentul ţarului cu privire la „onoarea” de a poseda, de a i se cuveni Basarabia. Poetul elaborează, cu acest prilej, originala sa teorie cu privire la drept50, aplicând-o, cu o logică fără fisuri, la cazul Basarabiei. În loc de probe care să ţină de dreptul naţional şi internaţional, Rusia nu putea aduce decât pe cea a… onoarei şi mistificările sugerate de reflecţia lui Napoleon, amintită în paginile anterioare: „Dar cu ce drept pretinde Rusia bucata noastră de Basarabie, pe care am căpătat-o înapoi, drept din dreptul nostru şi pământ din pământul nostru? Pe cuvântul cum că onoarea Rusiei cere ca să se ia o bucată din România. Va să zică onoarea Rusiei cere ca să se ia pe nedrept o bucată din România şi aceeaşi onoare nu cere respectarea convenţiei iscălită de ieri. Ciudată onoare într-adevăr!”51.
Eminescu subliniază că Rusia nu poate nici măcar să aducă argumentul că ar fi cucerit Basarabia cu sabia în mână, fiindcă atunci când a luat-o, prin fraudă, nu era în măsura de a se lupta măcar cu armata Moldovei, fiindcă nu ştia cum să se retragă mai repede din calea uriaşei trupe a lui Napoleon. Raptul de la 1812 n-a fost rezultatul unei păci, căci nu Turcia avea nevoie de pace grabnică, ci Rusia. Împărăţia de la răsărit nu putea invoca nici faptul că Moldova, apoi România i-ar fi fost ostilă în timp, dimpotrivă: „Căci prin ce păcătuise Ţările Româneşti Rusiei? Nu le-am hrănit într-atâtea rânduri oştirile, nu erau ţările noastre adăpostul lor, doveditu-ne-am vreodată duşmani ai ei? Într-adevăr nu găsim cuvinte pentru a califica această pretenţiune, necum împlinirea ei. Oare puterea cea mare a Rusiei i-ar da dreptul de a-şi bate joc de lume, de noi, de ea însăşi?”. Apoi, de ce nu ţine seamă aliatul că românii au adus 15.000 de jertfe omeneşti, zeci de mii de răniţi, zeci de milioane cheltuieli de război? Logic, ar fi fost ca, drept recunoştinţă, Rusia să ne restituie toată Basarabia, nu să ceară ce ne-au înapoiat puterile europene la 1856: „Basarabia întreagă a fost a noastră pe când Rusia nici nu se megieşa cu noi, Basarabia întreagă ni se cuvine, căci e pământ drept al nostru şi cucerit cu plugul, apărat cu arma a fost de la începutul veacului al patrusprezecelea încă şi până în veacul al nouăsprezecelea.”52. În fine, un ultim gest de „onoare” ar fi fost dacă, cel puţin, Rusia ar fi avut curajul să ne ceară să dăm Basarabia de bunăvoie. Dar marile puteri, de felul Rusiei, sunt laşe, ele recurg totdeauna la mijloace dezonorante, la viclenii şi trădări. Răspunsul nostru, spune, apăsat şi demn, Eminescu, nu poate fi decât acesta: „De bunăvoie niciodată, cu sila şi mai puţin.” El se adresează diplomaţilor şi guvernanţilor noştri că acesta este adevăratul drum al politicii naţionale, chiar de-ar fi să fim striviţi de forţa Rusiei. Nu întrevede, de la un stat care se şi pretinde a fi creştin, decât să reacţioneze în conformitate cu justiţia: „Ei bine! Rusia nu se va face vinovată de o faptă care ar fi pentru dânsa o vecinică pată în ochii lumei; ea nu va lua ce noi nu voim să dăm.”53.
Neîndoielnic, Eminescu ştia că Rusia nu se va lepăda de trufia de prădător, dar o asemenea logică este o construcţie de înaltă persuasiune, cuvintele fiind adresate, în definitiv, diplomaţiei şi jurisdicţiei europene. În orice caz, ştia că laşitatea guvernanţilor nu va reacţiona hotărât la pretenţiile „aliatului” de război şi, în următorul editorial (28 ianuarie 1878), se va adresa conservatorilor, ca măcar ei să adopte linia dreaptă a naţiunii. El comentează cu ironie zvonul că ţarul n-ar voi să-şi calce cuvântul din Convenţie, dar că este presat să nu-l respecte de „voinţa poporului rusesc” care cere imperativ luarea Basarabiei! Cu asemenea motivaţie de doi bani, spune poetul, orice tratat între state poate fi încălcat a doua zi: „Convenţia a fost încheiată între guverne, adică între oameni cu pleinpotenţe din partea poporului lor, şi tocmai voinţa popoarelor este angajată prin convenţie. Deci nu înţelegem ca o voinţă angajată să vrea ceva contra angajamentelor ce le-au luat în mod formal. Ce deosebire mai este între popor, ca personalitate juridică, şi nişte bande neorganizate?”54. Eminescu găseşte formula diplomatică, deşi ironică, de a-i numi pe ruşi prădători asiatici. Altfel spus, Rusia nu vrea să respecte mandatarea primită de la Europa în a rezolva, în spiritul justiţiei, chestiunea orientală. Argumentul eminescian este imbatabil: „Noi nu recunoaştem în ea decât pe mandatara Europei, care n-au declarat război Turciei pentru a schimba soarta noastră, ci pe aceea a bulgarilor, sârbilor, muntenegrenilor, în sfârşit a popoarelor de care a fost vorba la conferenţe. De noi n-a fost vorba la conferenţă; războiul ce l-am purtat au fost poate o imprudenţă ce se iartă unui popor tânăr şi arzător, şi alianţa de fapt o măsură care să ne asigure succesul armelor noastre, iar acolo n-avem a împărţi nimic cu Rusia nici în clin, nici în mânecă. Poate din partea noastră să cucerească toată ţara turcească, dacă o vor lăsa alte puteri, cu noi n-a avut război, deci n-are a ne lua nici pământ nici a ne da cu sila ceea ce nu-i cerem ei. Dacă avem a cere, nu Rusia este aceea de la care vom primi.” Desigur, se referă la „generozitatea” Rusiei de a ne da Dobrogea: „Vrea Rusia să ne dea independenţa? N-o primim de la ea. / Vrea să ne dea Dobrogea? Asemenea n-o primim.”55. Pe 10 februarie, întăreşte cele spuse: „Rusia voieşte să ne ia Basarabia cu orice preţ: noi nu primim nici un preţ.”.
De-acum încolo, păstrând şi adâncind matca dreptului, Eminescu reacţionează împotriva propagandei antiromâneşti din străinătate întreţinută de Rusia şi extinde consideraţiile la destinul poporului român în faţa barbariei asiatice. Războiul mediatic antiromânesc era, în bună măsură, o replică la argumentele minţii de laser a lui Eminescu. Rusia nu se aştepta ca să găsească într-o ţară mică, dispreţuită o asemenea rezistenţă la nivelul filozofiei dreptului, al geopoliticii, al etnologiei. Pe 10 februarie, poetul apreciază: „Cestiunea retrocedării Basarabiei cu încetul ajunge a fi o cestiune de existenţă pentru poporul român.”56.
STUDIUL CONTINUĂ DUPĂ NOTE
Note
1 M. Eminescu, Opere, IX, p. 248.
2Ibidem.
3Apud Catherine Durandin, Istoria românilor, Editura Institutul European, Iaşi, 1998, p. 114-115.
4Ibidem, p. 116.
5 M. Eminescu, op. cit., p. 251.
6Ibidem, p. 252.
7Ibidem, p. 253.
8Ibidem, p. 265.
9Ibidem, p. 271.
10Ibidem, p. 284.
11Ibidem.
12Ibidem, p. 296.
13Ibidem, p. 309.
14Ibidem.
15Ibidem, p. 320.
16Ibidem, p. 322.
17Ibidem, p. 327.
18Ibidem.
19Ibidem, p. 331.
20Ibidem, p. 332.
21Ibidem, p. 333.
22Ibidem.
23Ibidem, p. 342.
24Ibidem, p. 343.
25Ibidem, p. 346.
26Ibidem, p. 350.
27Ibidem, p. 352-353.
28Ibidem, p. 353-354.
29Ibidem, p. 358.
30Ibidem.
31Ibidem, p. 358-359.
32Ibidem, p. 360.
33Ibidem.
34 Iată cuvintele lui Alecsandri citate de Catherine Durandin, la p. 118 a cărţii sale: „Când eşti Franţa, când eşti şi pitic şi uriaş, îţi poţi permite orice, chiar şi greşeli care sunt plătite foarte scump, căci ai cu ce să le plăteşti. Dar când eşti din România, adică dintr-un pitic prins între trei coloşi, ce poţi face pentru a-ţi păstra existenţa şi naţionalitatea? Coloşilor le place să-şi măsoare forţele la fiecare cincisprezece sau douăzeci de ani. Îi preocupă nefericirea piticului aflat în calea lor? Bineînţeles că nu. Ei trec, îl zdrobesc şi, odată jocul terminat, se reîntorc acasă lăsându-l plângând, răsturnat cu picioarele în sus. Atunci vin la el bunele bătrâne ale diplomaţiei pentru a-l îngriji şi a-l acoperi de bandaje care se schimbă în adevărate lanţuri. Nefericitul geme mai tare ca oricând, în vreme ce Europa îşi spune: «Ce-o mai fi vrând ţâncul ăsta gălăgios? Niciodată nu-i mulţumit. Ai face bine să taci, ţestoaso!»”. „Punctul de vedere al lui Alecsandri este tragic.”, conchide Catherine Durandin.
35 M. Eminescu, op. cit., p. 363.
36Ibidem, p. 365.
37Ibidem, p. 369-370.
38Ibidem, p. 371.
39Ibidem, p. 373.
40Ibidem, p. 374.
41Ibidem, p. 375-376.
42Ibidem, p. 382-383.
43Apud Dimitrie Vatamaniuc, studiu introductiv la M. Eminescu, Opere, X, Publicistică. 1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880. „Timpul”, Editura Academiei, Bucureşti, 1989, p. VII.
44 M. Eminescu, Opere, X, p. 33.
45Ibidem.
46Ibidem, p. 34.
47Ibidem, p. 34-35.
48Ibidem, p. 37.
49Ibidem, p. 40.
50 Profunzimea teoriei dreptului la Eminescu, singulară în secolul al XIX-lea, în contemporaneitate, a fost analizată de doi specialişti în drept, C. Jornescu şi C. Petrescu, în lucrarea Valori etice în opera lui Eminescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1989. A se vedea şi Theodor Codreanu, Modelul ontologic eminescian, Editura Porto-Franco, Galaţi, 1992 şi Mitul Eminescu, Editura Junimea, Iaşi, 2005, cap. Teoria dublului binom, p. 46-57.
51 M. Eminescu, op. cit., p. 40.
52Ibidem, p. 41.
53Ibidem.
54Ibidem.
55Ibidem, p. 42.
56Ibidem, p. 46.
7. Basarabia: „cestiune de existenţă pentru poporul român”

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Eminescu înţelege că dialogul diplomatic cu imperiul ţarist devine o imposibilitate şi că soarta Basarabiei este, în context, pecetluită. Tocmai de aceea el consideră că problema basarabeană devine piatra de încercare pentru existenţa poporului român. Rostirea lui, în atare privinţă, se arată esenţială pentru istoria noastră: „Nenorocirea cea mare ce ni se poate întâmpla nu este că vom pierde şi rămăşiţa unei preţioase provincii pierdute; putem să pierdem chiar mai mult de atâta, încrederea în trăinicia poporului român.”1 De aceea, pentru el, e de o importanţă covârşitoare „cum o vom pierde ori cum o vom păstra”.

Rostită în 1878, această profeţie ne va urmări până în zilele noastre, când suntem departe de a fi rezolvat problema Basarabiei, lăsând-o, ca şi atunci, la cheremul Rusiei, dar complicată infinit cu ecuaţia ucraineană după destrămarea Uniunii Sovietice, căci partea de Basarabie de la 1878 e revendicată, odată cu Bucovina din nord, de naţionalismul şovin al Kievului, cu mult mai încrâncenat, dacă nu mai rudimentar decât vechiul panslavism. Astăzi, se poate spune că o parte importantă a neamului nostru e pe cale de a pierde sau a pierdut încrederea în trăinicia poporului român. Studiile acad. Alexandrina Cernov2 de la Cernăuţi arată deja că populaţia românească din Bucovina este istovită psiholingvistic, lăsându-se asimilată în faţa metodelor opresive ale Kievului. Ce-a mai rămas din Basarabia, în actuala Republică Moldova, deşi pare mai apărată decât Bucovina, prin bruma de independenţă dobândită după desfacerea U.R.S.S., arată că încrederea în trăinicia poporului român este mai slabă în faţa doctrinei moldovenismului decât a fost sub ţarism şi sovietism. Nu e de mirare, de vreme ce şi elitele politice şi culturale din Ţară îşi fac un titlu de glorie din a nu mai fi româneşti, lovind în marile valori naţionale, Eminescu fiind în prim-planul atacurilor celor vlăguiţi spiritual. Un asemenea prag critic este prevăzut de însuşi Eminescu: „Dacă vom câştiga de trei ori atât pământ pe cât avem şi vom pierde aceste temelii, statul român, fie el oricât de întins, va deveni o creaţiune trecătoare; iar dacă ne vom păstra temeliile de existenţă socială, Rusia ne poate lua ce-i place şi pierderile ne vor fi trecătoare.” Datoria, cu valoare de testament, pusă de Eminescu era următoarea: „Astăzi e dar timpul ca să întărim, atât în români, cât şi în popoarele mari ale Apusului, credinţa în trăinicia poporului român.” La 1918, această dublă încredere atinsese pragul cel mai înalt în faţa propriei conştiinţe naţionale şi a Occidentului. Dar următorul război mondial o va zdruncina iarăşi din temelii şi asta tot în legătură cu Basarabia şi Bucovina, provinciile pierdute prin trădare şi vânzare la 1775 şi 1812.
Iar Eminescu, formulând dezideratul, trece imediat să-l pună în practică şi-n teoria dreptului. Îşi ascute armele scrisului, documentându-se pentru abordarea unui studiu special despre istoria Basarabiei, citeşte presa rusească şi europeană pentru a-i da replică, aprofundează teoria dreptului pentru a nu fi găsit vulnerabil în discursul său. Altminteri, propaganda rusească, de la Petersburg până în Belgia, încearcă să se facă auzită în Occident pentru a demonta şi bagateliza chiar tezele eminesciene din presa bucureşteană, între principalii vizaţi, indirect, fiind neobositul jurnalist de la „Timpul”. Vorbind de pe poziţii de forţă, publicaţiile panslave recurg însă la sofisme şi mistificări pe care poetul le spulberă în cele patru vânturi. Altminteri, el se vede nevoit să ducă o dublă bătălie: cu publicaţiile guvernamentale şi cu cele străine, între care „Românul”, „Corespondenţa politică”, „Gazeta St. Petersburg”, „Vedomosti”, „Le Nord” (din Bruxelles, publicaţie finanţată de ruşi) ş.a.
O dezinformare maliţioasă ca aceea din „Le Nord” este uşor de distrus. Eminescu publicase în „Timpul” versiunea în româneşte a scrisorii de protest a locotenent-colonelului Ioan Alecsandri, adresată principelui Alexandr Gorciacov, cu privire la cererea reanexării Basarabiei de către ruşi. Un colaborator rus al publicaţiei din Bruxelles trimite, la rându-i, o scrisoare deschisă în care tratează de sus misiva lui Ioan Alecsandri, privind-o ca pe opera unui „poet” cu capul în nori, care nu cunoaşte subtilităţile politicii şi adevărul istoric, neştiind că Basarabia este „proprietatea” ţarului. Fireşte, colaboratorul ştia că România are un poet cu numele Alecsandri, confundându-l însă cu militarul de carieră, fratele poetului. Pe 2 martie 1878, Eminescu îi dă o replică pe măsură: „Cititorul rus voieşte să zică că, fiind Alecsandri poet, adică mişcându-se pe un teren paralel, nu congruent cu acela al politicei, răspunsul din pana diplomatică ar fi oarecum superior adresei din pana cea de poet. / Ne permitem a releva că acest punct de plecare, pretinsul paralelism între poezie şi politică, nu este exact. Poeţi se găsesc foarte rar – politici cât frunză şi iarbă.”3
„Gazeta St. Petersburg”, în numărul din 2/14 februarie, ne acuza că suntem orbiţi în privinţa Basarabiei, incapabili a vedea în ce poziţie ne aflăm comparativ cu imperiul. Orbirea ar veni din îngustimea gândirii diplomaţilor şi jurnaliştilor de la Bucureşti, care sacrifică „interesul real” al României pe altarul „mândriei naţionale”. „Înainte de toate – ne învăţa binevoitoare gazeta petersburgheză – trebuie să relevăm că Rusiei nici prin gând nu i-a trecut de a spolia România, că nu poate fi nici vorba măcar de pierderi materiale ale Principatului. Dacă România apreţiază fruntarii naturale şi rătunzite, dacă înţelege că ignorarea acestor condiţii în dezavantagiul unui vecin puternic nu duce niciodată la un bun rezultat final, atunci nu trebuie să fie zgârcită cu câteva mile pătrate de pământ plin de lacuri şi mlaştine. Şi nouă ne trebuie o frontieră naturală ca şi României şi aceasta nu se poate stabili altfel decât primind noi Basarabia de sud, iar nu cedând pe cea de nord, precum cerea mai deunăzi o foaie românească. Dacă pentru România e o cestiune de onoare naţională şi militară de-a păstra partea respectivă de ţară, e şi pentru noi o cestiune analogă de a restabili graniţele noastre precum erau ele înainte de 1856.” Argumentul capital al oficiosului rusesc era dreptul forţei: „Să admitem că de amândouă părţile e amor-propriu la mijloc: dar un amor-propriu este acela al unui popor de 80000000, şi celălalt a unui popor de patru-cinci milioane.”
Ne aflăm în faţa unei tipice gândiri cinice4, anticipând pe aceea a Marelui Inchizitor din romanul lui Dostoievski, Fraţii Karamazov. Coincidenţa face că această capodoperă a lui Dostoievski a început să fie scrisă chiar în anul 1878, când Eminescu se confrunta cu gândirea cinică a gazetei din Sankt Petersburg. În gândirea abisală, cei doi mari scriitori se întâlneau, deşi în plan ideologic, privitor la români, Dostoievski, ca şi Puşkin, urma idiosincrasia panslavistă. Cu deosebirea că Eminescu avea dreptate şi-n plan doctrinar.
Dar să revin la oficiosul din Petersburg. Condeierul asigura pe ziaristul de la „Timpul” că jertfele aduse de România pe teatrul de război sunt neînsemnate comparativ cu ale Rusiei: „Nu voim să relevăm întrebarea care din cele două state e datornic celuilalt; dar i-am sfătui pe confraţii noştri din Bucureşti să n-o releveze nici ei.” E aici o altă ameninţare, oglindită în neacceptarea României la negocieri, ca parte beligerantă, şi refuzul de a i se oferi despăgubiri de război, toate revenindu-i Rusiei. Culmea ironiei e că imperiul se vede nedreptăţit în faţa puterilor europene, că „pretenţiile” României sunt cotate drept „pâră” către acestea: „Dacă România se arată implacabilă faţă cu noi, ea contează desigur pe sprijinul puterilor; e apoi posibil ca să-şi găsească un asemenea sprijin la amicii noştri cei mai buni, cari sunt totdeauna gata de a nedreptăţi pe Rusia; asemenea se poate ca Rusia să nu insiste asupra acestor pretenţii, întâmpinând rezistenţa din partea fostului ei aliat. Frontiera noastră naturală trebuie s-o avem, acum ori mai târziu; de câţiva ani mai mult ori mai puţin nu ne pasă.” Dar nu e deloc bine ca România să întârzie dobândirea „frontierelor naturale” ale Rusiei, fiindcă s-ar putea ca, la negocieri, „Rusia insultată” să nu satisfacă „nici un fel de pretenţii în favorul României”: „Anglia şi Austria se vor face din proprie mărinimie procuratorii României?”, întreabă sigur de sine gazetarul de la „Gazeta St. Petersburg”, conchizând: „Suntem departe de a ameninţa pe români, şi ameninţările nici n-ar folosi la nimic faţă cu un popor viteaz care a dovedit lumei întregi îndreptăţirea neatârnării sale. Am voi să punem numai întrebarea pe baza ei justă şi s-o liberăm de complicaţiunile care se creează prin presa română, ce se lasă a fi târâtă prea departe”.
Limpede. Rusia simţea că singurul opozant faţă de pretenţiile ei prădătoare este presa, nicicum diplomaţia şi guvernul din România, care, oricum, prin natura lucrurilor, trebuia să lucreze tăcut. Iar vârful de lance al presei din România era „Timpul”, mai precis pana devastatoare a lui Eminescu. Rusia îşi găsea un adversar pe măsură. Acest adversar, în loc să se astâmpere la replicile de felul celor din oficiosul petersburghez, dimpotrivă, se pregătea de un război ideatic de anvergură, cu o logică de neînvins. De aceea, el trebuia anihilat în vreun fel şi presiuni s-au făcut, simultan, şi dinspre guvern, dar şi din tabăra conservatorilor. Cei din urmă, deşi erau solidari cu Eminescu, s-au văzut nevoiţi să-l îndepărteze diplomatic pe poet din Bucureşti în vara lui 1878, trimiţându-l pentru două luni la Floreşti, taman în timpul lucrărilor Congresului de la Berlin, iunie-iulie. I s-a oferit o ispită care a prins: traducerea primului volum dintre cele cinci ale tratatului Beiträge zur Geschichte der Rumänen, de Eudoxiu Hurmuzaki, traducere care se va tipări în anul 1879. Dimitrie Vatamaniuc a înţeles tâlcul expedierii poetului la moşia lui Nicolae Mandrea: „Era un mod de a nu-i stârni susceptibilitatea; traducerea o putea face şi în Bucureşti, nu neapărat să fie trimis la ţară”5.
În context, adevărurile spuse despre ruşi erau interpretate ca „rusofobie”. I.A. Cantacuzino îi scria lui Titu Maiorescu, la 31 octombrie 1878: „Tânărul acesta e atât de pătruns de ură împotriva ruşilor, încât cu toate sfaturile mele, ba ce e mai mult, desconsiderând pe cele ale D-Voastre, stăruie în a face din «Timpul» organul personal al antipatiilor sale”. Eroare sau grabă de politician incapabil de a vedea mai departe de „cercul strâmt” al fricii stârnite de momentul istoric? Eminescu nu are a se teme de ameninţările „Gazetei St. Petersburg” şi reproduce articolul în „Timpul”, 14 februarie 1878, după care îl combate punct cu punct, într-o detaşare olimpiană, dar profund implicată ideatic. 1) Dacă pentru Rusia Basarabia este o chestiune de onoare, şi încă una „rău înţeleasă”, zice poetul, pentru români este „una de existenţă”: „România, pierzând pământul ce dominează gurile Dunării, devine un stat indiferent, de-a cărui existenţă sau neexistenţă nu s-ar mai interesa absolut nimeni (Chiar asta şi urmărea Rusia!, n. – Th.C.). / Acest interes ar fi indiferent dacă am fi destul de puternici sau dacă cel puţin am avea noi margini naturale spre vecini cari să ne înlesnească apărarea. Dar, cu ţara deschisă spre nord şi faţă cu un vecin cu precovârşire puternic, tăria noastră nu poate consista decât în interesul economic pe care Occidentul-l are pentru drumul de apă al Dunării şi Mării Negre. Deci pentru acest petic de pământ în stânga Dunării, care-a fost al nostru de la 1300 începând şi pe care Rusia nu l-a posedat decât 44 ani, nu există nici un echivalent.”6 2) Eminescu se preface a nu înţelege teoria rusească a superiorităţii amorului-propriu la un popor de 80 de milioane în balanţă cu al unuia de 4-5 milioane: „Statele, ca personalităţi politice, sunt egale de jure şi deosebirea de facto stă numai în puterea pe care o dezvoltă într-o stare nejuridică şi anormală de lucruri, adică în război, şi înrâurirea pe care o exercită prin frica ce inspiră cu ameninţarea puterei fizice. Dacă e vorba ca puterea fizică a statelor să domnească, atunci nu mai e vorba nici de amor-propriu, nici de neamor-propriu, ci pur şi simplu de care pe care va bate. Dacă Rusia vrea să ia cu de-a sila ceea ce i se refuză de bunăvoie, vom rezista, ne va bate şi va lua ceea ce e al nostru, dar cel puţin nu ni se va putea imputa că am fost atât de decăzuţi încât, de bunăvoie şi cunoscând limpede una din principalele noastre condiţiuni de viaţă, am dat-o de înjosiţi ce suntem în mâinile Rusiei pentru… bani sau altele.” Arguţia e fără cusur şi România s-ar fi dovedit o ţară de nimic dacă nu s-ar fi găsit nicio voce care să spună adevărul sub umbrela fricii unui conservator de talia lui I.A. Cantacuzino. 3) Eminescu rectifică şi proporţia cifrelor invocate de gazetarul rus privitoare la cheltuielile de război, cele româneşti nefiind de 10 milioane, ci de 260 de milioane, „ceea ce e o mare deosebire”. 4) Poetul respinge ironic şi teoria „graniţelor naturale” pretinse de Rusia: „Graniţe naturale îi trebuie unui stat slab ca România, ce are nevoie de ajutorul configuraţiunii teritoriale spre a se apăra. Dar ce graniţe naturale îi trebuie puternicei Rusii contra periculoasei şi ameninţătoarei Românii? Iar graniţele naturale ale sistemului de stepe de peste Nistru sunt Carpaţii şi Dunărea, adică România întreagă. Dacă Rusia voieşte într-adevăr să realizeze teoria graniţelor naturale, atunci ar trebui să anexeze toată România, dacă cerinţa de graniţe naturale ar fi… un drept. Noi ştim că sub pretextul de-a avea graniţe naturale s-ar putea cuceri universul întreg.”7
Dar Eminescu trebuie să se confrunte, simultan, nu doar cu ostilităţile propagandei ruseşti, ci şi cu acele dinăuntru. El observă că, la repetatele interpelări din parlament, guvernul a refuzat să răspundă. Poetul parafrazează astfel „arguţia” presei oficiale: „Calomnii de ale conservatorilor, ca să discrediteze guvernul, scorniri ca să amăgească opinia publică. Cai verzi pe păreţi şi invenţiuni cari pun la îndoială loialitatea înaltului nostru aliat, fum care se va risipi la cea dintâi rază de soare.” (15 februarie 1878). Iar când „raza de soare” a venit prin generalul Ignatiev, guvernatorii înşişi au putut afla că, pentru aliat, „Dumnezeu a făcut lumea la 1812 şi că pentru Rusia numai aceea e drept ce s-a făcut de atunci încoace.” Guvernul – spune Eminescu – avea perfectă dreptate că nu ştie nimic, deşi contele P.A. Şuvalov îi comunicase intenţiile, privitoare la Basarabia, lordului Edward Stanley Derby încă de la 8 iulie 1877. Şi poetul citează masiv din acea notă a contelui, din care se văd planurile Rusiei la viitoarele negocieri, precizându-se că împărăţia îşi revendică dreptul de a lua Basarabia ca pe o compensaţie pentru cheltuielile de război, argumentând că foloasele României vor fi cu mult mai mari comparativ cu pierderea provinciei. Petersburgul dădea mână liberă Austriei să-şi revendice Bosnia şi o parte a Herţegovinei. Poveste veche, care se va mai repeta, în privinţa României, în altă ecuaţie, prin Pactul Ribbentrop-Molotov şi la Ialta. Istoricul ieşean Ion Agrigoroaiei ne amintea recent: „La 14/26 ianuarie 1878, cabinetul rus a cerut deschis guvernului de la Bucureşti retrocedarea celor trei judeţe din sudul Basarabiei. În ziua încheierii armistiţiului ruso-turc din 23 ianuarie / 4 februarie 1878, generalul Ignatiev, în drum spre sudul Dunării, a trecut prin Bucureşti şi a solicitat domnitorului cedarea celor trei judeţe, România primind drept compensaţie Dobrogea.”8 Protestele domnitorului şi ale guvernului veneau prea târziu, chiar dacă, pe 26 ianuarie / 7 februarie 1877, I.C. Brătianu afirmase în Adunarea Deputaţilor că „niciodată naţiunea română nu va consimţi la cesiunea, dar nici la schimbul unei părţi din teritoriul său”.
La 19 februarie, Eminescu face un prim comentariu la o corespondenţă trimisă de un anume X. din Bucureşti la ziarul „Le Nord”, pentru a da replică afirmaţiei că, la 1812, ruşii ar fi cucerit Basarabia de la nişte populaţii tătare sălbatice trăind în corturi, încât, la 1856, s-a făcut o mare nedreptate tătarilor, căci peticul acela de pământ n-a fost retrocedat legitimilor proprietari, ci a fost luată fraudulos de Moldova şi însuşită de România, după Unire. „Atâtea cuvinte, atâtea erori istorice”, răspunde Eminescu. „Basarabia în 1812 făcea parte integrantă din Moldova, de care fusese alipită de mai bine de patru sute de ani.”9 El respinge şi falsul argument că, după Unire, România devenea un stat puternic, primejdios pentru securitatea Rusiei! Şi califică raţionamentele publicaţiei ca fiind o panglicărie dialectică: „Ţara noastră a fost călcată de vreo patru-cinci ori în acest secol de către Rusia; din această cauză comerciul şi agricultura noastră au trebuit să sufere nişte catastrofe aproape periodice, cari la fiecare zece-cincisprezece ani ne face a pierde tot fructul muncei noastre. Noi suntem baza de operaţiuni a Rusiei în contra Imperiului turcesc. Noi îi servim de grânar, de cazarmă, de poziţiune înaintată. I-am dat în atâtea rânduri bogăţia noastră, fructul muncei noastre; de astă dată i-am dat şi sângele nostru. / Dacă s-ar trage o socoteală, nu ştim care ar rămâne dator, marea Rusie, sau mica Românie?”10. Eminescu amână pe altădată lămurirea ce e cu „sălbaticii” de sub corturile basarabene.
Pe 21 februarie, poetul comentează ştirile din „Românul” şi din „Corespondenţa politică”. Prima gazetă acuza pe conservatori că nu sunt buni români şi că vor să dea mâna cu ruşii, o fantezie pe care jurnalistul de la „Timpul” crede că nici măcar nu merită a fi luată în seamă. Cealaltă publicaţie colportează ştirea că principele Carol I va abdica, în semn de protest, dacă ruşii vor insista în cererea lor privind Basarabia. Mai mult, ruşii aveau şi un candidat la tron în persoana prinţului Grigore Mihail Sturdza. Protestul lui Carol este lăudat de Eminescu şi-i dă speranţa că nu se va pierde Basarabia: „Noi avem credinţa că nu vom pierde Basarabia. Cererea Rusiei e strigătoare la cer, nemaipomenită, apoi pământul de care e vorba nu e rupt din trupul Rusiei, precum le place a susţine, sub dominaţie rusească. Putem dovedi oricui cu documente şi cu istoria în mână că n-a fost nici cucerit cu sabia de ruşi. Prin influenţă engleză, turcii au cedat drum ruşilor, pe care drum ruşii, prin «mituirea» comisarilor turci, l-au prefăcut într-o ţară. E aceeaşi istorie ca şi în Bucovina, numai sub alte împrejurări. Că comisarii turceşti au vândut pe ruble un pământ ce nu era al lor nu e un motiv ca românii să-şi vânză pe ruble pământul patriei lor străveche.”
Pe 22 februarie, poetul reia polemica cu „Le Nord”, polemică în care se angajează şi ziarul rusesc „Vedomosti”. Citează din franceză pasaje ale scrisorii lui X., pe care le combate, cazuistic, cu documente vechi moldoveneşti şi ruseşti. Propaganda rusească se crampona, în revendicarea „drepturilor”, chiar de numele Basarabia, care ar fi desemnat o altă ţară decât Moldova care s-a unit, în 1859, cu Ţara Românească. Ecouri ale acestei „teorii” au răzbătut până astăzi. „Dincolo de unele chestiuni ce rămân de discutat între specialiştii problemei – precizează Ion Agrigoroaiei –, este indubitabil că teritoriul dintre Prut, Marea Neagră şi Nistru era parte integrantă a Ţării Moldovei. Acest teritoriu, ce se va numi mult mai târziu, prin extensie, Basarabia, nu a fost provincie istorică distinctă, aşa cum vor încerca unii să prezinte lucrurile pentru a justifica ocuparea de către Rusia în anul 1812 şi, apoi, pretenţiile Rusiei / Uniunii Sovietice.”11
Spre deosebire de unii istorici şi oameni politici, Eminescu nu se teme deloc de numele Basarabia, dimpotrivă, acest nume devine, pentru el, punctul central al spulberării tezelor ruseşti, valabil şi astăzi pe deplin în faţa teoriei moldovenismului care bântuie minţile panslavismului încuibat puternic în sânul partidelor şi ideologilor românofobi de la Chişinău sau Tiraspol. E un semn al originalităţii gândirii eminesciene, superioară, la nivelul ştiinţei istoriei, contemporanilor săi (dar nu numai), aşa cum a remarcat-o cel mai de seamă istoric al nostru – Nicolae Iorga. Eminescu venea înarmat cu o concepţie proprie asupra adevărului şi limbii, concepţie preheideggeriană, de mare profunzime, recunoscută ca atare de eminescologi precum Rosa del Conte, Constantin Noica, Svetlana Paleologu-Matta, Mihai Cimpoi ş.a. Enunţul arheic eminescian sună astfel: „Însfârşit, adevărul e stăpânul nostru, nu noi stăpânii adevărului”12. Şi corelatul cu adevărul limbii: „Nu noi suntem stăpânii limbei, ci limba e stăpâna noastră. Precum într-un sanctuar reconstruim piatră cu piatră tot ceea ce a fost înainte – după fantezia sau inspiraţia noastră momentană, ci după ideea, în genere şi în amănunte, care-a predomnit la zidirea sanctuarului – astfel trebuie să ne purtăm cu limba noastră românească. Nu orice inspiraţie întâmplătoare e un cuvânt de-a ne atinge de această gingaşă şi frumoasă zidire, în care poate că unele cuvinte aparţin unei arhitecturi exotice, dar în ideea ei generală este însăşi floarea sufletului etnic al românimii”13.
 În virtutea acestor ecuaţii ontologice, cuvântul grăieşte adevărul chiar şi atunci când vrea să-l ascundă. Sau mai ales atunci. Eminescu se reîntâlneşte aici cu subterana dostoievskiană şi cu subtilităţile inconştientului dezvăluite de Sigmund Freud, C. G. Jung sau de Jacques Lacan. Sub cuvântul Basarabia, ruşii au vrut să ascundă adevărul asupra poftei lor de cucerire în slujba căreia au pus trădarea şi mituirea. Dar tocmai cuvântul Basarabia a devenit supremul cap de acuzare, în ce-i priveşte. Nu întâmplător am ales drept motto al studiului nostru cuvintele eminesciene despre rostirea numelui de Basarabia. În revenirea asupra scrisorii din „Le Nord” (din 22 februarie 1878), Eminescu atacă tocmai argumentul numelui Basarabia adus de domnul X.: „«Basarabia» este numele medieval al Ţărei Româneşti şi vine de la numele dinastiei Ţării Româneşti, a Basarabilor. În secolul al patrusprezecelea Mircea cel Bătrân, vestitul domn al Ţărei Româneşti şi despot al Dobrogei, domn al Silistrei şi al ţărilor tătărăşti până la mare, cel care a luat parte la bătălia de pe şesul Kossovo, la bătălia de la Nicopole, între luptătorii creştini între cari erau conetabilul Franţei, regele Ungariei şi marele prior Frideric de Hohenzollern, acest Mircea şi-a întins domnia până la Nistru, de unde partea aceea de loc care e în posesiunea noastră a păstrat numele Basarabia de la Mircea Basarab. Va să zică «le vrai possesseur» este Ţara Românească, Valachia magna. / Ceea ce se numeşte Basarabia rusească au binevoit ruşii s-o numească astfel, dar aceea, afară de părţile de sud, e Moldovă curată şi anume jumătatea ţărei Moldovei”14.
Cu această sintagmă, Valachia magna, echivalentul Ţării Româneşti, Eminescu prefigurează conceptul de România Mare, numire legitimă, pe care el o vehicula şi sub sintagma Dacia Mare, ştiind că, în contextul istoric al vremii, aceasta nu-i posibilă decât ca Dacie Ideală, adică unitară lingvistic şi spiritual. În editorialul de pe 1 martie, replică la publicaţiile „Le Nord” şi „Vedomosti”, revine la numele Basarabia: „Însuşi numele «Basarabia» ţipă sub condeiele ruseşti. Căci Basarabia nu însemnează decât ţara Basarabilor, precum Rusia înseamnă ţara ruşilor, România ţara românilor”15.
Eminescu opreşte, deocamdată, aici argumentul lingvistic şi istoric legat de numele Basarabia, fiindcă, între timp, se documentase şi elaborase substanţialul său studiu Basarabia, primul în ordinea importanţei istorice.
8. Basarabia dreptului
Studiul Basarabia este publicat în cinci numere din „Timpul”, între 3 şi 14 martie 1878, când între Turcia şi Rusia s-au încheiat preliminariile păcii de la San Stefano (19 februarie / 3 martie). Principalele surse, precizate de Eminescu, în final, erau: colecţia Arhiva istorică a României, datorată lui B.-P. Hasdeu, lucrarea acestuia Istoria critică a românilor, Beiträge zur Geschichte der Rumänen, de Eudoxius Hurmuzaki, capitulaţiunile domnilor moldoveni cu Poarta, cronicarii moldoveni editaţi de Mihail Kogălniceanu, Chronica Huşilor şi a Episcopiei cu aseminea numire (1869), de Melchisedec Ştefănescu, cronica tradusă de Amiras în greceşte, la porunca lui Grigorie Vodă, colecţia de documente Hurmuzaki, Histoire des Mongols a lui D’Ohsson, Annales Polonorum vetustiores, cartea consulului general englez la Bucureşti W. Wilkinson, Tablou istoric, geografic şi politic al Moldovei şi Valahiei ş.a. Asupra lucrărilor lui Amiras şi Wilkinson îi atrăsese atenţia Alexandru Odobescu, dovadă că, în cercurile culturale ale vremii, era cunoscută şi încurajată întreprinderea lui Eminescu.
Primul capitol reia problema numelui, intitulându-se I. Numele şi întinderea ei. Acum scrie poetul celebrele cuvinte: „A rosti numele Basarabia e totuna cu a protesta contra dominaţiunii ruseşti. Numele Basarabşi Basarabeni exista cu mult înaintea vremii în care acest pământ devenise românesc; acest nume singur este o istorie întreagă”16. Şi, într-adevăr, cuvântul Basarabia, care dă şi titlul studiului, îi prilejuieşte a face o istorie concentrată a românilor ca problemă existenţială şi de justiţie imanentă. Textul, ca şi altele din opera eminesciană, îl plasează în rândurile marilor istorici români. Eminescu judecă lucrurile disciplinar, interdisciplinar şi transdisciplinar avant la lettre, de unde şi profunzimea abordării sale.
Comparativ cu articolele anterioare, poetul găseşte că vechimea cuvântului trece dincolo de dinastia Basarabilor. E atestabil încă de la 1240, în arhivele hanului mongol din Persia, traduse de medicul Fazel-Ullah, poreclit Rasid, în 1303, la porunca sultanului Mahmud Gazon Khan, pe când ruşii nu contau în istoria universală. Fragmentele mongolice vorbesc despre o expediţie militară dincolo de munţii Galiţiei, vizând pătrunderea în ţara ungurilor şi a vlaho-bulgarilor. Principele mongol Orda a fost întâmpinat de Bazaran-bam (Basarab-ban) cu o armată şi este învins, iar alţi principi tătari au bătut pe Kara-Ulaghi (µαυρός βλάχος), negri-valahi, în sensul originii „cumane” a Basarabilor viitori, în viziunea lui Neagu Djuvara17. În Annales Polonorum Vetustiores (scrise între anii 1248 – 1282) şi publicate de Sommersberg, Eminescu găseşte informaţia că tătarii au subjugat, în 1259, pe besarabeni (subiugatis Bessarabenis), iar regele maghiar Carol Robert, într-o diplomă de la 1332, povesteşte despre bătaia luată de la Basarab, fiul lui Tugomir-Basarab (Thocomerius, căruia Neagu Djuvara i-a închinat cartea citată), care trăia pe la 1300. De-aici încolo, istoria Basarabilor este cunoscută. După o sută de ani, Ţara Basarabilor, sub Mircea cel Bătrân, atingea apogeul întinderii şi dezvoltării sale, remarcă Eminescu: „În această vreme Valahia întreagă, împreună cu toate posesiunile ei, se numea în bulele papale, în documentele cele scrise latineşte ale domnilor, în scrieri contimporane: Basarabia. Una din aceste posesiuni a fost şi acest lambeau de terre de pe care Rumianţoff şi Sumarov pretind a fi cules tătari sub corturi.”18 Aşadar, nu doar acel lambeau de terre invocat şi de autorul din „Le Nord” constituia Basarabia, ci o întreagă ţară, de la Nistru până în Dobrogea, Oltenia şi ducatele Făgăraşului şi Olmaşului din Ardeal, încât ceea ce s-a înţeles prin Basarabia, porţiune sudică a Moldovei, devine, în viziunea lui Eminescu, simbolul unităţii naţionale a tuturor românilor, de vreme ce numele difuza până-n Transilvania. Ştefan cel Mare, la rându-i, întinsese Moldova în toate provinciile istorice româneşti, iar Mihai Viteazul a încercat să le adune laolaltă şi politic.
Ceea ce numeau contemporanii lui Eminescu Basarabia nu era altceva decât operă deformatoare a propagandei ruseşti (care credea că se poate pierde semnificaţia veche a termenului), extindere abuzivă a porţiunii sudice la întreaga jumătate estică a Moldovei: „Dar lăsând Valahia de o parte, ce se numeşte astăzi Basarabia? / Trăgând o linie de la Hotin, din Nistru până-n Prut, avem o lature; de la amândouă capetele ei tragem câte o linie până la Marea Neagră, una de-a lungul Nistrului, cealaltă de-a lungul Prutului; iar capetele acestor două linii le încheiem cu o a patra linie formată prin ţărmurii Mării Negre. Acest cuadrilater cam neregulat se numeşte azi Basarabia, deşi fără cuvânt. / După ce Ştefan cel Mare a luat de la Valahia, între anii 1465 – 1475, părţile de sud, câte le aveau Basarabii între Prut şi Nistru, aceste părţi a păstrat numele distinctiv a dinastiei primae occupantis, a Basarabilor. Deci nu întreaga ţară dintre Prut şi Nistru e Basarabia, ci aceasta e numai o fâşie spre sud, hotărâtă şi mică, aşa cum ne-o arată Cantemir în Descriptio Moldaviae. / Iată deci marginile reale ale Basarabiei reale: trage linie curmezişă de lângă Nistru de la Bender până în vârful lacului Ialpug la Bolgrad şi ai o lature, apoi ia-o de la Bolgrad până în Reni, ai a doua lature, de la Reni pe Dunăre în sus până la Chilia, a treia lature; apoi în sus pe Nistru de la Cetatea Albă până la Bender, a cincea lature. Numai pământul coprins între aceste cinci linii s-a numit cu drept cuvânt Basarabie; tot ce-i deasupra e Moldovă curată, războtezată de la 1812 încoace”19.
Mai mult de atât, ruşii pretindeau că au găsit în toată Basarabia, augmentată abuziv, tătari sub corturi. De fapt, aceştia n-au fost nici măcar în întreg pentagonul neregulat sudic, căci acesta era împărţit, la rându-i, în patru ţinuturi: Bugeacul, Cetatea Albă, Chilia şi Ismail. Numai în Bugeac au fost primiţi tătarii de domnii Moldovei ca să-şi pască animalele, după reguli stricte de arendă, cu dări către stat. Cârdurile (peuplades) care locuiau în corturi şi care ar fi fost, în trecut, les possesseurs légitimes ai întregii Basarabii, cum se exprima colaboratorul ziarului din Belgia, „erau cam ciudaţi în felul lor”, căci, bunăoară, la 1407, Alexandru cel Bun prescria ce vămi să plătească negustorii polonezi la Tighina şi la Cetatea Albă, iar ierodiaconul rus Zosima, trecând în 1420 prin Cetatea Albă, ne spune că, la traversarea Nistrului, a plătit bir moldovenilor, bir pe care şi-l împărţeau, la încheierea socotelilor, nu cu ruşii, ci cu „litvanii”. Eminescu dă multe exemple de călători străini care fac mărturisiri de acest fel, dovedind, totodată, că pârcălabii Chiliei, Hotinului, Cetăţii Albe erau mari boieri ale căror nume n-aveau nimic tătărăsc: Manoil, la Hotin, Stanciu, la Cetatea Albă, Albul Spătar, Ioan Băiceanu, Hodeo Creţul, Oanea Pântece, Tudor Vascanu, Giurgea lui Gaură, „tot nume… tătărăşti de boieri de a lui Alexandru Vodă”20, zice ironic Eminescu. El remarcă şi altă „ciudăţenie”: la 1407, Alexandru cel Bun dă un aşezământ din care rezultă că negustorii importau postav din Lemberg, peşte din Brăila, cai şi vite albe din Podolia: „ce-or fi aducând ei oare din Cetatea Albă? Poate corturi tătărăşti? Ei aduc din Cetatea Albă stofe cusute cu fir de aur, stofe de mătasă şi vinuri din Grecia, pe care prozaicul aşezământ le numeşte cvas grecesc. Erau luxoşi tătarii din Basarabia.” Şi, după alte argumente, poetul conchide: „Hotinul – nord extrem, Chilia – gura Dunării, Cetatea Albă – gura Nistrului şi tot teritoriul dintre liniile ce le-am putea trage între ele a fost al nostru şi este de drept al nostru şi astăzi, căci nu nouă ni s-a luat, nu cu noi s-au bătut ruşii, nu pământul nostru l-au putut ceda turcii. / Ştim prea bine că diplomaţii sunt isteţi întru prefacerea dreptăţii în terfeloage fără valoare. Dar tăria unui popor mic a stat totdauna în drept”.
Dreptul este cheia studiului Basarabia şi Eminescu face o demonstraţie fără cusur, unică în literatura de specialitate. Susţinătorii pseudodreptului rusesc asupra Basarabiei ar fi procedat mai firesc dacă nu ar fi recurs la mistificări precum aceea cu „semisălbaticii de sub corturi”: „Oare nu-i era mai uşor la inimă d-lui X, sau cititorului rus a lui «Le Nord», dacă afacerea se regula între noi şi renunţam la dreptul nostru de bună voie? Nu-i părea mai bine dacă tăceam molcom şi jucam după cum ni se cânta? / Sigur că da. / De aceea, oricât de slab ar fi dreptul lipsit de arme şi de putere, el e tot mai tare decât nedreptatea, tot mai tare decât neadevărul. / Cu un cuvânt tătarii d-lui X şi ai lui Rumianţof (a cărui nume d. X îl citează fără cuvânt, pentru că acest general n-a susţinut niciodată de a fi eliberat Moldova de sub tătari, ci din contra el a dat Moldovei, pe lângă proprietatea şi posesiunea liniştită a Basarabiei şi a Hotinului), acei tătari n-au trecere, ci sunt pure invenţiuni pentru a arunca praf în ochii Europei, neştiutoare de lucrurile noastre de la Dunăre. / Acest petic de pământ pe care «Le Nord» ar voi să-l sacrificăm prieteniei noastre cu Rusia nu are pentru noi nici un echivalent în lume. El însemnează misiunea noastră istorică, tăria noastră”21.
Această normă a dreptului, precizează Eminescu, a fost dintotdeauna calea regală a istoriei româneşti. Pe vremea intrării lui Mahomed în Ţara Românească împotriva lui Vlad Ţepeş, sârbul Constantin Mihajlovicz de Ostroviţa, aflat în Bucureşti, mărturisea că opinia generală în Balcani era că „oricine s-ar război cu românii, chiar să-i învingă, numai pagubă are. Aceasta-i foarte natural, pentru că românii nu sunt popor cuceritor, de aceea şi apără ce-i al lor cu îndărătnicie, pentru că ce au cu drept cu drept au şi al lor este”22. Turcii înşişi îi sfătuiau pe sultani să nu facă război cu românii, dat fiind că războaiele cu ei n-aduc niciun folos, „ci pier numai o mulţime de turci în zadar”. Eminescu reţine replica sultanului (Sbiόr pisarzόw polskich, sec. II, tom. V, Warszawa, 1828): „Până când românii stăpânesc Chilia şi Cetatea-Albă, iar ungurii Belgradul sârbesc, până atunci nu vom putea birui pe creştini!”. Şi răspunsul lui Eminescu: „Pe câtă vreme Basarabia este în mâinile noastre, Rusia nu va putea cuceri Orientul. / Căci, după cât dăm noi cu socoteala din ciudatele teorii a frontierelor naturale, a barierelor ostile de învins şi a victoriilor repurtate la Cahul şi Ismail, cam asta este intenţia puternicului nostru vecin”.
Şi nu se înşela.
Eminescu dedică fiecărui veac din istoria Basarabiei câte un capitol. Colportarea numelui Basarabia nu s-a pus decât în vremea lui Mircea cel Bătrân, pentru ca să revină, în dreptul forţei, abia la 1812. În vremea lui Ştefan cel Mare, Imperiul Otoman atinsese culmea puterii sale şi ţelul sultanilor de a stăpâni cetăţile de la Marea Neagră, drept condiţie a biruinţei asupra creştinilor, s-a împlinit: „De aceea trebuie s-o spunem de pe acum că, oricât de viteaz să fi fost bătrânul domn al Moldovei, oricât de puternic să fi fost pentru vremea lui, în care alte state cu întindere de zece ori mai mare erau mai slabe decât Moldova, contra Turciei sau a Spaniei din vremea aceea n-ar fi putut rezista decât în defensivă, decât nevroind la strâmtoare, pentru a le face sminteală, căci la gol nu îndrăznea23. De unde şi „testamentul” lui Ştefan cel Mare privitor la viitoarele capitulaţii faţă de Poartă, prima fiind încheiată la 1511 de către Bogdan, prin care se stipula că „Moldova e ţară liberă şi nu cucerită” (art.1), că „Poarta e obligată de-a apăra Moldova contra oricărei agresiuni şi de a o mănţinea în starea în care se găsea de mai-înainte, fără să i se facă cea mai mică ştirbire a teritoriului ei” (art. 3), că „stăpânirea voievozilor se va întinde asupra întregului teritoriu al Moldovei” (art. 6), că „turcii nu vor putea cumpăra pământuri în Moldova, nici vor putea clădi geamii, nici se vor putea aşeza în orice mod ar fi”, drept recompensă şi supunere, domnii oferind, anual, Porţii „4000 de galbeni turceşti, 40 de şoimi şi 40 de iepe fătătoare, toate însă sub titlul de dar” (art. 8). Aceste drepturi sunt recunoscute şi în tratatul lui Petru Rareş de la 1529. De jure, cetăţile Cetatea Albă şi Chilia fuseseră restituite Moldovei, dar de facto ele au fost ocupate milităreşte de turci, de unde şi precipitarea lui Petru Rareş în politica faţă de Poartă, nevoit fiind să încheie un tratat secret cu marchizul de Brandenburg, la 1542, cu scopul de a fi stăpân, de facto, pe cetăţile de la mare. Eminescu subliniază faptul că acele cetăţi n-au devenit proprietate de jure a Porţii, ceea ce se reflectă şi-n Tratatul de la Kuciuk-Kainargi din 10/21 iulie 1774, încheiat între Rusia şi Imperiul Otoman, sub Ecaterina a II-a. În raportul ambasadorului austriac Thugut la Constantinopol (3 decembrie 1774), se precizează limpede că Poarta s-a angajat să restituie către Moldova şi Valahia cetăţile ocupate militar, chiar dacă a făcut tot ce i-a stat în putinţă să tergiverseze lucrurile. Drama respectivelor cetăţi începe cu adevărat din secolul al XVII-lea, cu stingerea dinastiei Muşatinilor, efect al sistemului electiv al domniilor, despre care am făcut precizări în acest studiu.
În capitolul al IV-lea, Eminescu se ocupă de secolul al XVII-lea. Tătarii, care se ocupau cu păscutul cailor şi cu prădăciuni, sunt prezenţi în Bugeac sub domnia lui Ieremia Movilă, care dăruieşte lui Kazigherei Han din Crimeea şapte sate pentru câşlă (păscutul cailor), asta şi pentru a-l împăca pe Han cu Polonia. Se vor retrage în Crimeea şi vor reveni la 1637, sub Vasile Lupu. Dar populaţia stabilă era cea românească şi Eminescu aduce dovezi din viaţa religioasă a eparhiilor Brăilei şi a Huşilor care şi-au disputat, la un moment dat, autoritatea în spaţiul Basarabiei. „Tătarii d-lui X – redevine ironic Eminescu – devin foarte interesanţi. Ei au nevoie de mitropolit, de biserici, de cărţi româneşti, ba de la anul 1640 Vasile Vvd Lupul le zideşte biserică în Chilia, iar la 1641 călugării din mânăstirea Caracal le reparează biserica lor cea veche din Ismail. / În faptă însă se vede şi-n cursul acestui veac de ce aveau nevoie tătarii şi de ce moldovenii. Tătarilor le trebuia păşune pentru cai, moldovenilor, poporului statornicit de veacuri şi creştin, le trebuia biserici, cărţi, mitropolit.”24 Şi poetul conchide: „Să mulţumim bisericii noastre care, prin dumnezeiasca linişte şi statornicie pe care a avut-o în vremile cele turburate, ne-a păstrat prin însemnările ei acest argument zdrobitor faţă cu orice subtilitate diplomatică”25.
Argumentele pentru veacul al XVIII-lea sunt şi mai puternice. Eminescu aduce la bară, ca martor, chiar pe „martorul” lui X, graful Petru Alexandrovici Rumianţov, care relatează, la 25 aprilie 1773, despre limpezirea judecăţii din 1716, dintre Iorest, episcopul Huşilor, şi Ioanichie, episcopul Proilavei, pentru delimitarea hotarelor celor două eparhii. Cearta e pentru Dubăsari, de dincolo de Nistru, şi pentru două sate din Bugeac, Sultan-Câşlaşi şi Musaip-Câşlaşi. Judecata a fost tranşată la Iaşi de Patriarhul de la Alexandria, Kyr Samuil: Dubăsarii au revenit Proilavei (Brăila), iar cele două sate au rămas Episcopiei Huşilor.
Dar evenimentul cel mai important din veacul al XVIII-lea se leagă de domniile lui Dimitrie Cantemir şi Constantin Brâncoveanu. Aceşti doi domni, străluciţi ca personalitate, aveau toate şansele să ridice Principatele pe culmi de civilizaţie şi cultură, la nivel european. Ba chiar, conform clarviziunii lui Dimitrie Cantemir, manifestată în Istoria ieroglifică, se ivea posibilitatea unirii lor sub un singur sceptru, dar vechea maladie a discordiei mioritice a împins cele două Principate la nenorocirea domniilor fanariote, după ce Cantemir a trebuit să devină captiv în Rusia, iar Brâncoveanu să provoace martiriul familiei, stingându-se dinastia Basarabilor. Am văzut cum Dimitrie Cantemir, orbit de propria doctrină cu privire la monarhii, a încheiat cu Petru I, la 13/24 aprilie 1711, tratatul de la Luţk26. Art. I prevedea trecerea Moldovei de sub umbrela Porţii sub aceea a Rusiei, cu făgăduinţa că, intrată în Moldova cu oastea, împărăţia va suporta cheltuielile de război (art. II), va garanta integritatea teritorială şi restituirea de la turci a cetăţilor ocupate militar (art. XI), asigurând perpetuarea dinastiei Cantemireştilor la tron, câtă vreme se va arăta credinţă către ţar (art. III), neimpunându-se nici Munteniei domniile. Tratatul, deşi recunoaşte graniţele cele mai întinse ale Moldovei, răsuflă peste tot de grija „ocrotirii” principatului, devenind, în acest chip, poarta de acces a Rusiei către Balcani. Din pricina ruşinoasei înfrângeri de la Stănileşti, singurul articol care a putut fi îndeplinit a fost al XIV-lea, care prevedea dreptul lui Cantemir de a se bucura de „ospitalitatea” ţarului în caz de înfrângere. Tratatul acesta a căzut, dar a rămas pofta de „ocrotire” asupra Moldovei. Pe de altă parte, sultanul n-a pricopsit Moldova doar cu domniile fanariote, ci, drept răzbunare, a cucerit, în 1713, cetatea Hotinului cu tot cu teritoriul aferent.
La rândul său, Constantin Brâncoveanu, după cunoscuta bătălie de la Poltava, i-a promis lui Petru cel Mare ajutor militar contra turcilor, jocul său dublu determinând Poarta la sechestrarea întregii familii, cu silirea la lepădarea de credinţa strămoşească, urmată de decapitare. Pierderea dreptului domniilor pământeşti a fost marea catastrofă din istoria Principatelor. Totodată, Rusia îşi va întări, treptat, influenţa în Principate, începând chiar de la Petru I, care, prin Tratatul de la Constantinopol (5 noiembrie 1728), deja îşi asigură asemenea drepturi asupra creştinilor din Orient. Cu Ecaterina a II-a, „politica rusească în Orient s-au copt cu desăvârşire”27.
În 1769, în războiul cu Turcia, Galiţin ocupă Hotinul, iar în februarie 1770 boierii moldoveni şi munteni se văd nevoiţi să jure credinţă Ecaterinei. De altfel, ţarina voia o Românie unită de la Nistru la Carpaţi, dar sub protectoratul ei. Din corespondenţa baronului Francisc Maria Thugut cu prinţul Wenzel Anton Kaunitz, reiese şi candidatura lui Stanislaus August ca primul rege al Principatelor Unite, pe atunci Rusia fiind dispusă „cu dragă inimă” să-i lase ţării peticul de pământ numit Basarabia, adaugă ironic Eminescu.
În ultimul capitol, al şaselea, poetul se ocupă de veacul al XIX-lea. În iunie 1812, Napoleon aştepta să treacă peste Niemen cu o oaste uriaşă de 640.000 de oameni şi 1.370 de tunuri, în vreme ce Alexandru I nu putea opune decât 112.000 de ostaşi: „Spuie oricine drept: Era atunci Rusia în poziţia de a anexa Basarabia? Când delegaţii ei din Bucureşti aveau avizul de a încheia pacea cu orice preţ, poate cineva visa că afacerea Basarabiei a fost curată, a fost o afacere de cucerire?”28. Se putea vedea în retragerea grabnică din Moldova a celor 53.000 de soldaţi de sub comanda lui Mihail Ilarionovici Kutuzov o armată învingătoare? se întreabă, retoric, Eminescu. Poetul recurge şi la amintirea celor vârstnici: „Oameni bătrâni care au văzut pe atunci armata lui Kutusof povestesc că, de mersurile forţate, bieţii soldaţi cădeau în şanţurile drumurilor de ţară şi pe paveaua de lemn a Iaşilor şi, cu toată cumplita grabă, i-a trebuit patru luni ca să ajungă în faţa aripei drepte a armiei împăratului francez; în faţa corpului auxiliar de 34.000 de austriaci de sub generalul Schwartzemberg”.
Într-o asemenea împrejurare, Poarta nu avea nici grabă şi nici interes să încheie pacea, cu atât mai puţin una defavorabilă ei. Ceea ce a silit-o să facă pasul, reaminteşte şi Eminescu, a fost Anglia, care masase o flotă în strâmtoarea Bosfor, fapt care i-a împiedicat pe turci de a se folosi „de cumplita poziţie în care se afla Rusia atunci. Dar nici influenţa engleză n-ar fi fost în stare de-a cuceri Rusiei o provincie dacă nu era angajată o altă armă, rubla rusească şi trădarea dragomanului Moruzi.”29
De-aici încolo, odioasa poveste a trădării şi mitei este cunoscută. Eminescu o relatează reproducând masiv din cartea lui W. Wilkinson, Tablou istoric, geografic şi politic al Moldovei şi Valahiei. Şi pentru că diplomaţia rusească a făcut atâta caz de onoarea ţarului, Eminescu se întreabă strivitor: „Este oare cu putinţă de-a admite că onoarea marelui nostru vecin ar fi fost angajată în această… afacere?”30. Şi concluzia inevitabilă: „Toate elementele morale în această afacere sunt de partea noastră. Dreptul nostru istoric, incapacitatea juridică a Turciei de-a înstrăina pământ românesc, trădarea unui dragoman al Porţii, recăpătarea acelui pământ printr-un tratat european semnat de şapte puteri şi obligatoriu pentru ele, garantarea integrităţii actuale a României prin convenţia ruso-română, ajutorul dezinteresat ce l-am dat Rusiei în momente grele, toate acestea fac ca partea morală şi de drept să fie pe deplin în partea noastră. / Mai vine însă de partea noastră împrejurarea că acel pământ nu l-am cucerit, n-am alungat pe nimeni de pe el, că e bucată din patria noastră străveche, este zestrea împărţitului şi nenorocitului popor românesc.”
În acest punct, vine ideea genială a lui Eminescu, rezultată din teoria dublului binom, al datoriilor şi al drepturilor, subliniată de amintiţii specialişti în drept, C. Jornescu şi C. Petrescu. El observă că propaganda rusească se slujeşte de imaginea simbolică a balanţei lui Themis, zeiţa antică a justiţiei. Pe un taler ei pun „onoarea” a optzeci de milioane de ruşi, iar pe celălalt – a celor cinci milioane de români din Principatele Unite. Evident, sugerează preopinenţii, că greutatea de pe talerul cu 80 de milioane este strivitoare comparativ aceea de pe talerul cu doar 5 milioane! În materie de drept însă, replică Eminescu, răsturnând conceptul raţionalist cartezian al dreptului şi al „diplomaţiei” ruseşti, cu precădere, trebuie înlocuită balanţa / cumpăna cu cântarul, singurul îndrituit să nu introducă abuzul dreptului forţei în locul forţei dreptului. Şi asta fiindcă nu întâmplător cei vechi au imaginat-o pe Themis legată la ochi, tocmai pentru a nu se lăsa coruptă de „dreptul celor puternici”: „Ce ni se opune? / Interesul a 80 de milioane de oameni faţă cu slabele noastre cinci milioane. Dar Temis e cu ochii legaţi spre a nu vedea părţile ce se judecă înaintea ei şi, în loc de cumpănă în care să se cumpănească deosebirea de greutate între 80 şi 5 milioane, ea ar trebui să ia cântarul. De braţul scurt sau prezent al cântarului ar atârna în greu Rusia, de braţul cel lung al unei istorii de 500 de ani atârnă România cu drepturile sale străvechi şi nouă”31.
Iată soluţia de necombătut, în modernitate, a lui Eminescu. Această profunzime a gândirii lui în privinţa teoriei dreptului a fost remarcată întâia oară de către Ioan Slavici, în Amintiri: „Eminescu era tare în argumentaţiune şi rămânea învingător chiar şi-atunci când discuta asupra dreptului.” Cu siguranţă, observaţia lui Slavici este un ecou asupra zilelor când poetul reflecta asupra destinului Basarabiei, la 1878. „Eminescu – observă C. Jornescu şi C. Petrescu – nu a fost jurist şi nu poate fi considerat ca atare, însă datorită gândirii sale integraliste, conceptele şi ideile juridice, politice, etnografice, sociale şi economice constituie un tot organic, un sistem de noţiuni, gânduri şi instituţii închegate”32. Să nu ne întrebăm de ce un specialist în drept de talia avocatului Titu Maiorescu n-a fost capabil să argumenteze, în epocă, dreptul românesc asupra Basarabiei, aşa cum a făcut-o Eminescu. Explicaţia vine de acolo că juriştii vremii erau înrobiţi conceptului raţionalist de justiţie, ignorând raţionalitatea istorică în favoarea celei instrumentale: „cel ce se plasează pe poziţiile raţionalităţii istorice nu-l va socoti pe Eminescu antiraţionalist, ci, dimpotrivă, raţionalist de o concepţie profundă”33, apreciază autorii invocaţi. Numai cu idei a priori, spune Eminescu, ignorându-se adevărurile istorice, nu se poate face justiţie. Poetul distingea între drept şi dreptate, reflex al egalităţii eurilor. Bilateralitatea eurilor, regăsită de poet în filozofia budistă (Tat twam asi) şi în creştinism, este coroborată cu ideea de echilibru şi cu istoricitatea organică, echilibru între materie şi spirit: „Echilibrul materiei şi spiritului. Este o exprimare şocantă, în care, pentru prima oară după cunoştinţa noastră, o terminologie cu care se deschide «Cartea facerii» este folosită pentru a explica «dreptul» în sens subiectiv. Această formulare eminesciană, datând de peste 100 de ani, ne înfăţişează un spirit capabil de profunde observaţii, pe care juriştii consacraţi nu le-au făcut. Este clar că prin echilibrul spiritului – aşa cum o spune poetul în alte părţi – el a înţeles «echitate», «egalitate de prestaţiuni», «măsură a lucrurilor» ceea ce dă noi dimensiuni dreptului”34. Da, Rusia punea în balanţă numai greutatea materiei, eludând dimensiunea spiritului, care sta de partea braţului lung al cântarului. Poetul concentrează această idee şi în reflecţia: „Căci ce e dreptul? Datoria ce e decât dreptul unui subiect, care implică datoria obiectului, ce datorează.” Aici se ascunde imaginea complexă a dublului binom, care „duce la dezlegarea unei controverse ce a traversat veacuri, între raţionalism şi istorism. Şcoala istorică a dreptului, considerând juridicitatea ca un produs al vieţii sociale dintr-un timp dat şi un loc dat, nu putea explica identitatea unor norme juridice aparţinând diferitor perioade şi popoare şi nici impregnarea unor sisteme juridice naţionale cu instituţii aparţinând altor sisteme. Nici raţionalismul abstract nu găsea suport temeinic afirmaţiei că norma juridică este un produs al raţiunii umane – egală ei înseşi în timp şi spaţiu – în timp ce sistemele de drept erau atât de departe de la popor la popor şi de la epocă la epocă, fiind în permanentă evoluţie şi transformare. / Dubla bilateralitate a dreptului aduce explicaţia acestei controverse adânci. Într-adevăr, binomul persoană altă persoană – sau bilateralitatea eurilor – reprezintă conceptul abstract, schema pur formală a dreptului şi este de esenţă raţională, iar binomul exigenţă – obligaţiune (drept – datorie) are un cuprins concret în care juridicul apare ca un element exponenţial al socialului”35. Concretizarea acestei concepţii despre drept la Eminescu, cei doi jurişti o găsesc tocmai în partea finală a studiului Basarabia, dar ei se feresc să comenteze subiectul Basarabia la vremea când şi-au scris cartea.
În anul 1878, la Congresul de la Berlin, Rusia şi-a impus dreptul forţei, ignorând îndrăzneaţa argumentaţie eminesciană din „Timpul”. Însă viitorul va aparţine doctrinei eminesciene şi faptul se va împlini la 1918, când diplomaţia europeană şi jurisdicţia europeană au făcut progrese în sensul doctrinei eminesciene. Iar ceea ce-i mai curios e că ai lui comilitoni, conservatorii, l-au îndepărtat cu grijă din publicistică, spre liniştea guvernului liberal, cât timp au durat negocierile care au dat câştig de cauză Rusiei. Lui Eminescu nu-i mai rămânea decât să caute o explicaţie a enigmaticei semibarbarii ruseşti, care o împiedica să devină, pe deplin, cultură şi civilizaţie europeană.
9. Rădăcinile ontologice ale expansionismului rusesc
Eminescu a înţeles, înainte de verdictul Congresului de la Berlin (1/13 iulie 1878), că dreptul invocat de el nu va avea câştig de cauză într-o Europă nepregătită să abandoneze ea însăşi grundurile semibarbariei, cu atât mai puţin să facă faţă celei asiatice. Nu-şi mai rezervă nicio iluzie şi caută semnele genunii care determină comportamentul Rusiei dincolo de spoiala unui pretins misionarism istoric. Le găseşte începând cu articolul Tendenţe de cucerire, publicat la 7 aprilie 1878. Se prefigurează intuiţii ale filozofiei lui Lucian Blaga din Trilogia culturii, configurate în teoria matricei stilistice. Obsesia alergării după „graniţe naturale” la o seminţie condamnată să nu le găsească i se prezintă ca un destin nefericit, deformator de inteligenţe, în stare să trezească o nesfârşită compătimire: „Răsărită din rase mongolice, de natura lor cuceritoare, aşezate pe stepe întinse a căror mon[o]tonie are înrâurire asupra inteligenţei omeneşti, lipsind-o de mlădoşenie şi dându-i instincte fanatice pentru idei de o vagă măreţie, Rusia e în mod egal muma mândriei şi a lipsei de cultură, a fanatismului şi a despotiei. Frumosul e înlocuit prin măreţ, precum colinele undoiate şi munţii cu dumbrăvi a ţărilor apusene sunt acolo înlocuite prin şesuri fără de capăt. În tendenţele de cucerire, în aşa-numitele misiuni istorice care-şi caută marginile naturale nu e nimic dedesubt decât pur şi simplu neştiinţa şi gustul de spoliare. În zadar caută un popor în întinderi teritoriale, în cuceriri, în războaie ceea ce-i lipseşte în chiar sufletul lui; sub nici o zonă din lume nu va găsi ceea ce Dumnezeu i-a refuzat sau mai bine zicând ceea ce Dumnezeu a voit ca să fie rezultatul muncii a multe generaţii dedate la lucru”36.
Deşi uriaşă ca întindere, comparativ cu Europa civilizată, Rusia e ca un Flămânzilă veşnic neostoit, mâncător de brazde de pământ fără şansa de a se îndestula vreodată şi a-şi găsi liniştea, lăsându-şi vecinii în pacea lor: „Căci stă oare destoinicia unei naţii în vrun raport cu întinderea teritoriului pe care ea-l ocupă? / Mica Veneţie era odată o putere mare europeană prin cultura ei intensivă, prin arte, prin industrie, prin judecata sănătoasă a aristocraţiei ei. Dar toate aceste condiţii de mărire erau câştigate prin muncă îndelungată, deprinderea şi priceperea se moştenea apoi din neam în neam, încât chiar astăzi ciceronii veneţieni au păstrat mai mult gust în judecarea tablourilor decum au mulţi profesori de estetică.” Eminescu găseşte alte exemple în Olanda şi în Belgia, având prilejul să le judece nu cu ajutorul simplistei balanţe, ci tot cu al cântarului: „Un rol analog l-a avut Olanda în istorie, şi astăzi încă sunt state mici care se bucură de-o înflorire estraordinară; pe un pământ de mică întindere se află mai multe averi decât în Rusia întreagă. Astfel suntem aproape siguri că în cumpăna economică Rusia, câtu-i de mare, trage mai uşor decât mica Belgie”37.
În spatele grandorii spaţiale, Eminescu zăreşte nimicul: „De aceea ni se pare că din nefericire ruşii sunt sub dominarea unui deşert sufletesc, a unui urât care-i face să caute în cuceriri ceea ce n-au înlăuntrul lor. Nouă ni se pare că cercurile culte, în loc de a stăvili acest horror vacui, în loc de a-l împlea prin muncă şi cultură, îl sumuţă contra Europei, pe care o numesc îmbătrânită şi enervată, coaptă pentru a cădea întreagă sub dominaţia rusească.” Eminescu vrea să remarce că între intelighenţia rusească şi clasa politică ori există o prăpastie, ori o regretabilă consimţire „ideologică”. Din nefericire, strălucita intelighenţie din a doua jumătate a secolului al XIX-lea n-a reuşit să europenizeze suficient Rusia, perioada sovietică fiind continuarea expansiunii deşertului sufletesc care a ameninţat să se întindă peste toată Europa, resuscitând, pentru România, vechile rapturi din Basarabia şi Bucovina. Eminescu atrage atenţia Europei că nu este ferită de primejdia asiatică: „Europa le pare astăzi în starea în care era Bizanţul la apariţiunea un[ui] neam asemenea mongolic, a turcilor. / În locul civilizaţiei grece înflorit-au în Bizanţ o cultură turcească? Deloc. Tocmai aşa nu va înflori o cultură moscovită pe pământurile supuse ruşilor, pentru că lipseşte rădăcina subiectivă a unei asemenea culturi. În Rusia chiar miezul culturii e în Ingermanland şi în cele trei provinţii baltice, în mânele şi capetele a poate două sute de mii de oameni de origine germană, pe când populaţiile străvechi a acelor provinţii, leţii, livii, crevinii şi cum [î]i mai cheamă, nu vor fi aflând cu mult mai sus decum îi va fi găsit episcopul Albrecht la a[nul] 1200.” Poetul, aşadar, nu mai cade în capcana mult învăţatului Dimitrie Cantemir să considere ţarismul un alt tip de imperiu decât cel otoman.
Mimarea Europei occidentale, începând cu Petru I, n-a dus la o veritabilă aculturaţie, căci tendinţele expansioniste s-au acutizat sub masca unui misionarism creştin: „Astfel misiunea istorică de care se face atâta vorbă nu-i o misiune care-şi are originea în afară, ea e rezultatul unui gol sufletesc, a unei barbarii spoite cu frac şi mănuşi, a unui deşert care, de-ar stăpâni pământul, tot nu s-ar umple. / Cerul deasupra-l schimbi, nu sufletul, marea trecând-o.” Semnele deşertului sufletesc se arată în aceea că marea Rusie n-a dat, de timpuriu, un Rafael, un Beethoven, un Kant, încât „tocmai lipsa unor asemenea spirite de adâncă înţelepciune şi de un adânc sentiment pentru bunurile ce înnobilează omenirea este cauza acelui gol sufletesc care-şi caută compensaţie în glorii sângeroase şi în cuceriri”. Aşa-zisa „cestiune orientală” nu-i pentru Rusia decât poftă de deşertificare şi a popoarelor răsăritene: „De mult, dar mai cu seamă de o sută cincizeci de ani încoace, ţinta cuceririlor ruseşti sunt ţările răsăritene ale Europei. Nu mai vorbim de cuvântul d-lui Aksakof, care vede întinzându-se panslavismul în miezul Europei, în ţările coroanei habsburgice până la Marea Adriatică. C-un cuvânt în loc de-a desfăşura activitatea înlăuntru, ochii vecinului nostru sunt pironiţi cu flămângiune asupra Apusului, cercurile culte umplu golul sufletesc cu fantasmagoria unui imperiu care ar ajunge de la Sibir până sub zidurile Veneţiei şi apoi mai departe… tot mai departe”38. Şi chiar va ajunge, cum a prezis poetul, făcând din mistica unui presupus testament al lui Petru cel Mare o misiune istorică: „Şi această misiune tainică o împlinesc apoi diplomaţii şi baionetele. Existe testamentul lui Petru cel Mare sau nu existe, el există în capetele a mii de oameni cari dau tonul în Rusia. / Războiul a fost declarat Porţii pentru a elibera pe creştini – în formă – în fond însă pentru a cuceri întreg Imperiul otoman într-un mod care să poată fi înghiţit, mai de voie, mai de nevoie, de Europa. După Turcia urmează Imperiul habsburgic, după dânsul cine mai ştie. Scopul fictiv al războiului şi scopul adevărat sunt diametral opuse”39. De altfel, Rusia a înlocuit rapid motivaţia misionară a creştinismului pravoslavnic cu ideologia marxist-leninistă a revoluţiei mondiale. Sunt dovezi clare că, după înfrângerea Germaniei naziste, Stalin voia să pună stăpânire pe întreaga Europă. Şi a ajuns, dejucându-i-se planurile, nu doar până în inima Imperiului Habsburgic, decedat, între timp, ci chiar până în cea a Germaniei. La 5 martie 1937, şeful Direcţiei politice a Armatei Roşii, Ian Homarnik, declarase: „Armata Roşie va considera misiunea bolşevică îndeplinită atunci când vom stăpâni globul pământesc”. De ce nu şi universul întreg, cum zice, ironic, Eminescu? În cărţile sale, Viktor Suvorov40 arăta că Stalin nu a fost satisfăcut că pacea din 1945 nu i-a adus la picioare întreaga Europă, în pofida faptului că Franklin Delano Roosevelt fusese dispus să i-o ofere.
Este o eroare să se susţină că Rusia a importat doctrina comunismului de la Europa civilizată, chiar dacă acolo s-a cristalizat teoria marxistă, preluată însă pe calapod leninist şi stalinist. La 1878, Eminescu simte că stafia despotismului comunist vine chiar din „deşertul sufletesc” care bântuie spaţiul slav. La 6 august, comentând atentatul asupra generalului Mezenzov, şeful secţiunii a treia a înaltei poliţii, Eminescu atrage atenţia că generalul a fost, de fapt, victima tendinţelor comuniste: „În Rusia, comunismul are o mulţime de adepţi, şi unora dintr-aceştia pare a fi căzut jertfă şi generalul Metzentzow”41. Dar profeţii nu sunt niciodată ascultaţi. Iar întreaga lui strădanie de a deschide ochii măcar contemporanilor săi a eşuat. O spune el însuşi, la 9 august 1878: „E o adevărată nenorocire de-a prevedea tot şi de-a nu putea împiedica nimic. Tot ce s-a întâmplat în urmă am prevăzut şi, încărcaţi cu hulă şi cu ocară din partea presei liberale, ne duceam păsul liniştiţi, ştiind că vremea ne va da dreptate şi cuprinşi de durerea că, puşi afară din cercul vieţii publice, nu putem mişca nici degetul cel mic pentru a opri dezastrul”42.
Iar aceste dezvăluiri şi previziuni ale lui Eminescu vor fi confirmate de cel mai important scriitor rus din secolul al XX-lea, Alexandr Soljeniţîn. Marele disident vedea faptele într-un sens eminescian, confirmându-l pe S. E. Kryzanowski, o strălucită minte politică de la începutul secolului al XX-lea, care îl „plagia” parcă pe Eminescu: „Rusia originară nu are rezerve şi forţe culturale şi morale pentru asimilarea tuturor periferiilor. Acest lucru istoveşte nucleul naţional rus”. Soljeniţîn aducea adevărul la zi, în 1990: „Astăzi această previziune a lui Kryzanowski are semnificaţii înmiite: nu avem forţe pentru periferie, nici economice, nici sufleteşti. Nu avem suflu pentru a fi un Imperiu! – şi nici nu ne trebuie, dărâma-s-ar de pe grumazul nostru! Imperiul ne striveşte şi ne suge puterile şi ne grăbeşte pieirea. / Văd însă cu adâncă nelinişte cum conştiinţa de sine a naţiunii ruse, care ne trezeşte în multiplele ei destine, nu se poate nicidecum elibera de gândirea statului enorm, de înşelătoria imperiului; gândirea aceasta a preluat de la comunişti acel găunos «patriotism sovietic» şi se mândreşte cu «marea putere statală sovietică», care în timpul măscăriciului de Ilici al II-lea n-a făcut decât să secătuiască ultima forţă productivă a deceniilor trecute pentru înarmări nemărginite, nimănui necesare (acum distruse pe apucate), făcându-ne de ruşine, prezentându-ne întregii planete ca pe nişte cotropitori cruzi şi lacomi – când în realitate genunchii noştri tremură şi iacă-iacă ne prăbuşim vlăguiţi”43.
Soljeniţîn credea că toate nenorocirile Rusiei au început în 1917, odată cu abolirea monarhiei. Dar el nu s-a arătat simpatizant nici al imperialismului ţarist şi avea speranţe în înţelepciunea creştină a ţarului Nicolae al II-lea, care ar fi putut stopa expansionismul rusesc pentru a da şansă înfloririi europene a Rusiei. El dădea exemplul Japoniei, care a ajuns o mare putere economică şi culturală abia după ce a renunţat la veleităţile imperiale. Asemenea, Germania a ajuns prosperă abia după ce a trecut prin puterea catharsis-ului din 1945, purificându-se moral de spiritul războinic. La fel, după căderea comunismului, Rusia trebuia să condamne, ritualic, imperialismul sovietic şi toate crimele şi cuceririle armate. Referindu-se la Basarabia, Soljeniţîn considera că e dreptul ei să se unească cu România, dacă doreşte. Asta o spunea înainte de războiul transnistrean din 1992. Dar nu revenea atunci Rusia la vechile ei apucături mânate de „deşertul sufletesc” despre care a făcut vorbire Eminescu?
Are astăzi Rusia lui Vladimir Putin forţa spirituală de a asculta glasul ultimului ei mare profet, pe deplin europenizat, dar tocmai de aceea şi rus adevărat?
10. Compensaţii?
Ştiind că nici măcar preliminariile de la San Stefano nu vor fi respectate de Rusia la viitoarele negocieri de pace şi spunând-o public, Eminescu devenea foarte incomod pentru politicieni, atât pentru cei de la putere, cât şi pentru conservatori. „Guvernul liberal – spune poetul, în articolul din 7 aprilie 1878 – a intrat în iţele Rusiei şi e prea angajat, încât vecinii se găsesc în drept de a se rosti nediplomatic faţă de cei ce reprezintă ţara, coroana ei şi pe augustul purtător”44. Un soi de umilinţă, aşadar, considerată păguboasă şi de vecini. Noul ziar oficios, în limba germană, „Deutsche Orient-Zeiting”, apărut la Bucureşti la 14/26 aprilie 1878, condamna opoziţia că ar fi determinat „ruperea tratărilor cu Rusia”, acuzaţie respinsă de Eminescu: „Opoziţia adevărată, care s-a luptat foarte serios contra tendinţelor Rusiei şi va lupta şi de acum înainte, n-a întrebuinţat niciodată contra puternicului vecin expresiile de cari foiesc tocmai gazetele guvernamentale. Opoziţia a fost rezervată în cuvinte şi puternică în argumente, presa guvernamentală a fost puternică în fraze şi vorbe late şi slabă în argumente.” (16 aprilie 1878)45. Este adevărat, spune ziaristul, pe 26 aprilie, că „Timpul”, ca organ al opoziţiei, a combătut guvernul, dar a făcut-o „chiar cu multă amărăciune”, neuitând că „acest guvern din nenorocire reprezintă statul român”46. Eminescu reproşează guvernului că a trecut dintr-o extremă în alta în atitudinea faţă de Rusia, cu pagubă de fiecare dată: „noi însă am rămas consecuenţi, adică rezervaţi, plini de respect, dar demni şi hotărâţi.” (30 aprilie 1878). Este ultima intervenţie în legătură cu problema Basarabiei înainte de finalizarea tratativelor de la Berlin. A urmat „vacanţa” regizată, de două luni, de la Floreştii lui Nicolae Mandrea. La întoarcere, primul articol pe care-l publică (2 august) este despre Dobrogea, considerată nu doar de Rusia, ci şi de politicienii de la Bucureşti drept o „compensaţie” pentru Basarabia. Eminescu răspunde ferm că nu poate fi vorba de aşa ceva, că dreptul asupra Dobrogei este istoric: „Romană în vremea împăratului August şi loc de exiliu a poetului Ovid, bizantină în urmă, trecând de la Asanizi la Ţara Românească până ce ne-au fost luată de turci şi de nimeni altul”47. Poetul continuă cu aceeaşi scrupulozitate în a aduce argumente istorice şi concluzionează în faţa satisfacţiei guvernului liberal că România ar fi ieşit în câştig cedând Basarabia şi primind Dobrogea: „Organul ministrului de externe vorbeşte de compensaţii suficiente. Noi am zis de la început că nu există compensaţii pentru Basarabia, precum nu există vro plată pentru o palmă măcar din pământul patriei. Aceste lucruri sunt sfinte, cari se pierd sau se câştigă prin împrejurări istorice, dar nici se vând, nici se cumpără, nici se schimbă”48.
Refuzând ecuaţia confuză Basarabia – Dobrogea, Eminescu are a se lupta, de acum încolo, cu o nouă problemă, cea a Dobrogei. El se temea că guvernanţii vor trata Dobrogea cu aceeaşi superficialitate ca pe Basarabia. Şi nu se înşela. Dobrogea, în împrejurări istorice, devenise un conglomerat de populaţii. Bancherii evrei din Viena aveau de gând să cumpere pământurile, „numite ale statului, din Dobrogea”, şi să le parceleze pentru evrei, în speranţa că vor „agricoliza” pe evreii precupeţi din ţară. Eminescu vede o maşinaţiune a Austriei menită să-şi extindă influenţa în România. Austria făcuse şi mai înainte demersuri pe lângă Poartă să colonizeze Dobrogea şi mai ales Delta cu supuşi austrieci, dar aceasta s-a opus. Eminescu nu exclude căutarea sprijinului la altă putere „mai puţin exclusivă decât Rusia” care, ajunsă stăpână în Basarabia, a reuşit să scoată până şi limba română din biserici, „deşi pravoslavia ar trebui să ştie că un asemenea lucru e cu desăvârşire anticanonic şi necreştinesc” (4 august 1878)49. Poetul adânceşte teologic fapta reprobatoare a Rusiei în Basarabia: „Şi această respectare a limbii naţionale în biserică e nu numai permisă, ci este de-a dreptul un postulat al Noului Testament. Naţiile cari nu-l respectă ar trebui să şteargă din calendarul lor sărbătoarea Coborârii Sf. Duh asupra apostolilor, care în frumoasa concepţie a Noului Testament pluti în limbi de foc asupra lor, arătând că în multe limbi vorbeşte spiritul sfânt al îngăduirii creştineşti şi al iubirii aproapelui. E cunoscut că după Coborâre apostolii au ştiut toate limbile pământului. Pomenim în treacăt că noi românii în special am fost în toţi timpii un model de toleranţă religioasă: episcopiile atârnătoare de scaunul papal, al Siretului (mai târziu al Bacăului) şi al Milcovului, petrecerea fără supărare a armenilor şi evreilor în ţările noastre, libertatea de cult, garantată acestora prin anume hrisov de către Ştefan cel Mare, desele raporturi ale episcopilor catolici despre desăvârşita toleranţă şi respectul dovedit pentru cultul apusean de către popor, boieri şi Domn (la sărbători mari Vodă şi boierii luau parte la serviciul divin din bisericile catolice), toate acestea dovedesc că – cel puţin în această privinţă – n-am făcut niciodată ceea ce dorim să nu ni se facă nouă. E dar sigur că, în urma izolării noastre între elementele străine, acela din ele ne va părea mai preferabil şi stâlp mai bun de razim pentru zile grele care respectează individualitatea noastră, altfel îndestul de inofensivă şi tolerantă”50.
De aceea, Eminescu nu înţelege de ce, într-un moment istoric greu ca acela scurs în anii 1877-1878, unii dintre aceşti străini primiţi cu generozitate, fiindcă erau persecutaţi în alte zone, condiţionau, bunăoară, recunoaşterea Independenţei României de acordarea de drepturi în masă, fără să se fi acomodat, eufemistic vorbind, cu limba română şi cu legile şi tradiţiile ţării. Mai mult de atât, Austria voia să-i facă proprietari peste Dobrogea abia retrocedată de turci, bulversând orânduielile de veacuri. Altfel spus, Eminescu se ciocnea de aceeaşi încălcare a drepturilor ţării de către străini, ca în cazul Rusiei faţă cu Basarabia. Mai mult, România era invitată să violeze drepturile populaţiilor deja existente în Dobrogea, sub pretextul că pământurile sunt ale statului şi că acesta poate face ce vrea cu ele, chiar să le vândă străinilor. A nu recurge la asemenea abuz ar fi cel dintâi pas în Dobrogea pentru „un progres real în viaţa juridică a poporului. Dar a procede în mod barbar, a lua vorba turcească de proprietate a statului în înţelesul strict şi definit al proprietăţii private a statului, precum stă lucrul la noi în România, a deposeda pe turci, tătari, români şi bulgari pentru a parcela pământul lor, câştigat cu sudori şi cu sânge, la colonişti ar însemna a-şi atrage de la început ura populaţiunilor, ba a ajunge la conflicte sângeroase chiar. Elementele turanice în Dobrogea ne trebuie tocmai pentru că nu sunt slave. Ele trebuie cruţate, trebuie să se simtă în patria lor veche, dar într-o mai bună stare, sub o mai bună administraţie. Cumcă prin aceasta slavii de acolo n-ar fi nedreptăţiţi se înţelege de la sine.”
Cu alte cuvinte, în spiritul său înalt de justiţie, Eminescu pledează pentru o corectă rezolvare a problemei minorităţilor, nu cum au procedat ruşii în teritoriile ocupate. Episodul istoric al Basarabiei se încheia, pentru poet, cu alte două bătălii: una pentru Dobrogea, alta pentru rezolvarea corectă a revizuirii articolului 7 din Constituţie. Din fericire, de astă dată punctul său de vedere a biruit, în cele din urmă.
Însă problema Basarabiei şi a Bucovinei a rămas pata oarbă de pe istoria modernă a românilor, perpetuând pata ruşinoasă a trădării de la 1775 şi 1812. Am pus aici, la judecata lui Eminescu, cele două pete. Cred că nicăieri nu se potriveşte mai bine celebrul vers al lui Grigore Vieru: Eminescu să ne judece! Atât pe românii din Basarabia, dar mai ales pe cei din Ţară.
Note
1Ibidem.
2 Vezi, între altele, studiul, apărut în serial, Alexandrina Cernov, Statutul limbii române în Ucraina după 20 de ani de independenţă, în „Oglinda literară”, Focşani, ani XI-XII, nr. 119 – 124, noiembrie 2011 – aprilie 2012.
3Ibidem, p. 56.
4 Istoricii contemporani vorbesc de gândire cinică şi despre actul de la 1812: „Procedeul anexării Basarabiei prin Tratatul de la Bucureşti (16/28 mai 1812) a ilustrat perfect lipsa de scrupule şi cinismul diplomaţiei ţariste.” (Ion Agrigoroaiei, Basarabia în acte diplomatice. 1711-1947, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2012, p. 36).
5 D. Vatamaniuc, Publicistica lui Eminescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1996, p. 21.
6 M. Eminescu, op. cit., p. 47.
7Ibidem, p. 48.
8 Ion Agrigoroaiei, op. cit., p. 45.
9 M. Eminescu, op. cit., p. 50.
10Ibidem, p. 51.
11 Ion Agrigoroaiei, op. cit., p. 26-27.
12 M. Eminescu, Opere, XV. Fragmentarium. Addenda ediţiei, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1993, p. 50.
13Ibidem, p. 98.
14 M. Eminescu, Opere, X., p. 53.
15Ibidem, p. 54.
16Ibidem, p. 57.
17 Cf. Neagu Djuvara, Thocomerius – Negru Vodă. Un voievod cuman la începuturile Ţării Româneşti, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007.
18 M. Eminescu, op. cit., p. 57.
19Ibidem, p. 58.
20Ibidem, p. 59.
21Ibidem, p. 60.
22Ibidem.
23Ibidem, p. 61.
24Ibidem, p. 64.
25Ibidem.
26 A se vedea textul tratatului în Ion Agrigoroaiei, op. cit., p. 127-128, preluare după Acte şi documente relative la istoria renaşcerii României, ediţie de Dimitrie A. Sturdza şi C. Colescu-Vartic, vol. I, Bucureşti, 1900, p. 15-18.
27 M. Eminescu, op. cit., p. 68.
28Ibidem, p. 69.
29Ibidem.
30Ibidem, p. 70.
31Ibidem.
32 C. Jornescu, C. Petrescu, Valori etice în opera lui Eminescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1989, p. 64.
33Ibidem, p. 28.
34Ibidem, p. 39.
35Ibidem, p. 39-40.
36Ibidem, p. 73-74.
37Ibidem, p. 74.
38Ibidem.
39Ibidem.
40 Victor Suvorov, Ultima republică, Editura Polirom, Iaşi, 1997.
41 M. Eminescu, op. cit., p. 91.
42Ibidem, p. 92.
43 Alexandr Soljeniţîn, Căderea imperiului comunist sau Cum să reformăm Rusia,în „Literaturnaia gazeta”, nr. 38 din 18 septembrie 1990, trad. rom. de Natalia Cantemir.
44 M. Eminescu, op. cit, p. 75.
45Ibidem, p. 80.
46Ibidem, p. 81.
47Ibidem, p. 87-88.
48Ibidem, p. 88.
49Ibidem, p. 89.
50Ibidem.
Studiul a apărut în
Preluare aniversară la Centenarul Unirii Basarabiei cu Patria Mamă, România:
Citiți și:



CADRUL ISTORIC AL PUBLICISTICII LUI MIHAI EMINESCU. 15/27 iunie 1889: Moare Eminescu

CRONOLOGIE 1821

Revoluţia de emancipare naţională şi socială condusă de T. Vladimirescu.

18-19/30–31 ianuarie Conform unui plan stabilit între Comitetul de oblăduire, instituit la Bucureşti la moartea domnitorului Alexandru Suţu şi Tudor Vladimirescu, acesta pleacă în Oltenia, unde va declanşa revoluţia de emancipare naţională de sub dominaţia otomană Revoluţia izbucneşte în condiţiile intensificării mişcări de eliberare naţională a popoarelor din Peninsula Balcanică supuse Porţii şi adâncirii antagonismului dintre Imperiul ţarist şi Imperiul otoman.

23 ianuarie/3 februarie Proclamaţia de la Tismana-Padeş. Tudor Vladimirescu lansează un apel către populaţie în vederea unei cât mai largi participări la revoluţie. Proclamaţia, accentuând latura socială a revoluţiei, dar în fapt referindu-se critic mai ales la regimul politic şi la boierii care nu vor adera la mişcare, are un larg ecou în rândul ţăranilor care participă la revoluţie, considerând-o drept o mişcare general antifeudală. Perspectiva unui război ţărănesc va duce la încordarea raporturilor dintre Tudor şi boierii, afiliaţi ori nu Eteriei, dispuşi să sprijine numai o mişcare de eliberare naţională.

21 martie/2 aprilie Tudor, în fruntea forţelor revoluţionare, intră în Bucureşti; evenimentul fusese precedat în cursul lunii de o succesiune de proclamaţii în numele Adunării norodului (armata revoluţionară), singura în măsură să confirme pe noii mandatari ai puterii executive. Primit de boieri cu ostilitate ca instigator al ţăranilor împotriva regimului feudal, Tudor constrâns de dezavuarea mişcării de către ţarul Rusiei şi de împăratul Austriei precum şi de pericolul unei invazii otomane, consimte, în vederea unei concilieri, să cheme pe răsculaţi „la ordine”, la respectarea „rânduielilor” ţării. În numele Obşteştii Adunări T. Vladimirescu întreţine o intensă corespondenţă diplomatică: memorii către împăraţii Rusiei şi Austriei, menite să justifice şi să legitimeze revoluţia, petiţii către Poartă şi paşalele de la Dunăre cerând restabilirea vechilor raporturi de suzeranitate stipulate în capitulaţii în virtutea cărora principatele beneficiau de dreptul de-a-şi alege domni pământeni şi de un grad mai mare de autonomie.

8/20 aprilie Are loc întâlnirea dintre Tudor Vladimirescu şi Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei, organizaţie secretă greacă al cărei program prevedea declanşarea unei insurecţii generale antiotomane în Balcani susţinută îndeaproape de armata ţaristă. Deşi mişcarea eteristă fusese la rândul ei dezavuată de ţar, Al. Ipsilanti spera încă în realizarea planului iniţial. Se stabileşte doar un acord parţial asupra desfăşurării acţiunilor militare şi asupra ţelurilor urmărite.

1/13 mai Trupele otomane pătrund în ţările române pentru a reprima revoluţia. Acţiunile lor militare sunt însoţite de represalii asupra populaţiei civile.

27 mai/8 iunie în urma sentinţei unui tribunal militar instituit de Ipsilanti, Tudor Vladimirescu este executat la Târgovişte, acuzat pe nedrept de trădarea cauzei antiotomane; trupele de panduri se împrăştie, o parte din ele rezistând totuşi în continuare turcilor până la 17/29 iulie, când sunt definitiv învinse la Slobozia; trupele eteriste fuseseră zdrobite la Drăgăşani în 7/19 iunie.

 

1822

2 martie Nota Imperiului ţarist, Austriei şi Angliei către Poartă prin care se reclamă evacuarea principatelor şi instaurarea unei administraţii civile.

17 aprilie La Constantinopol, convocaţi de Poartă, delegaţii marii boierimi din principate revendică restabilirea pe tron a Domnilor pământeni, excluderea grecilor din funcţiile civile şi eclesiastice, rezervarea funcţiilor publice exclusiv pentru români, restabilirea şi sporirea vechilor privilegii ale boierimii dar şi introducerea unor reforme de inspiraţie burgheză.

l/13 iulie Ca urmare a revoluţiei lui Tudor şi a cererilor marii boierimi sunt restabilite domniile pământene, prin Ioniţă Sandu Sturdza în Moldova şi Grigore Dimitrie Ghica în Ţara Românească.

septembrie Se redactează în Moldova Cererile cele mai însemnătoare ce se fac din partea obştei Moldovei, proiect de constituţie parţial liberală, expresie a revendicărilor boierimii mijlocii, adoptat de Domnitor şi înaintat Porţii, ceea ce atrage reacţia puternică a boierimii mari; un contraproiect de constituţie preconiza o republică aristocratică şi îi califica pe petiţionari drept cărvunari şi ciocoi (în sensul de oameni cu stare materială recent constituită). Imperiul ţarist, sprijinitor al marii boierimi, dezaprobă vehement orice schimbare în vechile rânduieli ale ţării, iar Imperiul otoman, care avea să sprijine parţial revendicările boierimii mijlocii şi mici, respinge proiectul, ceea ce îl determină pe Ioniţă Sandu Sturdza să amâne aplicarea lui. Această „constituţie” SE înscrie în seria numeroaselor proiecte similare prezentate îndeosebi Porţii, Imperiului ţarist dar şi altor puteri europene (209 proiecte de reformă între 1769 şi 1830, multe vizând întărirea autonomiei sau chiar obţinerea independenţei).

 

1823

februarie Mihai Sturdza, în numele marii boierimi moldovene emigrate în urma evenimentelor din 1821, adresează reprezentantului diplomatic al Curţii imperiale ruse la Iaşi o serie de memorii prin care blama mişcarea cărvunarilor sprijinită de Domnitor, în numele principiilor conservatoare (termen folosit şi definit acum pentru întâia oară), derogând prin aceasta de la principiul de interes naţional al neintervenţiei puterilor străine în politica internă.

 

1826

25 septembrie/7 octombrie Se încheie Convenţia ruso-turcă de la Akkerman, care stipulează, în ceea ce priveşte principatele, alegerea de către Divanuri pe o durată de 7 ani a Domnitorilor care să aibă asentimentul puterilor semnatare, anularea pe timp de 2 ani a tributului către Poartă şi libertatea comerţului sub rezerva asigurării cu grâne a Imperiului otoman; Divanurile erau chemate să elaboreze măsuri de ameliorare a administraţiei; se permite întoarcerea în ţară şi repunerea în drepturi a boierilor refugiaţi în urma revoluţiei din 1821. Prevederile asupra reorganizării interne vor fi zădărnicite de izbucnirea războiului ruso-turc din 1828-1829.

 

1827

Se fondează la Goleşti, din iniţiativa lui Dinicu Golescu, Ion Heliade-Rădulescu şi Stanciu Căpăţâneanu, Societatea literară, cu un vast program de promovare a culturii naţionale şi având în vedere şi o serie de reforme politice de esenţă liberală.

 

1828

Apare la Sibiu Gramatica românească a lui Heliade-Rădulescu, prin care autorul promova înlocuirea alfabetului chirilic prin cel latin şi acceptarea neologismului romanic ca mijloc de îmbogăţire şi modernizare a lexicului.

25 aprilie/7 mai În urma declanşării războiului ruso-turc, trupele Rusiei ţariste trec Prutul. După îndepărtarea Domnilor pământeni se va instaura în principate până în aprilie 1834 o administraţie militară rusă condusă succesiv de contele Pahlen, generalul Jeltuhin şi generalul Kiselev.

 

1829

Printre primele periodice româneşti apărute în principate, „Curierul Românesc” (Bucureşti 1829-1848) cu suplimentul literar „Curierul de ambe sexe” (1837-1847), editate de I. Heliade-Rădulescu şi „Albina Românească” (Iaşi 1829-1850, 1858) cu suplimentul literar „Alăuta românească” (1837-1838), editate de Gh. Asachi, vor contribui alături de alte publicaţii la precizarea poziţiei ideologice a burgheziei în ascensiune.

2/14 septembrie Pacea ruso-turcă de la Adrianopol marchează accentuarea protectoratului Rusiei ţariste în principate. Se reconfirmă autonomia administrativă a acestora cu limitarea drepturilor de intervenţie a Turciei şi se stipulează numirea pe viaţă a Domnitorilor, desfiinţarea monopolului otoman asupra principalelor produse ale ţărilor române, libertatea comerţului, dreptul de liberă navigaţie pe Dunăre şi Marea Neagră a vaselor româneşti, fixarea graniţei pe talvegul Dunării şi pe braţul Sf. Gheorghe; Imperiul ţarist anexează Delta Dunării, iar Poarta restituie Ţării Româneşti raialele Brăila, Giurgiu şi Turnu şi Moldovei lacul Brateş; se hotărăşte elaborarea Regulamentelor organice. Ocupaţia rusă este menţinută până la plătirea de către Poartă a despăgubirilor de război. Una dintre principalele consecinţe ale Tratatului este intrarea principatelor în sfera relaţiilor economice capitaliste.

 

1830

30 martie Se încheie la Bucureşti lucrările de elaborare a Regulamentelor organice, alcătuite, conform instrucţiunilor amănunţite primite de la Petersburg, de către un Comitet de reformă compus din două secţiuni, munteană şi moldoveană, sub preşedinţia consulului general rus. Regulamentele revizuite şi aprobate de puterea protectoare prevedeau: separarea puterilor;

–  puterea executivă era reprezentată de către Domnitor – ales pe viaţă din rândul boierimii mari, de către Adunarea Generală Extraordinară-, secondat de Sfatul Administrativ Extraordinar, format din 6 miniştri numiţi; puterea legislativă aparţinea atât Domnitorului, care avea iniţiativa legilor, cât şi Adunării Civice (Obişnuita Obştească Adunare), alcătuită din 42 de deputaţi în Ţara Românească şi 35 în Moldova, sub preşedinţia de drept a mitropoliţilor; articolele 52 şi 54, afectând grav autonomia principatelor stipulau: „Orice act sau hotărâre a Obişnuitei Obşteşti Adunări şi a Domnului care vor fi împotriva privilegiurilor Prinţipatului şi a tractaturilor sau hatişerifurilor întărite pentru folosul acestui Prinţipat, precum şi împotriva drepturilor Curţii suzerane şi a Curţii protectoare trebuie să se socotească desputernicite şi neţinute în seamă”.

„Obişnuita Obştească Adunare are căderea să arate prin anaforale năpăstuirile şi plângerile ţării; şi încă de va fi trebuinţă să le facă cunoscut la amândouă Curţile însemnând mijloacele ce va chibzui mai bine pentru a lor îndreptare”; se dispunea separarea justiţiei de administraţie, organizarea instanţelor judecătoreşti şi autoritatea lucrului judecat; definirea în linii mari a atribuţiilor organelor centrale, a căror competenţă e general teritorială, a instituţiilor de servicii publice specializate etc. În aprilie se anexează la Regulamente legea privind organizarea armatei naţionale. Se mai dispunea abolirea monopolului breslelor şi preconizarea unor măsuri de protecţie şi încurajare în vederea dezvoltării industriei; dezvoltarea comerţului şi prin desfiinţarea vămilor interne; crearea unei bănci naţionale; adoptarea principiului modern al bugetului statului bazat pe fixarea cheltuielilor publice în funcţie de veniturile fiscului, pe aprobarea lui de către Adunarea Obştească şi pe controlul veniturilor şi cheltuielilor de către un organ special; introducerea capitaţiei (impozit pe cap de familie) şi abolirea diferitelor categorii de privilegiaţi fiscali exceptând boierimea şi clerul; fixarea suprafeţei de pământ (arătură şi islaz) pentru ţăranii clăcaşi, în funcţie de numărul maximal de vite ai fiecărei familii. Prin stipularea dreptului absolut al marilor proprietari asupra unei treimi din pământ, ţăranii încetează să mai beneficieze de diversele drepturi de folosinţă urmând a deveni simpli chiriaşi, proprietari exclusiv asupra forţei lor de muncă. Se impun clăcaşilor, în afara dijmei, 12 zile de clacă pe rezerva proprietarului măsurate nu calendaristic, ci după norma de muncă fixată de Regulament şi care nu se putea îndeplini decât în 2-3 zile. Proprietatea absolută, desfiinţarea drepturilor de folosinţă şi tocmelile libere pentru prisoase (islaz pentru plusul de vite şi plus de arătură pe bază de învoială nelegiferată) consacră procesul de transformare a domeniului feudal în proprietate de tip burghez şi implicit apariţia unei relaţii de producţie incipient capitaliste. Regulamentele dând celor două principate o organizare aproape identică, şi reprezentând interesele de clasă ale marii boierimi şi totodată interesele politicii puterii protectoare, vor fi promulgate în Ţara Românească la 1/13 iulie 1831 şi în Moldova la 1/13 ianuarie 1832, şi vor rămâne în vigoare, exceptând durata revoluţiei de la 1848, până în 1858.

 

1831

29 noiembrie Are loc prima şedinţă a Adunării Obşteşti a Ţării Româneşti; în Moldova, prima şedinţă a Adunării Obşteşti are loc un an mai târziu, la 27 noiembrie.

 

1834

17/29 ianuarie Se semnează la Petersburg convenţia ruso-turcă prin care Imperiul Otoman recunoaşte Regulamentele Organice, care suferiseră, în cursul discuţiilor de confirmare, modificări importante eludând drepturile puterii suzerane prin transferarea lor indirectă puterii protectoare constant preocupată de-a aservi complet principatele. Reducerea rolului miliţiilor numai la asigurarea ordinii interne, sustragerea sudiţilor (locuitori ai principatelor aflaţi sub protecţia unor puteri străine) judecăţii tribunalelor ţării, dar mai ales articolul adiţional: „în viitorime orice modificaţii ar voi să facă mai în urmă Domnul la Regulamentul organic nu se vor putea înfiinţa şi a se pune în lucrare decât după o înadins dezlegare a Înaltei Porţi şi cu primirea Curţii Rosii” sunt măsurile care ilustrează politica reală a Imperiului ţarist în ţările române. „În mod excepţional” primii domnitori ai principatelor sunt numiţi de semnatarii convenţiei.

22 martie/3 aprilie Sunt numiţi „pe viaţă” de către Poartă, la propunerea Rusiei ţariste, domnitorii Al. D. Ghica (1834- 1842) în Ţara Românească şi Mihail Sturza (1834-1849) în Moldova. Perioada domniilor regulamentare incluzând şi domnia alesului Gh. Bibescu (1842-1848) în Ţara Românească va fi caracterizată prin amestecul brutal şi permanent al puterii protectoare în viaţa politică şi economico-administrativă a principatelor. Independent de gradul de obedienţă al domnitorilor, puterea protectoare va întreţine şi va agrava dificila acomodare cu regimul constituţional atât a puterii executive cât şi a celei legislative, ceea ce va paraliza în mare măsură activitatea organelor centrale în vederea dezvoltării economice a principatelor şi modernizării lor. Implicit se va contura şi va lua proporţii opoziţia mai mult sau mai puţin precaută a domnitorilor şi a marii boierimi implicată în activitatea politico-legislativă la adresa protectoratului abuziv. Ea se va manifesta şi în rândul boierimii mici şi mijlocii şi al intelectualităţii în contextul revendicărilor burghezo-democratice ale acestora.

 

1838

noiembrie Partida naţională din Adunarea Obştească a Ţării Româneşti, condusă de I. Câmpineanu, care opusese o înverşunată rezistenţă la votarea articolului adiţional din Regulamentul Organic se întruneşte în vederea redactării manifestului program Declaraţia de principii a partidei naţionale sau Act de unire şi independenţă; se consideră ilegale numirea ca domnitor a lui Al. Ghica şi Regulamentul organic şi se cere adoptarea unei noi constituţii şi unirea principatelor sub o domnie ereditară, vizându-se deopotrivă independenţa. Ion Câmpineanu, animator al Societăţii filarmonice al cărei scop, nemărturisit, era de-a milita pentru revendicări şi reforme burghezo-liberale, va redacta şi un proiect de constituţie prevăzând între altele emanciparea clăcaşilor fără împroprietărire şi vot universal. Memoriile menite a aduce la cunoştinţa cercurilor politice franceze, engleze şi otomane aceste deziderate vor urmări şi un eventual sprijin prin care I. Câmpineanu să devină domnitor.

 

1840

Apar la Iaşi, sub direcţia lui M. Kogălniceanu, „Dacia literară”, moment important în structurarea ideologiei paşoptiste, în promovarea culturii şi literaturii naţionale şi „Arhiva românească”, prima publicaţie consacrată studiilor şi documentelor istorice.

 

1842

În Dieta Transilvaniei se votează legea, nesancţionată, care prevedea introducerea progresivă, într-un interval de 10 ani, a limbii maghiare ca limbă oficială a Transilvaniei, măsură care atrage protestele românilor şi ale saşilor.

 

1844

9/21 ianuarie – 29 octombrie/10 noiembrie Apare la Iaşi hebdomadarul „Propăşirea” („Foaie Ştiinţifică şi Literară”), editat de M. Kogălniceanu, V. Alecsandri, Ion Ghica şi P. Balş, în care publică N. Bălcescu Puterea armată şi arta militară de la fondarea principatului Ţării Româneşti şi până acum.

 

1845

Apare la Bucureşti, până în 1851, „Magazin istoric pentru Dacia” sub direcţia lui Aug. T. Laurian şi N. Bălcescu.

 

1846

1846-1847 Se încheie o convenţie între Ţara Românească şi Moldova privitoare la desfiinţarea vămii dintre ele, care intră în vigoare la 1 ianuarie 1848.

 

1848

Se desfăşoară revoluţia română parte integrantă a marelui seism politic care a zguduit continentul de la Paris la Iaşi şi Bucureşti („primăvara popoarelor”).

februarie-martie La Paris în cadrul mai multor şedinţe comune revoluţionari munteni şi moldoveni între care N. Bălcescu,

D. Golescu-Negru, I. Alecsandri şi V. Mălinescu vor stabili un program comun de luptă, în esenţă burghezo-democratic, şi desfăşurarea simultană a revoluţiei în ambele principate. Aceste deziderate nu se vor împlini, prin măsurile autorităţilor, revoluţionarii moldoveni nereuşind să ajungă în timp util la Iaşi. Revoluţionarii munteni vor acţiona şi în vederea stabilirii unor posibilităţi de colaborare cu mişcarea revoluţionară din Transilvania.

27 martie/8 aprilie -29 martie/10 aprilie Începe revoluţia română. După difuzarea de către revoluţionari a unui manifest- apel are loc la Iaşi, cu asentimentul domnitorului M. Sturdza, o adunare populară care hotărăşte redactarea de către un comitet din sânul adunării a unei petiţii urmând a fi înaintată Domnitorului. Petiţia proclamaţiune. a boierilor şi notabililor moldoveni, redactată de V. Alecsandri, deşi moderat liberală, va fi numai parţial acceptată de Domnitor care, în seara zilei de 28 martie/10 aprilie, va reprima armat revolta. Unii conducători ai revoluţiei vor fi arestaţi şi exilaţi: M. C. Epureanu, Al. I. Cuza etc., alţii se vor expatria. Activitatea revoluţionarilor moldoveni va continua şi în ţară şi în emigraţie mult radicalizată. Mişcări ţărăneşti ca ecou al revoluţiei vor frământa Moldova mult timp după înăbuşirea acesteia.

3/15-5/17 mai Precedată de o succesiune de proclamaţii şi de o adunare pregătitoare (Blaj, 18/30 aprilie) are loc Marea Adunare de la Blaj, pe Câmpia Libertăţii; 40 000 de participanţi adoptă cele 16 articole ale programului social şi politic al revoluţiei din Transilvania. Se protestează vehement împotriva art. 7 din proiectul de constituţie maghiară revoluţionară, care prevedea încorporarea Transilvaniei în Ungaria. Două delegaţii urmau să prezinte doleanţele românilor Curţii din Viena şi dietei principatului Transilvaniei. Alături de tribunii cauzei românilor din Transilvania Simion Bărnuţiu, Gh. Bariţiu, Al. Papiu-Ilarian. T. Cipariu, I. Buteanu, Avram Iancu, Andrei Şaguna etc. participă la adunare revoluţionari munteni şi moldoveni. Concomitent cu Marea Adunare de la Blaj are loc prima adunare de la Lugoj (4/16 mai-5/17 mai) formulând revendicările naţionale ale românilor din vestul Transilvaniei, radicalizate ulterior (la congresul de la Timişoara, 13/25 iunie şi a doua adunare populară de la Lugoj, 15/27 iunie).

17/29 mai Ignorând voinţa populaţiei româneşti majoritare în Transilvania, dieta din Cluj votează încorporarea principatului Transilvaniei în Ungaria (vot sancţionat de împăratul Ferdinand I la 29 mai/10 iunie), ceea ce provoacă încordarea relaţiilor dintre revoluţionarii români şi cei maghiari.

9/21 iunie Adunarea de la Islaz. Ion Heliade-Rădulescu citeşte proclamaţia reprezentând proiectul unei constituţii liberale înaintate. Se formează un guvern provizoriu. Adunarea marchează începutul revoluţiei în Ţara Românească. Minuţios pregătită, începând încă din martie, de un comitet revoluţionar, ulterior lărgit prin revenirea revoluţionarilor munteni de la Paris, comitet care va adopta proclamaţia către popor şi va fixa programul şi măsurile organizatorice în vederea unei optime desfăşurări a acţiunii, revoluţia trebuia să izbucnească simultan (la 9/21 iunie) la Bucureşti, la Telega în judeţul Prahova, la Islaz în judeţul Romanaţi şi la Ocnele Mari în judeţul Vâlcea. Măsurile pentru preîntâmpinarea revoluţiei luate de autorităţi vor zădărnici perfecta simultaneitate a acţiunilor, ceea ce nu va afecta desfăşurarea cu succes a mişcării care se va bucura de adeziunea maselor populare şi a unei însemnate părţi a armatei.

11/23 iunie Se declanşează revoluţia la Bucureşti. Domnitorul Gheorghe Bibescu semnează constituţia revoluţionară şi recunoaşte guvernul provizoriu revoluţionar de la Bucureşti. Protestul la adresa noii constituţii şi a noului regim instituit la Bucureşti, urmat de retragerea din capitală a consulului ţarist, îl determină să abdice şi la rândul său să părăsească ţara (13/25 iunie). Poarta, unde comitetul revoluţionar avea un abil ambasador în persoana lui I. Ghica, va adopta o atitudine de expectativă faţă de desfăşurarea evenimentelor din Ţara Românească.

14/26 iunie Un prim complot având în frunte pe mitropolitul Neofit, menit a restabili vechile rânduieli, eşuează. Se constituie guvernul provizoriu, din care fac parte: mitropolitul Neofit, I. Heliade-Rădulescu, Şt. Golescu, Chr. Tell, Gh. Magheru, Gh. Scurtu, I. Câmpineanu, C. V. Filipescu, Ion Voinescu II, Nicolae Bălcescu, A. G. Golescu-Negru, C. A. Rosetti şi I. C.

Brătianu şi care avea să conducă Ţara Românească timp de trei luni, dând curs celor mai urgente măsuri prevăzute în constituţia liberală Se iau măsuri în vederea reorganizării armatei permanente şi organizării gărzilor naţionale şi trupelor neregulate.

19 iunie/1 iulie Trupele ţariste concentrate încă din februarie pe malul stâng al Prutului pătrund în Moldova.

19/31 iulie Suleiman paşa cu o oaste de 20 000 de ostaşi trece Dunărea. Influenţat de deplina adeziune a maselor la schimbările survenite în viaţa politică a ţării, Suleiman paşa va angaja tratative cu noile autorităţi.

2/14-16/28 septembrie Are loc a treia adunare de la Blaj, impusă de situaţia creată românilor prin anularea de către Curtea din Viena a tuturor cuceririlor revoluţiei maghiare. În efortul de-a se reorganiza militar spre a rezista Habsburgilor, guvernul şi Camera revoluţionară maghiară continuă a nesocoti, a sfida chiar, drepturile naţionale şi sociale ale altor naţionalităţi.

Românii îşi reafirmă doleanţele naţionale şi sociale. Adunarea recunoaşte ca suzerană în principatul Transilvaniei numai Curtea din Viena (care va dovedi de altfel cu ocazia ocupării Transilvaniei de către armatele imperiale, în noiembrie, că nu e dispusă să ţină seama de revendicările naţionale ale românilor). Se va forma o armată ţărănească organizată pe legiuni, care va trece la lupta împotriva administraţiei maghiare şi a gărzilor nobilimii.

13/25 septembrie în urma intrării în Bucureşti a trupelor conduse de Fuad efendi (la intervenţia cabinetului de la Petersburg, Suleiman paşa fusese revocat şi poziţia Porţii se radicalizase), revoluţia este lichidată. Capii revoluţiei se văd siliţi să părăsească ţara. Se vor organiza în emigraţie şi vor susţine o intensă activitate menită să atragă atenţia Europei asupra situaţiei principatelor.

15/27 septembrie Trupele ţariste sub comanda lui A. N. Luders trec Milcovul şi pătrund în Muntenia.

 

1849

ianuarie-iulie Moţii conduşi de Avram Iancu vor rezista eroic în faţa armatelor revoluţionare maghiare care reocupând Transilvania şi Banatul dezlănţuiseră o sângeroasă campanie de represalii împotriva românilor. Intrarea trupelor ţariste în Transilvania şi Ungaria (iunie) va marca începutul ofensivei contrarevoluţionare şi o tardivă alianţă între Avram Iancu şi guvernul maghiar (iulie) mijlocită de Bălcescu nu va mai putea modifica cursul evenimentelor.

19 aprilie/1 mai Se semnează la Balta-Liman convenţia ruso-turcă consemnând pe plan politic internaţional înăbuşirea revoluţiilor din principatele române şi prevăzând: numirea Domnitorilor de către sultan pe 7 ani (Barbu Dimitrie Ştirbei în Muntenia şi Grigore Alex. Ghica în Moldova);

dizolvarea Obşteştilor Adunări şi înlocuirea lor prin Divanuri legislative compuse nu numai din membri de drept, ci şi din membri numiţi de Domnitor; menţinerea principatelor sub ocupaţie ţaristă, în scopul împiedicării oricărei mişcări insurecţionale (ocupaţia avea să dureze trei ani, pe cheltuiala principatelor – 42000000 ruble aur); se prevede înfiinţarea unor comisii speciale însărcinate cu revizuirea Regulamentelor organice în sensul ameliorării situaţiei care generase revoluţia; se indică celor doi Domnitori ai principatelor să ia măsuri în vederea reglementării legislative a raporturilor dintre boieri şi ţărani.

 

1853

21 iunie/3 iulie Fără a fi declarat război Porţii armatele ţariste trec Prutul declanşând Războiul Crimeei, conflict între Imperiul otoman, Franţa şi Anglia de o parte, şi Rusia ţaristă de alta, pentru avantaje economice şi politice în Orient şi în sud- estul Europei. De schimbarea echilibrului de forţe pe care se spera s-o antreneze conflagraţia se leagă intensificarea activităţii politico-diplomatice a revoluţionarilor români exilaţi, menită să contribuie, alături de generala mişcare unionistă care cuprinsese principatele, la crearea climatului favorabil realizării statului naţional român modern.

 

1854

aprilie-septembrie După o serie de acţiuni diplomatice ale marilor puteri, menite să determine Curtea imperială rusă să evacueze principatele, armatele austro-turce ocupă Muntenia şi Moldova.

Politica Austriei habsburgice în perioada ocupaţiei (1854-1857) va ilustra intenţia de-a transforma o stare vremelnică într-o luare în stăpânire statornică.

 

1855

1/13 octombrie Apare ziarul unionist „Steaua Dunării”, editat de M. Kogălniceanu şi reprezentând principala tribună pentru susţinerea campaniei în favoarea autonomiei şi unirii principatelor.

 

1856

13/25 februarie -18/30 martie Se desfăşoară lucrările Congresului de pace de la Paris, ca încheiere a Războiului Crimeei. În privinţa principatelor române se stipulează: suprimarea protectoratului rusesc, menţinerea suzeranităţii otomane, punerea principatelor sub garanţia puterilor europene (Franţa, Anglia, Austria, Prusia, Rusia, Turcia şi Sardinia); se decide convocarea Adunărilor sau Divanurilor ad-hoc, cu o componenţă care să reflecte cât mai exact interesele tuturor claselor sociale, chemate să se pronunţe asupra viitoarei organizări a principatelor; se instituie o comisie a puterilor, cu sarcina de a ancheta situaţia din principate şi a propune bazele viitoarei organizări;

se recomandă în mod special studierea reglementării relaţiilor agrare; se decide ca armatele austriece să părăsească principatele; se stipulează restituirea către Moldova a judeţelor Cahul, Bolgrad şi Ismail. Congresul proclamă neutralitatea Mării Negre şi libera navigaţie pe Dunăre; se hotărăşte crearea unei comisii permanente alcătuită din reprezentanţi ai statelor riverane Würtemberg, Bavaria, Austria şi Turcia şi comisari ai principatelor Moldova, Ţara Românească şi Serbia, cu atribuţia de a elabora un regulament de navigaţie şi de poliţie fluvială şi de a dispune şi executa lucrări necesare navigaţiei; la intervenţia statelor neriverane se creează o comisie europeană provizorie (după doi ani atribuţiile ei urmând a fi preluate de comisia statelor riverane) formată din reprezentanţii puterilor semnatare ale tratatului, numai cu atribuţii tehnice şi anume a face navigabile gurile Dunării de la Isaccea la Marea Neagră. în timpul Congresului s-au primit din principate memorii de protest împotriva menţinerii suzeranităţii turceşti şi a neluării în consideraţie a dezideratului unirii, care constituise unul din subiectele preliminariilor de pace.

17 iulie Poarta, cu asentimentul Austriei, numeşte pe Th. Balş, apoi de la 17 februarie/1 martie 1857 pe N. C. Vogoride, caimacami ai Moldovei şi pe Al. Ghica caimacam al Ţării Româneşti. Se spera ca aceştia îndeaproape influenţaţi de cele două puteri să stăvilească valul unionist care cuprinsese principatele.

 

1857

Autorităţile turceşti concesionează unei companii engleze construirea liniei ferate Cernavodă- Constanţa.

6/18 februarie Apare la Bucureşti ziarul unionist „Concordia” redactat de C. A. Creţulescu, organul oficios al mişcării unioniste.

iunie-iulie Se întorc din exil, în urma unui decret de amnistie, revoluţionarii de la 1848 care vor contribui la perfectarea organizării şi intensificarea mişcării unioniste.

23 iulie/4 august În urma alegerilor pentru Divanul ad-hoc al Moldovei, falsificate de caimacamul Vogoride cu complicitate turco-austriacă, la care, în semn de protest, unioniştii nu participă, Franţa, Rusia, Prusia şi Sardinia decid ruperea relaţiilor diplomatice cu Turcia, care refuza anularea alegerilor.

25 iulie/6 august – 28 iulie/9 august Întâlnirea, la Osborne, între Napoleon III şi Regina Victoria se finalizează printr-un compromis: Anglia, care susţinuse Turcia, consimte la anularea alegerilor din Moldova, iar Franţa renunţă de a mai sprijini realizarea completă şi imediată a unirii.

9/21 august Sub direcţia lui C. A. Rosetti apare ziarul „Românul”, principala tribună de luptă a partidei naţionale din principate.

 

12/24 august Sub presiunea celorlalte puteri, Turcia anulează alegerile pentru Divanul ad-hoc al Moldovei; noile alegeri au drept rezultat o zdrobitoare majoritate unionistă.

22 septembrie/4 octombrie -21 decembrie/2 ianuarie 1858 în Moldova, 30 septembrie/12 octombrie -10/22 decembrie în Ţara Românească se desfăşoară lucrările Divanurilor (Adunărilor) ad-hoc, încheiate cu rezoluţii similare, care reclamă: autonomia şi neutralitatea principatelor sub garanţia colectivă a celor 7 puteri, unirea lor într-un stat cu numele România, domn ereditar dintr-o familie domnitoare europeană, Adunare reprezentativă. Se exprimă dorinţa de a reuni cele două Adunări consultative, cele mai democratice reprezentative din Europa la acea dată, într-o singură Adunare Constituantă. Cu acordul puterilor, Adunările vor fi dizolvate printr-un firman turcesc.

 

1858

10/22 mai -7/19 august Se desfăşoară la Paris lucrările Conferinţei reprezentanţilor celor 7 puteri privitoare la reglementarea, prin Convenţia de la Paris, a situaţiei principatelor, care se încheie printr-un compromis între puteri. Principatele vor purta titulatura de Principatele Unite ale Ţării Româneşti şi Moldovei, având fiecare Domnitor pământean ales, guvern şi Adunare legislativă proprie; o Comisie Centrală pentru elaborarea legilor de interes comun şi Curtea de Casaţie (supremă instanţă judiciară) a ambelor principate vor avea sediul la Focşani; monopolurile, titlurile şi privilegiile boierilor vor fi abolite (cum de altfel statuaseră chiar ei în Adunările ad-hoc); se instituie responsabilitatea ministerială şi este fixată modalitatea alegerii deputaţilor pe baza unui cens foarte ridicat; se recomandă elaborarea unei noi reglementări legislative a relaţiilor dintre proprietari şi ţărani.

Conferinţa va respinge Regulamentul de navigaţie şi poliţie fluvială elaborat, conform hotărârii Tratatului de la Paris, de comisia statelor riverane, în fapt de Imperiul austriac, care prin prevederile sale afecta principiul liberei navigaţii pe Dunăre asigurând Imperiului habsburgic deplina supremaţie pe întregul curs al fluviului. În consecinţă nu se va admite nici dizolvarea Comisiei europene – prorogată pe câte un an până în 1866, apoi pe 5 ani până în 1871 – Comisia europeană căreia i se va lărgi competenţa constituind în faţa tendinţelor Imperiului habsburgic garanţia reală a liberei navigaţii pe Dunăre.

 

1859

24 ianuarie/5 februarie Adunarea electivă din Ţara Românească, sub presiunea minorităţii liberale şi a maselor populare (se apreciase că nici un text din Convenţie nu era incompatibil cu dubla elecţiune a şefului puterii executive), proclamă în unanimitate ca Domnitor al Ţării Româneşti pe Alexandru Ioan Cuza, ales, tot în unanimitate, Domnitor al Moldovei la 5/17 ianuarie. În etapa imediat următoare se vor depune eforturi susţinute atât pe plan intern cât şi extern în vederea desăvârşirii unirii, a înfăptuirii statului unificat administrativ şi a modernizării tuturor sectoarelor vieţii publice. O deosebită atenţie se va acorda organizării armatei.

26 martie/7 aprilie -25 august/6 septembrie Puse în faţa faptului împlinit, puterile garante întrunite în conferinţă la Paris recunosc dubla alegere a lui Al. I. Cuza.

29 aprilie-11 iulie Se desfăşoară războiul franco-piemontezo-austriac, de care îşi leagă mari speranţe popoarele din sud- estul Europei în problema emancipării naţionale. În Principatele Unite Al. I. Cuza, cu concursul liberalilor radicali, acţionează. în vederea obţinerii independenţei şi chiar a eliberării provinciilor româneşti din Imperiul austriac.

 

1860

8/20 octombrie împăratul Austriei Franz Iosif I promulgă actul cunoscut sub numele de Diploma din octombrie, prin care se instituie guvernarea constituţională şi se acordă Transilvaniei statut autonom în cadrul Imperiului habsburgic.

 

1861

23 octombrie/4 noiembrie Ia fiinţă la Sibiu Asociaţia Transilvană pentru Literatură Română şi Cultura Poporului Român (ASTRA) care va juca un rol de prim ordin în viaţa culturală şi în lupta de eliberare naţională A românilor din Transilvania.

20 noiembrie/2 decembrie Sublima Poartă recunoaşte unirea politico-administrativă a Principatelor, rezultat al eforturilor tinerei diplomaţii româneşti sub directa conducere a domnitorului în vederea desăvârşirii unirii personale. La sugestia Austriei recunoaşterea se limitează la durata domniei lui Al. I. Cuza. Firmanul suspendă Comisia Centrală de la Focşani şi prevede posibilitatea înlocuirii ei cu o a doua Adunare legislativă, Senatul.

 

1862

22 ianuarie/3 februarie – 24 iunie/6 iulie Primul guvern unitar român, prezidat de conservatorul Barbu Catargiu.

24 ianuarie/5 februarie Se deschid lucrările primului parlament al Principatelor Unite, în prezenţa căruia Alex. I. Cuza proclamă unirea definitivă a Principatelor, cu capitala la Bucureşti. Adunarea, conform stipulaţiilor electorale din Convenţia de la Paris, preponderent conservatoare, va duce o politică ostilă reformelor Domnitorului, în special celei agrare, în conjunctura în care liberalii, divizaţi, nu puteau constitui o contrapondere eficientă. Ea va vota, în iunie 1862, un proiect de lege agrară ultrareacţionar, inspirat dintr-unul similar elaborat de Comisia de la Focşani în 1860 şi nesancţionat nici atunci de Domnitor. Liberalii, al căror proiect de reformă fusese respins de Adunare, vor recurge la organizarea unor mişcări revendicative ţărăneşti.

24 iunie/6 iulie – 11/23 octombrie 1863 în urma asasinării lui Barbu Catargiu se instaurează guvernul prezidat de liberalul moderat N. Kretzulescu. Fostul prim-ministru se situase pe poziţii social-politice ostile reformelor liberale şi se bucurase de o mare influenţă în rândul cercurilor conservatoare.

 

1803

3/15 iulie – 17/29 octombrie 1864 Se reuneşte la Sibiu Dieta Transilvaniei, în care, prin abţinerea ungurilor, pentru întâia oară, românii deţin majoritatea, şi care va vota legea egalei îndreptăţiri a populaţiei române şi pe cea privitoare la folosirea limbii române în viaţa publică.

toamna Ia fiinţă la Iaşi Societatea literară Junimea, din iniţiativa lui Titu Maiorescu, V. Pogor, Theodor Rosetti şi P. D. Carp.

11/23 octombrie – 26 ianuarie/7 februarie 1865 Guvern prezidat de M. Kogălniceanu, liberal democrat şi independent, care va seconda pe Alex. Ioan Cuza în perioada cea mai fertilă în realizări social-economice din cursul domniei sale.

decembrie Se votează legea privind secularizarea averilor mănăstireşti, care prevede trecerea în proprietatea statului român a bunurilor mănăstireşti atât închinate cât şi neînchinate; aveau să între în patrimoniul naţional moşii reprezentând peste un sfert din teritoriul ţării, în schimbul unei despăgubiri care n-a mai fost plătită niciodată.

 

1864

16/28 martie M. Kogălniceanu prezintă proiectul legii rurale, pe care, contrar uzanţelor, îl publică şi în „Monitorul oficial”, dându-i astfel o largă publicitate. După discutarea lui în secţii, Adunarea legislativă va da vot de blam guvernului, dar Domnitorul nu va aproba demisia cabinetului Kogălniceanu, decis fiind să recurgă la lovitura de stat.

15/27 aprilie M. Kogălniceanu supune Adunării un proiect de lege electorală care comporta o de mult dorită de Domnitor lărgire a bazei electorale şi implicit o modificare în sens democratic a componenţei social-politice a Adunării.

2/14 mai Cuza dizolvă Adunarea legislativă. La proclamaţia dată cu acest prilej Domnitorul anexează textul unui proiect de constituţie: Statut dezvoltând Convenţia de la Paris sau Act adiţional la Convenţia din 7/19 august 1858, pentru care obţinuse în prealabil acordul puterilor garante. Dacă pe plan intern lovitura de stat va avea consecinţe pozitive – crearea premiselor unei mai intense angajări pe calea modernizării multilaterale punându-se capăt dominaţiei politice conservatoare-şi negative – consfinţirea domniei autoritare, nici înainte, nici după lovitura de stat Domnitorul necăutând să-şi lărgească baza politică şi afectarea libertăţilor publice – pe plan extern ea va consolida poziţia de autonomie a ţării, marile puteri fiind puse pentru a doua oară în faţa faptului împlinit şi implicit a recunoaşterii lui. Măsura constituia soluţia Domnitorului la criza politică declanşată în fapt aproape de la începutul guvernării sale. Promotor al reformei agrare şi lărgirii bazei electorale, dar situându-se în alte privinţe pe poziţii liberal moderate printr-o mai justă apreciere a conjuncturii politice interne şi internaţionale, Domnitorul colaborase totuşi atât cu conservatorii cât şi cu liberalii radicali. Domnia excesiv autoritară instituită ulterior loviturii de stat va aliena pentru totdeauna nu numai relaţia cu principalele fracţiuni politice din ţară dar şi cu conservatorii şi liberalii moderaţi ca M. Kogălniceanu, care consideraseră lovitura de stat doar ca pe o etapă necesară soluţionării principalelor probleme cu care era confruntată ţara.

10/22 – 14/26 mai Are loc plebiscitul pentru aprobarea Statutului, opera personală a lui Al. I. Cuza, convins că ţara nu era încă pregătită pentru regimul constituţional parlamentar, şi a noii legi electorale. Statutul modifica dispoziţiile Convenţiei de la Paris în sensul extinderii drepturilor puterii executive în detrimentul celei legislative. Puterea legislativă era exercitată de Adunarea legislativă, Senat şi Domnitor, care avea doar el iniţiativa legilor, elaborarea lor fiind încredinţată Consiliului de Stat, organ consultativ al Domnitorului; Senatul sau Corpul ponderator era format din 9 membri de drept şi 64 numiţi; responsabilitatea guvernului faţă de Parlament era desfiinţată. Legea electorală dădea posibilitatea participării la viaţa politică mai ales a burgheziei mici şi mijlocii, prin statuarea a două colegii teritoriale, unul pentru judeţe, altul pentru oraşe; legea prevedea, înlăuntrul fiecărui colegiu, două categorii de alegători, alegătorii primari, cu un cens foarte scăzut (48 lei), şi alegătorii direcţi, aleşi de cei dintâi, care la rândul lor îi alegeau pe deputaţi; eligibilii trebuiau să îndeplinească condiţia de a şti carte, restricţie importantă în epocă.

16/28 iunie Cu prilejul călătoriei lui Alexandru Ioan Cuza la Constantinopol se semnează Actul adiţional la Convenţia din 7/19 august 1858, în care se stipulează dreptul principatelor de a-şi modifica legile de administraţie internă fără aprobarea puterilor.

14/26 august Alex. Ioan Cuza promulgă prin decret Legea rurală prin care se legifera desfiinţarea clăcii şi a celorlalte servituţi feudale în schimbul unei despăgubiri acordate proprietarilor de moşii în decurs de 15 ani (despăgubire care nu reprezenta, ca în cazul unei împroprietăriri, preţul pământului, ci preţul capitalizat al prestaţiilor feudale) şi trecerea în stăpânirea ţăranilor a unor însemnate suprafeţe de pământ, corespunzătoare diferitelor categorii de săteni; în urma aplicării acestei legi au fost împroprietăriţi 463 544 de ţărani care au primit 1810311 ha din moşiile particulare şi ale statului. Legea a reprezentat cea mai importantă reformă social-economică din secolul XIX pe linia transformării capitaliste a agriculturii; oportunitatea ei va fi acceptată chiar de conservatori, a căror atitudine retrogradă reclamase intervenţia repetată în problemă a înseşi marilor puteri şi care, pe de altă parte, vedeau în ea şi sursa unor viitoare avantaje ale moşierimii; într-adevăr noua reglementare a raporturilor agrare atribuia prea puţin pământ de hrană ţăranilor, suprafaţa prevăzută nedepăşind decât neglijabil pe cea acordată în folosinţă de legiuirile anterioare; prin fracţionare aceste loturi se vor pulveriza într-o generaţie; vechiul drept de folosinţă a pământului de către însurăţei şi valizi neîmproprietăriţi era desfiinţat (aceştia urmând conform legii să fie împroprietăriţi); nereglementându-se devălmăşia obligatorie a păşunilor, ci comasarea şi delimitarea acestora pentru împărţirea lor între locuitorii aceluiaşi sat, aceştia le transformă în terenuri de cultură, ceea ce avea să ducă la necesitatea, pentru săteni, de a apela la învoieli libere şi pentru păşune; aceste lacune şi deficienţe ale reformei agrare atrag necesitatea legiferării tocmelilor agricole, căci învoiala liberă, prevăzută de lege, dădea naştere la abuzuri; Kogălniceanu simţind nevoia unei reglementări, în spiritul legiuirii lui Grigore Ghica, va dispune supravegherea tocmelilor de către administraţie.

 

1865

26 ianuarie/7 februarie – 14/26 iunie Guvern C. Bosianu, constituit după demisia cabinetului Kogălniceanu.

5 iunie Iosif Vulcan fondează la Pesta revista literară şi enciclopedică „Familia” care din 1880 va apărea la Oradea.

20 august/l septembrie Se promulgă decretul imperial de închidere a Dietei din Sibiu şi de anulare a legislaţiei elaborate de aceasta în perioada 1863-1864; la 8/20 noiembrie se deschide la Cluj noua Dietă a Transilvaniei în care nobilimea maghiară îşi asigurase o situaţie preponderentă şi care va vota la 24 noiembrie/6 decembrie încorporarea Transilvaniei în Ungaria.

 

1866

1866-1868 Criza europeană provocată de creşterea puterii Prusiei şi de declinul Imperiului austriac (războiul austro-prusian şi austro-italian din iunie-iulie) constituie conjunctura prielnică intensificării luptei de eliberare naţională. Liberalii radicali, cu asentimentul Domnitorului Carol, consideră situaţia propice pentru o intervenţie militară în provinciile româneşti din Imperiul habsburgic, pe fondul unor răscoale ale românilor de acolo. Dar, cu tot ajutorul acordat de România luptei de eliberare a maghiarilor şi în ciuda tratativelor duse cu ei la Bucureşti, aceştia refuză constant să cadă de acord fie şi asupra autonomiei Transilvaniei. Conjunctura se arată favorabilă şi obţinerii independenţei, vizându-se unirea eventuală a popoarelor din zonă într-o confederaţie balcanică, dar cu marcate rezerve din partea românească, care privea cu aprehensiune o schimbare a echilibrului existent între cele două imperii din Orientul Europei. În timpul guvernărilor liberale şi conservatoare din deceniul următor se va duce o politică de stimulare a focarelor de agitaţie din Imperiul otoman, fruntaşii mişcării de eliberare a bulgarilor pregătind o eventuală insurecţie pe teritoriul României.

11/23 februarie Alexandru Ioan Cuza este silit să abdice. Se instituie o locotenenţă domnească formată din N. Golescu, Lascăr Catargiu şi N. Haralambie, care va numi un guvern provizoriu.

11/23 februarie-10/22 mai Guvern I. Ghica – intern  D. Ghica – externe I. Ghica – finanţe D. A. Sturdza P. Mavrogheni justiţie I. Cantacuzino culte  C. A. Rosetti război  D. Lecca lucrări publice D. A. Sturdza

Cuza se autoexilează la Viena, apoi la Florenţa şi moare la Heidelberg în 1873. Detronarea lui fusese determinată în principal de doi factori: 1. opoziţia grupărilor conservatoare şi radical liberale coalizate („monstruoasa coaliţie”, a cărei platformă politică începând din 1860 era răsturnarea guvernelor moderate ale lui Cuza apoi, de la sfârşitul lui 1862, când se încheie alianţa propriu-zisă, înlăturarea Domnitorului, înlocuirea lui cu un principe străin şi restaurarea regimului constituţional, făcea şi o intensă propagandă externă pentru obţinerea acordului puterilor garante la perpetuarea Unirii după eliminarea lui Al. I. Cuza; cât de riscantă era înlăturarea Domnitorului se vede între altele din veleităţile Porţii la o intervenţie militară şi din reactualizarea unui proiect mai vechi al lui Napoleon III, care oferea Austriei Principatele în schimbul Veneţiei). 2. criza regimului personal instituit prin lovitura de stat, manifestată prin opoziţia crescândă a Adunărilor legiuitoare la ingerinţele puterii executive.

 

26 februarie/10 martie – 1/13 aprilie Au loc lucrările Conferinţei din Paris a celor şapte puteri garante privitoare la problema Principatelor, cărora le este recunoscută unirea şi după încetarea guvernării lui Alex. I. Cuza, precum şi dreptul de- a alege un principe străin dintr-o dinastie europeană.

 

28 februarie/12 martie Adunările votează proiectul de organizare a gărzii civice, în scopul menţinerii ordinii; garda urma să fie formată din locuitori ai oraşelor, între 20 şi 40 de ani, neieşiţi la sorţi pentru armata permanentă.

 

18/30 martie Este promulgată legea tocmelilor agricole (proiectată în termeni mai favorabili ţăranilor, încă din ultimele luni ale guvernării lui Cuza). Se prevedea că toate tocmelile agricole trebuie legalizate de autorităţile comunale; neînţelegerile provenite din neîndeplinirea contractelor de lucrări agricole erau scoase de sub prevederile dreptului comun, legea stabilind ca ele să fie judecate de consiliul comunal, care avea şi datoria de a-şi pune imediat în aplicare hotărârile, putând recurge la sprijinul vătăşeilor şi al dorobanţilor. Legea îi obliga pe ţărani să respecte învoielile contractate liber, însă sub constrângerea economică creată de insuficienţele împroprietăririi, şi avea în esenţă menirea să le asigure marilor proprietari mâna de lucru necesară, în această fază de tranziţie precipitată de la relaţiile feudale la cele capitaliste.

 

1/13 aprilie Se constituie la Bucureşti, din iniţiativa lui C. A. Rosetti, Societatea Literară Română, for cultural panromânesc cu misiunea de a fixa ortografia şi de a elabora o gramatică şi un dicţionar.

 

2/14-8/20 aprilie Se desfăşoară plebiscitul pentru alegerea prinţului Carol de Hohenzollern-Sigmaringen pe tronul României.

 

28 aprilie/10 mai îşi începe activitatea noua Adunare legislativă (devenită ulterior Constituantă), majoritar conservatoare din cauza disensiunilor dintre principalele grupări liberale: moderaţii care sprijiniseră domnia lui Cuza şi care vor fi împiedicaţi de toate grupările politice să intre în Adunare, moderaţii munteni grupaţi în jurul lui Ion Ghica, fracţiunea liberă şi independentă din Moldova condusă de N. Ionescu şi liberalii radicali grupaţi în jurul lui Ion Brătianu şi C. A. Rosetti. Adunarea va aproba alegerea lui Carol de Hohenzollern consacrată prin plebiscit. Christian Tell, I. Heliade-Rădulescu, N. Ionescu ş.a. se opun, preconizând o domnie pământeană.

 

10/22 mai Domnitorul Principatelor Unite, Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, Carol I, depune jurământ de Domnitor constituţional în faţa Adunării deputaţilor, a locotenenţei domneşti şi a guvernului provizoriu. Se înfăptuia astfel un mai vechi deziderat, formulat şi în Adunările ad-hoc, dictat de necesitatea de a impune şi consolida existenţa politică a Principatelor pe plan internaţional.

 

11/23 mai -14/26 iulie Guvern de coaliţie L. Catargiu

interne L. Catargiu

externe   P. Mavrogheni

finanţe I. C. Brătianu

justiţie I. Cantacuzino

culte    C. A. Rosetti

război  I. Gr. Ghica

lucrări publice     D. A. Sturdza

 

1/13 iulie Se promulgă noua Constituţie a României (în vigoare cu modificări -1879, 1884, 1917 – până în 1923); în virtutea ei statul ia oficial numele de România cu steagul albastru-galben-roşu; se instituie regimul monarhiei constituţionale fără a se menţiona dependenţa de Imperiul otoman;. Domnitorul, şef al puterii executive şi al armatei, e socotit inviolabil (nonresponsabil), responsabilitatea revenind miniştrilor numiţi de el, şi deţine drept de veto absolut în sancţionarea legilor votate în prealabil de parlamentul alcătuit din Adunare şi Senat; patru colegii censitare, primele două exclusiv moşiereşti, aleg Adunarea şi două colegii, deosebite de primele, Senatul (doar 0,7% din populaţia ţării figurând în rândul alegătorilor); se consfinţesc: inviolabilitatea proprietăţii private, libertăţile cetăţeneşti, libertatea presei şi a întrunirilor politice. Constituţia avea la bază un proiect al cărui model era constituţia belgiană în vigoare, la acea dată cea mai liberală constituţie din Europa. Proiectul prevăzând o singură Adunare legislativă aleasă de trei colegii censitare şi drept de veto suspensiv pentru Domnitor, va întâmpina o puternică opoziţie conservatoare. Neînţelegerile pe marginea proiectului duc la constituirea unui „comitet compromisoriu”. Conservatorii reuşesc să impună sistemul bicameral, dorit şi de Domnitor şi de puteri, şi dreptul de veto absolut (de care de altfel Carol nu se va folosi niciodată), liberalii – largile libertăţi individuale. Legea electorală era inclusă în Constituţie pentru a nu. putea fi modificată de Adunările ordinare, ci numai de o Constituantă. Liberalii mai obţin dreptul exclusiv al Adunării de-a vota bugetul. Sistemul electivităţii magistraturii este respins dar şi inamovibilitatea magistraţilor. Articolul 7 din proiect, prevăzând că religia nu constituie un obstacol la naturalizare iar împământeniţii se pot bucura de drepturi politice, întâmpină din motive economice opoziţia Adunării şi se votează o nouă redactare a articolului prevăzând că numai străinii de rituri creştine pot dobândi împământenirea. Cu tot ascendentul politic acordat marii proprietăţi funciare, Constituţia din 1866 este o constituţie esenţialmente burgheză, întemeindu-se pe principiile proclamate de Revoluţia Franceză. Regimul parlamentar astfel instituit intră în categoria sistemelor reprezentative parlamentare bazate pe preponderenţa guvernului, adică a puterii executive asupra celei legislative. Regele dispunea de formarea guvernului şi de dizolvarea Adunărilor iar guvernul, prin ingerinţe în alegeri, obţinea Adunări majoritar guvernamentale, simple organe de ratificare a activităţii legislative a acestuia; soarta guvernului depindea de Domnitor, de la care primea puterea şi care singur putea să i-o retragă devenind astfel arbitru al luptei dintre partide. Totuşi mecanismul nu funcţiona după bunul plac al şefului statului, măsurile pe care le lua depinzând şi de presiunea crescândă a forţelor de opoziţie

–           aici rezidă explicaţia reală a manifestărilor antidinastice ale unor grupări politice ţinute prea mult timp departe de putere

-, marea libertate a presei şi a întrunirilor permiţându-i să sondeze opinia publică şi să sesizeze momentul în care era necesar să desemneze un nou şef de guvern.

 

15/27 iulie -28 februarie/12 martie 1867

Guvern de coaliţie I. Ghica

interne            I. Ghica

externe            Gh. Ştirbei

finanţe P. Mavrogheni

justiţie I. Cantacuzino

culte    C. A. Rosetti; I. Strat

război  Ion Gr. Ghica; N. Haralambie; Th. Gherghel

lucrări publice D. A. Sturdza

 

7/19 august Concesionarea liniei ferate Bucureşti-Giurgiu companiei engleze John Trevor Barclay – John Stainforth.

 

11/23 octombrie Firman al Porţii de investitură a lui Carol I, prin care Turcia recunoaşte unirea definitivă a Principatelor şi recomandă chiar ereditatea tronului.

 

1867

februarie în urma înţelegem de la hotelul Concordia între liberalii radicali, liberalii fracţionişti independenţi şi liberalii moderaţi grupaţi în jurul lui M. Kogălniceanu se constituie coaliţia – dominată de liberalii radicali – Care va răsturna guvernul I. Ghica şi va deţine puterea sub trei guverne liberale. Liberalii radicali – gruparea cea mai unitară, organizată şi disciplinată, pe cale de a deveni un partid puternic, pregătit pentru conducere – constituiseră la Bucureşti Societatea Amicii Constituţiunii, al cărei Comitet politic central coordona activitatea a numeroase comitete judeţene şi locale şi asociaţii secrete de tip revoluţionar în tradiţia mazziniană şi carbonară, recurgând la agitaţia politică de masă şi la presiunea populară asupra puterii. Programul lor politic de perspectivă preconiza, explicit sau nu: trecerea către o agricultură de tip capitalist, nu numai în ce priveşte relaţiile, ci şi prin organizarea ei modernă (investiţii, modernizare tehnică, irigaţii etc.) pentru a asigura ţărănimii statutul de pătură socială cu o pondere politică pe măsura rolului ei economic real, abolirea legii tocmelilor agricole şi a arendăşiei, reducerea fiscalităţii excesive, constituirea de credite pentru ţărani pentru a-i sustrage exploatării uzurare, consolidarea şi extinderea micii proprietăţi, răspândirea învăţământului elementar şi profesional la sate, ridicarea nivelului sanitar în vederea creşterii demografice a ţărănimii – toate aceste măsuri urmărind consolidarea statului Român modern si salvgardarea naţiunii în ansamblul ei; sprijinirea printr-o politică protecţionistă a dezvoltării industriei, comerţului şi institutelor de credit naţionale opunându-se ideii de dezvoltare naturală preconizată de conservatori, şi celei a liberului- schimb, posibil numai între ţări cu o dezvoltare economică de acelaşi grad. Această politică economică va favoriza dezvoltarea şi consolidarea micii burghezii autohtone.

Fracţiunea liberă şi independentă condusă de N. Ionescu, care controla Moldova şi care va rămâne tot timpul la scară provincială, era tributară ideilor sociale ale unora dintre conducătorii revoluţiei social-politice din Transilvania, în special ale lui Simion Bărnuţiu; manifesta tendinţe republicane, urmărea îngrădirea elementelor alogene pentru dezvoltarea potenţialului economic al naţiunii, precum şi redistribuirea întregii proprietăţi funciare, promovarea liberului-schimb în detrimentul protecţionismului, considerat, împreună cu prohibiţiile şi monopolurile, neprielnice dezvoltării industriei şi împovărătoare pentru consumator.

Liberalii moderaţi împărtăşeau în mare ideile fundamentale ale liberalismului, mai ales pe cele economice, dar nu şi tehnicile radicale de organizare şi luptă politică.

 

17 februarie Se încheie acordul austro-maghiar asupra creării statului dualist Austro-Ungaria, împărţit în Cisleitania (Austria, cu capitala la Viena) şi Transleitania (Ungaria, cu capitala la Pesta). Contele Andrássy Gyula devine prim-ministru al Ungariei.

 

1/13 martie Apariţia bimensualului „Convorbiri literare” la Iaşi, apoi la Bucureşti (1875-1944).

 

1/13 martie -16/28 august Guvern de coaliţie liberală C. A. Kretzulescu

interne       Ion C. Brătianu

externe            Şt. Golescu

finanţe Al. Vasescu

justiţie C. A. Kretzulescu; Şt. Golescu

culte    D. Brătianu

război  Th. Gherghel; G. Adrian

lucrări publice   D. Brătianu

 

8 iunie împăratul Austriei, Franz Joseph I, se încoronează rege al Ungariei şi sancţionează legea încorporării Transilvaniei în Ungaria; la 12 iunie va abroga legile votate în Dieta de la Sibiu privitoare la egala îndreptăţire a naţiunii şi a limbii Române.

august. Societatea literară, devenită Societate Academică, îşi inaugurează lucrările în sala Ateneului.

 

17/29 august -30 aprilie/12 mai 1868 Guvern de coaliţie liberală Şt. Golescu

interne           Şt. Golescu; I. C. Brătianu

externe            Al. Teriachiu; Şt. Golescu

finanţe Ludovic Steege; Gr. Arghiropol; I. C. Brătianu

culte            D. Gusti

justiţie A. I. Arion; Gr. Arghiropol; A. I. Arion

război          G. Adrian

lucrări practice D. Brătianu; Panait Donici

 

1868

1/13 ianuarie Apare la Sibiu revista „Transilvania”, publicaţia ASTREI.

 

3 ianuarie Apare la Pesta, editată de Alex. Roman şi I. Poruţiu, revista „Federaţiunea”.

 

1/13 mai – 15/27 noiembrie Guvern de coaliţie liberală N. Golescu interne   I. C. Brătianu; A. I. Arion

externe            N. Golescu

finanţe I. C. Brătianu

justiţie A. I. Arion; C. Heraclide culte şi instrucţie

publică D. Gusti

război  G. Adrian; I. C. Brătianu lucrări publice        Panait Donici

În timpul celor trei guverne de coaliţie liberală (1/13 martie 1867-16/28 noiembrie 1868) se desfăşoară o intensă activitate legislativă; în domeniul agrar se reglementează aplicarea cu stricteţe a tocmelilor agricole, organizarea poliţiei rurale şi obligativitatea asigurării ei în scopul apărării proprietăţii, modificarea legii vânzării domeniilor statului, prin care se favoriza moşierimea de toate categoriile, în special cea mică şi mijlocie, şi burghezia interesată în agricultură; se legiferează construirea drumurilor publice, acordarea pensiilor, organizarea ministerului de finanţe, a activităţii judecătoreşti, a armatei (prevăzându-se mobilizarea întregului potenţial uman capabil de apărarea ţării, cu cheltuieli reduse), înfiinţarea unui impozit asupra băuturilor alcoolice, desfiinţarea monopolului de stat asupra tutunului (pentru încurajarea exportatorilor), reglementarea perceperii impozitelor, adoptarea unui nou sistem monetar şi fabricarea monedei naţionale (se adoptă leul ca unitate monetară şi sistemul monetar zecimal, bazat pe bimetalism). Se promulgă legea asupra construirii şi exploatării liniei ferate Suceava-Roman, concensionată unui consorţiu anglo-austriac. Concesionarea liniei Roman-Vârciorova, în condiţii oneroase pentru statul Român, consorţiului prusac Strousberg, impusă guvernului de Carol I, interesat de pătrunderea capitalului german în România şi care va dispune, contrar prevederilor constituţionale interzicând accesul străinilor în funcţiile publice, şi numirea germanului Ambron în funcţia de comisar pentru supraveghere al statului Român, va întâmpina o puternică opoziţie în Adunări. Proiectul de lege electorală pentru interpretarea celei în vigoare şi care urmărea prin întărirea colegiului III şi desfiinţarea Senatului consolidarea poziţiei burgheziei în Adunările legislative nu va fi sancţionat de Senat.

 

16/28 noiembrie -1/13 februarie 1870 Guvern D. Ghica, de coaliţie între conservatori şi liberalii moderaţi:

interne M. Kogălniceanu; D. Ghica

externe            D. Ghica; M. Kogălniceanu; N. Calimachi-Catargiu

finanţe  Alex. G. Golescu

justiţie V. Boerescu; D. Ghica,; Gh. Gr. Cantacuzino

culte şi instrucţiune

publică Al. Papadopol-Calimah; Al. Krezulescu; G. Mârzescu

război            A. Duca; G. Manu

Liberalii radicali, care controlaseră trei guverne de coaliţie, sunt siliţi să se retragă de la conducere în primul rând sub presiunea puterilor garante, nemulţumite de: interesul radicalilor faţă de situaţia Românilor din Transilvania, tendinţa de emancipare a ţării de sub suzeranitatea otomană, favorizarea acţiunii revoluţionarilor bulgari pe teritoriul României, măsurile de îngrădire a poziţiei economice a evreilor; în al doilea rând, din cauza neconcordanţei de vederi cu Domnitorul în privinţa organizării armatei şi a neregulilor în funcţionarea concesionării căilor ferate. În fapt radicalii urmăriseră să subordoneze monarhia scopurilor lor politice şi, nereuşind, vor dezlănţui un larg curent de opoziţie antidinastică, mai ales în rândul păturilor sociale orăşeneşti. Guvernul D. Ghica, deşi venit la putere şi cu asentimentul liberalilor radicali, va retrage din Adunări proiectele lor de legi, va dizolva Camera şi va organiza noi alegeri care, strâns controlate de M. Kogălniceanu, ministru de interne, vor da o majoritate antiradicală.

 

7 decembrie Parlamentul maghiar votează legea naţionalităţilor şi legea învăţământului, prin care se proclamă existenţa în Ungaria a unei singure naţiuni, cea ungară, şi a unei singure limbi oficiale, maghiare.

 

12/24 decembrie Se deschide agenţia diplomatică Română la Viena, însărcinată cu reprezentarea intereselor României pe lângă guvernele de la Viena, Berlin şi St. Petersburg.

 

1869

26 ianuarie/7 februarie Conducătorii politici ai românilor din Banat şi Ungaria, reuniţi la Timişoara, pun bazele Partidului Naţional al Românilor din Banat şi Ungaria, de orientare activistă.

 

23-24 februarie – 7-8 martie Conducătorii politici ai Românilor din Transilvania, reuniţi la Miercurea, întemeiază Partidul Naţional al Transilvaniei, de orientare pasivistă.

 

1870

2/14 februarie -24 martie/5 aprilie Guvern Alex. G. Golescu

interne Al. G. Golescu

externe            Al. G. Golescu

finanţe I. Cantacuzino

justiţie D. P. Vioreanu

culte şi instrucţie        G. Mârzescu

război     G. Manu

lucrări publice          D. Cozadini

După demiterea guvernului urmează aproape o lună de criză ministerială, simptom al crizei generale a regimului monarhiei constituţionale.

 

20 aprilie/2 mai-14/26 decembrie Guvern conservator Manolache Costache Epureanu interne         M.C. Epureanu

externe            P.P. Carp

finanţe C. Grădişteanu

justiţie Al. Lahovari

culte şi instrucţie                     V. Pogor; P.P. Carp

război      G. Manu

lucrări publice  Gh. Gr. Cantacuzino

 

19 iulie Izbucneşte războiul franco-prusian, care avea să se încheie la 26 februarie 1871 cu înfrângerea Franţei.

 

8/20 august Se declanşează şi este imediat înăbuşită mişcarea antidinastică de la Ploieşti, condusă de Al. Candiano-Popescu, care proclamă detronarea lui Carol şi instituirea republicii. Evenimentul

 

se înscrie în lunga serie de violente manifestări antidinastice ale liberalilor radicali şi fracţionişti care, împreună cu alte elemente de opoziţie, urmăresc, în speranţa că Germania va fi înfrântă în războiul cu Franţa, răsturnarea Domnitorului. Se recurge la campanii de presă, propagandă în străinătate, acţiuni conspirative de proporţii (se plănuise declanşarea simultană a revoluţiei republicane în 7 oraşe, între care Bucureşti şi Craiova). Propaganda antidinastică se folosea şi de falimentul companiei Strousberg, devenit obiect al unei anchete parlamentare.

 

noiembrie-decembrie Domnitorul Carol trimite suveranilor puterilor garante o scrisoare prin care le semnalează dificultăţile întâmpinate în guvernarea ţării din cauza instituţiilor ei prea liberale şi le cere ca la viitoarea conferinţă de la Londra să ia în considerare modificarea în sens restrictiv a sistemului politic din România. Concomitent Carol pregăteşte un memoriu preconizând înfiinţarea unui Consiliu de Stat cu largi atribuţii, restrângerea prerogativelor Camerei şi a dreptului de vot, crearea unui Senat permanent cu membri numiţi, limitarea libertăţii presei, desfiinţarea gărzii civice. Alcătuit cu concurs conservator, memoriul este ferm respins de guvernul Ion Ghica. El va fi urmat, în ianuarie 1871, de o scrisoare a principelui Carol către un prieten fictiv, publicată în „Allgemeine Zeitung” din Augsburg şi în care Domnitorul critica sever realităţile politice româneşti şi îşi exprima intenţia de a renunţa la tron.

 

18/30 decembrie -11/23 martie 1871 Guvern Ion Ghica

interne        I. Ghica

externe            N. Gr. Racoviţă; N. Calimachi-Catargiu

finanţe        D. A. Sturdza

justiţie D. Cariagdi

culte şi instrucţie         N. Gr. Racoviţă

război            E. Pencovici

lucrări publice     D. Berindei

 

Guvernul îi e impus Domnitorului de către Corpurile legiuitoare şi reprezintă coaliţia tuturor fracţiunilor din Cameră ostile monarhiei.

 

1871

6/18 martie în urma unei anchete parlamentare, Camera adoptă hotărârea ca cei implicaţi în falimentara concesie Strousberg să fie urmăriţi pe cale judiciară, în ciuda ameninţărilor lui Strousberg că va şti, cu ajutorul guvernului german, să obţină despăgubirile considerabile pe care le reclama.

 

10/22-11/23 martie La sala Slătineanu, cu ocazia celebrării de către colonia germană din Bucureşti a aniversării împăratului Wilhelm I şi victoriei Prusiei în războiul franco-german are loc o violentă manifestare antigermană şi antidinastică, poate nu organizată de liberalii radicali, aşa cum aveau s-o afirme în repetate înduri, ci de conservatori, dar în atmosfera întreţinută timp de doi ani de grupările antidinastice. Manifestarea, protestul consulului german şi atitudinea primului ministru îl determină pe Domnitor, hotărât să părăsească ţara, să abdice. Parlamentul, convocat în şedinţă secretă de fostul locotenent domnesc Lascăr Catargiu, se declară pentru menţinerea principelui Carol pe tronul României,. evitând astfel să expună ţara unor grave complicaţii externe.

 

11/23 martie-4/16 aprilie 1876 Guvern conservator Lascăr Catargiu

interne L. Catargiu

externe            G. Costa-Foru; L. Catargiu; V. Boerescu; L. Catargiu; I. Bălăceanu;

finanţe P. Mavrogheni; G. Gr. Cantacuzino; I. Strat

justiţie N. Kretzulescu; G. Costa-Foru; Manolache Costache Epureanu;

Chr. Tell; Al. Lahovari

culte şi instrucţie publică         G. Costa-Foru; Chr. Tell; V. Boerescu; T. Maiorescu; P. P. Carp război        Chr. Tell; I. Em. Florescu

lucrări publice  N. Kretzulescu; G. Gr. Cantacuzino; Th. Rosetti; Al. Lahovari

Guvernul, o dată cu instalarea căruia se încheie perioada de instabilitate guvernamentală şi parlamentară, de acomodare atât a grupărilor politice cât şi a Domnitorului cu regimul monarhiei constituţionale, rezulta din coalizarea fracţiunilor conservatoare: V. Boerescu şi Dimitrie Ghica (cu ziarul „Presa”, devenit organul întregii coaliţii), M. Costache Epureanu, I. Em. Florescu, Gr. M. Sturdza, Chr. Tell, N. Kretzulescu, P. Mavrogheni, G. Costa-Foru, Junimea (P. P. Carp, Th. Rosetti, Ion Strat, Titu Maiorescu etc.) şi Juna dreaptă (Al. Lahovari, G. Gr. Cantacuzino, I. Cantacuzino etc.). Din cauza deosebirilor de vederi şi interese şi a veleităţilor de putere, coaliţia rămâne o alianţă la vârf a unor grupări politice care nu reuşiseră încă să constituie un partid bine organizat, cu şef unic şi un puternic organ de presă. Dincolo de nuanţele diverse, conservatorii militau pentru dezvoltarea organică şi naturală a societăţii Româneşti, reprobând o evoluţie precipitată şi vizând adecvarea treptată a ţării, prin stabilitate, ordine şi dezvoltare culturală, la instituţiile constituţionale. O tendinţă radicală se va manifesta prin Petiţia de la Iaşi, redactată de un

„comitet politic al conservatorilor liberali”, prezidat de Gr. M. Sturdza, care cerea: suprimarea sau îngrădirea a numeroase libertăţi politice, modificarea sistemului electoral prin mărirea censului la toate colegiile, investirea Domnitorului cu dreptul de a numi 16 senatori, reînfiinţarea pedepsei cu moartea, colonizarea cu germani etc. Petiţia, neluată în considerare de guvernul Lascăr Catargiu, era semnată de 80 de conservatori, între care figurau, cu anumite rezerve, şi junimiştii (cu excepţia lui P. P. Carp).

 

13 martie Se semnează la Londra de către cele 7 puteri europene tratatul consemnând revizuirea stipulaţiilor Tratatului de la Paris (1856) privitoare la regimul Mării Negre şi al Dunării. Se reafirmă principiul închiderii strâmtorilor şi se acordă Imperiului ţarist, care denunţase încă din 1870 principiul neutralităţii Mării Negre, dreptul de-a deţine flotă de război nelimitată şi arsenale pe litoral. Se hotărăşte prelungirea Comisiei Europene a Dunării cu 12 ani, condiţiile reuniunii proiectatei Comisii riverane urmând a fi stabilite printr-o înţelegere a statelor riverane, inclusiv România şi Serbia. Se manifestă şi cu acest prilej tendinţa Austriei de-a obţine un drept exclusiv asupra Dunării pe tot parcursul ei. Deşi forul internaţional refuzase să ia în discuţie doleanţe de mai mică importanţă ale României (consacrarea numelui ţării de ex.), el reafirma principiul neintervenţiei în afacerile interne ale statului naţional Român.

 

18 martie Are loc insurecţia proletariatului parizian, răsturnarea dominaţiei burgheziei şi instaurarea Comunei, proclamată oficial la 27 martie. La 21-28 mai Comuna este înăbuşită în sânge de către guvernul Thiers, refugiat la Versailles.

 

august Se înfiinţează societatea de asigurare Dacia, din iniţiativa lui V. Boerescu si G. Costa-Foru.

 

14/26-15/27 august Are loc serbarea de la Putna. Tineri din toate provinciile Româneşti, constituiţi într-un Congres al studenţilor Români de pretutindeni, au celebrat, într-o atmosferă de entuziastă solidaritate naţională, 400 de ani de la sfinţirea ctitoriei lui Ştefan cel Mare. Serbarea s-a bucurat de sprijinul financiar al lui Dimitrie Brătianu şi V. Boerescu.

 

8/20 noiembrie Se desfăşoară la Iaşi Congresul presei de nuanţă liberală, prezidat de A. D. Holban, în vederea stabilirii unei conduite comune în presa fracţiunilor faţă de problemele cu care era confruntată ţara. Congresul precedă o largă fuziune între fracţiunile liberale.

 

decembrie Se înfiinţează Şcoala Superioară de Război.

 

1872

6/18 mai Se deschide agenţia diplomatică Română la Berlin.

 

13/25 septembrie Se inaugurează oficial liniile Piteşti-Bucureşti-Buzău, Galaţi-Tecuci-Roman şi Gara de Nord. Se deschide linia ferată Bucureşti-Ploieşti.

 

1873

16/28 martie Se deschide agenţia diplomatică Română la Roma.

 

6 iunie Se încheie convenţia de la Schonbrunn (Viena) între Alexandru II, împăratul Rusiei, şi Franz Joseph I, împărat al Austriei şi rege al Ungariei. La 23 octombrie aderă la convenţie şi Wilhelm I, împăratul Germaniei, constituindu-se Alianţa celor trei împăraţi. Guvernul conservator român încercă o apropiere de cele trei puteri în vederea obţinerii independenţei pe cale

 

diplomatică. Liberalii radicali se opun, considerând că acestea reprezintă pentru România o primejdie mai mare decât Imperiul otoman în agonie şi preconizând o solidă consolidare financiară a ţării şi pregătirea armatei pentru acţiune militară.

 

2/14 noiembrie Se remite reprezentanţilor puterilor garante la Bucureşti nota ministrului de externe V. Boerescu privitoare la dreptul României de a angaja negocieri cu caracter economic cu alte state.

 

1874

 

24 martie/3 aprilie Se deschide agenţia diplomatică Română la St. Petersburg.

 

aprilie Se înfiinţează societatea de asigurare România, sub conducerea conservatorului moderat Dim. Ghica.

 

26 noiembrie Parlamentul maghiar votează o nouă lege electorală, prin care se fixează pentru Transilvania un cens foarte ridicat care va exclude din rândul alegătorilor pe aproape toţi românii.

 

1875

 

ianuarie–martie Se constituie coaliţia de la Mazar Paşa (casa maiorului englez statornicit în România, Stephen Lakeman, fost ofiţer în armata otomană sub numele de Mazar Paşa), prin care se pun bazele Partidului Liberal, mai târziu Naţional- Liberal, încheindu-se astfel o activitate începută din 1871. La 24 mai/5 iunie formaţiile I. C. Brătianu – C. A. Rosetti, M. Kogălniceanu, Ion Ghica, A. G. Golescu, G. Vernescu, fracţiunea liberă şi independentă de la Iaşi şi conservatorul dizident

D. C. Epureanu, subscriu programul cerând: respectarea Constituţiei inclusiv a legii electorale de către puterea executivă (Domnitor şi guvern), o politică externă care să ţină seama de interesele ţării (mai ales economice); îmbunătăţirea situaţiei populaţiilor rurale prin împroprietărirea unor categorii de populaţie, înfiinţarea de şcoli la sate şi aluziv intrarea tocmelilor agricole în competenţa dreptului comun, organizare şi justiţie în armată şi abolirea legii miliţiilor asupritoare pentru populaţia rurală, scăderea sarcinilor contribuabililor prin scăderea cheltuielilor „publice”, descentralizarea administraţiei, magistraturii, clerului şi corpului didactic, şi avertizând că respectarea principiilor pactului fundamental poate „feri ţara şi instituţiile ei atât de excesele despotismului cât şi de comoţiunile violente ale răzbunărilor populare”. Se alege un comitet format din 25 de membri, al cărui nucleu este puternicul grup al radicalilor.

 

22 iunie în urma proiectului avansat de V. Boerescu încă din 1873 şi a unor complicate tratative cu Poarta şi cu celelalte puteri garante, se semnează la Viena Convenţia comercială Româno-austro-ungară pe 10 ani, pe principiul liberului-schimb, păgubitoare din punct de vedere economic, dar reprezentând o victorie politică în direcţia dobândirii independenţei. Convenţia, votată de Camere în iulie, va fi aspru criticată de liberali care vor demisiona în masă din Corpurile legiuitoare în semn de protest.

 

9 iulie Izbucneşte la Nevesinje, în Herţegovina, răscoala antiotomană care, în august, se va extinde şi în Bosnia. Serbia şi Muntenegrul trimit voluntari şi arme. Se declanşează astfel criza orientală, care va dura până în 1878 şi în contextul căreia guvernul Român va face demersuri diplomatice pentru obţinerea neutralităţii şi independenţei României. Domnitorul Carol va considera posibilă numai rezolvarea pe calea armelor, cu concursul popoarelor direct interesate.

septembrie Au loc festivităţi organizate de Habsburgi la Cernăuţi în vederea sărbătoririi a un secol de la încorporarea Bucovinei în Austria, prilej cu care se inaugurează şi Universitatea din Cernăuţi. Partidul Naţional-Liberal Român organizează manifestări în memoria Domnitorului Grigore Ghica, care protestase cu preţul vieţii împotriva anexiunii.

 

decembrie Se înfiinţează societatea de asigurare Unirea, din iniţiativă liberală, fără sprijinul marilor comercianţi şi bancheri. Dintre cele trei societăţi de asigurare înfiinţate în aceşti ani, burghezia mare sprijinea Dacia şi România, cea mijlocie şi mică – Unirea.

 

1876

l5/27 martie Apare la Bucureşti cotidianul „Timpul”, organ oficial conservator (1876-1884, 1889- 1900, 1919-1922), preluând rolul „Presei” lui V. Boerescu, care trecuse în opoziţie. Nucleul organizatoric care va asigura apariţia ziarului şi-i va imprima orientarea ideologică îi numără pe: Lascăr Catargiu, I. Em. Florescu, P. Mavrogheni, G. Manu, C. Suţu, Al. Lahovari, T. Maiorescu, Th. Rosetti, A. Ştirbei, V. Pogor, G. Filipescu, N. Drosu, Gr. Păucescu, G. Băleanu, I.. Paciurea, A. Catargiu, P. Millo şi Gr. Triandafil.

 

15/27 martie Se semnează la Bucureşti Convenţia comercială şi de navigaţie româno-rusă, pe 10 ani.

 

31 martie/12 aprilie în urma destrămării coaliţiei conservatoare (paralel cu întărirea celei liberale), guvernul conservator Lascăr Catargiu demisionează, cu asentimentul Domnitorului, care vedea în conservatori o piedică în dobândirea independenţei pe calea armelor. Legislaţia conservatoare (1871-1876): legea împrumutului domenial (împrumut intern dobândit prin ipotecarea a 381 domenii ale statului); legea pentru reînfiinţarea monopolului tutunului; legea pentru instituirea taxei de timbru şi înregistrare; legea asupra licenţelor din domeniul comerţului şi industriei băuturilor alcoolice; legea asupra convertirii datoriei flotante într-un împrumut perpetuu cu dobânda de 5%; legea pentru rezilierea concesiei Strousberg şi pentru preluarea concesiei de către bancherii G. Bleichroder şi A. Hansemann; legea pentru construirea liniei ferate de joncţiune Iaşi-Ungheni şi legea joncţiunii cu căile ferate din Austro-Ungaria prin Predeal; legea pentru mai buna organizare a cadrelor superioare ale armatei; legea pentru modificarea legii de organizare a puterii armate din 1868 (se dispune organizarea armatei teritoriale unice, puternic centralizată, după model german); legea consiliilor judeţene (pentru punerea în acord a legii similare din 1864 cu Constituţia şi legea electorală); legea sistemului electiv comunal (două colegii censitare la sate, patru la oraşe; primarul fiind numit de puterea centrală se realiza o centralizare autoritară a administraţiei); legea de modificare a legii tocmelilor agricole care specifica în ce cazuri poate fi autorizată încheierea unei învoieli, precizând că numai învoielile astfel prevăzute pot fi legalizate de consiliile comunale şi executate de administraţie; se introducea clauza de solidaritate, se transformau dobânzile în obligaţii de învoieli agricole şi se impunea obligativitatea ţinerii unei evidenţe scrise a învoielilor, pentru evitarea abuzurilor; măsurile, mult mai avantajoase pentru ţărani, din proiectul de lege propus de Senat şi sprijinit de L. Catargiu şi M. Kogălniceanu, au fost respinse de Cameră, în ciuda marelui număr de deputaţi liberali, Camera va introduce răspicat şi prevederea conform căreia se putea apela la sprijinul dorobanţilor pentru constrângerea ţăranilor; legea asupra alegerii mitropoliţilor şi episcopilor în vederea constituirii Sinodului Bisericii ortodoxe autocefale române; legea creditului funciar rural, credit funciar moşieresc constituit prin asocierea marilor proprietari, baza primei mari instituţii de credit modern din România; crearea creditului funciar urban; legea vamală cu clauze protecţioniste şi orientată în direcţia emancipării economice faţă de Poartă; se adoptă tarife generale; legea pentru încurajarea industriei zahărului etc. Legea pentru acoperirea deficitului bugetar din 1875 (prin emiterea de bonuri de tezaur de 16000000, plata lor urmând să se facă din împrumutul de 42 500 000 pe care guvernul fusese autorizat să-l contracteze în străinătate pentru construcţii feroviare) şi legea privind construirea la Bucureşti a unei şcoli militare pregătitoare, ambele adoptate de Cameră, vor fi votate de Senat în timpul guvernului M. Costache Epureanu. Alte proiecte, ca înfiinţarea Băncii Naţionale, vor întâmpina o puternică opoziţie liberală şi nu se vor putea materializa.

 

4/I6 aprilie – 26 aprilie/8 mai Guvern de tranziţie I. Em. Florescu

interne      I. Em. Florescu

externe            D. Cornea

finanţe Chr. Tell

justiţie D. P. Vioreanu; D. Cornea

culte şi instrucţie Al. Orăscu

război  I. Em. Florescu

lucrări publice            Th. Gherghel

 

27 aprilie/9 mai -23 iulie/4 august Guvern de coaliţie liberală M. Costache Epureanu interne           G. D. Vernescu

externe            M. Kogălniceanu

finanţe I. C. Brătianu

justiţie M. Pherekyde

culte şi instrucţie Gh. Chiţu

război      G. Slăniceanu

lucrări publice  M. Costache Epureanu

Sub acest guvern se votează credite pentru Ministerul de Război, necesare pregătirii armatei. Coaliţia liberală de la Mazar Paşa începe să se destrame, o dată cu venirea la putere, liberalii radicali căutând să se debaraseze de elementele moderate.

 

25 mai/6 iunie Tineretul liberal se organizează în Uniunea Democratică Română, sub conducerea lui Eugen Stătescu, apropiat prin idei de I. C. Brătianu.

 

iunie Alegerile pentru Cameră ca şi cele parţiale pentru Senat, din mai, dau o majoritate zdrobitoare radical liberală, cu. toată opoziţia ministrului de interne G. Vernescu. G. Chiţu şi Simeon Mihălescu sunt aleşi cu unanimitate, iar C. A. Rosetti şi N. Fleva aproape cu unanimitate.

 

16/28 iunie Se remite Imperiului otoman şi celorlalte puteri garante memoriul guvernului român, redactat de M. Kogălniceanu, prin care se cere: recunoaşterea oficială a numelui de România, recunoaşterea rangului diplomatic al agentului Român din Constantinopol, dreptul de a emite monedă cu efigia Domnitorului, dreptul de a acorda decoraţii şi de a încheia convenţii comerciale, reglementarea mai multor probleme de frontieră (printre care fixarea hotarului pe talvegul Dunării), dreptul de liberă navigaţie pe Dunăre, inviolabilitatea teritoriului Român, încheierea cu Imperiul otoman a unor convenţii: comercială, de extrădare, poştală şi telegrafică, ceea ce implica egalitatea între parteneri. Paralel cu acest memoriu Ministerul de Interne elaborează şi pune în circulaţie materiale de propagandă pentru neutralitatea României. M. Kogălniceanu propune formarea unei comisii parlamentare căreia să-i fie supuse actele diplomatice, întrucât problemele externe erau foarte presante şi hotărârile trebuiau luate, cu toată răspunderea, nu numai de guvern, ci şi de parlament.

 

30 iunie Serbia şi Muntenegru declara război Imperiului otoman cu sprijin rusesc neoficial. România oficial adoptă o politică de neutralitate, neoficial, deschide graniţele pentru populaţia civilă din Serbia şi permite trecerea spre Serbia a sute de voluntari ruşi.

 

iulie-august Deputatul Pantazi Ghica prezintă Adunării propunerea iscălită de 30 de deputaţi de a se institui o anchetă parlamentară pe lângă fiecare minister şi prefectură; după discutarea în secţiuni, propunerea revine în Cameră semnată de 80 de deputaţi în frunte cu E. Stătescu;

se cere punerea sub acuzare a 11 miniştri conservatori, pentru violarea Constituţiei, abuz de putere, îngrădirea libertăţilor şi risipa banilor publici. Primul-ministru M. C. Epureanu, exceptat de la darea în judecată, nereuşind, ca şi Domnitorul de altfel, să oprească acţiunea, îşi dă demisia;

Camera numeşte o comisie de anchetă formată din 7 membri: Anast. Stolojan, raportor, N. Ionescu, E. Stătescu, N. Fleva, D. Giani. D. Brătianu – preşedinte şi N. Voinov – vicepreşedinte demisionează şi sunt înlocuiţi cu G. Misail şi E. Costinescu. Camera respinge propunerea de arestare a foştilor miniştri conservatori.

 

8 iulie Are loc întâlnirea secretă de la Relchstadt, între Franz Joseph I şi Alexandru II, secondaţi de ministrul de externe contele Andrassy şi de cancelarul A. M. Gorceacov, în vederea stabilirii poziţiei celor două imperii în conflictul oriental. în eventualitatea înfrângerii Turciei, urma să se acorde Serbiei, Muntenegrului şi Greciei independenţa şi extinderi teritoriale, iar Bulgariei, Rumeliei şi Albaniei autonomia. Constantinopolul devenea oraş liber. Imperiul habsburgic urma să împartă cu Serbia şi Muntenegru, Bosnia şi Herţegovina, iar cel ţarist să ocupe sudul Basarabiei şi regiunea Batum din Armenia.

 

24 iulie/5 august -24 noiembrie/6 decembrie 1878 Guvern I. C. Brătianu

interne G. D. Vernescu; I. C. Brătianu; C. A. Rosetti; M. Kogălniceanu

externe      N. Ionescu; I. I. Câmpineanu; M. Kogălniceanu

finanţe I. C. Brătianu; D. A. Sturdza; I. C. Brătianu; I. I. Câmpineanu

justiţie         E. Stătescu; I. I. Câmpineanu; E. Stătescu

culte şi instrucţie         Gh. Chiţu; I. C. Brătianu

război  G. Slăniceanu; A. Cernat; I. C. Brătianu; A. Cernat

lucrări publice  D. A. Sturdza; G. D. Vernescu; I. Docan; P. S. Aurelian; I. C. Brătianu

 

august La Sibiu are loc, din iniţiativă austriacă, întâlnirea dintre o delegaţie guvernamentală română condusă de I. C. Brătianu şi împăratul Franz Joseph I, prilej cu care partea română asigură Imperiul de dorinţa României de a duce o politică de bună vecinătate.

29 septembrie/11 octombrie Are loc întrevedere ruso-română la Livadia, (Crimeea), la care participă din partea română primul-ministru I. C. Brătianu, ministrul de război G. Slăniceanu ş.a., şi din partea rusă împăratul Alexandru II, cancelarul Gorceacov, ministrul de război D. A. Miliutin şi general Ignatiov, ambasadorul rus la Constantinopol. Se discută eventualitatea trecerii armatei ruse pe teritoriul Românesc în cazul unui război ruso-turc. Cum trecerea armatei ţariste era inevitabilă, România urmărea să nu devină teatru de război, să obţină garanţii în privinţa suveranităţii ci şi a integrităţii teritoriale. Întâlnirea coincide cu o concentrare masivă a armatei române. Paralel se continuă demersurile diplomatice pentru recunoaşterea de către puterile occidentale a neutralităţii absolute a României. După întâlnirea de la Livadia, se vor continua tratative secrete neratificate de St-Petersburg, până la sfârşitul anului Imperiul ţarist nefiind încă sigur de declanşarea războiului cu Poarta.

 

octombrie-noiembrie Se votează păstrarea mai departe a rezervelor sub arme şi un credit de 4000000 pentru completarea armamentului.

11/23 decembrie Se deschide conferinţa reprezentanţilor puterilor europene la Constantinopol care, în vederea evitării conflictului militar, cere Porţii să facă concesii popoarelor din Imperiu. În aceeaşi zi, pentru torpilarea conferinţei, se promulgă, cu încurajarea Angliei, o constituţie cu aparenţe liberale, elaborată de Midhat Paşa. România şi Serbia sunt declarate provincii privilegiate ale Imperiului otoman, ceea ce declanşează vehemente proteste din partea Parlamentului Român concretizate în moţiuni votate şi trimise Porţii şi marilor puteri. Tratativele dintre puteri vor continua în vederea salvgardării păcii, însă fără succes.

 

1877

15 ianuarie Se încheie la Budapesta convenţia secretă ruso-austro-ungară

Rusia consimte la ocuparea Bosniei şi Herţegovinei de către Habsburgi, în schimbul neutralităţii în cazul unui război ruso-turc. Se stipulează ca cele două imperii să nu admită crearea unui mare stat slav în sudul Dunării.

aprilie-iunie Corpurile legiuitoare votează o serie de legi impuse de iminenţa războiului; legea rechiziţiilor militare; mobilizarea şi constituirea miliţiilor în corpuri active; modificarea legii gărzilor orăşeneşti; suspendarea oricăror procese şi urmăriri judecătoreşti pentru militarii aflaţi sub steaguri; executarea de către comunele rurale a lucrărilor agricole pentru rezerviştii chemaţi sub arme; acordarea de credite suplimentare Ministerului de Război; recrutarea corpului ofiţeresc; legiferarea dreptului ofiţerilor români din armate străine de a servi în armata Română şi de a obţine cetăţenia română şi dreptul la pensie. Pentru acoperirea deficitului bugetar şi crearea de resurse suplimentare s-au luat unele măsuri financiare: taxa de 5% asupra salariilor, sporirea costului biletelor de tren şi a taxei de timbru şi înregistrare etc. S-au votat credite pentru armată până la un total de 19 833 131 lei, care urmau a fi acoperite cu bonuri de tezaur; cum procedaseră şi alte guverne în situaţii similare se dispune emiterea de bilete ipotecare (prima hârtie monedă din România) în valoare de 26 260 000 lei, garantate cu proprietăţile libere ale statului cu valoare cel puţin dublă, o măsură pozitivă care n-a adus inflaţie, înlesnind în schimb finanţarea războiului. Întrucât încasările statului prin plăţile făcute de armata rusă au fost excedentare în a doua jumătate a anului 1877, biletele ipotecare au fost puse efectiv în circulaţie în 1878, cu ele achitându-se în primul rând rechiziţiile pentru armată

 

3/15 aprilie M. Kogălniceanu preia din nou Ministerul de Externe.

 

4/16 aprilie Se semnează la Bucureşti Convenţia politică româno-rusă prin care guvernul român acceptă trecerea trupelor ţariste pe teritoriul Românesc, iar cel ţarist se angajează să garanteze integritatea şi suveranitatea României. La convenţia de principiu avea să se anexeze o convenţie specială (26 de articole) care prevedea între altele; legătura dintre armata rusă şi autorităţile locale să fie mijlocită numai de comisarii români; toate cheltuielile să revină guvernului rus şi să se plătească în aur; aprovizionarea trupelor să se facă la preţuri convenite; transportul trupelor să beneficieze de o reducere de 40%; unităţile militare imperiale să nu treacă prin Bucureşti.

 

6/18 aprilie Se publică decretul de mobilizare generală a armatei Române încheiată la 15/27 aprilie. Trupele Române ocupă poziţii defensive pe Dunăre. Totalul forţelor mobilizate se ridică la 100000 de oameni din care 58700, efectivul armatei de operaţii (1 602 ofiţeri) cu 12300 de cai şi 190 de tunuri. Sunt mobilizaţi pentru instruire 14000 de tineri din contingentul 1877.

 

10/22 aprilie Relaţiile diplomatice dintre România şi Poartă se întrerup.

 

11/23 aprilie Trupele ţariste trec frontiera României înainte ca Adunările să fi votat Convenţia Româno-rusă; trecerea şi înaintarea nu fuseseră în prealabil comunicate guvernului, care se alarmează. Pe 12/24 aprilie guvernul dă un comunicat prin care se anunţă intrarea trupelor ruseşti pe teritoriul României şi se dau indicaţii prefecţilor cu privire la atitudinea pe care trebuie s-o adopte; populaţia de la Dunăre e sfătuită să se retragă în interiorul ţării. Armata rusă din Balcani va avea un efectiv de 330 000 de militari, cea turcă 200 000, plus flotila de pe Dunăre.

 

12/24 aprilie Imperiul ţarist declară război Porţii, căutând să lase impresia că este mandatar al marilor puteri. Începe ofensiva din Caucaz. Domnitorul Carol şi primul-ministru vor insista în cursul mai multor discuţii purtate în aprilie-mai cu marele duce Nicolae, comandantul suprem al trupelor de operaţii din Balcani, ca armata Română să aibă peste Dunăre o bază proprie de acţiune şi conducere naţională, pentru ca la încheierea păcii contribuţia României la victorie să poată fi apreciată în mod corect. Rusia ţaristă va refuza iniţial propunerea de colaborare militară, apoi, într-o a doua fază, va lăsa să se înţeleagă că ar dori o asemenea cooperare, cu condiţia ca armata Română să fie comandată de marele duce Nicolae.

 

14/26 aprilie Corpurile legiuitoare se întrunesc în sesiune extraordinară pentru a aproba Convenţia româno-rusă şi a lua unele măsuri financiare cerute de necesităţile războiului. În mesajul de deschidere prezentat de Domnitor se amintea că toate stăruinţele depuse pe lângă Poartă şi celelalte puteri în vederea asigurării neutralităţii României au rămas fără rezultat; naţiunea Română nu mai putea conta decât pe ea însăşi; trecerea armatelor ruse fiind imperios necesară şi hotărâtă, guvernul s-a preocupat de menţinerea instituţiilor şi drepturilor politice, de garantarea hotarelor ţării şi de luarea unor măsuri pentru ca trecerea trupelor să fie cât mai puţin împovărătoare pentru populaţie; în acest scop s-a impus încheierea Convenţiei româno- ruse. În urma unor aprinse discuţii, Convenţia a fost votată la 16/28 aprilie, cu o majoritate constituită din reprezentanţi ai tuturor grupărilor politice.

 

21 aprilie/3 mai După ratificarea Convenţiei româno-ruse artileria turcă bombardează nu numai Brăila, unde erau trupe ruseşti, ci şi Calafatul, Bechetul, Olteniţa şi Călăraşii, unde trupele nu ajunseseră deşi, la cererea Porţii, guvernul Român, în speranţa recunoaşterii neutralităţii, acceptase să retragă trupele de pe linia Dunării. Poarta, declarând pe Români drept rebeli, notifică pe cale diplomatică că sultanul dispune detronarea principelui vasal din România. Kogălniceanu va protesta pe lângă cabinetele europene, menţionând că toate acestea nu sunt de natură a menţine neutralitatea României.

 

26 aprilie/8 mai Artileria română de la Calafat deschide focul asupra Vidinului, ca replică la bombardamentele turceşti.

 

29 aprilie/11 mai Adunarea votează intrarea în război a României împotriva Imperiului otoman, lăsând guvernului libertatea de a alege momentul declarării independenţei de stat. Senatul ratifică hotărârea pe 30 aprilie/12 mai.

 

9-10/21-22 mai întrunit în sesiune extraordinară, Parlamentul Român proclamă independenţa de stat a României. Declaraţia de independenţă este citită de ministrul de externe M. Kogălniceanu. Se recomandă guvernului să facă demersurile diplomatice necesare recunoaşterii şi garantării noii stări de fapt pe plan internaţional. Marile puteri nu vor recunoaşte noul statut al României aşteptând încheierea războiului. În aceeaşi zi, ca prime acte ale statului suveran român, Parlamentul votează înfiinţarea ordinului Steaua României şi anularea tributului către Poartă (914000 lei), acesta urmând a fi afectat întreţinerii armatei. Dezbaterile s-au desfăşurat într-o atmosferă de mare entuziasm popular.

 

17/29 mai Se constituie comitetul din Sibiu pentru ajutorarea soldaţilor români răniţi în război. 350 de comitete similare declarate ilegale de autorităţi se vor organiza şi vor activa în provinciile Româneşti din Imperiul austro-ungar.

 

19/31 iulie După un prim atac asupra Plevnei, respins cu mari pierderi pentru armatele ţariste, marele duce Nicolae trimite Domnitorului Carol următoarea telegramă: „Turcii adunând cele mai mari mase de trupe la Plevna ne zdrobesc. Rog să faci fuziune, demonstraţiune şi, dacă se poate să treci Dunărea cu armata după cum doreşti între Jiu şi Corabia. Demonstraţiunea aceasta este neapărat necesară pentru înlesnirea mişcărilor mele”. Analizând situaţia creată, guvernul Român şi Marele Cartier General au acceptat ca armata Română să participe la marea bătălie de la Plevna, urmând să se discute detaliile de cooperare, cu stabilirea precisă a naturii relaţiilor dintre cele două armate. Primele unităţi Române trec Dunărea şi preiau paza podului de la Zimnicea.

 

23 iulie/4 august În urma trecerii Dunării se reorganizează întreaga armată activă Română;

armata de operaţii de sub conducerea generalului Al. Cernat e destinată acţiunilor din jurul Plevnei.

 

9/2l august în urma tratativelor purtate la Gornâi-Studen între Domnitorul Carol şi ţarul Alexandru II, în vederea reglementării cooperării celor două armate, cu respectarea individualităţii şi unităţii de comandă a armatei Române, se hotărăşte ca la Plevna să se constituie din trupele Române şi ruse un singur corp, armata de vest, sub conducerea Domnitorului Carol, având drept şef de stat-major pe generalul Zotov. Paralel cu începerea acţiunilor militare se continuă tratativele diplomatice cu cabinetele europene.

 

27        august/8 septembrie – 31 august/12 septembrie Patru asalturi succesive asupra Plevnei se soldează cu cucerirea redutei Griviţa 1, din sistemul de apărare al Plevnei, şi cu pierderea a 24% din efectivele româno-ruse angajate în cucerirea Plevnei. Plevna – punctul critic al frontului din Balcani – va fi încercuită şi asediată.

 

7-9/19-21 noiembrie După lupte grele trupele române cuceresc cetatea Rahova.

 

15/27 noiembrie Se reia activitatea Adunărilor legislative. În cursul dezbaterilor s-a evidenţiat necesitatea şi importanţa strategică a trecerii Dunării de către trupele Române în urma înfrângerii ruşilor în faţa Plevnei. Parlamentul este informat că, în eventualitatea eşecului campaniei ruse în sudul Dunării, otomanii intenţionau să dicteze condiţiile de pace la Bucureşti, impunând stabilirea unei linii fortificate pe Prut, apărată de garnizoane turceşti pe cheltuiala României, căreia i s-ar fi dublat tributul anual. M. Kogălniceanu informează că puterile europene s-ar fi opus acestor acţiuni, pe motiv că România însăşi declarase război şi se proclamase independentă; se impunea deci ca armata Română să contribuie efectiv la înfrângerea trupelor otomane. În cursul sesiunii parlamentare noiembrie-iulie 1878 se promulgă următoarele legi: deschiderea de credite extraordinare pentru armată; legea pentru asigurarea pensiei de urmaş pentru văduvele, copiii şi părinţii soldaţilor Români căzuţi pe front sau deveniţi invalizi; legea pentru înfiinţarea pe seama statului a patru orfelinate pentru copiii victimelor războiului; legi pentru deschiderea unor credite extraordinare destinate întreţinerii prizonierilor turci conform regimului de prizonierat din statele civilizate; credite pentru asanarea locurilor infestate de epidemii; plata rechiziţiilor militare; scutirea pe viaţă a rezerviştilor luptători de unele contribuţii către stat; scutirea de impozite directe pe 1877 a populaţiei din Calafat, Bechet, Giurgiu şi Slobozia, care suferise cel mai mult de pe urma bombardamentelor otomane; măsuri în vederea aplicării articolelor 5 şi 6 (împroprietărirea însurăţeilor şi valizilor), din legea rurală 1864, luate în urma interpretărilor şi moţiunilor parlamentare cu privire la situaţia ţărănimii, care ducea tot greul războiului (măsuri care vor face posibilă împroprietărirea ulterioară a 48 342 familii ţărăneşti). În aceeaşi sesiune sunt puse în discuţia Adunării următoarele proiecte de lege, ulterior votate: reorganizarea agenţiilor diplomatice, prin care se modifica denumirea şi definirea funcţiilor reprezentanţilor români în străinătate în funcţie de noul statut al ţării; reglementarea responsabilităţii ministeriale; interpretarea legii electorale din 1866 în sensul întăririi Colegiului III, în care să intre numai burghezia urbană (liberalii radicali avuseseră intenţia să modifice legea. electorală în sens mult mai democratic, dar puternica opoziţie conservatoare era un semn că nu sosise încă momentul unei asemenea reglementări); legea prin care bancherilor care aveau relaţii cu străinătatea li se scădeau patentele de la l400-300 la 900-200 de lei, egalizându-le astfel cu cele ale bancherilor cu activitate internă; legea asupra organizării comunale, cu prevederi administrative şi electorale care să facă din comune nucleul organizării politice generale (în locul celor două colegii ale legii din 1874 se propunea un singur colegiu şi se întărea descentralizarea); legea pentru instituirea unui consiliu superior al armatei sub preşedinţia ministrului de război, menit să asigure, prin mijlocirea unei comisii permanente cu atribuţii legislative şi de control, o conducere colectivă a armatei.

 

28        noiembrie/10 decembrie Trupele Române cuceresc puternicele redute de la Opanez, din sistemul de apărare al Plevnei, luând prizonieri 7000 de ostaşi turci. După o tentativă nereuşită de a sparge încercuirea printr-un atac puternic, generalul Osman Paşa se predă colonelului român

 

Cerchez şi semnează capitularea armatei turce de la Plevna, compusă din 40 000 de soldaţi, 10 generali, peste 130 de ofiţeri superiori, 2000 de ofiţeri inferiori şi dotată cu 74 de tunuri.

 

1878

Apare ziarul „Binele public”, editat de gruparea liberalilor moderaţi din jurul lui G. Vernescu.

 

Prin desprinderea unei părţi din fracţiunea liberă şi independentă se formează la Iaşi gruparea liberalilor moderaţi, sub conducerea lui G. Mârzescu, V. Conta, Gr. Cobălcescu, Gr. Buicliu, D. Brândza ş.a., cu organul de presă „Steaua României”. Conservatorii considerau drept adevărat conducător al grupării pe M. Kogălniceanu.

 

Se constituie în jurul ziarului „Timpul” prima organizaţie conservatoare care îşi desfăşoară activitatea în baza unui statut. Acesta cuprindea prevederi privitoare la modalitatea de subvenţionare a „Timpului”, acorda drept tuturor susţinătorilor materiali ai ziarului de verificare a gestiunii şi de fixare a orientării lui prin desemnarea, din rândul lor anual a 4 reprezentanţi care să colaboreze cu 3 delegaţi ai fondatorilor ziarului (A. Ştirbei, P. Mavrogheni, C. Suţu, T. Maiorescu, Th. Rosetti) în cadrul comitetului de redacţie al cotidianului. Nu toţi conservatorii vor fi mulţumiţi de orientarea ziarului; P. Mavrogheni şi

D. P. Carp combat linia agresivă contra Domnitorului şi colaborarea cu M. Costache Epureanu.

 

ianuarie Consiliul de Miniştri al României îl trimite pe colonelul Eraclie Arion la Cazanlâc spre a trata cu delegaţii Porţii condiţiile armistiţiului şi preliminariile păcii între România şi Imperiul otoman; se preciza că va fi nul şi neavenit orice act care ar privi România şi la a cărui elaborare ea nu va fi participat; directorul cancelariei diplomatice a Marelui Cartier General al armatei imperiale ruse îi pune în vedere primului-ministru român să transmită la St. Petersburg vederile sale privind bazele păcii. Curtea imperială rusă transmite guvernului român prin intermediul generalului Ion Ghica, agentul diplomatic Român la St. Petersburg, „intenţia de a relua partea Basarabiei până la Chilia; în compensaţie România va primi Delta Dunării şi Dobrogea până la Constanţa”, guvernul ţarist precizând că este pentru o înţelegere bilaterală La Viena ambasada imperială rusă afirma că retrocedarea a fost convenită între guvernul român şi cel rus; M. Kogălniceanu protestează, precizând că ştia din iulie 1877 de înţelegerea de la Reichstadt, prin care retrocedarea era convenită între cele două guverne imperiale şi nu între guvernul ţarist şi cel Român. La mijlocul lui ianuarie generalul Ignatiev are o întrevedere la Bucureşti cu I. C. Brătianu şi M. Kogălniceanu pentru reglementarea raporturilor între România şi Rusia, dar problemele litigioase nu pot fi soluţionate, rămânând ca ele să fie supuse discuţiei marilor puteri. În contextul încordării relaţiilor dintre Imperiul austro-ungar şi Imperiul ţarist, care nu mai era dispus să respecte înţelegerile bilaterale anterioare războiului, se spera ca integritatea teritorială a României să nu fie afectată. Conflictul dintre cele două imperii va fi aplanat de cancelarul Bismarck care va pacifica şi relaţiile încordate dintre Anglia şi Rusia ţaristă.

 

12/24 ianuarie După un atac violent, trupele române ocupă Smârdanul, punct important al sistemului defensiv al Vidinului.

 

15/27 ianuarie Artileria română de pe amândouă malurile Dunării deschide foc masiv asupra Vidinului.

 

19/31 ianuarie Se semnează armistiţiul ruso-româno-turc.

 

februarie-iunie Se dezvoltă în prezenţa miniştrilor interpelări parlamentare provocate de ştirea. că unele din condiţiile de pace avansate Porţii ar afecta integritatea teritorială. a României. Primul-ministru declară că „niciodată naţiunea romana nu va consimţi nu la cesiunea, dar nici la schimbul unei părţi din teritoriul său”. în Corpurile legiuitoare se votează moţiuni în sensul acesta, comunicate agenţiilor diplomatice Române. Dezbaterile continuă şi m lunile următoare în şedinţe publice, dar mai ales secrete, şi iau o turnură critica în aprilie, când deputaţi şi senatori critică concentrările de trupe ţariste în preajma Bucureştilor şi ameninţările cancelarului Gorceacov de a ocupa ţara şi a dezarma armata Română în cazul când guvernul ar mai protesta împotriva prevederilor Păcii de la San-Stefano. Proclamaţia lui Gorceacov ilustrează cu prisosinţă intenţiile guvernului de la Petersburg. „Locuitori ai Bucureştiului, complicaţiile politice survenite în ultimul timp fac indispensabilă ocuparea temporară a oraşului Bucureşti de către trupele armatei imperiale ruse. Generalul locotenent contele Olsufiev este numit guvernator militar iar colonelul Tugenhold, locţiitor al guvernului militar al oraşului, iar pe toată durata ocupaţiei este declarată starea de asediu. Armata imperială nu vine ca inamic…”. Se hotărăşte rezistenţă militară în Oltenia şi nord-vestul Munteniei şi retragerea Domnitorului şi guvernului la Craiova. În perspectiva Congresului de pace de la Berlin, Corpurile legiuitoare încurajează activitatea diplomatică a guvernului în direcţia admiterii României la lucrările Congresului. În acest context, I. C. Brătianu cere Camerei să voteze retragerea acţiunii intentate foştilor miniştri din guvernul conservator.

19 februarie/3 martie Se semnează la San-Stefano preliminariile de pace ruso-turce, prin care se recunoaşte independenţa României, Serbiei şi Muntenegrului şi autonomia Bulgariei, Bosniei şi Herţegovinei; Dobrogea este cedată Rusiei, care îşi rezerva dreptul de a o remite României în schimbul judeţelor din sudul Basarabiei; articolul 8 prevede că trupele de ocupaţie ruse din Bulgaria îşi vor păstra comunicaţiile prin România.

vara Intră în vigoare regulamentul pentru executarea articolelor 5 şi 6 din legea rurală din 1864, articole privitoare la împroprietărirea însurăţeilor şi valizilor, de pe moşiile statului, acţiune pregătită încă în 1876, dar întreruptă de izbucnirea războiului.

1/13 iunie-1/13 iulie Se desfăşoară lucrările Congresului internaţional de pace de la Berlin, consacrat revizuirii Tratatului de la San-Stefano. România participă numai cu titlu consultativ, prin audierea unei delegaţii alcătuită din I. C. Brătianu şi M. Kogălniceanu, care înaintase în prealabil Congresului un memoriu cuprinzând cererile României; Congresul recunoaşte independenţa României şi dreptul ei asupra Dobrogei – inclusiv Mangalia şi Silistra – şi Deltei Dunării; judeţele Bolgrad, Cahul şi Ismail sunt reanexate de Imperiul ţarist; recunoaşterea independenţei României era condiţionată pe de o parte de acceptarea acestor modificări teritoriale, pe de alta, ca şi cea a Serbiei, de prevederea ca drepturile politice şi civile să nu fie condiţionate de cultul religios. Această imixtiune în treburile interne ale unor state independente se datora în mare parte presiunilor exercitate, pe durata întregii crize orientale, de Alianţa izraelită, care urmărea apărarea intereselor populaţiei evreieşti din întregul Imperiu otoman şi care, în acest scop, zădărnicea încheierea de convenţii comerciale şi de credit între statele balcanice în plină conflagraţie şi Europa occidentală. În 22 iunie M. Kogălniceanu transmite in ţară că delegaţia română a refuzat să se supună verdictelor Congresului şi că „ţara are întreaga libertate de a se pronunţa”. Lucrările Congresului vor reglementa regimul Dunării în sensul dorit de Austria – constant preocupată din interese economico-politice de a monopoliza fluviul şi în plus îngrijorată de noua situaţie de stat riveran creată Rusiei ţariste. Se menţine regimul de liberă navigaţie în virtutea căruia se impun dărmarea tuturor forturilor de pe malurile fluviului în aval de Porţile de Fier şi interzicerea navigaţiei bastimentelor de război pe aceeaşi porţiune. Austro-Ungaria obţine dreptu1 de-a efectua lucrările de la Porţile de Fier şi de-a percepe taxele necesare pentru acoperirea cheltuielilor. Comisia Europeană, din care urma să facă parte şi România, este menţinută, extinzându-i-se competenţa până la Galaţi, în completă independenţă faţă de autoritatea de stat. Braţul Chilia intră sub controlul absolut al Rusiei. Membrilor Comisiei Europene asistaţi de reprezentanţi ai statelor riverane le revine sarcina de-a elabora un regulament de navigaţie şi poliţie fluvială aplicabil numai pe porţiunea Porţile de Fier- Galaţi şi asemănător celui deja existent pentru Dunărea maritimă.

11 septembrie Agenţia diplomatică Română de la Viena este ridicată la rangul de legaţie, prima legaţie Română din străinătate. În următorii doi ani statul Român va avea legaţii la: Petersburg, Atena, Belgrad, Sofia, Roma, Bruxelles, Berlin, Londra, Paris.

15/27 septembrie Se deschide sesiunea Corpurilor legiuitoare, destinată mai ales dezbaterii prevederilor Tratatului de la Berlin. La 27 februarie/11 martie 1879 Adunarea deputaţilor votează o moţiune (cu o majoritate de 71 de voturi contra 19) în care se declară oportunitatea revizuirii articolului 7 din Constituţie, privitor la condiţiile de împământenire şi implicit de dobândire a drepturilor politice. Parlamentul va mai legifera: legea referitoare la neînstrăinarea pământurilor ţărăneşti primite în 1864, datorată iniţiativei lui C. A. Rosetti (posesorii loturilor ţăranilor împroprietăriţi trebuiau să restituie aceste loturi în schimbul unei despăgubiri invers proporţională cu beneficiile aduse în perioada înstrăinării); legea suplimentară privitoare la consulatele Române precum şi la administraţia centrală a Ministerului Afacerilor Străine; legea privind înfiinţarea Academiei Române. Se respinge proiectul privitor la lărgirea acţiunii de împroprietărire de pe moşiile statului a ţăranilor care luptaseră în războiul de independenţă.

 

octombrie În urma evacuării sudului Basarabiei Rusia recunoaşte independenţa României.

 

8/20 octombrie Dobrogea şi Delta Dunării intră oficial în componenţa României; autorităţile Române preiau administraţia noii provincii la 14/26 noiembrie.

 

25 noiembrie/7 decembrie-10/22 iulie 1879 Guvern I. C. Brătianu

Interne externe finanţe justiţie

culte şi instrucţie război

lucrări publice

  1. C. Brătianu
  2. I. Câmpeanu
  3. A. Sturdza Eug. Stătescu
  4. Cantili
  5. C. Brătianu; N. Dabija
  6. Pherekyde

 

decembrie Comisia Europeană desemnată să traseze în Dobrogea graniţa româno-bulgară votează ocuparea de către România a avanpostului de la Arab-Tabia, în virtutea prevederilor Tratatului de la Berlin, care stipula desfiinţarea sistemului defensiv al Silistrei; trupele Române ocupă fortificaţia, dar se retrag peste doi ani, când, în urma încordării relaţiilor diplomatice dintre România şi Imperiul ţarist, comisia revine la sfârşitul lui 1879 asupra hotărârii luate.

 

1879

Începe construirea liniei ferate Buzău-Mărăşeşti, prima executată de statul Român (va fi inaugurată la 18/30 octombrie 1881).

 

Se termină construirea căii ferate Ploieşti-Predeal.

 

Se deschide la Bucureşti sucursala agenţiei de presă Havas, prima agenţie de presă din România.

 

mai încep alegerile pentru Adunarea Constituantă (Camerele de revizuire), care urma să modifice Constituţia din 1866 conform prevederilor Tratatului de la Berlin.

 

22 mai Parlamentul ungar votează o nouă lege şcolară (legea Trefort) vizând maghiarizarea populaţiilor din Transilvania prin instituirea obligativităţii predării limbii maghiare pe teritoriul aparţinând Ungariei.

 

11/23 iulie – 9/21 aprilie 1881 Guvern I. C. Brătianu

interne M. Kogălniceanu; I. C. Brătianu; Anast. Stolojan; Al. Tenachiu

externe       V. Boerescu

finanţe D. A. Sturdza; I. C. Brătianu; I. I. Câmpineanu; I. C. Brătianu

justiţie                     Anast. Stolojan; D. Giani

culte şi instrucţie         N. Kretzulescu; V. Boerescu; V. Conta

război           D. Lecca; G. Slăniceanu

lucrări publice  I. C. Brătianu; N. Dabija

 

5/17 august Se încheie convenţia româno-austro-ungară privind joncţiunea celor două reţele feroviare la Vârciorova.

 

7 octombrie Tratat secret de alianţă germano-austro-ungar împotriva Rusiei ţariste şi a Franţei, baza blocului militar al puterilor centrale.

 

13/25 octombrie Se votează legea de revizuire a articolului 7 din Constituţia României, care prevede acum că „Diferenţa de credinţe religioase şi confesiuni nu constituie o piedică spre a dobândi drepturile civile şi politice şi a le exercita”; legea de revizuire mai stabilea modul de împământenire, care era individual, naturalizarea în bloc neacordându-se decât evreilor care participaseră la războiul de independenţă, în număr de aproximativ 900. Se urma astfel linia unei evoluţii fireşti a legislaţiei naţionale, dar cu sentimentul că România fusese supusă unor grave ingerinţe în treburile sale interne.

 

26 noiembrie/6 decembrie Italia recunoaşte independenţa României.

 

1880

 

Chestiunea Dunării

Dacă după Congresul de la Berlin Austro-Ungaria fusese preocupată de-a întări autoritatea Comisiei Europene în opoziţie cu interesele Petersburgului şi amânase crearea Comisiei riveranilor, începând din 1880 va acţiona în vederea obţinerii controlului între Porţile de Fier şi Galaţi prin intermediul preconizatei comisii. Conflictul româno-austro- ungar va domina timp de trei ani toate dezbaterile Comisiei Europene a Dunării legate de reglementarea navigaţiei în aval de Porţile de Fier. În sesiunea mai-iunie 1880 a Comisiei un comitet alcătuit din delegaţii Austro-Ungariei, Germaniei şi Italiei prezintă un anteproiect de statuare a regimului de navigaţie între Porţile de Fier şi Galaţi prevăzând crearea unei comisii mixte însărcinată cu executarea şi supravegherea aplicării regulamentului de navigaţie şi poliţie fluvială pe Dunărea de Jos, compusă din câte un delegat al fiecărui stat riveran şi unul al Austro-Ungariei cu funcţia de preşedinte permanent şi dispunând de vot preponderent Comisiei Mixte urmau să-i fie subordonaţi nu numai inspectorii şi subinspectorii însărcinaţi cu controlul navigaţiei, ci şi căpitanii tuturor porturilor prin scoaterea lor de sub autoritatea teritorială. Tot în competenţa ei urma să intre şi aprobarea construirii oricărui fel de stabiliment pe malurile fluviului precum şi judecarea în ultimă instanţă a diferitelor contestaţii şi litigii legate de navigaţia fluvială. În plus Comisia Mixtă putea modifica „după nevoi” orice clauză a regulamentului de navigaţie. Anteproiectul odată aplicat ar fi afectat grav suveranitatea statelor riverane. Neobţinând adeziunea unanimă în Comisia Europeană a Dunării prin opoziţia României, demersul Austro-Ungariei va rămâne fără rezultat. România susţinea teza ca supravegherea aplicării regulamentului de navigaţie fluvială să intre în competenţa Comisiei Europene iar executarea acestuia să rămână un atribut al fiecărui stat riveran în parte. Căutând, în condiţiile internaţionale existente, să nu ajungă la o ruptură cu Puterile Centrale, guvernul Român va angaja tratative directe cu dubla monarhie, în schimbul acceptării acesteia în Comisia Mixtă, căutând să obţină renunţarea la votul preponderent. Austro- Ungaria, încurajată de Germania, nu va înţelege să cedeze în faţa României.

 

ianuarie Fracţiunea liberală condusă de Gh. Vernescu, liberalii sinceri, de orientare politică mai conservatoare, părăseşte partidul liberal, constituindu-se ca gruparea politica autonomă, cu organ de presă „Binele public”. Programul noii formaţiuni publicat în aprilie şi semnat şi de N. Ionescu, şeful fracţiunii libere şi independente de la Iaşi, prevedea: respectarea Constituţiei, îmbunătăţirea soartei ţăranilor prin învăţământ şi justiţie, fondarea unor instituţii de credit rural pentru sprijinirea marilor producători de cereale preocupaţi de prelucrarea industrială a produselor agricole, descentralizare, formarea unui corp competent de funcţionari, trecerea efectivă la învăţământul primar gratuit şi obligatoriu, promovarea învăţământului profesional, îmbunătăţirea situaţiei corpului didactic. Colaborarea strânsă a fracţiunii libere şi independente cu conservatorii anunţă viitoarea fuzionare a grupării G. Vernescu cu conservatorii.

 

Încep lucrările de rectificare şi adâncire a cursului Dîmboviţei – conform planurilor arhitectului Gr. Cerchez – încheiate în 1883. Dispar braţele secundare şi ostroavele, se taie coturile iar tranşeea adâncă săpată de la Ciurel la Abator va feri oraşul de inundaţii.

 

16/28 ianuarie Legea pentru înfiinţarea Casei de Economii.

 

29 ianuarie/10 februarie Se votează legea privind răscumpărarea de către statul român de la Societatea acţionarilor a căii ferate Roman-Vârciorova după tratative îndelungate şi sub presiunea Germaniei care condiţiona recunoaşterea independenţei de acceptarea răscumpărării căii ferate, preluată după falimentul Strousberg de un grup de bancheri din anturajul cancelarului Bismarck.

3/15 februarie Conservatorii, la iniţiativa lui M. Costache Epureanu, încep să-şi organizeze structurile de partid, publică un statut şi un program (de altfel foarte vag) şi înfiinţează la Bucureşti un Club politic central, al cărui preşedinte este M. Costache Epureanu şi, în perspectivă comitete locale (structuri organizatorice de inspiraţie liberală). Clubul va subvenţiona şi editarea ziarului „Timpul”, al cărui prim-redactor este numit M. Eminescu. M. Costache Epureanu neprezentând, prin oscilaţiile lui între partide, suficiente garanţii de stabilitate politică, nu reuşeşte să atragă înlăuntrul noii structuri de partid câteva dintre cele mai marcante personalităţi conservatoare printre care P. P. Carp, D. Ghica, G. Gr. Cantacuzino şi Gr. M. Sturdza. Gr. M. Sturdza va constitui Partidul Democraţiei Naţionale, având drept organ de presă „Democraţia naţională” şi preconizând o politică externă orientată în direcţia unei alianţe cu Imperiul ţarist. V. Boerescu şi Dim. Ghica, conservatori moderaţi, evoluaseră anterior, prin concepţiile lor economice, către partidul liberal şi intraseră în sfera de influenţă a lui I. C.

Brătianu. Junimiştii au manifestări parlamentare proprii şi atitudine rezervată faţă de acţiunile extra-parlamentare ale conservatorilor, inclusiv constituirea Clubului conservator, la care totuşi aderă în bloc.

 

8/20 februarie Germania, Anglia şi Franţa recunosc independenţa de stat a României.

 

25 februarie/9 martie O comisie de anchetă a Senatului îşi dă verdictul, declarîndu-l nevinovat pe Simeon Mihălescu, acuzat de-a fi aprobat furnizorului armatei ruse Warszawski să facă transporturi peste Dunăre cu atelaje româneşti rechiziţionate şi ţăranii proprietari ai acestora.

 

9/21 martie Legea pentru organizarea Dobrogei

 

30 martie/11 aprilie Adunarea deputaţilor, la propunerea lui D. Giani, votează acordarea lui C. A. Rosetti a unei pensii de 1 000 de lei pe lună, reversibilă, la moartea titularului, asupra soţiei, plus suma de 150 000 lei plătibili imediat cu titlu retroactiv (propunerea mai fusese făcută în 1868, dar C. A. Rosetti refuzase).

 

17/29 aprilie Din iniţiativă guvernamentală se votează legea pentru înfiinţarea unei bănci de scont şi emisiune, Banca Naţională a României, cu un capital de 12 000 000 lei, cu privilegiul exclusiv de a emite monedă; o treime din acţiuni sunt deţinute de stat, restul de particulari, între care un loc important ocupă oameni de afaceri legaţi de cercurile partidului liberal. Primul director al Băncii, Teodor Mehedinţeanu, va fi urmat de Eugeniu Carada.

 

21 noiembrie/3 decembrie Se semnează la Sigmaringen actul de familie prin care prinţul Ferdinand de Hohenzollern- Sigmaringen, nepot de frate al lui Carol I, devine moştenitorul prezumptiv al tronului României.

 

decembrie Se publică comunicatul privitor la devalorizarea cu 12,5% a rublei şi retragerea cursului ei legal în România, urmând ca până la 31 decembrie 1881 rublele în circulaţie să fie primite de casele statului, pentru demonetizare.

 

3/15 decembrie Atentatul lui I. Pietraru asupra lui I. C. Brătianu; vor fi implicaţi în proces membri ai Partidului Democraţiei Naţionale, ceea ce-l va determina pe Gr. M. Sturdza să dispună dizolvarea grupării şi desfiinţarea organului ei de presă,

„Democraţia naţională”.

 

1881

 

Chestiunea Dunării.

În contextul apropierii între Imperiul austro-ungar şi cel ţarist, finalizată prin alianţa celor trei împăraţi, guvernul român va căuta să prevină o înţelegere pe seama României pe de o parte prin grăbirea proclamării regatului – care va avea loc în martie şi nu în mai – iar pe de alta printr-o poziţie mai conciliantă în chestiunea Dunării. În martie România acceptă crearea Comisiei Mixte sub rezerva subordonării acesteia Comisiei Europene. Dar dacă actul adiţional referitor la regimul Dunării maritime întruneşte unanima adeziune (deşi, României lezându-i-se suveranitatea i se aplica un regim diferit de cel aplicat Rusiei sau, anterior anului 1878, Imperiului otoman), problema Comisiei Mixte rămâne iar în suspensie din cauza opoziţiei Marii Britanii delegatul englez, colonelul Siborne condiţionând acceptarea creării comisiei riveranilor în formulă austro-ungară de posibilitatea Comisiei Europene de-a cenzura orice decizie a preconizatului organism la cererea guvernelor interesate, poziţie evident menită să extindă autoritatea Comisiei Europene.

Anteproiectul Barrère. În acest context delegatul Franţei în Comisia Europeană, Camille Barrere, propune o soluţie de compromis între proiectul austro-ungar şi cel englez. În Comisia Mixtă care urma să rămână sub preşedinţia reprezentantului dublei monarhii urma să mai figureze încă un membru al Comisiei Europene ca delegat al acesteia. În ordinea alfabetică a nomenclaturii franceze a statelor (Allemagne, Autriche-Hongrie, France…) fiecare stat reprezentat în Comisia Europeană ar fi făcut parte timp de 6 luni şi din comisia statelor riverane. Astfel Austro-Ungaria şi România ar fi avut periodic în Comisia Mixtă câte două voturi. Oricum regulamentul pentru sectorul Porţile de Fier-Galaţi urma a fi aprobat de Comisia Europeană. Proiectul favoriza tot Austro-Ungaria deoarece în cursul primului an de funcţionare a Comisiei Mixte, când s-ar fi luat cele mai importante decizii, Germania şi Austro-Ungaria ar fi fost delegatele Comisiei Europene în Comisia Mixtă. Între timp România, în necunoştinţă de cauză până în septembrie cu privire la proiectul Barrere – negocierile secrete între Franţa, Austro-Ungaria şi Anglia pe baza proiectului începuseră în iulie -, urmarea evoluţia relaţiilor dintre Austro-Ungaria şi Anglia, susţinând pe cale diplomatică dreptul fiecărui stat riveran de-a executa regulamentul de navigaţie în apele sale teritoriale. Ţinând seama de condiţiile internaţionale şi de experienţa Congresului de la Berlin, guvernul procedase cu multă prudenţă în demonstrarea punctului său de vedere fără să cedeze în fondul problemei Austro-Ungariei. În ţară, în urma desvăluirilor din presă (aprilie) cu privire la concesiile făcute de guvern Austro-Ungariei, se dezlănţuie furtunoase dezbateri în jurul chestiunii Dunării. Mesajul tronului din 15/27 noiembrie, în care guvernul, sub presiunea opiniei publice, îşi preciza, de data aceasta public, poziţia faţă de chestiunea Dunării, făcând aluzie directă la greutăţile create de autorităţile austro-ungare comerţului român de vite „sub pretext de epizotie”, provoacă întreruperea relaţiilor diplomatice între cele două state. Guvernul va prezenta scuzele publice reclamate de Austro-Ungaria fără a abdica însă de la opoziţia făcută creării Comisiei Mixte.

Apare „Naţiunea”, organ de presă al fracţiunii liberale condusă de Dumitru Brătianu cu vederi deosebite de cele ale guvernelor I. C. Brătianu; până în 1884 gruparea nu va susţine necesitatea înlăturării guvernului, ci va critica corupţia şi incompetenţa administraţiei, instabilitatea ministerială, excesul de centralizare, abuzul de putere – care provoacă disensiuni înlăuntrul partidului – şi va propune ca puncte de program: dezvoltarea industriei autohtone prin aplicarea protecţionismului vamal, îmbunătăţirea producţiei agricole ţărăneşti prin sprijinirea ei de către stat, dezvoltarea învăţământului rural. Din 1884 fracţiunea va milita pentru răsturnarea guvernului, acceptând ideea alianţei tactice cu alte grupări de opoziţie, liberale ori conservatoare, fără contopirea cu ele; o primă apropiere este aceea de gruparea M. Kogălniceanu.

Politica guvernamental-liberală de protecţionism vamal, excluzând reinstituirea regimului de porto franco pentru care militau gălăţenii, provoacă în oraşul de la Dunăre o puternică campanie antiguvernamentală al cărei ecou se va face ziarul

„Vocea Covurluiului” organ de presă al unei puternice formaţii conservatoare.

Se înfiinţează Bursa din Bucureşti, prima bursă de valori din România.

 

1/13 ianuarie Titu Maiorescu publică în „Deutsche Revue” un articol care exprimă tendinţele junimiştilor de orientare a politicii externe a României către puterile centrale, poziţie indicând iminenta ruptură de partidul conservator şi o apropiere de politica externă a lui I. C. Brătianu. La rândul său, I. C. Brătianu, abil în a dezorganiza opoziţia şi a-şi asigura colaborarea forţelor ei mai redutabile, îi va „menaja” pe junimişti încă din 1879. Proiectele lor de legi (legea majoratului prevăzând inalienabilitatea şi indivizibilitatea micii proprietăţi ţărăneşti prin moştenirea ei numai de către fiul mai mare sau reprezentantul său direct – decembrie 1879 – sau legea pedepsirii celor care-şi interpuneau numele la cumpărarea de imobile rurale pentru persoane care nu aveau acest drept – decembrie 1880 -) nu vor fi direct respinse, ci trimise „spre discutare” în secţii, promotorii legilor respective putând spera în continuare dezbaterea şi legiferarea lor.

27 ianuarie/8 februarie I. C. Brătianu încearcă să formeze un guvern de coaliţie cu junimiştii, pentru proclamarea Regatului.

Junimiştii, fără popularitate şi aderenţi, şi deci neputându-se lipsi, în cazul unei guvernări, de sprijinul conservatorilor din Parlament, prezintă cererea Clubului conservator, cerere respinsă sub motivul că nu era adresată întregului partid, care, abordat, ar fi reclamat într-o coaliţie guvernamentală poziţii cheie în mecanismul politic, inacceptabile pentru I. C. Brătianu.

13/25 martie Titu Maiorescu dezvoltă în Parlament o interpretare adresată primului-ministru în legătură cu necesitatea luării de măsuri severe împotriva mişcării socialiste. Socialiştii, care încercaseră în aceeaşi lună să aniverseze 10 ani de la proclamarea Comunei din Paris, fuseseră supuşi unor severe represiuni: arestări, expulzări, destituiri din funcţii. Titu Maiorescu considera că a venit timpul ca guvernul să imprime politicii interne o direcţie mai compatibilă cu consolidarea monarhiei şi vedea în ideologia socialistă, fără a-i înţelege, ca mulţi alţi oameni politici, raţiunile sociale, o primejdie împotriva ordinii stabilite. Dacă N. Ionescu făcea distincţie între nihilişti şi socialişti, apreciind că mişcarea socialistă nu primejduia instituţiile ţării, P. P. Carp recunoştea în naşterea socialismului simptomul unui dezechilibru social remediabil prin reformele socio-economice conservator-junimiste care stăteau sub imperativul stăvilirii procesului de proletarizare a ţării. Mişcarea socialistă din România apăruse din anii anteriori războiului de independenţă şi se dezvoltase treptat paralel cu dezvoltarea proletariatului. La Iaşi, Bucureşti şi în alte oraşe activau cercuri socialiste. Se depuneau eforturi în vederea creării unei organizaţii politice pentru gruparea forţelor revoluţionare şi intensificarea activităţii acestora. Dr. Russel publica în 1880 Un studiu -psihanalitic urmat de câteva comentarii psihice – program al mişcării cuprinzând revendicări democratice paşoptiste dar preconizând desfiinţarea proprietăţii private şi trecerea mijloacelor de producţie „în proprietatea colectivă a grupurilor agricole şi industriale ale muncitorilor”. Pe linia orientării către principiile socialismului ştiinţific era promovată ideea caracterului legic al dezvoltării sociale, se făceau aprecieri critice asupra statului şi partidelor burgheze, constituţiei în vigoare etc. Prin strădaniile cercurilor socialiste apăreau ziarele „Basarabia” – 1879, „România viitoare” – 1880. „Înainte” – 1880, toate suprimate de guvern până în 1881. Din 1880 se va intensifica procesul pătrunderii marxismului în gândirea socialistă din România. Măsurile represive luate de guvern împotriva mişcării socialiste din Iaşi în martie 1881 vor stânjeni temporar dezvoltarea ei dar în acelaşi timp vor atrage atenţia opiniei publice asupra noului curent ideologic.

 

14/26 martie Parlamentul votează transformarea României în Regat, acţiune precipitată de I. C. Brătianu datorită în special chestiunii Dunării; pentru conservatori măsura era oportună în contextul mişcării socialiste (de care ei legau şi atentatul lui Pietraru asupra primului-ministru şi, pe plan extern, asasinarea ţarului Alexandru II –1/13 martie).

 

30 martie/11 aprilie P. P. Carp prezintă în Parlament, cu ocazia discutării bugetului, liniile directoare ale programului politic junimist, marcând şi prin aceasta tendinţa de separare a junimiştilor de conservatori. Definind democratizarea României ca o democratizare forţată, de sus în jos, nu efectul dezvoltării sociale, P. P. Carp consideră momentul 1881 ca punct maxim al democratizării. Se impune în etapa imediat următoare imperativul consolidării acestui stadiu prin măsuri organizatorice: garantarea micii proprietăţi prin legea majoratului şi modificarea legii tocmelilor agricole, în vederea constituirii unei trainice ţărănimi capitaliste; reorganizarea meşteşugarilor în corporaţii, pentru asigurarea dezvoltării unui precapitalism industrial; inamovibilitatea magistraturii, în scopul scoaterii acesteia de sub fluctuaţiile şi înrâuririle politice; condiţii severe de admisibilitate pentru funcţionarii de toate gradele; scutirea comunelor rurale de povara multelor sarcini fiscale şi administrative, care împiedicau concentrarea forţelor interne în vederea dezvoltării lor organice. „Noua eră” de reorganizare socială a României este considerată de junimişti indispensabilă dezvoltării intensive şi consolidării regimului existent. Unele dintre propunerile lui Carp vor intra în viitoarea legislaţie liberală.

 

aprilie–iunie Se votează legea asupra soldei militare, însoţită de un minuţios regulament, codul de justiţie militară şi regulamente pentru organizarea şcolilor militare. Bazată pe principiul unei accentuate centralizări, organizarea armatei, în care regele avea un rol hotărâtor, era de inspiraţie prusacă.

7/19 aprilie Se votează legea prin care preşedintele Consiliului de Miniştri putea fi ministru fără portofoliu; opoziţia vedea în lege manifestarea tendinţei de întărire a autorităţii centrale, ea reprezentând într-adevăr începutul politicii de mână forte, ilustrată şi de votarea, în aceeaşi zi, a legii pentru expulzarea străinilor, destinată în special eliminării militanţilor socialişti.

 

10/22 aprilie-8/20 mai Guvern Dumitru C. Brătianu

interne  Eug. Stătescu

externe            D. Brătianu

finanţe N. Dabija: D. A. Sturdza

justiţie M. Pherekyde culte şi instrucţie V. A. Ureche

război            C. Slăniceanu

lucrări publice               N. Dabija

Schimbarea de guvern datorată demisiei lui I. C. Brătianu era probabil o manevră politică menită să deschidă calea către o guvernare radical liberală omogenă.

30 aprilie/12 mai – 2/14 mai Are loc la Sibiu conferinţa cercurilor electorale româneşti din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, în care se hotărăşte unificarea într-un partid a românilor din Imperiu – Partidul Naţional Român din Transilvania; programul proclamă ca tactică politică „activismul” (participarea la viaţa politică) şi propune ca obiective recâştigarea autonomiei Transilvaniei, dobândirea dreptului de a folosi limba română în administraţie şi justiţie, revizuirea legii naţionalităţilor, extinderea dreptului de vot. Vincenţiu Babeş este ales preşedinte, Gheorghe Bariţiu este însărcinat cu redactarea unui memoriu. Guvernanţii maghiari încearcă să opună acestui partid unul moderat, condus de mitropolitul Miron Românul şi înfiinţat în martie 1884, cu „Viitorul” ca organ de presă proguvernamental.

 

mai-iunie Se creează Casele de credit agricol, stăvilirea ruinării ţăranilor prin exploatarea uzurară (dobânzile ajunseseră până la 50%) intrând în vederile liberalilor încă din 1878. În fapt, noua lege va fi mai puţin favorabilă ţăranilor cât arendaşilor, numai ei având posibilitatea de a împrumuta pe baza ipotecării inventarului agricol şi a recoltei.

 

10/22 mai Sărbătorirea publică a proclamării Regatului.

 

9/21 iunie -19/31 martie 1888 Guvern I. C. Brătianu

interne C.A. Rosetti; I. C. Brătianu; Gh. Chiţu; I. C. Brătianu; Radu Mihai; C.

Nacu

externe            Eug. Stătescu; D. A. Sturdza; I.I. Câmpineanu, I. C. Brătianu; M.

Pherekyde

finanţe I. C. Brătianu; Gh. Chiţu; G. Lecca; C. Nacu; D. A. Sturdza

justiţie M. Pherekyde; Eug. Stătescu; Gh. Chiţu; Eug. Stătescu; Gh. Chiţu; N.

Voinov; I. I. Câmpineanu; C. Nacu; Eug. Stătescu; D. Giani culte şi instrucţie        V. A. Ureche; P. S. Aurelian; Gh. Chiţu; D. A. Sturdza; C. Nacu război I. C. Brătianu; G. Angelescu; I. C. Brătianu; Şt. Fălcoianu; I. C.

Brătianu; Al. Angelescu; I. C. Brătianu

lucrări publice  N. Dabija; D. A. Sturdza; Radu Mihai; P. S. Aurelian

agricultură, domenii, industrie, comerţ D. Câmpineanu; A. Stolojan; I. C. Brătianu; V. Gheorghian; N. Gane

 

iulie Se înfiinţează Creditul Mobiliar Român şi Societatea de Construcţii şi Lucrări Publice.

 

august Conflict de frontieră între România şi Austro-Ungaria, în comitatul Trei-Scaune. Se instituie o comisie mixtă de arbitraj.

 

11/23 august Se publică în „Monitorul oficial” Regulamentul de aplicaţie a legei pentru înfiinţarea de spitaluri rurale.

 

noiembrie În urma agravării fricţiunilor pentru conducere înlăuntrul partidului conservator, demisionează din partid, în bloc, junimiştii şi partizanii lor. Tendinţele de apropiere ale grupării junimiste, sub conducerea lui P. P. Carp, de liberalii de la guvern se accentuează. P. P. Carp, numit în noiembrie 1882 ministru plenipotenţiar la Viena, ca expert în relaţiile Orient- Occident şi implicaţiile lor în zona balcanică, pune bazele unei alianţe secrete între România şi puterile centrale. Pînă în 1884 încercările de a constitui o coaliţie guvernamentală între liberali şi junimişti vor eşua din motive complexe, care, într-o perspectivă mai largă, se concentrează în jurul faptului că I. C. Brătianu nu putea să cedeze junimiştilor poziţii de putere care i-ar fi alienat, prin rezultatele lor, sprijinul partidului său, cel care îi asigura anvergura politică şi baza electorală necesară stabilităţii regimului şi căruia se vedea silit de altfel să-i facă concesii continue; cât despre junimişti, ralierea lor relativă la linia guvernamentală se va datora unei platforme ideologice comune.

 

11/23 noiembrie „Telegraful” informează cititorii că M. Eminescu urma să fie înlocuit la conducerea „Timpului” cu Gr. Păucescu, probabil datorită orientării spre liberali a junimiştilor.

 

1882

Chestiunea Dunării.

În sesiunea Comisiei Europene a Dunării din primăvara anului 1882 reprezentantul României, colonelul Pencovici, este singurul care se mai opune proiectului Barrere. Cunoscând dorinţa puterilor europene de-a proroga mandatul Comisiei Europene, care, conform hotărârii Conferinţei de la Londra, expira la 24 aprilie 1883, Austro-Ungaria condiţionase adeziunea ei de acceptarea mult discutatei Comisii Mixte aşa încât marile puteri cedaseră. Delegatul României va prezenta un contraproiect care avea la bază dreptul statelor riverane de-a executa regulamentul de navigaţie şi poliţie fluvială combinat cu cel de larg control şi supraveghere „al Europei” şi care ferea statele ţărmurene de orice amestec în afacerile lor interne. Cum prin poziţia României Comisia Mixtă nu va întruni nici de astă dată unanimitatea voturilor, regulamentul, conform dorinţei statelor interesate în depăşirea impasului, urma să facă obiectul unei conferinţe a marilor puteri care trebuia să se întrunească oricum, conform Tratatului de la Berlin, pentru a decide soarta Comisiei Europene.

 

La 24 ianuarie/5 februarie 1882 C. A. Rosetti părăseşte guvernul, iar în 31 martie/11 aprilie îşi dă demisia din funcţia de preşedinte al Camerei. Ceea ce avea să fie, din 1884, fracţiunea rosettistă începe să se manifeste cu o nuanţă de dizidenţă încă din 1876. Prezentarea în cursul anilor a unor proiecte de legi radicale (colegiu unic, electivitatea magistraturii, modificarea legii tocmelilor agricole, libertatea presei şi a individului etc.), măsurile de aceeaşi orientare pe care le ia, în calitate de ministru de interne, în anii 1878-1881, precum şi frecvenţele proteste împotriva abuzurilor guvernamentale, îl fac pe C. A. Rosetti progresiv indezirabil ca factor de guvernământ. Începând din 1882 scrie articole critice la adresa guvernului (în dezacord cu acesta şi din cauza orientării politicii externe către puterile centrale), rămânând însă în partid şi prieten public al lui I. C. Brătianu, deşi acesta se arăta puţin dispus să facă concesii ideologiei radicale de inspiraţie paşoptistă. În noiembrie 1884 C. A. Rosetti afirmă că nu se mai consideră membru al partidului încă din 1881, iar o scrisoare din ianuarie 1885 atestă şi ruperea relaţiilor personale cu I. C. Brătianu. Gruparea rosettistă (G. Panu, Gr. Serurie, D. Giani, Pană Buescu, P. Grădişteanu, V. A. Ureche etc.) se destramă în aprilie 1885, după moartea lui C. A. Rosetti.

 

Începe campania de presă în jurul modificării legii electorale, declanşată de „Românul” lui C. A. Rosetti, care se pronunţă pentru colegiul unic. D. Brătianu propune în „Naţiunea” contopirea colegiilor I şi II, conservatorii şi liberalii sinceri se opun oricărei modificări a constituţiei.

 

Joncţiunea la Predeal a liniilor ferate din Regat cu cele din Transilvania.

Apare la Sibiu, în română, maghiară, germană şi franceză, Memorialul explicativ al lui G. Bariţiu, prima publicaţie de acest fel adresată străinătăţii şi care cuprindea atât prezentarea istorică a problemei româneşti din Transilvania, cât şi motivarea cu argumente a revendicărilor românilor.

 

24 ianuarie Se înfiinţează la Bucureşti, cu sprijinul lui C. A. Rosetti, societatea „Irredenta română” („Carpaţii”), care avea să demaşte şi să combată până în 1918 politica de deznaţionalizare a popoarelor nemaghiare din Ungaria.

 

14/26 mai Se votează modificarea legii tocmelilor agricole. Proiectul, depus în ianuarie de C. A. Rosetti, a fost obiectul unor vii discuţii, mai ales în jurul oportunităţii unei legi speciale într-o chestiune care ar fi putut rămâne în competenţa dreptului comun. În fapt, inexistenţa unei mici proprietăţi ţărăneşti consolidate, care să se poată sustrage subordonării economice faţă de marea proprietate, impunea existenţa unei legi speciale, care să preîntâmpine abuzurile, punct de vedere susţinut de C. A. Rosetti, M. Kogălniceanu, P. P. Carp şi I. C. Brătianu. Principalele modificări ale legii vor viza: suprimarea responsabilităţii solidare a ţăranilor contractanţi şi a executării silite prin organe militaro-poliţieneşti, reducerea termenului pentru tocmelile privitoare la muncile agricole de la 5 la 2 ani, rezervarea a 2 zile pe săptămână pentru munca ţăranului pe ogorul său. Faţă de proiectul C. A. Rosetti se mai introduceau următoarele prevederi:

multiplicarea categoriilor de învoieli asupra cărora se aplica legea, prelungirea termenului tocmelilor pentru fâneţe de la 2 la 5 ani; în cazul în care proprietarul întârzia ridicarea dijmei (ceea ce împiedica ridicarea recoltei ţăranului) primarul şi doi consilieri comunali erau obligaţi să opereze dijmuirea în timp util, pentru a împiedica deteriorarea produselor.

 

1/13 iulie Statul român răscumpără calea ferată Cernavodă-Constanţa şi portul Constanţa de la compania engleză căreia îi fuseseră concesionate de Turcia.

 

noiembrie-aprilie 1883 Legislaţie. Modificarea legii recrutării din 1876, pentru cuprinderea unui număr cât mai mare de cetăţeni în armata permanentă, avându-se în vedere toate categoriile sociale şi profesionale; repunerea în vigoare, cu modificări, a legii comunale din 1864: constituirea colegiului comunal unic, statuarea alegerii primarilor din comunele urbane şi rurale de către consilierii comunali. Intră în dezbatere proiectul pentru modificarea sistemului de alegere a consiliilor comunale. La 22 decembrie/2 ianuarie este prezentată în Parlament propunerea de revizuire a Constituţiei pentru stabilirea unei concordanţe între textul constituţional şi noua situaţie a statului român, devenit regat, după ce în prealabil se constituise o comisie parlamentară pentru stabilirea articolelor din Constituţie care urmau să fie revizuite, dezbaterile dezvăluind că nu există o opinie unitară în această privinţă între membrii partidului liberal; se preciza că devenise necesară şi modificarea sistemului electoral, impusă de necesitatea unei mai largi participări la viaţa politică. Se constituie Ministerul Agriculturii, Industriei, Comerţului şi Domeniilor; se promulgă legea pentru modificarea sistemului de alegere a consiliilor judeţene; numărul de colegii se reduce la trei, prin contopirea colegiilor I şi II, se accentuează separarea funcţiilor administrative de diverse alte atribuţii oficiale, precizându-se că nu sunt eligibili salariaţii statului şi comunei, primarii, persoanele care aveau contracte pentru lucrări ale judeţului; se precizează atribuţiile consiliului judeţean şi lucrările pentru care era necesară aprobarea guvernului; se promulgă legea asupra administraţiei armatei, cu noi regulamente privind funcţionarea serviciului de intendenţă şi al celui sanitar; se promulgă legea pentru remunerarea corpului didactic, prin care se măreau salariile şi se fixau gradaţiile de vechime, care permiteau majorarea retribuţiei din 5 în 5 ani, cu 15, 30, 45 şi 60%; se stabilesc condiţiile de pensionare.

decembrie „Timpul” şi „Binele public” anunţă concomitent că înţelegerea dintre conservatori şi liberalii sinceri era un fapt împlinit. Unificarea opoziţiei va fi precipitată de anunţurile „Românului” privitoare la intenţiile liberalilor guvernamentali de a modifica Constituţia. Încă de la începutul anului 1881 conservatorii salutau, prin „Timpul”, constituirea clubului „Binelui public” şi prezenţa la inaugurare a conducătorilor fracţiunii libere şi independente. În 1882 „Timpul” şi „Binele public” îşi prezentă şi aprobă reciproc articole de critică la adresa guvernului.

 

1883

Chestiunea Dunării. Are loc Conferinţa de la Londra (februarie-aprilie), la care participă numai marile puteri, reprezentanţii statelor riverane, România, Serbia, Bulgaria, nefiind acceptaţi decât cu vot consultativ. Guvernul român protestează, declarând că nu se simte obligat să se supună hotărârilor Conferinţei. Prin Tratatul încheiat la 10 martie se hotărăşte prelungirea mandatului Comisiei Europene încă 21 de ani şi extinderea competenţei acesteia până la Brăila. Braţul Chilia va fi practic scos de sub autoritatea Comisiei Europene. Se adoptă pentru porţiunea Porţile de Fier – Brăila regulamentul de navigaţie şi poliţia fluvială elaborat în sesiunea din primăvara anului 1882 de Comisia Europeană. Proiectul Barrere ce constituia ultima parte a documentului va suferi unele modificări: se prevede ca statele membre ale Comisiei Mixte să nu mai poată fi reprezentate în acest organism şi ca delegate ale Comisiei Europene şi se statuează ca numirea şi remunerarea subinspectorilor de navigaţie să intre în competenţa autorităţilor teritoriale. Guvernele de la Bucureşti şi Sofia refuzând să ia în considerare prevederile Tratatului, acestea nu au putut fi puse în practică. O dată începute negocierile între Bucureşti, Berlin şi Viena referitoare la aderarea României la Tripla Alianţă, Austro-Ungaria va înceta să mai insiste asupra creării Comisiei Mixte.

1/13 ianuarie Se constituie la Paris un grup revoluţionar român (Vintilă C. A. Rosetti, Alex. A. Bădărău, Constantin Mille, Vasile G. Morţun şi alţii de inspiraţie socialistă, care editează, începând de la 1/13 februarie, „Dacia viitoare”.

25        februarie/9 martie Are loc la Sibiu, sub preşedinţia lui G. Bariţiu, o adunare de protest împotriva celei de a doua legi şcolare promulgate de guvernul maghiar, care accentuează caracterul maghiar al învăţământului secundar.

20 aprilie/2 mai În urma emiterii în 7/19 martie a decretului de convocare a Camerelor de revizuire, încep alegerile parlamentare, în contextul intensificării mişcării de opoziţie; se formează o coaliţie electorală între conservatori, liberalii sinceri şi liberalii moldoveni („opoziţia unită”); din 134 de mandate de deputaţi şi 50 de mandate de senatori opoziţia obţine 12 mandate. Camerele de revizuire se deschid la 10/22 mai.

iunie Se constituie un comitet de conducere a opoziţiei fără contopirea formaţiilor politice coalizate. I. M. Florescu este însărcinat cu preşedinţia unui subcomitet care avea să redacteze programul opoziţiei.

3/15 iunie La Iaşi se inaugurează statuia lui Ştefan cel Mare, în prezenţa Regelui. P. Grădişteanu ţine un discurs cu aluzii la provinciile româneşti încorporate de imperiile vecine. Austro-Ungaria cere explicaţii. „Monitorul oficial” dezminte parţial, atribuind aserţiunile mai grave exagerărilor presei.

26 august/7 septembrie Are loc, la Gastein, întâlnirea dintre I. C. Brătianu şi cancelarul Bismarck, urmată de întâlnirea, la Viena, cu contele Kalnoky, ministrul de externe al Austro-Ungariei, în vederea încheierii tratatului de alianţă româno-austro- ungar, care se va semna la 18/30 octombrie şi la care Germania va adera în aceeaşi zi. Apropierea României de Puterile Centrale constituie reacţia la politica activă a Imperiului ţarist în sud-estul Europei. Alianţa va obliga guvernul român la acceptarea unor relaţii economice preferenţiale cu Austro-Ungaria şi Germania. Deşi convenţia va rămâne secretă, linia generală a guvernului în politica externă şi implicaţiile ei economice devin obiectul unor violente atacuri din partea opoziţiei, care se va ocupa intens de situaţia românilor din Transilvania.

15/27 septembrie Apare în „Buletinul oficial” anteproiectul majorităţii liberale privitor la modificarea legii electorale şi la regimul presei; anteproiectul este atacat în lunile următoare, de pe poziţii opuse, de conservatori şi de liberalii rosettişti.

1884

martie Se constituie, prin fuzionarea conservatorilor, a liberalilor sinceri şi a fracţiunii libere şi independente, Partidul Liberal-Conservator. „Timpul” şi „Binele public” îşi încetează apariţia şi sunt înlocuite prin ziarul „România”.

14/26 aprilie Apare la Sibiu ziarul politic şi cultural „Tribuna”, condus între 1884 şi 1886 de I. Slavici; ziarul a avut un rol important în lupta de eliberare naţională a românilor din Transilvania.

19/31 iulie Apare la Iaşi ziarul „Lupta”, organ al grupării liberal-radicale condusă de G. Panu.

9/21 iunie Se adoptă modificările intervenite în Constituţia României. Noua lege electorală mărind ponderea burgheziei bancare, industriale şi comerciale în Adunările legiuitoare, prevedea: mărirea numărului deputaţilor de la 130 la 183 şi al senatorilor de la 70 la 140, reducerea numărului colegiilor pentru Cameră (de la 4 la 3) prin unirea colegiilor I şi II, preponderent moşiereşti şi scăderea censului la colegiul I (1 200 lei, cu prevederea că venitul poate fi nu numai rural, ci şi urban, ceea ce înlesnea intrarea în acest colegiu al burgheziei mari); colegiul II exclusiv orăşenesc cuprindea: alegătorii cu impozit minim de până la 25 de lei votând indirect, printr-un reprezentant la 50 de alegători, şi alegătorii direcţi, cu un venit de la 25 la 1 200, precum şi categoria alegătorilor scutiţi de cens; colegiul III cuprindea alegătorii de la sate, de la un impozit oricât de mic până la 1 200 lei venit, care votau prin delegaţi. Colegiul I pentru Senat cuprindea alegători cu un venit de minimum 2 000 de lei anual, la care se adăugau unele categorii scutite de cens;

colegiul II cuprindea alegători cu un venit de între 1 000 şi 2 000 de lei şi posesori ai unor diplome de doctor în ştiinţe. Noua Constituţie modifica în sens parţial liberal, parţial restrictiv, şi regimul presei, interzicând arestul preventiv dar prevăzând judecarea delictelor de lez-majestate de către tribunalele ordinare, ceea ce constituia o îngrădire a libertăţii comparativ cu judecarea de către juraţi precum şi suprimarea prevederii de desfiinţare permanentă a cenzurii. Se modificau titulaturile conform noii situaţii de Regat a ţării, se desfiinţa garda civică, se prevedea aplicarea Constituţiei în Dobrogea prin legi speciale, inalienabilitatea pe 32 de ani a pământurilor foştilor clăcaşi, ale însurăţeilor şi ale ţăranilor care cumpăraseră pământ de pe moşiile statului.

10/22 iunie Se votează legea creării Domeniului Coroanei (12 proprietăţi ale statului, însumând 128 286 ha). După adoptarea noii Constituţii şi a acestei legi liberalii radicali, în frunte cu C. A. Rosetti, demisionează din Corpurile legiuitoare, ceea ce consacră ruptura definitivă dintre C. A. Rosetti şi I. C. Brătianu. „Românul” rămâne organul de presă al liberalilor radicali. I.

  1. Brătianu va edita cotidianul „Voinţa naţională”.

20 august/1 septembrie Apare la Bucureşti, din iniţiativa lui Luigi Cazzavillan, ziarul de informaţii „Universul”, primul mare cotidian românesc, care avea să apară, cu unele întreruperi, până în 1953.

noiembrie Au loc alegeri din care rezultă un parlament fără opoziţie prin neparticiparea coaliţiei conservator-liberale şi invalidarea unor mandate; singura grupare tolerată de I. C. Brătianu în parlament sunt junimiştii, cu care va spera în continuare să poată colabora. Evidenta tendinţă de întărire a regimului autoritar va provoca o intensă campanie antidinastică a opoziţiei de toate nuanţele, care avea să dureze până la căderea guvernului. Noul parlament, în decursul activităţii sale (1884

-1887), va dezbate şi legifera printre altele: legea asupra impozitului funciar, menită să stăvilească absenteismul şi arendăşia, cu nefaste consecinţe economice prin diminuarea venitului naţional; legea primei de export pentru fabricanţii de spirt din cereale şi coniac din vin şi legea pentru încurajarea producţiei ţesăturilor, sforilor, corderiei şi sacilor de iută; legea pentru organizarea monetăriei statului, a fabricii de timbre şi a depozitului general al timbrelor; legea „depozitului legal”, prin care fiecare tipografie avea obligativitatea să trimită trei exemplare din fiecare tipăritură bibliotecilor centrale din Bucureşti şi Iaşi şi Bibliotecii Academiei Române; legea pentru încurajarea şi dezvoltarea exploatării apelor minerale şi a produselor lor; legea pentru introducerea unui nou tarif protecţionist asupra importului, pentru încurajarea industriei române (legea va provoca declanşarea războiului vamal cu Austro-Ungaria care interzice formal importul de animale şi introduce taxe vamale prohibitive la articolele provenite din România); legea privitoare la componenţa camerelor de comerţ, care lărgea corpul eligibililor, dar menţinea rolul prefectului în alegeri; trecerea de la recrutarea după starea civilă la recrutarea după vârstă şi mobilizarea militarilor şi gloatelor prin decret regal, fără aprobarea Corpurilor legislative; legea monopolului de stat al tutunului; promulgarea unui nou Cod de comerţ, în locul celui din 1840; lege relativă la instituirea unei comisii pentru verificarea pământurilor date în conformitate cu articolele 5 şi 6 din legea rurală (verificarea aplicării legii din 1878); legea de încurajare a industriei, prin avantaje însemnate (scutiri de impozite şi de taxe vamale pentru maşini sau materii prime inexistente în ţară, reduceri pe căile ferate etc.) acordate pentru înfiinţarea de întreprinderi industriale cu un capital minim de 50 000 sau minimum 25 de lucrători timp de minimum 5 luni; legea pentru alegerea consiliilor comunale, care stabilea modul de elecţiune şi categoriile de eligibili, plus atribuţiile autorităţii comunale.

decembrie Se constituie la Bucureşti Cercul studiilor sociale, organizat de socialişti şi la care aderă pentru un timp şi intelectuali de orientare burghezo-liberală; cercul publică, din februarie 1885, ziarul „Drepturile omului”, care începând din noiembrie, militează pentru întemeierea unui partid al muncitorilor şi, în perspectivă, participarea la viaţa parlamentară.

 

1885

ianuarie Junimiştii preiau ziarul „România liberă”. Apărut la 15/27 mai 1877 sub direcţia lui A. T. Laurian, ca organ de presă al unui grup de tineri liberali, ziarul adoptase treptat o orientare nuanţat conservatoare. Gruparea îşi defineşte poziţia critică faţă de liberalii guvernamentali dezavuând lipsa unui program politic, stagnarea dezvoltării social-politice şi, ulterior, politica financiară şi monetară a guvernului, părăsirea principiilor liberale, abuzul de putere al primului-ministru şi mai ales al colaboratorilor săi; opoziţia era şi ea criticată pentru lipsa de omogenitate în componenţă şi de unitate a principiilor programate.

1/13 mai Decret regal prin care se ia act de Tomos-ul prin care Patriarhia de la Constantinopol recunoaşte autocefalia bisericii Regatului României.

20 mai/1 iunie România denunţă convenţia comercială cu Austro-Ungaria din 1875, prin politica vamală a partenerului, nefavorabilă economiei româneşti; reintră în vigoare tariful vamal protecţionist din 1874. Se declanşează conflictul vamal româno-austro-ungar care va dura până în 1891.

18 august Ia fiinţă Societatea pentru cultura maghiară transilvăneană (E.M.K.E.), ca o contrapondere a ASTREI, cu scopul de a promova politica de maghiarizare.

noiembrie Ia naştere formaţia politică Opoziţia Unită din care fac parte Partidul Liberal-Conservator L. Catargiu – G. Vernescu,-care în aceeaşi lună anunţase depăşirea simplei alianţe printr-o contopire, cu enunţarea unui program comun în care conservatorii consimţeau la descentralizarea administrativă şi la libertatea presei-, şi Partidul Naţional-Liberal D. Brătianu, M. Kogălniceanu, C. Boerescu şi G. Mârzescu; unitatea de acţiune a acestei coaliţii se va realiza abia în martie 1887.

1886

toamna Alegeri comunale importante pentru opoziţie, de vreme ce autorităţile comunale care urmau să fie alese aveau calitatea de a controla modul de desfăşurare a alegerilor parlamentare din 1887.

1887

Gruparea junimistă începe să se desmembreze, o parte din membrii ei (V. Pogor, Leon şi Iacob Negruzzi, T. Rosetti) aderă la opoziţia liberal-conservatoare, N. Gane şi V. Bossi se aliază cu liberalii guvernamentali, iar P. P. Carp, după ce încercase o apropiere de conservatori, cu condiţia neacceptată, a ieşirii acestora din coaliţia cu liberalii (Opoziţia Unită), rămâne să ducă o politică personală împreună cu un număr de partizani (T. Maiorescu, Al. Marghiloman, D. A. Laurian etc.).

mai La Sibiu are loc conferinţa Partidului Naţional Român, la care se adoptă pentru întreg partidul tactica politică a

„pasivismului”, prin hotărârea de a nu participa la alegeri nici în Transilvania, nici în Banat, Crişana şi Maramureş; biruinţa liniei politice a celor grupaţi în jurul ziarului sibian „Tribuna” este marcată prin alegerea lui Gh. Bariţiu ca preşedinte al partidului şi a lui Ioan Slavici ca secretar.

octombrie Se constituie formaţiunea politică Liga de Rezistenţă, prin unirea disidenţei liberale, condusă de Nicolae Fleva, Al. Djuvara şi Take Ionescu, cu fracţiunea tinerilor conservatori din jurul ziarului „Epoca”, condusă de Nicolae Filipescu; Liga de rezistenţă este sprijinită de liberalii radicali şi socotită redutabilă de către junimişti; I. C. Brătianu după ce pierduse sprijinul elementelor valoroase ale partidului liberal îşi pusese mari speranţe în tinerii liberali care îl părăseau acum; o dată formată, Liga de Rezistenţă intră în coaliţie cu Opoziţia Unită.

1888

24 ianuarie/5 februarie – 25 ianuarie/6 februarie Alegerile aduc în parlament 54 de membri ai opoziţiei, printre care Lascăr Catargiu, D. Brătianu, Gh. Vernescu, N. Fleva, Al. Marghiloman, Take Ionescu etc. Opoziţia Unită îşi intensifică acţiunile antiguvernamentale. I. C. Brătianu încearcă iarăşi mai multe formule de guverne de coaliţie, dintre care una cu junimiştii, toate nereuşite.

20 martie începe violenta răscoală ţărănească (Muntenia martie-aprilie, Moldova aprilie-iunie), care va cuprinde 27 dintre cele 32 de judeţe ale ţării, cea mai mare mişcare de acest fel din ultimul sfert al secolului al XIX-lea; dacă primele impulsuri nu sunt cu totul străine de propaganda politică a opoziţiei, amploarea răscoalei va fi determinată în mod organic de gravele neajunsuri sociale şi economice care apăsau în mod cronic ţărănimea, în ciuda încercărilor de remediere din ultimele două decenii, care, toate, evitaseră soluţionarea radicală a problemei ţărăneşti.

 

23 martie/4 aprilie-11/23 noiembrie Guvern junimist Th. Rosetti

interne       Th. Rosetti

externe            P. P. Carp

finanţe M. Ghermani

justiţie Al. Marghiloman

culte şi instrucţie     T. Maiorescu

război     G. Barozzi

lucrări publice       Al. Ştirbei

agricultură, domenii, industrie, comerţ         T. Maiorescu; P. P. Carp

Noul guvern preia puterea în urma demisiei primului-ministru I. C. Brătianu, tot mai izolat din punct de vedere politic şi probabil puţin dispus să-şi asume luarea măsurilor represive după izbucnirea răscoalelor ţărăneşti. În timpul guvernării junimiste, şi ulterior de altfel, diferenţele între cele trei grupări conservatoare (liberali-conservatori, conservatori puri şi junimişti) se vor accentua, instaurându-se o perioadă de instabilitate guvernamentală ce avea să dureze trei ani.

3/15 mai Se semnează la Viena tratatul privind aderarea Italiei la Tratatul secret de alianţă din 18/30 octombrie 1883 încheiat între România, Austro-Ungaria şi Germania.

15/27 august Apare la Bucureşti cotidianul de orientare democratică „Adevărul” (1888-1916, 1919-1937, 1946-1951).

 

14/26 octombrie Alegerile pentru Corpurile legiuitoare dau o compoziţie preponderent conservatoare parlamentului; ele sunt precedate, pentru prima oară în viaţa noastră politică, de publicarea în „Monitorul oficial” a programului partidului la putere.

12/24 noiembrie – 29 martie/10 aprilie 1889 Guvern Th. Rosetti

interne        Th. Rosetti

externe            P.P. Carp

finanţe M. Ghermani

justiţie Gh. Vernescu

culte şi instrucţie          T. Maiorescu

război     C. Manu

lucrări publice agricultură, domenii    Al. Marghiloman

4/16 decembrie Apare la Bucureşti foaia literară „Fântâna Blanduziei”, condusă de un comitet de redacţie în frunte cu M. Eminescu.

1889

Se iau măsuri pentru redresarea financiară a ţării prin retragerea biletelor ipotecare şi introducerea etalonului de aur, renunţându-se astfel la bimetalism, a cărui consecinţă imediată era agio-ul şi corelativa inflaţie (preţul mondial al argintului scăzuse considerabil, ceea ce făcea ca valoarea nominală a monedei româneşti să scadă sub cea reală).

ianuarie Statul român răscumpără căile ferate concesionate, devenind proprietarul întregii reţele feroviare de pe teritoriul românesc (1 377 km).

29 martie/10 aprilie-3/15 noiembrie. Guvern conservator Lascăr Catargiu

interne     Lascăr Catargiu

externe            Al. Lahovari

finanţe Gh. Vernescu

justiţie N.L. Gherassi culte şi instrucţie V. Boerescu

război  C. Barozzi

lucrări publice  AI. Lahovari agricultură, domenii,

industrie, comerţ Gr. Păucescu

Demisia guvernului Th. Rosetti se datorase între altele neînţelegerilor dintre miniştrii cabinetului asupra oportunităţii dării în judecată a ultimelor guverne I.C. Brătianu, acţiune ferm respinsă atât de junimişti cât şi de rege.

aprilie Din iniţiativa junimistă, se votează legea pentru înstrăinarea unor bunuri ale statului şi răscumpărarea embaticurilor, care suprima statului facultatea de a vinde bunurile sale în corpuri întregi şi prevedea ca la vânzarea fiecărei moşii a statului 2/3 să fie parcelate în loturi mici de 6 ha şi 1/3 în loturi de 10-25 ha.

 

15/27 iunie Moare Mihai Eminescu.

Sfârşit de volum

 

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[“SE POATE PUNE ÎNTREBAREA…”] – de Mihai Eminescu [13 ianuarie 1889]. (Ultimul articol. Cu mențiunea “paternitate incertă”)

Se poate pune întrebarea dacă, în împrejurările actuale şi cu grupările existente ale partidelor politice din ţară, va fi sau nu cu putinţă ca guvernul să izbutească pe deplin în realizarea programului său de reforme, dînd ţărei toate îmbunătăţirile pe care timpul şi situaţiunea poporului o reclamă.

E adevărat că, în anul în care a espirat, ţara a trecut prin o criză politică a cărei însemnătate şi ale cărei rezultate probabile nu se pot apreția de pe acum şi imediat, dar pe de altă parte nu se poate tăgădui că acea criză stă într-o strînsă legătură cu soarta politică şi socială a ţării, şi din ea trebuie să răsară soluţiunile normale ale problemelor politice pe cari reforma ni le impune.

E deci cestiunea dacă ne aflăm în adevăr în preziua unor evenimente care să decidă în mod hotărîtor poziţiunea ţării ca stat civilizat şi constituţional, întemeiat pe cerinţele dreptului modern şi ale exigenţelor prezentului, dacă avem încă puterea de-a întări şi îmbunătăţi situaţiunea dinlăuntru prin reforme înţelepte şi măsuri corespunzătoare cu ele, dacă avem voinţa de a continuă, în interesul bine înţeles al ţării, programul politic inaugurat în martie anul trecut, sau dacă din nou tendinţele adverse ale grupurilor politice cu aspiraţiuni învechite şi egoismul glacial al ambiţioşilor politici vor ridica piedici în calea dezvoltării naţionale.

Prezumţiunea care admite posibilitatea introducerii reformelor presupune, însă, ca condiţie neapărată, ca din lupta parlamentară ce se va încinge între grupurile politice actuale, guvernul din martie să iasă nu numai în formă, ci şi în esenţă, în ce priveşte spiritul politicii sale, c-o victorie deplină asupra adversarilor; iar prezumţiunea a doua, adică crearea de piedice în contra realisărei programului de reforme, s-ar ivi desigur în cazul cînd unele din elementele politice, cari participă la putere, n-ar vedea în sacrificiele pe cari guvernul din martie le-au făcut, pentru a ajunge la o înţelegere, decît un semn de slăbiciune sau de înclinare de a renunţă la realizarea programei, atît în ce priveşte forma cît şi spiritul ei.

Rezervele pe cari guvernul din martie le-a stabilit, pentru ca o înţelegere să fie cu putinţă, au fost, în privire formală întîi, că nu se renunţă la nici unul din membrii cabinetului cari ar fi colaborat la proiectele de reformă, iar în privire materială, declaraţiunea, asemenea francă, că nu se renunţă la nici unul din proiectele de reformă. Pe baza acestei convenţiuni s-au format, deci, pîn-acum, majoritatea parlamentară şi tot pe această temelie ar fi de dorit ca să rămîie şi în viitor.

Zicem că aceasta e de dorit, dar vine întrebarea: oare această majoritate va persistă să existe şi atunci cînd i s-ar zice că cabinetul are o altă misiune, mai generoasă, decît aceea de-a servi de unealtă în desfăşurarea egoistă şi unilaterală a manoperelor de partid şi de-a păstra intrigilor politice caracterul veninos şi vendicativ care îl au azi? Această întrebare e întemeiată şi ar fi o credulitate prea mare şi un optimism exagerat dacă am admite că guvernul nu va fi nicicînd pus în necesitatea de a-şi arată nemulţumirea faţă cu maşinaţiunile unor pretinşi amici politici.

Dintre proiectele propuse, se înţelege că primează cele privitoare la cestiunea agrară şi că merită preferenţă şi întîietate în şirul discuţiunilor parlamentare. Dar o cestiune de o importanță, de nu egală cel puţin coordonată celei de mai sus, este a reformei organizaţiei judecătoreşti prin admiterea, măcar parţială, a inamovibilităţii. În această privinţa însă, s-a întîmplat ceea ce Victor Hugo propunea pentru aducerea în lume a păcii universale. Amic al păcii şi amic al celor ce propagă formarea unei legi universale pentru a eterniza pacea, el zice: doresc pacea universală care să-mpace toate interesele. Cam astfel, înainte de a se fi votat legea inamovibilităţii, s-au întîmplat remanieri în personalul magistraturii, cari seamănă cu mijlocul propus de Victor Hugo pentru întemeierea păcii universale. Dar să sperăm că, pe viitor cel puţin şi sub domnia unei noi legi, va înceta obiceiul de-a numi sau demite magistraţi numai pe motivul strîmt că ar fi avut alte convincțiuni politice, căci toate consideraţiunile de partid şi personale ar trebui cu desăvîrşire înlăturate cînd e vorba de numiri în magistratură, unde numai interesul unei dreptăţi impersonale caută să decidă.

În discordanță cu misiunea ce-a fost încredinţată cabinetului, care a fost o misiune de împăcare, vedem răsărind din nou, pe orizon, pericolul unor procese de răzbunare politică, ca cel privitor la dezordinile comise la unele redacţiuni şi, în sfîrşit, ca procesul pe care unele elemente voiesc să-l facă fostului cabinet Brătianu.

E evident că asemenea lucruri sînt cu totul contrarie rolului de împăcare cu care coroana însărcinase cabinetul şi că toate acestea nu pot decît să alimenteze şi mai mult urele şi răzbunările politice, căci, în privinţa acestui rol, d. ministru de externe s-a exprimat încă din martie, în numele noului cabinet: ,,Garanţie de impunitate pentru guvernul trecut? Noi, în această privinţa – şi această declaraţiune o fac în numele întregului guvern – credem şi nu ne vom depărta niciodată de această credinţă, că în politică greşalele se îndreptează, dar nu se răzbună. Dacă dv. credeţi ca în ţară această, la fiecare răsturnare de guvern, să se ajungă la răzbunare şi pedeapsă, dacă credeţi ca pentru fiecare greşeală politică să fie, în afară de răspunderea morală, în afară de pierderea puterii, şi o răspundere care atrage după sine pedeapsa, dacă dv. voiţi să aruncaţi ţara într-o confuzie şi convulsiune nepomenite, declar că nu noi ne vom preta la un asemenea joc”.

Toate aceste împrejurări, izolate una de alta, par a nu avea însemnătate; însă, luate la un loc, ele întăresc presupunerea că se pregătesc diferite expediente, îndreptate contra cabinetului şi, în adevăr, înţelegerea stabilită cu atîta greutate ar fi pusă în cestiune şi s-ar decide definitiv întrebarea dacă ţara mai e în stare ca, sub conducerea unor oameni încercaţi şi dezinteresaţi, să se dezvolte înainte, sau dacă, în locul erei nouă de reforme administrative, sociale şi financiare, o să revie timpul de neomenoasă exploatare şi de vînătoare de funcţiuni pe care l-am avut de curînd. Mult n-ar dura o asemenea reacţiune, dar în orice caz, în timpuri în care ţara are nevoie de o conducere serioasă pentru garantarea siguranţei sale, o asemenea reacţiune ar fi o nenorocire.

România liberă,13 ianuarie 1889 (reprodus în La liberté roumaine, III, nr. 10, 14/26 ianuarie 1889).

Mentiunea editorilor “Operelor”: “Cu paternitate incerta”

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Mihai-Eminescu.Ro




ZIUA DE MÂNE – de Mihai Eminescu [1 ianuarie 1889]

Anul acesta care declină spre sfârşitul său n-a prezintat semne caracteristice distinse cari să-l deosebească cu mult de premergătorii lui. El trece fără mult folos pentru popoare, dar şi fără nenorocire şi calamităţi, căci binele suprem al păcei s-a păstrat – deşi cu multe sacrificii – şi Europa a fost scutită de a fi aruncată în peripeţiile funeste ale unor războaie de exterminare. Cu toate că un suveran ajuns la adânci bătrâneţe şi altul, atins de-o boală ce n-avea vindecare, au fost supuşi ineluctabilei legi a naturii de care toţi oamenii fără deosebire sunt stăpâniţi, totuşi puterea politică n-a făcut decât să-şi schimbe deţiitorul, fără a-şi schimba direcţiunea, încât în realitate lucrurile stau cam tot astfel precum stăteau şi în trecut pe vechiul nostru continent; iar naţiunile continuă a munci azi precum au muncit ieri, aşteptând să se producă circumstanţe şi condiţiuni de trai mai favorabile şi mai bune.

Statele diferite ce trăiesc cu neliniştea zilei de mâine s-au înarmat şi se pregătesc a face faţă evenimentelor ce sunt cu putinţă.

Germania e înarmată ca şi când ar presimţi grave evenimente. Rusia se reculege mereu, zicând însă tare ceea ce vrea, dar şi mai tare ceea ce nu vrea. Austro-Ungaria începe a avea din nou încredere în sine însăşi. Fără îndoială va rămâne încă mult timp în Tripla Alianţă, dar alianţa a ‘ncetat de fi pentru ea sinonimă cu supunerea. În Cislaitania contele Taaffe guvernă în mod echitabil, ţinând samă de interesele tuturor naţionalităţilor, orice ar zice germanii austriaci. Cât despre d. Tisza noi ştim ce face în Translaitania. În Serbia, Scupcina a votat cu mult entuziasm noua Constituţiune, lucrată de marea comisiune instituită de regele Milan pentru acest scop. În Grecia se fac încercări de-a se ameliora situaţiunea materială şi morală. Turcia îşi merge calea ei veche, ceea ce n-ar fi tocmai rău dacă n-ar creşte mereu încurcătura finanţelor sale.

Silinţele diplomaţiei de-a o atrage în Tripla Alianţă n-au avut succes, încât marele vizir, câştigat pentru ea, s-a văzut în necesitatea de a-i întoarce spatele pentru a se mănţine la putere.

Italia oficială continuă a face cauză comună cu Alianţa, cel puţin pe cât probează aparenţele. Anglia s-a grăbit a lua parte la campania de pe ţărmul oriental al Africei. Spania, stăpânită de un guvern liberal, lucrează în tăcere şi repară puţin câte puţin urmările dezastroase ale ultimelor sale revoluţiuni consecutive. Poate că nu e tocmai departe ziua când va juca din nou în Europa rolul care i se cuvine. Portugalia, Elveţia, Belgia, Olanda, Danemarca, Suedia şi Norvegia sunt ţări cari consacră puterile lor în mod esclusiv numai dezvoltării bunului trai dinlăuntru şi prosperităţii publice, fără a se nelinişti de cele ce se petrec dincolo de graniţele lor.

Intrăm deci în anul nou cu prevederile cele mai pacifice şi aceste prevederi se vor realiza fără îndoială; ele se vor realiza cu atât mai mult cu cât în acest moment nimenea nu e în stare de-a face război. Aproape toate naţiunile sunt preocupate de mari probleme politice, economice şi sociale, de soluţiunea cărora atârnă viitorul lor. Deci le e cu neputinţă de-a se gândi la altceva. Apoi necesitatea păcii e atât de mare încât nici un suveran n-ar îndrăzni să ia asupră – şi răspunderea de-a desfăşura flagelul îngrozitor al războiului. Răspunderea ar fi atât de zdrobitoare încât nimeni nu consimte şi nu vrea să şi-o asume.

E.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



1 8 8 8 – de Mihai Eminescu [25 decembrie 1888]

Acum, când anul înclină spre sfârşit, credem de cuviinţă, deşi evităm orice aprecieri hazardate, să dăm o scurtă dare de seamă asupra stării în care se află diferitele state ale continentului nostru.

În Franţa tonul fundamental al orchestrei politice îl dă generalul Boulanger.

El pretinde a simţi o iubire aprinsă pentru Republică, însă afirmă totodată că ea e siluită de Camere, de miniştrii, de prezident; deci cere revizuirea Constituţiunei şi o Constituantă. El impută Camerelor corupţiune, dar pentru agitaţiunea sa proprie nu se sfieşte a recurge la ajutoarele pecuniare ale inamicilor Republicei. El promite a fi Gambetta şi Bonaparte într-o persoană şi-n adevăr are câte ceva comun cu ei amândoi. Ca şi Gambetta nu e duelist, ca şi Bonaparte n-are talent oratoric, ci-şi citeşte discursurile de pe o bucată de hârtie cu ochelarii pe nas. Deci nu se poate şti de ce e mai bun: de dueluri ori de discursuri. Dar jură că va ajunge pe Gambetta şi pe Bonaparte în părţile lor bune, în arta lor politică superioară şi într-o strategie care să întreacă pe a tuturor.

Rochefort, care a combătut până acum orice personalitate ce a deţinut puterea, mai întâi pe napoleonizi, apoi pe Gambetta, Grevy şi acum pe Sadi Carnot, e azi conducătorul boulangismului. Dacă-i faci imputări, declară că el l-a inventat pe generalul şi că tot astfel îl poate răsturna când va voi.

Republica pare a exista mai mult prin adversarii ei, care unul faţă cu altul sunt neîncrezători. Imperialiştii sunt împărţiţi în victorişti şi jeromişti; roialiştii în philipişti şi albi de Spania. După aceşti din urmă Don Carlos ar putea fi în acelaşi timp rege al Spaniei şi al Franţei.

Dar răul fundamental de care sufere Republica pare a rămânea dorul de „revanche „ pe care-l are în inimă. Dorinţa de răzbunare a prefăcut Republica a treia într-un gigantic stat militar, cu un buget al războiului şi al marinei de aproape un miliard pe an, încât are 72 de baterii de câmp mai mult decât Germania.

Dar menirea unei republice ar fi să debordeze chiar de pace şi de bun trai, să aibe escendente bugetare, să plătească datoriele statului, să scază dările, pentru a câştiga majoritatea imensă a populaţiunii, pe lucrător, pe ţăran, pe meseriaş?

La asemenea argumente dorul de răzbunare răspunde: Franţa a creat America de Nord, Grecia, Belgia şi Italia şi să nu poată redobândi Alsacia – Lorena? Şi iarăşi se aruncă miliardele în gura militarismului, încât astfel opiniunea publică ezită a alege între dorinţa de pace şi cea de răzbunare. Himera alianţei ruseşti aprinde şi la zelul războinic, deşi această alianţă şchiopătează din toate punctele de vedere. Cât despre Rusia, unele indicaţiuni vor ajunge a determina starea în care se află. Din banii ei de hârtie se afirmă că a şasea parte ar fi bani falşi, pentru că funcţionarii emit şi cheltuiesc din nou biletele confiscate. Astfel, în vârtejul luptei de control, probitatea nu poate exista. Chiar Petru cel Mare, cu energia lui estraordinară, n-a putut să-i puie capăt corupţiunii administrative, cum n-a putut cuceritorul Bizanţului. Mohamed II, când se convinse de venalitatea unui cadiu, puse să-l execute şi să-i tragă pielea peste scaunul judecătoriei, pentru a-l preveni pe succesor. Totuşi paşalele se grămădeau după acest post şi rămăseseră, ca şi mai înainte, tot venali.

Politica rusă seamănă c-o clădire care în orice parte are alt aspect. Înlăuntru patriarhală, în afară turburătoare, afirmând iubirea de pace şi totuşi grămădind trupe în apropierea frontierelor. În acelaşi timp simulează a fi putere asiatică şi durează căi ferate spre Samarkand, cu două ramuri spre Persia şi Afganistan, ca şi când India i-ar fi ţinta; ca şi când nu s-ar şti că Bizanţul rămâne visul ei de aur şi Orientul Europei ţinta de acţiune.

Germania, de când e imperiu, adecă de la începutul nouăi sale existenţe, de optsprezece ani, a contractat datorii de 1 150 milioane. Noul împărat, ostaş din creştet până în talpă, e cu toate aceste inspirat de dorinţa de a menţine pacea, deşi amiciţia de astă primăvară cu vecinul de la nord nu prea pare întemeiată. Cele trei corpuri de armată de la Vilna, Varşava şi Kiev, împreună cu cele două armate de rezervă de la Petersburg şi Moscova, seamănă prea mult cu o ameninţare a Triplei Alianţe.

Se pare că în Anglia şeful partidului conservator, Salisbury, şi-ar fi propus să rezolve în sfârşit cestiunea agrară din Irlanda avansând fermierilor preţul de cumpărătură a pământului ce-l cultivează, până la concurenţa de cinci mii de lire sterline. Cât despre înarmările puterilor continentale, Anglia, avându-şi interesele angajate în Asia, desigur că nu se va amesteca. De când Prusia a dat exemplul înarmării generale, toate ţările au imitat-o şi s-au întrecut în această privinţă. Anglia însă nu voieşte să introducă serviciul obligatoriu pentru toţi şi înarmarea generală, pentru a deveni prada militarismului; rămâne deci la sistemul ei vechi de angajament cu plată.

Parlamentul din Italia asemenea a votat o sumă de 126 de milioane pentru cheltuieli extraordinare de război, numai Parlamentul n-a găsit încă resursele pentru a acoperi anuităţile unei asemenea datorii. Comisiunea credea că ministrul de finanţe ar putea realiza suma anuităţilor necesare, şase milioane pe an, prin economii din alte paragrafe, însă acest expedient pare cu neputinţă.

Astfel, în toate unghiurile continentului lumea e neliniştită prin grija unui viitor încărcat de furtună şi numai solicitudinea dovedită de unii monarhi de a apăra şi susţine interesele păcii ne pot da încredinţarea că şi în cursul anului viitor ne vom putea bucura de bunurile ei.

E.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



FORMĂ ŞI FOND – de Mihai Eminescu [11 decembrie 1888]

Puţini se îngrijesc de fenomenul, constatat prin date statistice, că populaţiunea română scade la număr, că are în fiece an un plus al mortalităţii asupra natalităţii şi că golurile ce le lasă astfel românii sunt suplantate parte prin imigrarea de elemente străine, a căror curgere din occident e necontenită, parte prin sporirea parazitică a elementului evreiesc.

S-a crezut acum câteva decenii că introducerea formelor exterioare de cultură apuseană va putea suplini lipsa de cultură solidă şi substanţială şi neajunsurile răsărite dintr-o dezvoltare neregulată a trecutului nostru istoric. Experienţa însă a dovedit că introducerea de forme lipsite de cuprins sunt departe de a prezenta o compensaţiune exactă a sacrificiilor pe cari le cere înfiinţarea, că poporul sărăceşte prin risipa de muncă, cu totul disproporţională cu foloasele ce le poate culege din aceste inovaţiuni. A fost dar natural ca, în urma acestei extenuaţii de putere, multe rele endemice şi altele de caracter epidemic să se ivească şi să decimeze populaţiunile. Astfel rasa română scade şi străinii sporesc. Numărul infirmilor la recrutaţie a crescut din an în an, ţara a fost bântuită de pelagră, de intoxicaţiune palustră, de anghină, vărsat, toate astea în urma influenţei pernicioase cu o exercită asupra sănătăţii mlaştinile, locuinţele insalubre şi neaerate, hrana neîndestulătoare şi munca excesivă.

Ar trebui în sfârşit a se da un atac eroic cauzelor cari produc degenerescenţa şi diminuarea populaţiunilor, ar trebui ca interesul general să nu ni se pară o utopie, o acţiune zadarnică sau o idee nerealizabilă. Nepotrivite vor fi fost pentru noi înaintatele forme a civilizaţiunii pripite, introduse ca o plantă exotică pe pământul nostru, dar cu încetul şi cu stăruinţă cultura se va aclimatiza şi, din cosmopolită, va deveni naţională.

Nu numai reforma legilor agrare e necesară pentru ridicarea stărei igienice şi materiale a cultivatorilor, ci o serie de măsuri bine şi înţelept chibzuite, care să ţie seamă de toate neajunsurile populaţiunii. dacă s-a făcut un început bun cu propunerea de reforme, mai trebuie să le urmeze acestora dispoziţiuni cari să augure sanificarea deplină a relelor ce bântuie în mod constant satele şi cari, continuând cu asprimea de acum, ar putea pune în cestiune însăşi existenţa poporului.

M.E.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



FÂNTÂNA BLANDUZIEI – de Mihai Eminescu [4 decembrie 1888]

În sânul naţiunilor civilizate există foarte mulţi cari cred că organizaţia socială şi cea politică nu e conformă cu preceptele unei raţiuni normale, nici cu rezultatele date de ştiinţele experimentale, fizice şi naturale, şi că o asemenea situaţiune nu poate fi continuată în mod stăruitor şi consecvent în direcţiunea apucată. Cu toate că învăţătura şi civilizaţiunea se răspândesc aproape în toate ţările europene şi transatlantice, că descoperiri nouă pe terenul industrial sporesc condiţiunile bunului trai, omenirea e mai nemulţumită decât orişicând.

Dacă ne vom uita în Germania, stat de o importanţă politică ridicată în linia întâia, vom observa că nici legile excepţionale, nici puterea discreţionară a organelor poliţieneşti, nici chiar starea de asediu, nu pot suprima cu desăvârşire acea mişcare care roade din temelie stâlpii edificiului social. Afară de aceea un rău ascuns, care nu se poate explica cu toată lămurirea cerută, împinge mii şi iar mii de indivizi să-şi părăsească patria şi să treacă valurile mării, un fel de hemoragie a corpului naţional ce se împotriveşte oricărei încercări de vindecare.

În Rusia administraţia a pierdut sentimentul solidarităţii publice, funcţionarii nu gândesc nici la interesele ţării, nici la ale poporului, ci numai la ale lor proprii; toate mijloacele sunt bune pentru ei: chiar venalitatea şi traficarea dreptăţii. Oamenii învăţaţi caută o armă desperată în nihilism. Oamenii de stat recurg la leacuri stranii: unul vede binele în introducerea regimului parlamentar, altul, neavând nădejde decât în asiatism, reclamă întărirea despotismului ereditar; un altul crede cu stăruinţă în eficacitatea unui tratament derivativ şi propagă războiul în contra Germaniei, Austriei, Turciei, în contra tuturor dacă trebuie. Şi, pe când se discută asemenea remedii, militarismul şi mizeria cresc.

În Franţa oratori populari cer împărţirea bunurilor. Clasa a patra se pregăteşte a pune mâna pe puterea statului şi a alunga din funcţii şi sinecure burghezia, care, de la 1789, singură deţine puterea. Vechile partizi vor să reziste, dar fără speranţă şi fără unitate, prin comploturi clericale, monarhice şi militare.

În Italia mizeria agrară e mare, salahorii lanurilor de orez din Lombardia şi din singurătăţile mlăştinoase ale Romagnei, decimaţi de friguri şi de pelagră, emigrează în stoluri, iar, dacă rămân în ţara lor, vând pentru cincizeci de bani pe zi munca lor.

În Anglia s-ar părea la întâia vedere că soliditatea e mai mare. Dar, privită mai de aproape, se va vedea că singuranţa edificiului social e din ce în ce mai compromisă. E adevărat că biserica, aristocraţia de naştere şi plutocraţia sunt organizate în mod puternic şi au o idee exactă de interesele lor.

Burghezia se pleacă sub legile scrise şi nescrise; se preface cu făţărnicie c-ar fi evlavioasă şi se-nchină la titluri, jură că nu e convenabil decât ceea ce satisface pe cei zece mii de aristocraţi şi afirmă că e vulgar de a contraria privilegiile lor. Dar muncitorul şi fermierul rămân în afară de această conjuraţie ipocrită; aceştia înfiinţează societăţi de liberi – cugetători şi de republicani, arată pumnii regalităţii şi aristocraţiei şi, cine ştie a citi în ochii proletarului englez, vede că furtuna va fi ameninţătoare. Cât despre Irlanda, mişcările sângeroase întâmplate acolo sunt cunoscute.

În Austria sau Austro-Ungaria zeci de naţionalităţi se luptă unele cu altele şi caută a-şi face reciproc răul cel mai mare posibil, în fiece provincie, adesea în fiece sat, majorităţile chiar relative caută a nimici minorităţile; acestea, neputând rezista, se prefac a se supune, dar cu turbarea în inimă şi dorind chiar destrucţiunea Imperiului ca mijloc unic pentru a ieşi dintr-o situaţiune nesuferită.

În sfârşit, toate ţările, puternice sau slabe, au câte-o plagă nevindecată şi cred a afla, dacă nu scăparea, cel puţin uşurare, sacrificând miliarde în fiece an militarismului, cu o spaimă ş-o anxietate care creşte din ce în ce.

Lupta între guverne şi popoare, mânia partidelor politice una în contra alteia, frământarea diferitelor clase sociale e fără îndoială forma unei boale generale a epocii. Ea se află în toate ţările, deşi în fiecare are un alt nume.

Dar o formă şi mai gravă a acestei boale e cea sufletească, e nemulţumirea adâncă şi melancolia, independente de legături naţionale sau de altele, neprivind graniţele politice şi situaţiunea socială, şi cari umplu cu toate astea sufletul oricărui om care e la nivelul civilizaţiei contemporane. Fiecine simte un fel de iritare, pe care o atribuie la mii de cauze accidentale, mai totdauna eronate dacă nu caută justificarea ei cu ajutorul analizei. El e împins a critica cu asprime dacă nu condamnă toate manifestaţiile vieţii sociale. Unii numesc acest rău nervozitate, alţii pesimism, alţii scepticism. Dar, oricât numirile şi designaţiunea ar varia, ele acopăr totuşi unul şi acelaşi rău.

Din nefericire neajunsurile politice şi economice ale statelor europene n-au rămas fără o înrâurire determinantă asupra artelor şi literaturei. Astfel, ca un fel de adăpost împotriva realităţii s-a născut în Germania romantismul, care descria veacul de mijloc cu colori atât de strălucite precum desigur în realitate nu le-a putut avea, şi tot pentru a scăpa de un prezent insuficient, cu ideea ca orice altă stare de lucruri trebuie să fie mai bună decât cea existentă, s-a născut şcoala romantică în Franţa, fiică a şcoalei romantice germane şi a dispreţului byronian pentru lume.

În timpul din urmă apoi francezii, în literatură şi în arte, au admis un sistem, numit naturalist, care circumscrie terenul artelor în prezent şi la realitate, respinge întoarcerea trecutului şi orice aspiraţie spre viitor, spre un ideal mai bun.

Dar şi naturalismul reprezintă poate tablouri de fericire şi părţile frumoase ale vieţii? Nu. C-un exclusivism care i se impută, el se leagă numai de părţile cele mai urâte şi mai lipsite de mângâiere ale civilizaţiei, se sileşte a arăta pretutindenea corupţia, suferinţa, lipsa consistenţei morale omul murind într-o societate în agonie. Cât despre arta modernă, chiar dacă nu se poate opri de-a recunoaşte frumuseţa ş-a o copia, caută a o mânji, amestecând ideea că forma nobilă şi pură, servă pentru scopuri puţin înalte şi cari o profanează. Corul e batjocurit în maiestatea frumuseţei prin trăsături de senzualitate şi de libertinaj, cari nu lipsesc în mai niciunul din tablourile contimporane.

Cât despre filozofie, pesimismul e la modă: Schopenhauer e Dumnezeu, Hartmann profetul său. Pozitivismul lui Auguste Comte nu face nici un progres; filozofii francezi nu mai studiază decât psihofiziologie, filozofia engleză nu mai merită numele de metafizică şi se ocupă de chestii practice de ordine secundară, nu de soluţiunea unor probleme universale. Numai Germania are o metafizică vie, dar şi aceea e întunecoasă şi desperată.

Nu noi vom contesta meritele extraordinare ale marelui filozof german. În adevăr, el a risipit prin criticile lui energice dominaţiunea acelui filozofem compus din o goală şi stearpă frazeologie pe care Hegel o introdusese şi care a stăpânit spiritele în curs de un sfert de secol. Dar afară de acest merit au înlăturat prin critica lui şi alte sisteme, ce exercitau o dominaţiune mai restrânsă la unele universităţi, precum acelea ale lui Schelling, Fichte, Schleiermacher etc. Era necesar să se purifice atmosfera ştiinţifică de miasmele unei frazeologii în care cuvinte abstracte lipsite de cuprins şi neînsemnând aproape nimic pretindeau a rezolva problemele universului. Însă tocmai această critică meritoasă a frazeologiei deşerte a descoperit şi contradicţiunea constantă între ideile noastre şi formele civilizaţiei, ne-au descoperit necesitatea de a trăi în mijlocul unor instituţiuni ce ni se par mincinoase şi ne-a făcut pesimişti. În acest conflict pierdem adeseori bucuria de a trăi şi dorinţa de a lupta; acesta e izvorul relei dispoziţii care munceşte pe oamenii culţi din mai toate ţările.

Arta antică însă, precum şi cea latină din veacul de mijloc erau lipsite de amărăciune şi de dezgust, erau un refugiu în contra grijelor şi durerilor. Literatura şi artele sunt chemate dar să sanifice inteligenţele de această boală psicologică a scepticismului, şi de aceea, în amintirea acelei arte, care putea face asemenea minuni, am pus acestei foi numele „Fântâna Blanduziei”, numele izvorului ce răsărea de sub un stejar în vecinătatea oraşului Tibur, izvor care întinerea şi inspira şi despre care Horaţiu spune (în piesa d-lui Alecsandri):

Fântâna Blanduziei! vei deveni tu încă

Celebră ‘ntre izvoare când voi cânta stejarul

Ce ‘nfige rădăcina-i adânc în alba stâncă,

Din care ieşi vioaie şi vie ca nectarul.

Dacă în autorii anticităţii, plini de adevăr, de eleganţă, de idei nemerite şi cari vor rămâne pururea tineri, găsim un remediu în contra regresului intelectual, nu vom uita că şi în timpurile noastre există un asemenea izvor pururea reîntineritor, poezia populară, atât cea de la noi cât aceea a popoarelor ce ne încunjură. De aceea am dat şi acestei literaturi un loc larg în coloanele noastre.

Pentru ca foaia să intereseze pe toţi cititorii, i-am dat varietatea necesară şi sperăm că concursul unui public binevoitor nu ne va lipsi.

E.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



M.E.: IAR ICONARII – de Mihai Eminescu [20 noiembrie 1888]

D. Alexandru Beldiman junior ne face onoarea de a reveni asupra vestitei cestiuni a iconarilor, răspunzând la articolul publicat în „România liberă”. Domnia sa ne impută că am fi schimbat şi terenul şi obiectul în discuţiune, că am vorbit numai de icoanele bisericeşti – atinse de domnia sa numai în treacăt – pe când cestiunea ce i se pare importantă e răspândirea portretelor cromografice ale împăratului rusesc şi a membrilor familiei sale.

Permită-ni-se de a fi în privinţa aceasta de o opiniune contrară.

Icoanele bisericeşti, introduse din cauza identităţii confesiunii şi ritului religios, sunt incomparabil mai pernicioase prin răspândirea lor, decât icoanele de caracter politic. Importul celor dentăi datează de zecimi de ani şi a preparat spiritele pentru răspândirea celor din urmă, căci, pe când influenţele politice sunt în genere schimbăcioase şi trecătoare, influenţa religioasă şi confesională persistă adeseori secole întregi şi determină cea mai intimă şi mai adâncă convingere a conştiinţei unui popor.

Portretele împăratului pot fi şi ele stricăcioase, dar împăratul nu e nemuritor; din momentul în care va avea soarta comună a tuturor oamenilor portretele sale nu vor mai însemna nimic, prea puţini îşi vor mai aduce aminte de numele lui chiar, şi va fi privit de generaţia următoare ca o rămăşiţă fără de înţeles a trecutului. Din contra icoanele bisericeşti persistă pe cât timp poporul ţine la confesiunea religioasă moştenită şi de aceea şi în trecut în numele religiei s-au întreprins invaziile ruseşti în Principate şi în Peninsula Balcanică, precum mii de alte crime şi nedreptăţi s-au comis în cuprinsul istoriei omenirei în numele religiei şi sub pretexte religioase. Suntem siguri că dacă n-ar exista comunitatea religioasă cu ruşii, nu s-ar afla nici urmă de iconărie rusească în ţară la noi.

De aceea ar trebui să se creeze, nu cu mari sacrificii, o industrie similară la noi care să poată concura cu produsele ruseşti şi să le înlocuiască.

Dar pericole în adevăr grave nu se vor produce niciodată în mod serios prin icoane. Cauzele cari ar putea slăbi siguranţa statului Român sunt cu totul de altă natură: sunt economice şi sociale.

Daca vom continua ca în trecut, a nu realiza nici o reformă pentru ridicarea claselor muncitoare, dacă prin măsuri înţelepte nu vom îmbunătăţi starea ţăranului, ci-l vom lăsa să vegeteze în mizeria actuală, dacă nu se va introduce o echitate mai mare în relaţiunile lui de muncă, se poate întâmpla ca efecte esterioare să aibă oarecare influenţă asupra celor nemulţumiţi. Dar printr-o stare economică şi de cultură mai dezvoltată şi având bunul trai necesar, desigur că încercări esterioare de a-i ademeni prin icoane şi portrete n-ar avea nici un succes.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



ICONARII D-LUI BELDIMAN – de Mihai Eminescu [13 noiembrie 1888]

O foaie ecleziastică din capitală a propus, în unul din numerile sale, ca să se ia măsuri serioase pentru a se răspândi în ţară icoane fabricate la noi, fie pe cale litografică, fie cromolitografică, pentru a înlocui în casele ţăranilor mulţimea de icoane străine care se văd pe păreţi. Tot obiectul acesta îl tratează şi d. A. Beldiman, fost ministru plenipotenţiar la Sofia, într- un articol publicat în „Voinţa naţională” – însă d-sa, descriind acest inconvenient, îndealmintrelea cunoscut de toată lumea, [î]i atribuie totodată o importanţă politică, pe care desigur în ochii unei judecăţi sănătoase n-o poate avea.

E exact că ţara e plină de asemenea icoane, a căror loc de fabricaţiune e Rusia. Dar numai satele? În oricare monastire ar merge d. Beldiman va găsi sute de obiecte bisericeşti, nu numai icoane, fabricate în Rusia, parte cumpărate, parte dăruite. Constatăm înainte de toate că chipurile de sfinţi, de mânăstiri ruseşti etc., c-un cuvânt de zugrăvituri bisericeşti, sunt fără proporţie mai numeroase decât portretele împăratului şi împărătesei.

Care să fie cauza acestei răspândiri a unei arte primitive în populaţiunea română? Noi credem că nu o alta decât lipsa absolută a unei industrii similare în ţara noastră. În Rusia, unde fabricaţiunea de icoane e foarte răspândită de vreme ce, din cauza caracterului cam bigot al populaţiunii, mai în fiece stabiliment chiar în cele ale autorităţilor publice vezi icoane şi candele, se poate prea lesne şi e chiar probabil ca să existe în unele cazuri o supraproducţiune de asemenea obiecte de valoare problematică, şi fiindcă orientul nostru este ţinta de export – mlaştina de scurgere – a tot ce supraproducţiunea europeană are de prisos, e aproape natural ca şi ruşii să caute să răspândească operele lor de artă problematica în satele noastre. Înainte icoanele religioase ce se vindeau în România erau aproape esclusiv fabricate la Gherla (Transilvania). Aceste erau în adevăr producte româneşti, dar să mărturisim adevărul, erau foarte primitive. Fabricate de ţărani simpli şi naivi, fără nici o cultură artistică, ele erau combătute de chiar unii episcopi din Transilvania, cari se sileau a introduce chipuri ceva mai bine făcute, pentru a deprinde ochii cu forme corecte, mai cu seamă pentru că în genere se credea în ipoteza ca femeile în stare puerperală ar putea naşte, uitându-se la asemenea icoane, tipuri monstruoase. Se ştie că produsele greceşti din Orient sunt cam tot atât de primitive ca şi icoanele din Gherla, şi ca şi produsele ruseşti de prin anii 1840-50, cari erau de o sluţenie fenomenală.

Se vede însă că această industrie, care înainte era exercitată şi în Rusia după metoda maiorului Papazoglu, a luat în urmă oarecare dezvoltare, mai ales prin invenţiunea cromolitografiei, încât se pot produce icoane – de nu artistice – cel puţin suportabile, superioare şi produselor orientale şi celor din Gherla. Noi credem că numai superioritatea relativă a articolului rusesc a fost cauza răspândirei, iar nicidecum tendinţe politice.

Nu-i vorba, nu e absolut cu neputinţă ca să nu fie amestecat şi gândul vreunei panslavist fanatic în istoria aceasta, dar în genere ne vine totuşi a crede că supraproducţiunea şi interesul negustorilor de icoane şi superioritatea acestora asupra caricaturilor bizantine sunt adevărata cauză a răspândirei.

A atribui o gravitate politică serioasă acestui lucru, precum o face d. Beldiman, e o exageraţie şi o gogoriţă din cale afară fantazistă. Desigur nu aceste sunt mijloacele pentru a cuceri un popor. Răul ce se naşte din lipsa fabricaţiunii acestor obiecte s-ar putea vindeca lesne, căci cromolitografii de pe tablouri clasice italiene ale figurilor sfinte precum le face un Rafael, un Correggio, un Murillo ar goni lesne şi caricaturile orientale şi cele moscovite. Din nenorocire însă chipurile de sfinţi în biserica orientală sunt făcute după un tipar anumit, încât toţi mucenicii cu chipuri uscate de pustnic au fiziognomii tradiţionale. Sfântul Nicolae are aceeaşi barbă şi aceeaşi chelie pe toate icoanele Orientului. Aceste chipuri artistul nu are voie să le schimbe şi pe când tablourile din Roma şi Florenţa, chiar cele adânc religioase, sunt reproducerea omului în cele mai nobile forme ale existenţei lui, icoanele orientale rămân reproducerea unor mumii şi schelete, cari au mult asemănare cu chipurile ţepene şi convenţionale din zugrăviturile străvechi ale egiptenilor. În ele nu e artă, e manieră.

D.A. Beldiman fiul e un om cu cultură modernă; d-sa e un produs al civilizaţiei germane, al şcoalelor din Berlin. Ar trebui deci să constate cu spiritul critic care e caracteristic şcoalei germane, că nu politica rusă, despre care ne abţinem a vorbi nefiind în cestiune, ci confesiunea religioasă a ruşilor e singura cauză a răspândirii acelor caricaturi – căci de! pictură în puterea cuvântului n-ar putea-o numi nici d. Beldiman. Din nefericire formalismul şi persistarea staţionară în obiceiuri vechi şi adesea netrebnice sunt cu mult mai răspîndite în biserica orientală, decât în aceea a Occidentului. Acolo artele au găsit o încuragiare spornică; penelul lui Rafael, arhitectura unui Michelangelo, muzica unui Palestrina au fost în serviciul bisericii; acolo arta oratorică şi-a avut eroii ei şi dacă vom judeca bine, vom vedea că chiar cultura universitară superioară se datoreşte, cel puţin în începuturile ei, bisericii. Se poate ca rolul ei să fi trecut în zilele noastre, în care nu mai avem idealuri şi când arta însăşi a devenit un instrument al utilitarismului. Dar dacă acel rol a trecut, el a fost realizat măcar prin epoce de glorie artistică şi ştiinţifică, pe când biserica orientală a vegetat într-un formalism gol şi sterp.

Acesta e răul specific şi istoric oarecum care face cu putinţă propagarea sluţeniilor moscovite la noi, şi acesta trebuie combătut. Cât despre politica rusească, credem că ştie a-şi alege mijloace mai inteligente pentru propagarea tendenţelor ei.

E „Adevărul” de ex., care reprezintă admirabil unele tendinţe ale acelei politice, pe cari însă nu găsim nici o necesitate de a le critica, de vreme ce sentimentul de conservare al românilor ni se pare îndestul de puternic pentru a rezista la asemenea încercări.

Dar altă enormitate la sfârşitul articolului d-lui Beldiman.

Este sau nu adevărat că înaintea alegerilor d. prim ministru s-a întâlnit la Ruginoasa cu principele Urusoff?

Ei bine, nu ştim şi nici nu e nevoie să ştim dacă primul ministru s-a întâlnit sau nu cu prinţul Urusoff. Prinţul – fost ministru plenipotenţiar în ţară – are fără îndoială multe cunoştinţi şi în Bucureşti şi în Iaşi, dar ceea ce putem asigura e că scopul venirii sale în România numai scop politic n-a fost.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[“VICTORIA ÎN ALEGERI…”] – de Mihai Eminescu [28 iunie 1883 – ZIUA ARESTĂRII]. Ultimul articol la “Timpul”, apărut pe 29 iunie 1883. PENTRU LIBERTATEA PRESEI

București, 28 iunie 1883

Victoria în alegeri, îngenunchierea naţiunii înaintea puterii uzurpatoare, deşteaptă şi apetituri tiranice, printre care pretenţiunea, mai-nainte de toate, de a fi aprobat şi aplaudat uzurpatorul în faptele sale, pe toate căile.

E logic într-adevăr ca, după un câştig să se urmărească un altul, şi în fine tot, spre deplina satisfacţiune a acaparatorului.

Regimul dobândise darea din mână şi chiar din picioare, a celor ce poartă numele de mandatari ai naţiunii; astfel dispune el la discreţiune de toată puterea în stat, făcând ori şi ce vrea fără a fi controlat şi nu se gândeşte decât la mijlocul de a se întări în această situaţie de desfătare şi răsfăţ.

Singurul lucru asupra căruia n-a putut încă triumfa a rămas numai presa, şi aceasta se consideră, credem, de către regim, cu atât mai nesuferită, cu cât el, în exerciţiul puterii discreţionare, a trebuit să devină năzuros, adică supărăcios din lucru de nimic.

Presa, pentru omnipotentul nostru regim, cu strigătele ei, cu lamentele ei continue, îi face negreşit efectul unei hărăitoare din Braşov, care prin scârţâitul ei strident dă crispaţiuni nervoase. Neapărat dar că se simţea şi nevoia de a pune în practică mijlocul prin care să se năbuşească ţipătul contra trădării şi contra fărădelegilor regimului, spre a fi liniştit în domnia sa absolută.

Însă, ca contra a tot răul ce cată a fi combătut, aşa şi contra presei cată să se uzeze de arme îndestul de eficace de a o învinge.

Ei bine, care ar fi fost acelea ?

Dacă întru abaterea constiinţei alegătorilor, s-au dovedit cele mai eficace arme: corupţiunea, frauda, ameninţarea; dacă cu acestea s-a putut respinge opoziţiunea de la exercitarea controlului asupra puterii; de bunăseamă că ele n-au putut nimic contra presei, pe cât timp aceasta, în majoritatea ei, este în opoziţiune cu guvernul, bucurându-se de sprijinul public.

Armele ce numirăm sunt într-adevăr numai bune pentru cei cu bucate pe câmp şi pentru cei cu copii de căpătuit, ori pentru aceia care ei înşişi urmăresc un folos direct, nepătrunşi fiind de datoria de cetăţean şi de sânţenia votului ce li s-a încredinţat; dar, cât pentru persoana jurnalistului, hârşit în luptă şi îndărătnic în profesarea principiilor, sunt custure fără tăiş.

Contra presei şi jurnalistului a cătat regimul să recurgă la acte de răsbunare; şi aşa, după ce că a intentat proces de presă, prin Creditul funciar rural, unuia dintre organele de publicitate care au cutezat să formuleze acuzaţiune specială contra neregularităţilor de la zisul credit; după ce că în acest proces de presă a cătat să sustragă pe jurnalist de la judecătorii săi naturali, juraţii, şi l-au târât dinaintea tribunalelor guvernului, recomandând acestora să se declare competente şi recompensând pe magistraţii care au avut lipsă de scrupul pentru justiţie şi s-au supus trebuinţei regimului; acum a mers cu iuţeala pentru a prescrie chiar expulzarea directorului acelui jurnal, a d-lui Galli, adică fundatorul foii francese L’Independence roumaine pentru că acesta este străin neîmpământenit încă.

În cazul de faţă guvernul, care este evident că a voit să lovească în existenţa jurnalului L’Independence roumaine , s-a folosit de o lege decretată de dânsul acum doi ani, şi care priveşte petrecerea străinilor în ţară.

Dacă vom ţine socoteală de mobilul care a dictat facerea acelei legi, nu vom putea scuza dispoziţiunea de expulsare luată în privinţa d-lui Galli, pentru că într-adevăr ea nu a fost concepută decât sub impresiunea asasinatului comis asupra Împăratului Alexandru II şi în spiritul de a combate şi a depărta de ţara noastră acele parazite care îşi caută existenţa din acte de teroare, pe străinii fără căpătâi pe nihilişti mai ales, în vreme ce directorul jurnalului francez L’Independence roumaine era aici un muncitor liniştit, stabilit de mai mult timp în ţară şi exercitând în asociaţia cu români comerciul de tipograf, îndeosebi de calitatea sa de jurnalist.

Când însă ne vom aminti de împrejurarea că numitul director al foii L’Independence roumaine a fost încurajat şi susţinut ca jurnalist chiar de către guvernul actual, când vom aminti aci că dl. Galli, prin un alt jurnal fundat de dânsul, L’Orient, a debutat în ţara noastră ca sprijinitor al politicii guvernului, atunci desigur că se va vedea şi mai bine cât de necuvincioasă este dispoziţiunea de expulsare de acum.

Ce fel? Pentru ca să cânte guvernul, un străin poate fi tolerat şi încurajat, iar de a-l critica nu? Atunci se neagă fără rezon principul echităţii care nu admite dreptul ciuntit, care nu poate admite facultatea de a zice da fără a o admite pe aceea de a zice ba.

Una din două: ori străinul dintru început nu este învoit a face politică în ţară, şi atunci înţelegem raţiunea unei dispoziţiuni de expulsare când şi-a permis el a face politică locală; ori că, dacă s-a tolerat odată străinului d-a face politică guvernamentală, urmează a i sa tolera să facă şi politică de opoziţiune. Fapta de la început a acestui guvern cu dl Galli, îl obliga la toleranţa lui în urmă.

Dar credem că nu este nevoie a argumenta mult, spre a convinge despre urâta pornire a guvernului asupra presei. Trebuie să-l aşteptăm de acum la alte măsuri şi mai odioase, pentru că panta este alunecoasă şi nu are piedică până-n prăpastie.

Cât pentru presă, am putea să-l asigurăm pe regim că oricât de cumplite ar fi actele sale de răzbunare, nu va fi în stare nici el a abate unele caractere tari ce se găsesc într-însa, şi teamă ne e că, căutând victoria peste tot, va pierde şi cea deja câştigată în monstruoasa sa pornire de a-şi subjuga şi presa.

Timpul (Buc. 8 (1883), nr. 142, iunie 29, p. 1. S

Ziarul „Timpul”, din 29 iunie 1883, cu ultimul articol publicat de Eminescu

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Mihai-Eminescu.Ro




AUSTRIA ŞI GUVERNUL NOSTRU – de Mihai Eminescu [26 iunie 1883]

„Neue freie Presse” de la 22 iunie vine şi confirmă ştirea că guvernul austro-ungar nu s-a mulţumit cu comunicatul din „Monitorul oficial” român privitor la rodomontadele roşii din Iaşi. Numita foaie scrie, între altele:

Întâmplările de la banchetul din laşi preocupă necontenit lumea diplomatică. Cabinetul vienez a declarat oficial că nu se poate mulţumi cu comunicatul apărut în „Monitorul oficial” din Bucureşti şi, în sensul acesta, la 20 iunie deja, ministrul de externe a însărcinat pe ambasadorul austro-ungar, baronul Mayr, să ceară de la guvernul român declaraţiuni pozitive şi precise.

După cum ne încredinţează foaia vieneză, mai ales cei din Pesta sunt îndârjiţi, nu atât contra celor vorbite de d. Grădişteanu, ci contra discursului pronunţat la Iaşi de d. C. A. Rosetti, care a numit pe regele Carol „Rege al românilor”. Regele a răspuns la acest discurs, ce s-a reprodus şi în „Monitorul oficial”, ca fiind unul din discursurile oficiale.

Acum mărgăritarele d-lui Grădişteanu şi Rigatul d-lui Rosetti reclamă de la guvernanţii noştri tot atâtea genuflexiuni şi umile rugăciuni de iertare !

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„COMPARAT CU TONUL LINIŞTIT…”] – de Mihai Eminescu [24 iunie 1883]

Comparat cu tonul liniştit şi plin de demnitate pe care organe oficioase şi neoficioase din Viena l-au avut fată cu extravaganţele din Iaşi ale d-lui Grădişteanu tonul articolului de mai la vale din „Pester Lloyd” este impertinent, iar ideile sunt tixite de cele mai sfruntate neadevăruri istorice şi politice.

Pe acest ton sunt din nefericire ţinute toate apreciaţiunile câte ne vin din partea maghiarilor sau mai bine a gazetarilor pseudomaghiari de origine semitică.

Pentru a aprecia după adevărata lui valoare psicologică articolul din „Pester Lloyd” am trebui să fim semitologi. Dar valoarea lui istorică şi politică ne rezervăm plăcerea de-a o discuta punct cu punct, căci, dacă nu putem descoperi originea etnopsicologică a impertinenţei parveniţilor ovrei, cunoaştem însă bine istoria română, maghiară şi polonă şi ne rămăşim a nimici punct cu punct toate neadevărurile politico – istorice afirmate de „Pester Lloyd”.

Deocamdată iată articolul foii oficioase din Pesta:

Toastul pe care senatorul Grădişteanu l-a ţinut la banchetul festiv din Iaşi merită o atenţiune oarecare nu numai prin cuprins, ci şi prin corelaţiunea împrejurărilor în cari s-a rostit, dacă nu de altceva măcar pentru a arăta printr-un exemplu eclatant şi în lumina adevărului cam ce fel de relaţiuni de „bună vecinătate” sunt cele dintre monarhia noastră şi statul român.

Ni se zice ca o scuză în adevăr că nu prea trebuie să ţinem seamă tocmai de cel din urmă dintre toastele unui banchet, de vreme ce dispoziţiunea cheflie a celor de faţă trebuie să fi ajuns la culme.

Dar ne mai aducem aminte şi de zicătoarea, asemenea adevărată, in vino veritas 1 (în vin adevărul) şi observăm anume că graiul cel neîngrădit al senatorului şovinist n-a făcut alt decât a spune-n gura mare ceea ce mişca inima celor de faţă.

Între cei de faţă se afla însă şi regele Carol al României. Prezenţa lui devine, în faţa acestui toast, de-o semnificaţiune caracteristică prin împrejurarea că dânsul a ciocnit graţiozamente cu oratorul, i-a strâns zâmbind mâna şi abia după aceea a părăsit sala.

Discursul senatorului constituie însă o provocare directă la adresa Austro-Ungariei.

D. Grădişteanu a îndrăznit a ridica un toast.

„Pentru provinciile surori ale regatului nostru (român) şi anume pentru Bucovina, Transilvania şi Banat, cari, din nenorocire, lipsesc încă dintre odoarele Coroanei noastre (române), dar care nu vor lipsi poate pentru totdauna”.

Apoi se adresează direct către Rege şi zice:

„Frumoasă e Coroana Voastră, Sire, dar [î]i lipsesc încă unele mărgăritare. Fie ca într-o zi ele să mărească podoaba ei.”

După această tiradă neruşinată, Regele în adevăr s-a retras, dar se ‘nţelege că, în împrejurările amintite mai sus. proprii a ne pune pe gânduri.

Cine crede că senatorul Grădişteanu n-a esprimat decât părerea sa individuală şi se mângâie cu speranţa ce-o au mai mulţi oficioşi din Viena că relaţiunile asupra banchetului sunt inexacte sau că avem a face numai „c-o colosală lipsă de tact a oratorului”, iar nu c-o duşmănoasă demonstraţiune politică contra împărăţiei vecine; cine are această naivă credulitate cu acela în adevăr nu vom discuta.

„Credinţa omului e împărăţia sa cerească”, zice proverbul german.

Noi din Ungaria însă avem motive de-a ne păzi bine.

  1. „Pester Lloyd” atribuie un înţeles cu totul greşit locuţiunii in vino veritas. Ea a luat naştere în Polonia sub influenţa latinităţii medie şi nu înseamnă de loc că „la vin spune omul adevărul”.

Din contra, nu există stare mai amăgitoare în privirea caracterului decât cea de beţie. Cel sincer devine mincinos, cel fricos se laudă cu curajul, cel vesel devine plângător, cel tăcut vorbăreţ.

Deci: in vino non est veritas.

Proverbul are cu tot alt înţeles. La germani, la slavi, la românii din suta a şaptesprezecea asemenea existau între amici dueluri de beţie, lupte frăţeşti de încercare în băutură din cari să se vază care pe care-l va culca mai întâi la pământ.

Deci in vino veritas însemnează „nu-ţi amăgi pe amic la băutură; pe când el bea în realitate tu nu turna vinul pe mânecă, pe gulerul cămăşii sau pe după spate, pentru ca el să bea mai mult decât tine şi să-l biruieşti prin înşelăciune. – Adevăr la vin !” Cantemir (Descriptio Moldavie) descrie un duel de acest soi, petrecut la Focşani între un moldovean şi un muntean, zice el. O probă că în asemenea ocazii omul îşi schimbă firea e d. Grădişteanu însuşi. Senatorul acesta e acelaşi Grădişteanu care, la 1867, îşi bătea joc prin coloanele şi caricaturile „Scrânciobului” tocmai de ideea pe care la chef a preconizat-o. (Nota red. T.)

Ridicarea monumentului pentru Ştefan Vodă cel Mare al Moldovei n-a fost nimic decât o demonstraţiune şovinistă.

Istoria e în perplexitate dacă e vorba să se dovedească în ce consistă mărimea acestui vasal al coroanei Ungariei (?!).

Infidelitate, nestatornicie, pradă, esploatare crudă a unor ocaziuni întâmplătoare sunt departe de-a da cuiva dreptul la un epitet glorificator.

Dar în această, privire cei din Bucureşti şi laşi pot face ce poftesc.

Mai puţin cuviincios e însă când în institutele de învăţământ ale României se predau neadevăruri istorice patente (?). Astfel citim în mult întrebuinţatul manual al lui Treb. Laurian asupra Istoriei românilor (ediţiunea a patra p. 310 et sq.) că Ştefan Vodă a nimicit oastea craiului unguresc Mateius (Corvinus ) la Baia în Moldova şi l-ar fi pus pe fugă pe rege (25 noiemvrie 1467), deşi tocmai contrariul e adevărat (?) şi, deşi Ştefan Vodă a fost acela care a cerut printr-o solie iertare regelui şi a jurat credinţă suveranităţii coroanei Ungariei (?), regele Matei a mănţinut nestrămutată această suveranitate, asemenea predecesorilor săi, şi e caracteristic pentru istoriografia şovinistă şi tendenţioasă din România că acest raport juridic de vasalitate a amândoror Principatelor dunărene cătră Coroana Ungariei se reface cu bună ştiinţă (?!).

În lumina unei asemenea desfigurante istoriografii Ştefan Vodă din Moldova şi Mihai Viteazul din Ţara Românească au fost ridicaţi prin panglicării la rolul de reprezentanţi ai unei politici independente şi naţionale române şi politica aceasta se pune înaintea tinerimei ca ţintă vrednică de dorit a tuturor aspiraţiunilor.

Din nenorocire scrutarea şi istoriografia maghiară a neglijat până acuma a da atenţiune deplină raporturilor de stat şi relaţiunilor Coroanei Ungariei către foastele ei ţări vasale (Bosnia, Serbia, Bulgaria, Ţara Românească şi Moldova).

Secţiunea istorică a Academiei Maghiare de Ştiinţă precum şi Societatea Istoriografică ar afla multe probleme interesante, politiceşte chiar însemnate, a căror soluţiune abia s-a ‘ncercat pân’ acum în mică parte.

Dar să ne întoarcem la faimosul toast al d-lui Grădişteanu. Am zis mai sus că nu vedem în el emanaţiunea unei „colosale lipse de tact”, nu vederile individuale ale unui politician cu mintea pe dos sau palavrele unei inspiraţiuni de şampanie.

Noi vedem în acest toast şi-n purtarea Regelui confirmarea unui program politic care de mult nu mai este un secret pentru noi. Acest program se predică pe faţă în şcoli, se predică în întruniri şi în Camera Deputaţilor, se proclamă zi cu zi în gazetele de orice nuanţă, începând de la cele mai radicale şi sfârşind cu cele mai strict conservatoare şi strict oficioase.

În iulie 1881 scria..Republica Ploieştilor”:

„Visul de aur al românilor este de-a întemeia un puternic stat român care s-ajungă de la Nistru pân-la Tissa, de şa marginile Galiţiei până la Dunăre, şi care să cuprinză Basarabia, Bucovina, Transilvania, Moldova, Ţara Românească li Banatul Temişorii… Aceasta e coroana pe care voim a o pune pe capul regilor sau a conducătorilor noştri”

(Ne mirăm de enorma îndrăzneală a d-nilor de la „Pester Lloyd” de-a cita anume o foaie care n-a existat niciodată în România, şi foaia şi citaţia par a fi invenţiuni gratuite. Nota red.T.)

Oare acest program nu este identic cu cel proclamat de d. Grădişteanu în faţa Regelui?

Se ‘nţelege; c-o deosebire caracteristică: Basarabia, această a patra dintre mărgăritarele ce lipsesc Coroanei române, senatorul anexioman n-a pomenit-o deloc.

În Iaşi substratul politic e rusofil (?), aci domneşte evangelia despre protecţiunea puternică a ţarului drept – credincios căruia România trebuie să i se arunce în braţe din momentul în care s-ar isca un război între Rusia şi Austro-Ungaria.

Astfel ne vestiră foile române mai deunăzi şi-n acest chip s-au motivat necesitatea fortificaţiunii României în contra Austro-Ungariei (?) şi sporirea artileriei române. E vorba ca Regatul României să devie un aliat căutat şi, fiindcă domnii de lângă Dâmboviţa n-au pierdut încă cu totul spiritul de afaceri al Fanarului, îşi zic în socoteala lor că cele trei mărgăritare ce mai lipsesc şi pe cari le posedă Austro-Ungaria au o valoare mai mare şi sunt mai apetisante decât mărgăritarul basarabian pe care, în cazul unei fidele alianţe [î]l aşteaptă ca prezent de !a mărinimia rusească.

Asemenea fantazii i se par copilăroase apusanului dar în Orient altfel stau lucrurile. Aci fantazia şi apetiturile au cârma ‘n mână. Pasiunea dominează, raţiune şi dreptate sunt vorbe fără de ‘nţeles. Cine măsură Orientul cu măsura europeană se ‘nşală. Acest fapt constatat prin esperienţă trebuie relevat îndeosebi şi cu privire la România.

Atât la noi cât şi în Viena suntem în prada unei grave erori în privirea României; roadele s-arată pe zi ce merge.

Pentru numeroasele servicii pe cari monarhia noastră le-a adus în multe rânduri vecinei Românii n-am cules în schimb decât batjocură, dispreţ şi ameninţare directă.

Această purtare a României faţă cu noi nu s-a ameliorat de când noua coroană romană împodobeşte creştetul unui Hohenzollern.

Europa a rămas pân’ acum străină de politica noului regat şi va rămânea şi de acum înainte cu toată pretenţioasa latinitate a românilor (?)

Zi cu zi ni se vestesc şicane nouă la cari sunt expuşi în România cetăţenii noştri, negoţul şi comunicaţiunea noastră, produsele industriei noastre.

Oare starea aceasta de lucruri să se declare în pemanenţă?

Cu cât mai mare e îngăduirea ce-o exercităm faţă cu neastâmpăraţii oameni de lângă Dâmboviţa cu atât li se umflă creasta, cu atât mai neruşinate sunt pretenţiunile şi cererile lor.

Iar ceea ce se vorbeşte sau se scrie în Bucureşti, în laşi, oriunde în România în contra Ungariei şi a Austriei află cale în Transilvania şi în Ungaria de sud – est şi e întâmpinat cu aprobare din partea multora, cu simpatie deplină.

Să nu ne înşelăm prin corespondenţe oficioase de domolire şi să ne lămurim o dată faptul că în România se face o politică care e duşmănoasă monarhiei noastre. (?)

Consecuenţele unui asemenea fapt urmează de sine.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„O PROBĂ PENTRU CELE AFIRMATE…”] – de Mihai Eminescu [23 iunie 1883]

O probă pentru cele afirmate în numărul nostru de alaltăieri cu privire la toastul d-lui Grădişteanu şi totodată o verificare a aserţiunii că guvernul austriac ia cam peste picior elucubraţiunile acestui buchet de virtuţi în descompunere ne dă „Neue freie Presse” prin articolul pe care-l publicăm imediat la vale.

Constatăm că foaia vieneză, cu sânge rece, discută declamaţiunile acestui domn cunoscut în România prin nestatornicia sa politică şi prin venalitatea sa advocăţească.

Dar iată articolul în întregul lui:

În capitala României s-a răspândit faima că reprezentantul Austriei va cere explicaţiuni guvernului român asupra unui discurs ţinut de d. Grădişteanu la Iaşi cu ocazia dezvălirii statuei lui Şfefan cel Mare, Reprezentantul Austriei nu

,s-a achitat încă de misiunea sa numai pentru că ministrul de esterne lipseşte pentru moment din Bucureşti, dar întrebarea relativă i se va pune d-lui Sturza numaidecât îndată ce se va fi întors la post.

Cititorii noştri ştiu de ce soi a fost discursul care a izbucnit din d. Grădişteanu. S-au afirmat lucruri pe cari nu ne obicinuisem a le auzi decât de la membrii Irredentei din Italia, iar impresiunea penibilă pe care-a trebuit s-o producă ‘n Austria se adaoge încă prin faptul că în prezenţa regelui s-a ţinut discursul, ba chiar lui i s-a adresat. D. Petre Grădişteanu, care a vorbit cel din urmă la banchet – în favorul căruia însă ora înaintată se poate invoca ca circumstanţă atenuantă – a ridicat un toast în sănătatea provinciilor surori Bucovina, Banatul şi Transilvania, cari ar fi lipsind încă, din nefericire, Coroanei României, dar cari poate nu-i vor lipsi totdauna. Apoi, adresându-se către rege, zise:

„Frumoasă este coroana voastră, Sire, dar mai lipsesc încă câteva mărgăritare din ea; fie ca ele să înmulţească într- o zi podoaba Coroanei Voastre!” „L’Independance roumaine”, după care cităm şi noi, adaoge că regele Carol ar fi ciocnit cu d. Grădişteanu şi i-ar fi strâns mâna zâmbind.

Cumcă o asemenea întâmplare nu poate luneca fără urmă pe lângă guvernul austriac înţelege oricine. Asemenea acte de sinceritate prea izbesc în buna cuviinţă internaţională pentru ca să le laşi să treacă fără reprimandă şi găsim cu cale şi în regulă ca reprezentantul nostru din Bucureşti să primească avizul de-a se informa mai de-aproape de la

D. Sturza asupra acestui discurs de banchet. Nu ne îndoim o clipă că ministrul de esterne se va sili a face declaraţii cari să satisfacă. El o datoreşte nu numai demnităţii Austriei, ci şi interesului bine înţeles al ţării sale, care e avizată a trăi în pace fi prietenie cu Austria şi care desigur n-are nici un motiv de-a vedea sporindu-se prin provocaţiuni nesocotite ale unor patrioţi prea aprigi acea rea voinţă pe care România a produs-o deja prin atitudinea ei în cestiunea dunăreană.

D. Grădişteanu nu va provoca nici un război între Austria şi România; ministrul de esterne se va lepăda de dânsul fără îndoială. Dar ideea pe care-a rostit-o cu atâta nesocotinţă, la un loc atât de nepotrivit, nu bate câmpii numai în capul d-sale, ci în multe altele şi, atunci când vinul i-a dezlegat limba, a dat numai espresiune unei idei care ne revine în toate visurile megaloromâne. Dar e foarte periculoasă această frumoasă idee; nu atât pentru Austria, care va şti desigur să-şi mănţie posesiunile în contra României, ci pentru compatrioţii d-lui Grădişteanu mai cu seamă. Vaza Austriei nu sufere tocmai mult dacă un senator român mănâncă la desert câteva provincii, dar bunele relaţiuni între monarhia noastră şi România se pot zgudui dacă s-ar repeta prea des asemenea aluziuni flămânde la proprietatea noastră.

Ne-ar părea foarte rău de una ca aceasta, căci, cu toată disensiunea care desparte pentru moment Austria de România, cu toată îndărătnicia ce se opune la Bucureşti în contra deciziunilor Conferenţei de la Londra, credem că e o necesitate politică ca între Viena şi Bucureşti să existe relaţiuni bune.

România e singurul stat al Peninsulei Balcanice care nu e slav; singurul care nu-şi întemeiază toată speranţa, tot viitorul, toată existenţa pe sprijinul Rusiei. După cel din urmă război Bucureştii s-au putut convinge cât plăteşte amiciţia rusească, cum diplomaţia rusească răsplăteşte ajutorul dat la vreme de nevoie.

Sârbi, muntenegreni şi bulgari privesc cu speranţă şi încredere la Petersburg; spiritul lor naţional arată, ca acul magnetic, pururea spre miazănoapte.

Ei s-ar confunda bucuroşi în imperiul universal pe care-l predică apostolii panslavismului; ar privi fără durere cum naţionalitatea lor proprie dispare în cea rusească.

România însă, remarcabil avanpost latin în Orient, are voinţa tare şi îndreptăţită de-a duce o viaţă proprie naţională; numai cu îngrozire se gândeşte la eventualitatea de-a fi înghiţită de Rusia.

Alianţa cu Rusia n-a fost considerată la Bucureşti din alt punct de vedere decât ca mijloc necesar pentru a ajunge la scopul eliberării şi autonomiei naţionale.

De când le-a câştigat pe acestea, România se sileşte cu îngrijire a le şi păstra.

Ea veghează cu zel ca nimeni să nu i se prea apropie şi toată posomorârea în cestiunea dunăreană se reduce poate la faptul că ea nu vrea să sufere nici măcar aparenţele unei ştirbiri a suveranităţii sale.

Un stat tânăr cu asemenea sentimente e avizat a sta bine cu un vecin puternic care n-are nici cea mai depărtată intenţiune de-a-i ştirbi independenţa, în orişice privire ar fi. Convingerea aceasta o au chiar bucureştenii. Oricât de mare – ar fi neîncrederea pe care ocuparea Bosniei şi Herţegovinei a produs-o între popoarele slave ale Peninsulei Balcanice, nici cei mai aprigi adversari ai noştri din România n-au afirmat că am fi având de gând a anexa părţi ale Regatului sau c-am fi aspirând măcar a exercita o influenţă, asupra politicei lui precum a exercitat-o într-adevăr Rusia de la anul 1855 până la 1879.

Din contra; Austria e acea putere care poate oferi un sprijin României când patronatul Rusiei prea s-ar face simţit la Bucureşti.

Daca România va fi silită într-o zi să se refugieze în braţele Austriei nu va avea teamă de a fi sugrumată în ele, precum i s-ar putea întâmpla în cele ruseşti.

Dar nici Austria nu are motive mai mici de-a cultiva relaţiuni bune cu România. Celelalte state balcanice nu vor fi nicicând amice sincere ale monarhiei noastre. Pe noi nu ne înşeală nici măcar amabilitatea din Belgrad şi ştim unde ar înclina Serbia dac’ ar trebui s-aleagă ca din senin între Austria şi Rusia.

Oricât de slavofilă ar fi deocamdată politica noastră internă, ea nu va câştiga nici o inimă în Peninsula Balcanică şi, dacă e vorba să căutăm a câştiga amici pe acolo, desigur nu ne vom îndrepta privirile nici la Cettinie nici la Belgrad, ci numai la Bucureşti.

Austria şi România au marele interes comun de-a mănţine pana pe care istoria şi etnografia a înţepenit-o între Rusia şi slavii de sud; pentru Austria conservarea României e aproape tot atât de importantă ca şi pentru România însăşi.

Aşa ceva nu se schimbă întru nimic prin discursuri superflue a d-alde d. Grădişteanu şi acei oameni din România cari gândesc ca d-sa ar fi mult mai folositori patriei lor dacă s-ar convinge de vechiul proverb german: „Tăcerea e de aur”.

Cât despre conversaţiunea pe care reprezentantul nostru o va avea în curând cu d. Sturza, am dori ca ea să fie insuflată de spiritul conciliaţiunii.

Din cauza unui toast spus în stare cheflie Austria se va certa tot atât de puţin cu România precum nu se turbură relaţiunile noastre cordiale cu Italia pentru că o seamă de sanguinici nesocotiţi răguşesc strigând după Tretin şi după Triest.

Am reprodus în întregul său articolul din „Neue freie Presse”. Tonul său liniştit, frazele sale binevoitoare la adresa guvernului României, care fac contrast cu atitudinea întregei prese de peste Carpaţi, nu ne lasă nici o îndoială asupra originei lui oficioase. „Neue freie Presse” este un împăciuitor. El vrea să înlesnească guvernului românesc calea esplicaţiunilor şi a scuzelor. După războinicul P. Grădişteanu, care a fost însărcinat să mângâie sentimentul unui şovinism factice şi să încălzească niţel primirea foarte rece la care cu drept cuvânt regele şi guvernul său se aşteptau la Iaşi, iată pe blândul şi încovoiatul d-l Sturza care trimite înainte pe „Neue freie Presse” ca să-i ceară audienţă de la ministrul de la Ball Platz.

Nu luaţi în seamă pe acest nesocotit, zice d-l Sturza prin organul său „Neue freie Presse” noi suntem buni amici ai Austriei, buni vecini. Vedeţi, n-avem decât un singur inamic, un singur adversar comun: pe Rusia. Iertaţi-ne, iertaţi-ne! Iartă-i, zice „Neue freie Presse”, şi de astă dată. Mă port eu garant pentru dânşii. Nu vor mai face. Se vor purta bine d’ aci înainte.

Această rusofobie cu timp şi fără timp este semnul caracteristic al articolelor inspirate de Ministerul nostru al Afacerilor Străine. D-l Sturza pare iscălit în acest articol ca şi când l-ar fi redactat în persoană. Noi vom zice d-lui Sturza:

înţelegem până la un punct oarecare necesitatea de a împăca susceptibilităţi diplomatice pe cari singuri le-aţi provocat prin imprudenţa voastră. Aţi vrut în faţa lui Ştefan cel Mare să ridicaţi piticia voastră până la înălţimea marelui Domn şi, neputând a-i aduce prinos mari şi nobile fapte, i-aţi adus declamaţiuni seci şi provocări după masă, fără să vă gândiţi că după beţie vine deşteptare şi că beţia cuvintelor e mai periculoasă decât a vinului. A doua zi v-aţi trezit cu doftorul la căpătâi şi cu d-l reprezentant al Austriei în salonul Ministerului Afacerilor Străine. Mergi dară d-le Dimitrie Sturza, mergi după obicei, îngenunche-te într-un comunicat umil, cere iertăciune, arde la Bucureşti ceea ce ai adorat la Iaşi !

Astfel nu făcea Domnul Ştefan când sărea din Suceava şi da piept la patru hotare. Dânsul nu vorbea multe, mai cu seamă după masă, dar nici hanul tătarilor, nici califul musulmanilor, nici regele Poloniei, nici regele Ungariei nu l-au văzut cerând iertare decât de la Dumnezeu. Dar aste timpuri sunt trecute !…

Să caute d-l Dimitrie Sturza să împace pe acei pe cari cu nesocotinţă i-a atins. Însă îi dăm o povaţă amicală: închinându-se Austriei şi cerând iertare cum i se cuvine, să se ferească să atingă pe ceilalţi vecini ai noştri, tot atât de dârji şi de puternici; să nu mai inspire multe articole în felul celui din „Neue freie Presse” căci de! Cine ştie! Să nu fie silit mâine să facă scuze şi Rusiei…

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„MÂINE VOM PUBLICA…”] – de Mihai Eminescu [22 iunie 1883]

Mâine vom publica articolul din „Neue freie Presse” privitor la toastul ridicat de d. Petre Grădişteanu. Ne rezervăm a mai vorbi asupra acestui incident caracteristic; deocamdată observăm numai că, prin retractările şi scuzele sub forma de comunicate făcute de guvern prin „Monitorul” de ieri, cestiunea pare terminată pe calea diplomatică între guvern şi Imperiul austriac, însă nu o credem terminată între guvern şi ţară. Guvernul va avea să dea seamă opiniunii publice, întâi: pentru declamaţiunile nesocotite ale oficialului d. Petre Grădişteanu, declamaţiuni cari nu sunt câtuşi de puţin ale unei persoane private, cum zice mincinos comunicatul. D. Petre Grădişteanu a avut situaţiunea de leader al majorităţii în fostul Senat, astăzi este deputat în Constituantă şi unul din purtătorii steagului moralităţii rosetteşti în cestiunea revizuirii. El este Benjaminul preşedintelui Consiliului, va să zică nu este o persoană privată şi fără nici un rol oficial la acea solemnitate şi, oricât de binevoitor ar fi d. Grădişteanu pentru guvernul de astăzi, nu credem să sufere în tăcere dispreţuitoarele cuvinte ale „Monitorului”. A doua minciună a comunicatului, cumcă cuvintele d-lui Grădişteanu n-au fost nici esagerate nici neesact reproduse, ca martori avem sutele de persoane cari le-au auzit, ca probă scrisă „Monitorul” însuşi, care, vorbind despre toastul d-lui Grădişteanu, vorbeşte de cuvinte bine – simţite, cu aplauze frenetice. În sfârşit, avem chiar mărturia personajului în cestie şi scrisoarea care a trimis-o „României libere”. Dar cea ce dă o neasemănată importanţă acestui discurs de sfârşit de masă este prezenţa Regelui la banchet. Orcine ştie că, atunci când se întâmplă ca un suveran sau un preşedinte de republică să asiste la o solemnitate de felul acesta, toate discursurile şi cele mai neînsemnate toasturi cari au să fie ridicate sunt comunicate guvernului, numărul şi textul lor este hotărât dinainte şi nimănui nu-i este permis nici a improviza o cuvântare care n-ar fi fost autorizată dinainte, nici a schimba ceva în textul discursului său. în Franţa, care este o republică, aşa se petrec lucrurile. D. Grevy n-a consimţit să asiste la banchetul de inaugurare al noului Hotel de Ville decât după ce a fost complecta înţelegerea între guvern şi municipalitatea Parisului asupra coprinderii discursurilor ce trebuia rostite şi nu era vorba atunci decât de chestiuni curat interioare. La noi, o ţară mică, înconjurată de puternici şi uneori indispuşi vecini, un Petre Grădişteanu îşi permite a atinge şi compromite cele mai delicate cestiuni ale politicei esterioare şi a le rezolva în faţa guvernului şi a regelui ex abrupto şi cu vreo zece pahare de şampanie în creieri. Şi aceia cari înconjoară pe Regele, atât de severi asupra etichetei în alte împrejurări, în cari ar fi rezultat mult bine şi puţin rău a i se da o uşoară atingere, permite în faţa lui să se calce toate regulele, nu numai ale etichetei monarhice, dar chiar ale celei mai simple bune – cuviinţe; şi toată tagma oficială adunată în această sărbătoare găseşte firesc şi cuviincios ca să luăm Basarabia, Banatul, Bucovina, Transilvania la sfârşitul mesii, cu armata de sticle goale şi de pahare sparte. Ca d. Grădişteanu să fi fost special însărcinat de mareşalul Curţii şi de minister să închine în sănătatea femeilor române şi celei mai nobile din ele, a augustei şi respectatei soţii a Regelui, asta e o cestie de etichetă interioară pe cari familiarii palatului o combină, o hotărăsc după cum cred mai bine. Dar nu tot aşa merge când acelaşi d. Grădişteanu, din ce în ce mai aprins, sare şi peste hotarele ţării şi peste marginile celei mai vulgare prudenţe; căci aceste hotare sunt păzite în timp de răzbel de armate şi de întăriri serioase şi, în timp de pace, de bunele cuviinţe diplomatice. Care este rezultatul unor asemenea destrămări guvernamentale? Rezultatul cel întâi şi cel mai trist este de a profana şi pângări un ideal frumos, o idee patriotică şi măreaţă, care desigur pentru moment e respinsă de toţi oamenii politici şi chiar de patrioţii înţelepţi, dar care are dreptul să doarmă tainică şi liniştită în cugetul câtorva nobili visători. A o lua cu brutalitate din casta ei locuinţă şi a o da pe mâna oficialilor este tot atâta ca şi cum ai târî o vergină în saturnalele curtizanilor. Altă consecinţă este: de a reprezinta poporul român ca un popor revoluţionar, neliniştit, care se uită necontenit peste hotarele vecinilor săi şi nu aspiră decât la răsturnări şi la anexiuni, pe când în adevăr acel popor pacinic n-are alte aspiraţiuni în afară decât a păstra ce are şi înăuntru de a fi ceva mai puţin jefuit de banda guvernamentală.

Acei dar cari în fapt dau Basarabia, dau Dunărea, dar în cuvinte anexează toată românimea de la Nistru până la Tisa comit o îndoită crimă, întâi: de a înstrăina ce avem; al doilea: de a scuza până la un oarecare punct pe vecinii noştri de cotropirile lor, fiindcă le dau pretext prin fanfaronadele lor mişeleşti, la cari ei cei dintâi nu cred, le dau pretext de a încălca drepturile noastre pentru a-şi apăra propriele lor hotare. Acest pretext este bun şi diplomaţia străină ştie minunat să se serve cu dânsul, deşi ea cunoaşte mai bine cât de puţin are a se teme de România lui Ion Brătianu şi a lui Petre Grădişteanu. Laşitate în acte, obrăznicie în cuvinte: iată deviza guvernului actual, pe care viitorimea i-o va lipi pe frunte.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„«MONITORUL» DE IERI, DUMINECĂ…”] – de Mihai Eminescu [21 iunie 1883]

„Monitorul” de ieri, duminecă, publică următorul comunicat, privitor la toastul d-lui Grădişteanu:

Ziarele din ţară şi cele din străinătate se ocupă de oarecari cuvinte pronunţate cu ocaziunea festivităţilor ce au avut loc la Iaşi, la inaugurarea statuei lui Ştefan cel Mare. Cuvintele aceste, în parte exagerat, în parte neexact reproduse, au fost pronunţate prin surprindere d’o persoană care n-avea nici un rol oficial la acea solemnitate. În tot cazul, guvernul, îndată ce şi-a dat seamă de caracterul ce-ar fi putut să li se atribuie, a oprit publicarea lor în „Monitorul oficial”. Ele ar fi trecut negreşit nebăgate în seamă dacă ziare ostile ţării nu le-ar fi esploatat.

Dacă fiecare cetăţean adevărat iubitor de ţară trebuie să regrete orice cuvinte nesocotite cari pot turbura bunele relaţiuni internaţionale, mai ales cu puterile vecine, fie aceste cuvinte zise chiar de-o singură persoană, guvernul nu poate decât a dezaproba

în modul cel mai energic şi pe cale oficială, asemenea manifestări şi tendenţe, orideunde ar proveni ele, pe cari dealtmintrelea bunul simţ al naţiunii le-a judecat deja.

Cu această ocazie ne-aducem aminte de-un curios incident. Pe la 1867 apărea în Bucureşti o foaie umoristică,

„Scrânciobul”, redijată de spiritualul d. Grădişteanu. Pe-atunci, d. Brătianu încuraja încă insurecţiunile din Bulgaria şi, ca şi acum, partidul roşu se lăuda cu aşa ceva ca luarea Transilvaniei. D. Grădişteanu nu era încă roşu; s-a făcut mai pe urmă, mai ales de când a început a-i trebui foarte mulţi bani. Spiritualul domn a publicat atunci în „Scrânciobul” o caricatură în care întreg partidul său actual era reprezentat desculţ, cu părul ieşit prin căciulă, în frunte cu Papiu mergând să ia Transilvania.

Ideea uniunii politice poate fi periculoasă pentru poporul întreg, poate fi inoportună, nepractică, superfluă chiar, ea poate fi politiceşte indiferentă. Dar atât de grozav de ridicolă precum o găsea d. Grădişteanu nu este şi n-a fost niciodată. Din contra, sincer şi dezinteresat mărturisită, este o idee respectabilă. Furia cu care a ridiculizat-o d-sa atunci a indignat atât de mult pe ardelenii aflători în Bucureşti încât au, dus acel număr al „Scrânciobului „ cu procesiune în faţa Academiei şi l-au ars pe rug în prezenţa publicului. Liber igni, auctor patibulo dignus.

Oare acelaş d. Grădişteanu care şi-a bătut joc de ideea unităţii la 1867 este azi sincer? E alt caracter şi altă inteligenţă în acest domn decum era acum cincisprezece ani? E d-sa azi capabil a avea alt cult pentru o idee decum [î]l avea atunci? Credem că nu.

Cunoscând o dată maniera de-a fi a d-lui Grădişteanu şi ştiind că d-sa, în acelaş chip în care şi-a bătut joc de-o idee, e în stare s-o preconizeze, însă desigur nu gratis, ci în schimb c-o plată oarecare pentru limba sa de advocat, ne ‘ntrebăm cine să-l fi pus să rostească memorabilele sale declamaţiuni din Iaşi?

Evident guvernul; acelaş d. Brătianu care la 1867 înarma insurecţiunea bulgară şi aiura de luarea Ardealului ca şi când ar fi fost vorba de-a se lua un dejun la Florica.

Aşadar: pus de guvern a vorbit dezinteresatul d. Grădişteanu.

De-aci urmează că comunicatul pe care l-am publicat mai sus nu este pus de bunăvoie unde stă, ci în urma unei impuneri din afară, a unei presiuni formale din partea legaţiunii imperiale şi regale.

D. Brătianu a făcut pururea paradă de vorbe, ca şi cu vestitul mesaj, iar în urma unei asemenea parade vin scuzele umilite ale blondului d. Stătescu, cari restabilesc, prin adâncă şi servilă umilinţa, echilibrul deranjat prin cuvinte îndrăzneţe. Astfel, obraznici în cuvinte, Iaşi în acte, d-lor espun ţara la umiliaţiuni.

Cu unica ţintă de-a câştiga popularitate şi de-a ajunge la putere au esploatat în mod cinic ideile, nemature sau neoportune, cari sunt în stare a încălzi inima poporului nostru, iar ajunşi odată la guvern le renegă.

Toată lumea înţelege ca un guvern să fie silit şi să se simtă obligat de a fi prudent; dar ceea ce nu pricepe nimenea e acea fanfaronadă ticăloasă, urmată de scuze şi de umiliaţiuni cari nu se răsfrâng numai asupra dumnealor, cari nu au ce pierde, ci cad asupra naţiunii întregi.

De aceea nu este exact ceea ce afirmă comunicatul, că toastul din Iaşi a fost rostit prin surprindere de cătră o persoană care n-avea nici un „rol oficial la acea solemnitate”. D. Grădişteanu e, atât prin prezentul cât şi prin trecutul d-sale, espresiunea cea mai pură a regimului actual, a fost patru ani de-a rândul oratorul şi leaderul guvernului Brătianu în Senat şi e azi deputat în Cameră, unde în cestiunea revizuirii va juca fără îndoială acelaş rol de apărător al guvernului ca şi-n Senat.

Conform ceremonialului stabilit de d. mareşal al Curţii M. Sa este atât de scrupulos în această privinţă încât nici măcar pe nişte bieţi moşnegi înălbiţi în grijile ţării şi ale neamului românesc, cum sunt Lascar Catargiu, Florescu şi Kogălniceanu, nu vrea să-i primească fără observarea ad literam al acelui reglement ceremonios, conform, zicem, acelui ceremonial strict de la care nu există abatere posibilă pentru nimenea, oricine ar fi acela, onorabilul d. Grădişteanu a fost însărcinat să poarte un toast în sănătatea Maiestăţii Sale, Reginei, lucru care n-a putut fi încredinţat, după toate regulile etichetei ş’ ale bunei cuviinţe, decât personajului celui mai important şi celui mai respectabil din acea respectabilă adunătură care are onoarea a înconjura pe M. Sa Regele. Mai mult încă. În faţa tuturor, M. Sa Regele a binevoit a strânge mâna acelui onorabil… orator.

Astfel, când guvernul este inter pocula şi e vorba să s-arunce praf în ochii lumii, lasă cu bucurie s’ alunece vorbe nesocotite şi provocări ridicule; dar când s-a risipit şi fumul gloriei şi fumul vinului, când guvernul se regăseşte faţă-n faţă cu varga ridicată a legaţiunii imperiale, atunci, se ‘nţelege, prin comunicate umilisime şi impuse, caută a retracta pe cât poate, c- un aer servil şi nedumerit, declamaţiunile cari i-a scăpat la chef de şampanie.

Un adevăr am voi să-i rămâie cititorului din toate acestea: că. d. Grădişteanu a vorbit ca reprezentant al guvernului;

că comunicatul care l-a dezminţit e datorit presiunii Austriei.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„SERBAREA GUVERNAMENTALĂ…”] – de Mihai Eminescu [18 iunie 1883]

Serbarea guvernamentală care s-a ţinut la descoperirea statuei lui Ştefan V cel Mare (1456-1504) a dat ocazie la oarecari estravaganţe din partea roşiilor, cari n-au rămas fără, urmări de nu grave, supărătoare cel puţin.

Serbare guvernamentală zicem, pentru că din capul locului s-a băgat de seamă că roşii n-au îndestul tact pentru a nu se servi chiar de-o asemenea ocazie în favorul panglicăriei revizioniste şi a frazelor sforăitoare şi că se adună împrejurul bronzului ce reprezintă pe marele Domn nu spre a-l glorifica pe El, ci spre a lustrui nulităţile lor sub razele numelui său.

De aceea lumea mai bună n-a venit la serbare.

Regele a fost primit în Iaşi de cătră paragrafele bugetului statului, despărţite în plutoane de funcţionari, de cătră viitorul foarte problematic al şcoalelor primare şi de cătră câţiva negustori izraeliţi.

Societatea ieşană în înţelesul adevărat al cuvântului s-a abţinut cu totul de la serbare, lăsând câmp deschis lumii oficiale şi oficioase.

Şi la ce să fi venit oare? S-audă pe d-nii Cariagdi, Grădişteanu şi C. A..Rosetti vorbind despre Ştefan Vodă, a cărui istorie o cunosc tustrei la un loc atât pre cât cunoaştem noi istoria Chinei? S-auză pe un d. Verussi, pictor de profesie şi ofiţer al stării civile din graţia stăpânirii, zicând că un scaun din satul Vânătorii Neamţului e tronul lui Ştefan Vodă? S-auză valuri de ignoranţă revărsându-se asupră-le, din partea unor oameni cari n-au ochi ca să priceapă suta a cincisprezecea şi pe oamenii ei şi cari, fără umbră de respect pentru. adevăr, drapează pe gigantul trecutului în hainele pestriţe ale unei păpuşi? Să vii să vezi cum asemenea inteligenţe laudă în faţă pe Ştefan şi fac aluzie, în dos, la contimporanii de care atârnă favorile publice? Pentru asta să fi venit cineva, că s-auză nesfinţindu-se religia trecutului prin platitudini moderne?

Cu toate ca discursurile aveau acrul unor improvizaţiuni nemistuite, nedemne de numele eroului, foile din Buda au luat în serios aiurările unui d. Grădişteanu bunăoară, au scris filipice au neliniştit până şi pe calmii oficioşi din Viena, ba i-a dat chiar foii din Strada Doamnei ocazia ieftenă de-a declara cu emfază:

Vom fi învinşi, dar, căzând astăzi cu onoare, naţiunea română va reînvia mâni şi-n acest mod va re ‘nvia în toată întregimea ei.

„În acest mod va re ‘nvia „ e locuţiune clasică. Se vede că există mai multe moduri pentru a muri şi a învia.

Alţii dintre oratori au numit Iaşii cetatea lui Ştefan cel Mare, deşi chiar copiii ştiu că Iaşii sunt scaunul lui Lăpuşneanu şi că Suceava era cuibul Domnului Moldovei. E ca şi când s-ar numi Bucureştii cetatea lui Radu Negru, deşi acesta la Câmpulung rezida.

În fine clasicul d. Grădişteanu spune că – într-o exploziune de dragoste – „bea în sănătatea femeilor române, căci atât valorează un popor cât valorează femeile sale”.

A esploda pentru atâta lucru dovedeşte un grad aproape necuviincios de combustibilitate. În orice caz în acest toast ar fi putut – d-sa îndeosebi – să lase cu totul afară numele unei Auguste persoane, care va fi puţin cam… uimită de onoarea ce i-o face d. Grădişteanu.

D-sa nu uită nici pe consiliarii tronului – pe bătrânii ţării cum îi numeşte – dintre cari unul, d. Ioan Brătianu, a dat o dovadă strălucită de respect faţă cu cele rămase din bătrâni, prefăcând mormântul lui Mircea cel Mare în puşcărie pentru a crea o sinecură unei rude a Simulescului. Apoi onorabilul mai vorbi şi de alţi oameni, de cari n-avea nici un drept de-a vorbi:

Sunt unii cari lipsesc de la această solemnitate – nu ştiu pentru ce şi nici voiesc să cercetez – români sunt şi ei; să nu-i uităm, Maiestate… Ei te iubesc ca noi toţi (de ex. ca baronul de Hahn, Candiano, Orăşanu) căci ei văd în Maiestatea Ta nu pe regele României, ci pe regele românilor, cu concursul cărora Maiestatea Ta vei recăpăta pietrele preţioase ce mai lipsesc însă din coroana lui Ştefan cel Mare.

În adevăr lipseşte Basarabia din acea coroană !

Şi tu, Doamne Ştefane, stăteai mult şi rece asupra acestei adunări de precupeţi de hotare şi n-ai izbit cu ghioaga Ta răpuitoare de eroi în capetele acestor reptile, acestor agenţi provocatori ai străinătăţii.

O Doamne, Doamne, că mare mult ne-ai uitat !

Tu, scutul Creştinătăţii şi cetatea Crucii, ai ascultat pe un C. A. Rosetti care-şi bate joc de legea Ta strămoşească şi care ca mâni se va îngropa ca patrupedele, fără preot şi fără lumină.

Tu, care de patruzeci de ori, în patruzeci de bătălii te-ai aruncat în rândul întâi al oştirii, căutând martiriul pentru ţară, asculţi oameni pentru cari patria şi naţionalitatea sunt o marfă pe care-o precupeţesc?

Tu, ale cărui raze ajung până la noi ca şi acelea ale unui soare ce de mult s-a stins, dar a cărui lumină călătoreşte încă mii de ani prin univers după stingerea lui; tu, care, însuţi nemuritor, ai crezut în nemurire şi, lumină din lumină, ai crezut în Dumnezeul luminii, s’ asculţi pe aceşti oameni incapabili de adevăr şi de dreptate, pe aceşti traficanţi de credinţe şi de simţiri?

În adevăr, ce fericire pentru toţi românii, ce onoare de-a fi cetăţeni într-o ţară în care d. Grădişteanu, strălucitor prin morală şi dezinteresare, ajunge om mare! Ce fericire pentru toţi românii a vedea mâna regelui lor strângând pe-a onorabililor eroi din glorioasa noapte de 11 fevruarie?

Ce fericire pentru toţi de-a se vedea cetăţenii unui stat în care fidelitatea fevruaristă se decorează, în care se pun semne de onoare pe piepturile celor ieşiţi cu succes din academia Văcăreştilor!

Ar fi pentru toţi românii o onoare, o fericire nespusă de-a trăi într-o ţară guvernată de semenii morali ai d-lui P. Grădişteanu.

Sunt naivi cari cred că a urmări o idee politică cu orice preţ e rău; că nu e indiferent principiul de viaţă în virtutea căruia un popor se constituie, că e mai trainic un popor incult, sărac, dar onest, decât unul, oricât de cult, dar nelegiuit şi lipsit de orice scrupule. Sunt de ex. oameni cari cred că e mai bine a renunţa la un plan decât de a-l urmări prin mijloace care – ar face ca un popor întreg să aibă aceeaşi concepţiune de onestitate şi jurământ care au preponderat în glorioasa noapte. Chiar Ştefan Vodă va fi avut ideea naivă, el care punea ideea mai presus de toate. Dar el nu ştia nimic – d. Grădişteanu e un înţelept şi un virtuos. După ce ţara noastră s-a moralizat atât de mult, în zilele lui Carol îngăduitorul, ar trebui să mai atragem şi pe alţi români în sfera noastră de profundă moralitate şi de profundă onestitate publică şi privată.

Poate că numai oameni răi or fi zicând că cei ce speculează patriotismul şi naţionalitatea la umbra mormintelor, cei ce, pentru a stoarce aplauze, compromit poziţiunea conaţionalilor din alte ţări, ar fi agenţi provocatori ai străinătăţii, plătiţi sau plătibili, de vreme ce asemenea oameni sunt venali !

Ei, dar românii sunt păţiţi şi nu vă vor asculta. Alte mâini, mai pure, alte inimi, lămurite în flacăra durerii şi a abnegaţiunii, vor ridica semnul tainei cei mărturisite înaintea unui popor ce-şi aşteaptă mântuirea, nu mâni de negustor de vorbe şi de principii, nu mâni de speculanţi de sentimente.

Cât despre Austria, ştim că, cu tot zgomotul gazetelor sale, ea nu va da nici o importanţă aiurărilor unor oameni uşori şi ameţiţi. Viena ne cunoaşte mai bine decum ne cunoaştem noi înşine şi n-o induc în eroare asemenea declamaţiuni goale.

Numai unele rectificări ne permitem.

O foaie din Viena („Deutsche Zeitung”) numără pe d. Grădişteanu între familiile din Moldova. A păzit Dumnezeu Moldova de – asemenea virtuţi.

Zgomotele foilor ungureşti sună ca totdeuna a deşert, pentru că presa lor înclină a exagera toate. La Viena rezidă din contra o politică calmă şi de veacuri bine sfătuită, o dinastie străveche, care, în decursul lungii sale vieţi istorice, va fi trecut cândva şi prin apele demagogiei şi va şti, din Regestae dacă nu din practică, la câtă umilire ajunge o coroană şi un popor, care, ca noi, coboară în noroiul desfrâului şi al neadevărului.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



TRADUCERI UNGUREŞTI – de Mihai Eminescu [15 iunie 1883]

Relativ la cele scrise mai sus reproducem, rectif când se-nţelege traducerea pe care un maghiar a făcut-o numelor de botez ale românilor din Solnoc:

Afimia Anania

Artemie Ariton

Dochia Despa

Efrem Eufrosina

Firona Gafta Gherman Gerasim

Gapia, Agapia Istratie Iftimie

Iroftie Istafie Isai Ilontie Iov

din Euphemia (bineprevestitoare) se traduce cu. Amalia;

nume biblic de bărbat, se traduce prin Anna. Prorocul Anania, ungurindu-se, devine androgin.

(de la artemia sănătate, întremare) se traduce prin Aurel.

(Chariton, Gratiosus) se cheamă Ambruş (Ambrosius).

(gr. Eudokia, buna favoare) ungureşte = Dorrotya. Pe Eudochia, nevasta împăratului Teodosiu, autoarea poemei Homerokentra, o chema Dorottya? (Despina, Despoina – stăpână, împărăteasă, fiica lui Neptun şi a Cererii) se cheamă pe ungureşte Döme, adică Dumitru.

numele biblic Ephraim se traduce cu numele tartar Elemčr.

(de la gr. euphrosyne, veselie, plăcere, Hilaria, una din cele trei graţii) se cheamă ungureşte Erszebet.

(Verona) nume de femeie se traduce prin numele bărbătesc Ferenc (Francisc).

(Agathe, Bona) se traduce cu Gizella. (lat. germanus, frate drept) se cheamă Gyerö.

(gr. Gerasmios, Spectabilis) se cheamă Gyárfás. (gr, agape, iubire) se cheamă Agnes.

(gr. Eustratios, bine oştitorul ) se cheamă ung. Szende (blând).

(gr. Euthymios, cel cu mimă bună) se botează Imre (Emeric).

(Hierotheus) se traduce cu Reszo (Rudolf).

(gr. Eustachius, cel ce dă bune roade) se cheamă Albert (nume biblic Iesaias) se cheamă István (Stefan). (Leontius) se traduce cu Lajos (Ludovic).

(nume biblic: Hiob) se traduce cu Ioszef.

Până şi cartea lui Iov, acea parte pesimistă a Bibliei din care se vede că lumea e deşartă ca învăţătura ungurească, nu scapă de traducere.

Condratie (St. Quadratus, episcop în Atena pe la a. 126, discipol al apostolilor, autor al unei

Melentie Melentia Minodora Macoveiu Maxim Mirilă Martial Nichita Nastasia Olimpiu Pantea Pintea Porfir, Porfirie

Apologii a creştinilor adresată împăratului Adrian) se numeşte Kálmán (gr. Meletios, silitorul) ung. Máte

(Meletia) ung. Martha (purtătoare de dar) ung. Minna

nume ebraic Maccabaeus, ung. Marton (Martin) (Maximus) ung. Miksa

diminutiv de la Mirea, ung. Karoly (Martialis) ung. Marte (Martinus)

(Niketas, învingătorul, Victor) ung. Nandor (Ferdinand) (Euthanasia) ung. Anna

(Olympios – cerescul) ung. Otto (Panteleemon gr.) Pantaleon

(item de la Pintilii – Panteleemon) ung. Petö (Porphyraios, de purpură) ung. Péter

Pelagia Parasca Paraschiva Rafila Spiridon Sofron Sofrona Zamfira Sema Tifor Tanasia Trifan Titiana Telentie Trif

Tira, Tirila Titian Tiim Usztina Villa Vârtan Vasilică Zenobia

(pelagia marina, ergo Marina) ung. Panna

(Paraskeve, pregătire” sf. Vineri), ung. Piroşca (Rosa) (item Paraskeve) ung. Piroşka

(Rachela, nume biblic) ung. Rosza (Speiridion) ung. Simon

(sophron, înţelept) ung. Szombor (sophronia gr. înţelepciune) ung. Sara

(de la Sappheiros, Zamfir, piatră nestimată albastră) ung. Samu (Xenia, peregrina, alienigena = străină) ung. Szeren

(-chifor, Nikephoros, purtător de biruinţă – Victor) ung. Tibor (Euthanasia), ung. Anna

(triphanos, triluciu) ung. Tamas (Toma)

(fem. de la Tatius şi Tatianus Tatiana, nume italic) ung. Terez (Terentius, nume latin) ung. Lorincz (Laurentius)

(Trif-an, triphanos, triluciu) ung. Tihamer, nume tartaric (Kyrillus) ung. Karoly

(Tatianus) ung. Tizian

(-chim, -achim, Ioachimus, nume biblic) ung. Ieno (Augustina) ung. Iulia

(slav. vila nympha) ung. Sibylla

Vârtoc (slav de la vurut, hortus – Olitor) ung. Vidor (Vasile) (Vasil-ică, Vasile, bazileus, rege) ung. Laszlo (Vladislav)

(numele vestitei împărătese a Palmyrei prinsă de Aurelian şi purtată în triumf; asemenea numele unui oraş al Syriei lângă Euphrat întemeiat de ea) ung. Zoltan (fiul lui Arpad).

Am propune autorului maghiar să s-apuce de traducerea de opere istorice şi geografice după acelaşi metod şi cu aceleaşi cunoştinţe linguistice. Ne-am pomeni atunci că pe Caesar l-a chemat Şulem-Fekete, pe Alexandru al Macedoniei Elemer, iar pe Napoleon Rosza Sandor.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„MAI LESNE SE TORC…”] – de Mihai Eminescu [15 iunie 1883] – Despre unguri

Mai lesne se torc puzderiile pe cari cineva le are în cap în loc de creieri, decum se toarce cânepa reală.

La această idee ne-au adus o foaie ungurească oficioasă, „Nemzet” •- care, ameţită de rolul Porţilor de Fier, ca arteră de transport, preface deja tot Orientul în ţară ungurească, face din Buda capitala universului şi poartă făclia civilizaţiunii până-n Siberia, la fino-tatari… fraţii veritabili ai maghiarilor.

A duce civilizaţiunea în Orient?

Dar pentru a o duce, trebuie cineva s-o aibă. Civilizaţiunea ungurească e egală cu zero; zero ridicat la orice potenţă posibilă rămâne tot zero.

Cumcă ungurii, ca toate popoarele de stepe, sunt cavaleroşi şi nu tocmai răi la inimă n-am avea de tăgăduit. Dar sunt şi rămân turci. Turcul vulgar era om onest şi ospitaliar, dar, din cauza unei constante incapacităţi de cultură, i s-au superpus în Constantinopole fel de fel de mameluci din toate neamurile posibile şi imposibile, cari, împlinind formalitatea tăierii împrejur, se moametanizau, câştigând prin asta pretextul şi ocazia de-a fura şi de-a slei împărăţia până la măduva oaselor. Aceste elemente, pentru a-şi păstra dominaţiunea prin mănţinerea întunerecului, escitau fanatismul religios şi de rasă al bietului popor turcesc în contra conlocuitorilor lui istorici, până ce lumea, dezgustată de acest simulacru de organizare, a cărui principiu de stat era nedreptatea, fanatismul şi apăsarea, a condamnat unanim împărăţia la pieire. Era un popor cu mari calităţi, dar – conform teoriei corelaţiunii creşterii şi scăderii, descoperită de Darwin – defectele corespunzătoare acelor calităţi erau egal de mari.

Cam în starea asta se află ungurii, căci spunem sincer: poporul acesta pare încă atât de inept în toate privirile încât ne vine a râde când românii pretind a vede-a în ei nişte adversari serioşi. Maghiarul e un adversar comic, e ca Tersites din Iliada lui Homer. Fără îndoială, pentru a duce civilizaţiunea în Orient, maghiarii vor fi căutând a câştiga simpatiile popoarelor dunărene, căci civilizaţiune cu de-a sila nu se poate; dor de zor nu se ştie pe la noi. Elementul cel mai numeros, mai avut şi mai luminat de lângă Dunăre sunt însă românii.

Să vedem acum în ce chip d-nii maghiari caută a câştiga simpatiile românilor din Ardeal pentru ca, mediat, să le câştige pe-ale noastre.

Într-o adunare pseudoarheologică ţinută la Deva, în 30 mai, un domn…. doctor (?) anume Solyom Fekete (pare o traducere din Salman Schwartz) – îndealmintrelea prezident de tribunal, obligat pân-la oarecare grad de-a fi om serios – a susţinut că în comitatul Unedoarei – în care nu sunt unguri – românii ar fi schimbat numirile localităţilor şi că ei s-ar fi substituit ungurilor. Spre ex.

Numele Josani ar fi  – Közeptelek

„          Densuş – Dömsös

„          Uroiu – Aranyos

„          Crăscior – Körös-csor

„          Câmpul lui Neag – Nyak-mezö

ş.a.m.d.

Aceasta o susţine un aşa-numit învăţat pentru un ţinut în care populaţia, de aproape 200000 de suflete, e exclusiv românească şi de lege răsăriteană, pentru un ţinut din care a ieşit familia Corvinilor, probabil şi a Basarabilor şi a dinaştilor din Moldova chiar.

Căci iată ce zice Miron Costin în această privire:

Marca muntenilor prezintă un corb (corvus)

Tradiţiunea despre începutul lor e următoarea:

Pe când românii locuiau încă în Făgăraş, o frumoasă copilă căzând în dragoste cu Domnul Ardealului şi simţindu-se grea, principele [î]i dă un inel de aur şi o trimite înapoi la părinţi, poruncindu-i de-a reveni după ce va naşte, cu copilul şi cu semnul. Fata naşte pe Negru şi, luîndu-l în braţe, întovărăşită de un frate al ei, purcede în drum. Dar într-o dumbravă sora şi fratele adorm de oboseală, lăsând inelul drept jucărie în mânile copilului, ca să nu plângă.

Prin o minunată întâmplare, un corb flămânzit, privind de pe stejar cum străluceşte ceva în mânile copilului se aruncă, ia inelul şi-l înghite. Copilul ţipă, zgâriat de ghearele corbului; muma sare în picioare, frate – său se trezeşte şi ambii privesc cu durere pierderea inelului cu care era legată parola principelui. Dar nici însuşi corbul nu se mişcă, înţepenit prin efectul unei mâncări atât de nenaturale; unchiul copilului încordează arcul, se apropie, loveşte; şi corbul cade jos cu săgeata. Pipăind inelul în gâtul pasărei, tânărul [î]l lasă acolo, păşeşte vesel înainte şi, aducând pe soru-sa cu copilul la Domnul Ardealului, [î]i dă în mână inelul şi-i ofereşte şi pe minunatul corb. De atunci Ţara Românească are un corb în sigiliu.

Principele Ardealului dede lui Negru titlul de voievod.

Crescând mare, prin mijlocirea tătâne-său, Negru capătă voivodatul Făgăraşului. Acesta a fost fondatorul Ţării Româneşti…

Corbul e marca dinastiei Corvinilor dincolo de Carpaţi, a dinastiei Basarabilor dincoace. Abia în secolul nostru poeţii Văcăreşti au acvilizat corbul şi Domnii de la 1821 încoace l-au substituit în marca ţării.

Dar legenda de mai sus nu dovedeşte numai legătura între Corvini şi Basarabi, ci mai mult: perzistenţa miturilor de origine arică în memoria poporului nostru. Legenda lui Costin e legenda Sakuntalei, dramatizată în limba sanscrită de Kalidasa. E aceeaşi poveste – numai în Sakuntala corbul e înlocuit printr-un peşte din râul Ganga. Dar ce ştiu ungurii?

Li s-a superpus ca element de cultură tot veneticul, incapabil de-a fi profesor de patru clase primare dincolo de Laita şi, fiindcă acest soi de oameni privesc ştiinţa şi istoria ca un fel de marfă care trebuie apretată după gusturile primitive ale ungurilor, de-aceea volume de plagiate şi de neagră ignoranţă se scriu de către d-alde Hundsdorfer (răsbotezat în Hunfalvy) prin cari, fără nici o probă pozitivă, prin reticenţe şi sofisme, se tăgăduieşte continuitatea românilor în Dacia.

Parec’ ar simţi că Unedoara e leagănul dinaştilor români, de-aceea s-aruncă cu toată furia de maghiarizare asupra acestui ţinut. E probabil că şi dinaştii Moldovei sunt originari din Haţeg. Nepotul de soră a celui din urmă Piast, Ludovic I, rege polon şi maghiar, a donat la 1363 satul Zalazd din ţinutul Hunedoarei contelui Vladislav, fiul lui Muşat din Almagiu, şi fiilor săi Petru, Ioan, Alexandru şi Muşat. Un Petru Muşat e Domn în Moldova (1375-1392) şi întemeietorul dinastiei din care, ca culminaţiune, a răsărit Ştefan V Muşat cel Mare. Chiar maramureşenii par a fi din Haţeg. Ce e Maramureş decât o combinare între numele român al Porţii de Fier (Marmura) şi numele Murăşului, care curge la nordul ţinutului?

Astfel sub un Piast şi mai târziu sub un Jagelon (din Litvania) care, pe lângă Coroana Poloniei, era ales – prin influinţa lui Ioan Corvin – rege al Ungariei, românii se ridică şi se răspândesc în Carpaţi şi în promontoriile lor, ba le dau ungurilor chiar pe regele Matei I – şi tocmai acest ţinut, ilustrat prin strămoşia a trei dinastii române, să fie acela în care poporul nostru să se fi substituit maghiarilor? Vârfurile cele mai înalte ale Părincului (Paniculum ), Schelvoiului, Cârjei şi Retezatului au nume ungureşti?

La banchetul dat în onoarea acelei adunări pseudoarheologice un alt înţelept – îndealmintrelea notar public, cu. clasicul nume Sandor Iosef, a ridicat un toast-într-un ţinut curat românesc, bineânţeles – zicând: „Să trăiască tot ce e maghiar! Să piară tot ce nu e maghiar!” Invers: „Să piară tot ce e maghiar! Să trăiască tot ce nu e maghiar!” Onorabilul Sandor va recunoaşte că se potriveşte ş-aşa.

La intrarea ciangăilor imigranţi în Deva, nişte ciobani se uitau, desigur râzând, căci românul e de felul lui râzător, la sărăcimea care trecea pe drum. Un alt ungur, notar la fondurile orfanilor (români bineânţeles ), fonduri cari se fură regulat în Ungaria, le zise răstindu-se „în lături, călăilor !”.

Iată în ce mod maghiarii vor să ducă civilizaţiunea în Orient!

Dar ca probă de marea ignoranţă a adunăturilor cari guvernează Ungaria vom cita faptul următor:

În ţinutul Solnoc – dobâca, populat în majoritate de români, li s-a împărţit comunelor câte-un dicţionăraş româno – maghiar de nume proprii ca să serve pentru a traduce numele noastre de botez în echivalente curat ungureşti.

Se ştie ce rol joacă Mineiele adică Vieţile Sfinţilor şi Calendarul în viaţa poporului nostru.

Datina e ca copilul să primească numele sfântului în a cărui zi s-a născut, încât onomastica şi ziua de naştere cad astfel fireşte în una şi aceeaşi zi. Numai din respect deosebit pentru voinţa naşului românul se abate de la această regulă. E natural aşadar ca numele de botez ale românilor să fie foarte variate, ceea ce înlesneşte constatarea identităţii mai mult decât dacă pe toţi i-ar chema Janos şi dă totodată un teren vast fantaziei poporului, care scurtează aceste nume sau le adaoge cu sufixe dezmierdătoare.

Nu lungim aceste şiruri spre a arăta cum traducerea aproape a oricărui nume probează ignorarea celor mai elementare cunoştinţe de istorie şi de linguistică. Înşirăm numai mai la vale aproape totalitatea acelor termene, din cari se va vedea că aproape toate sunt fals traduse. Numai câteva probe: Anania, nume biblic de bărbat, e tradus prin numele femeesc Anna; Ephraim, numele unei ginţi ebraice, se traduce cu tartaricul Elemer; Hierotheus cu Rudolf; Eustachius cu Albert; Zenobia, regina Palmyrei, cu tartaricul nume de barbat Zeltan ş.a.m.d. Cititorul le poate vedea pe toate sub un titlu special.

Şi aceşti oameni săraci, ignoranţi, maloneşti în politică şi în ştiinţă, vor să ducă civilizaţiunea în Orient?!

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„AR FI FOST DREPT…”] – de Mihai Eminescu [12 iunie 1883]

Ar fi fost drept, credem, ca eroul cel mai sublim al naţiunii, ca marele Ştefan Vodă, campionul creştinităţii, admirat de Europa întreagă în toată a doua jumătate a secolului al cincisprezecelea, s-ar fi cuvenit zicem ca acest mare geniu român, revenit între noi în imagine plastică, în carne şi-n oase de bronz, să treacă la nemurire în ochii celor vii fără a fi exploatat în trecerea sa.

Dar regimul roşu nu a voit aşa şi a trebuit ca, după pielea de bronz a lui Ştefan cel Mare, să-şi tragă el o porţiune de glorie şi de mărire pe seama sa.

Alţii au luat iniţiativa erigerii unei statue lui Ştefan cel Mare, alţii şi-au depus obolul spre realizarea acestei pioase fapte; iar, când lucrul a fost de tot gata, când n-a mai rămas decât târnosirea, cum am zice, a statuei prin adunarea inimelor românilor în jurul ei şi tămâiarea ei cu amintirea faptelor eroului naţional, atunci iată deodată un guvern hrăpitor că îmbrânceşte pe ctitori şi ia el asupră – şi să prezinte publicului scumpa imagine.

Mai mult decât atâta: porniţi pe această pantă a hrăpirii, miniştrii duc la Iaşi pe deputaţii şi senatorii creaţi de dânşii, duc diferiţi impiegaţi, spre a oficializa sărbătoarea.

Pun apoi în gura Majestăţii Sale vorbele următoare:

„Încredinţez Iaşilor, leagănul Unirii, această statuă!… „

Cum? M. Sa, după guvernul roşu, poate încredinţa cuiva un lucru ce nu este al său?

Atunci averea fiecăruia nu mai e sigură a sa şi dintr-un moment într-altul trebuie să se aştepte cineva să i se smulgă în silă şi să se facă uz de dânsa de către guvern cum ar voi.

Aceasta este consecuenţa logică, fatală a însuşirii guvernului de a face inagurarea statuei de la Iaşi şi de a da ieşenilor

, ca de la sine, un lucru ce nu-i aparţine.

Într-adevăr, faptul acesta este cu atât mai cutezător cu cât, dacă s-ar cerceta listele de subscriere pentru erigerea statuei lui Ştefan cel Mare, nu se va găsi să fi pus vreun ban într-acest scop unul măcar din toţi cei ce au pus înainte individualitatea lor la inaugurare şi au căutat să culeagă lauri de pe scumpa memorie a sublimului domn român!

Istoria ne spune că, în toată glorioasa lui domnie, neobositul şi neînvinsul erou, care a avut pe rând să lupte cu toate limbele străine ce ne înconjurau, a dus o viaţă de griji şi de amărăciuni.

Trecând în mormânt, scăpase de ele; readus pe pământ, reînviat în memoria noastră, fatalitatea se vede că cere să i se verse cupa amărăciunii şi în simpla figuraţiune, spre a-i chinui sufletul pe unde se va fi aflând astăzi.

Putea fi ceva mai cuviincios şi mai corespunzător simţimântului de veneraţiune ce viază în tot românul pentru memoria lui Ştefan Vodă decât să participe poporul, în masa lui cea mai compactă, la serbarea numelui marelui domn şi să-i depună închinările lui de aproape?!…

Ei bine, amesticul arbitrar al guvernului a depărtat acea masă mare populară care era gata să se rădice spre a merge la Iaşi, a ţinut în rezervă chiar şi partea cea mai cu greutate a populaţiunii ieşene şi, în jurul statuei, pe lângă vreo trei sute de oficiali şi oameni ai poliţiei bucureştene, aduşi pe socoteala statului, n-a strălucit decât miile de jidovi, atraşi de solemnitate ca spectatori, spre imagine spăimântătoare a stării de jale în care a ajuns patria eroului sărbătorit!

Daca acum vom părăsi terenul arbitrariului guvernamental spre a caracteriza procedarea guvernului ca act de administraţiune publică, ea ne înfăţişează o tendinţă centralizatoare care dă dezminţire patentă principielor profesate de către roşii pretinşi liberali.

Principiul descentralizator prescrie a se lăsa localităţilor dreptul de acţiune, a le permite să trăiască în ele însele, a li se acorda autonomia; şi pentru o afacere de caracter local se cuvenea ca guvernul, care nu caută centralizarea, să lase localităţii onoarea organizării serbării şi să n’ asiste el decât ca invitat, ca oricare particular.

Nu-şi are logica aci obiecţiunea că, spre a da un caracter naţional serbării, guvernul a luat în mâinele sale organizarea ei.

Caracterul naţional este însăşi fapta erigerii statuei. Nu e nevoie de stampila d-lor Rosetti brătianu pentru a se naţionaliza o figură ce se venerează de către tot românul.

În fine, spre a nu-şi dezminţi năravurile, vameşii şi fariseii au turburat spiritul ce reînviază între noi după mai mulţi seculi de repaus şi l-au privat de contactul entuziast al tutor românilor, adoratori ai săi.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„DUP-O TĂCERE ÎNDELUNGATĂ…”] – de Mihai Eminescu [5 iunie 1883]

Dup-o tăcere îndelungată s-a pronunţat, în fine, şi „Românul” în cestiunea Mitropoliei romano – catolice din Bucureşti. În două articole deosebite se încearcă a slăbi adevărurile stabilite de noi.

Acum câteva săptămâni, înalt Preasfinţia Sa Părintele Mitropolit Primat l-a întrebat pe amicul său politic, d-l I.C. Brătianu, dacă sunt ori nu întemeiate ştirile răspândite în privirea înfiinţării unei mitropolii romano – catolice în Bucureşti şi… a primit răspunsul că „Nimic nu se face”.

N-avem dar nici un cuvânt de-a felicita pe capul nostru bisericesc pentru amicii politici pe cari şi i-a ales.

Tot astfel „Românul” ne spune în numărul de la 1 iunie că „nu va discuta cestiunea în sine”. Nu-i putem felicita nici pe cititorii „Românului” pentru organul pe cari l-au ales.

Oare de ce nu discută „Românul”?

Organele de publicitate sunt create anume pentru a discuta cestiunile de interes public. Fiece partid îşi arătă prin ele vederile, pentru ca opinia publică să fie lămurită asupra scopurilor ce urmăreşte.fiecare din ele.

Îndată însă ce un partid are vederi pe care le ştie în opoziţie cu simţimântul public, organul lui nu discută cestiunile în sine. D-l I.C. Brătianu ţine să fie popular, însă se fereşte de-a spune adevărul, pentru că ştie că scopurile ce urmăreşte sunt în opoziţie cu conştiinţa noastră publică şi de-aceea nici „Românul” nu are voie să discute cestiunea în sine.

Colegii noştri din Strada Doamnei merg însă şi mai departe. Ei îşi dau silinţă să ascunză adevărul.

La Bucureşti – zic ei – exista, din timpi foarte depărtaţi, o episcopie catolică. Acum, după ceea ce spune „Timpul”, acea episcopie se va preschimba în mitropolie.

Situaţia de drept şi de fapt a acelei autorităţi ecleziastice întru nimic nu spune că s-ar schimba din ceea ce era până acum.

E inexactă informaţia ce-o dă „Românul” cititorilor săi despre spusele noastre. La Bucureşti n-a existat niciodată o episcopie catolică.

Monseniorul Paoli a fost episcop nu de Bucureşti, ci de Nicopoli.

Împăratul Carol VI a mutat reşedinţa episcopiei paulicane de la Nicopoli la Craiova, iar în urmă, de la Craiova, reşedinţa s-a mutat la Bucureşti, dar aceasta nu în timpi foarte depărtaţi.

Tot atât de puţin adevărat este că episcopia se va preschimba în mitropolie.

S-a înfiinţat o mitropolie de Bucureşti al cărei sufragan poate fi unul de Nicopoli.

N-am spus, în sfârşit, că situaţia de drept şi de fapt a acestei autorităţi ecleziastice întru nimic nu se schimbă.

Monseniorul Paoli a fost episcop in partibus infidelium, iar, după dreptul canonic al bisericii apusene, asemenea episcopi se numesc pentru acele ţări ale necredincioşilor în care cultul catolic este îngăduit, fără ca biserica papală să aibă o poziţie oficială în organismul statului.

Acum monseniorul Paoli nu este mitropolit in partibus infidelium, ci mitropolit de Scaun sistemizat: el a fost în trecut un reprezentant al Scaunului papal şi vorba e ca pe viitor să fie un dignitar bisericesc român. Am zis dar că pe viitor vor fi în România două biserici, doi capi bisericeşti.

Ştiind că se adresează la un public alcătuit de oameni cari nu cunosc îndestul istoria ţării lor, „Românul” îşi da silinţa să falsifice adevărul istoric şi să-i inducă totodată în eroare asupra situaţiei de drept şi de fapt a noului mitropolit catolic.

Dar nici atât nu e destul.

Am insistat într-un articol pentru mănţinerea toleranţei atât religioase cât şi naţionale, iar într-altul am zis:

Orişicine, citind cu luare aminte acel articol al nostru, va fi simţit că unul dintre motivele pentru care combatem intoleranţa era cu desăvârşire politic: avem o dinastie populară, dar încă străină şi de tot tânără.

Tot pentru acest cuvânt am dezaprobat atitudinea episcopatului nostru în cestiunea mitropoliei catolice, căci, ziceam noi, nu e bine ca să înceapă capul nostru bisericesc o luptă în care poate s-ar vedea silit să se despartă de cel lumesc.

E bine, ori nu, să se înfiinţeze o mitropolie catolică în ţara noastră? Iată o cestiune pe care încă noi n-o discutăm în sine, în mod absolut pentru toţi timpii şi pentru toate împrejurările. Ceea ce afirmăm însă e: că rău, cu desăvârşire rău facem permiţând acest lucru într-un timp în care avem un rege catolic şi un moştenitor prezumtiv care e asemenea catolic şi de la care, popor tolerant ce suntem, nu cerem renegarea. Principele Anton de Hohenzollern, capul augustei noastre dinastii, german de viţă veche, a trebuie să renunţe la tronul unei ţări germane pentru că era catolic; noi, românii, suntem mai toleranţi ca… germanii şi, îndeosebi noi, ceşti de la „Timpul”, stăruim să şi rămânem toleranţi, mândri de conştiinţa noastră naţională, plini de respect pentru a celorlalţi.

Acesta este punctul nostru de vedere.

Îndeosebi astăzi n-avem nici un interes particular de-a susţine această dinastie; o susţinem numai pentru că, soarta ţării noastre e legată de dânsa.

Cu toate aceste „Românul” vine să le spuie cetitorilor săi că exploatăm simţimântul naţional. Despre partidul conservator zice „Românul” una ca aceasta?!

Ia să vedem cine surpă poziţia dinastiei de Hohenzollern în România!?

De câte ori s-a produs în ţară vreun curent contra d-lui I.C. Brătianu, întreţinuţii şi amicii săi politici şi-au dat silinţa de-a dirige acest curent în contra Coroanei.

Astfel, în cestiunea Strousberg, în care s-a aruncat toată vina asupra Domnului, pentru că înşelătorul era german. Sunt încă vii în amintirea tuturor cuvintele d-lui Câmpineanu despre abisul dintre ţară şi Coroană Republica de la Ploieşti şi scandalul de la sala Slătineanu sunt lucruri pe cari noi, oamenii cu principii monarhice, ni le reamintim mereu ca un fatal memento.

Deci vom răspunde celor de la „Românul” următoarele:

„Voi aţi făcut dinastia de Hohenzollern impopulară şi, dacă este adevărat ceea ce zicea d-l Câmpineanu şi ceea ce făcea d-l Candiano – popescu, conservatorii au săvârşit un act impopular când au scăpat situaţia prin sprijinirea dinastiei, un act care i-a făcut pe un timp îndelungat pe conservatori chiar impopulari şi imposibili. Şi tot voi aţi făcut, în urmă, ca nimeni să nu mai fie pe viitor dispus a menţinea această dinastie, când vi s-ar mai prezenta vro ocazie de a o răsturna”.

V-aţi ajuns scopul: partidul conservator nu mai are nici un interes particular de-a susţinea dinastia, pe al cărei întemeietor l-aţi împins în o direcţie radicală; o susţinem numai pentru că interesele ţării sunt legate de dânsa.

Şi nu are viitor dinastia care se reazimă pe elementele republicane, căci ele o susţin numai câtă vreme le vine lor la socoteală, câtă vreme au interese particulare de-a o susţinea; asta voiam s-o zicem!

Rău face „Românul” când umblă cu sofisme; am zis-o cu perdea şi n-ar fi trebuit să ne silească a vorbi mai pe faţă.

Sunt lucruri ce nu, se pot încerca în ţara aceasta fără de a produce o adâncă zguduire: unul dintre aceste este schimbarea relaţiilor religioase.

De aceea în punctul acesta politică de partid să nu facem.

Am zis că, oricât de adânci ar fi dezbinările ce s-au produs în timpul din urmă, politica bifurcată a Austro-Ungariei ne va găsi strâns uniţi – şi-am zis-o aceasta din convingere.

Domnul I.C. Brătianu va fi având motive politice de a-i face concesiuni Scaunului papal în forma şi Austro-Ungariei în fond; mai curând însă ori mai târziu va trebui să se încredinţeze că nimeni nu poate în ţara aceasta îndrăzni ceea ce se plănuieşte.

După informaţiunile noastre, monseniorul Paoli a fost ţinut timp îndelungat in petto şi n-a fost creat în congregaţie publică decât în urma unui aranjament avut cu guvernul român.

Iată şi punctele principale ale acestui aranjament:

[1)] biserica romano – catolică va fi recunoscută drept a doua biserică constituită în România; 2) mitropolitul catolic DIN Bucureşti va avea sufragani în România şi în Bulgaria, însă, va fi proclamat cetăţean român şi va avea poziţia mitropoliţilor noştri ortodoxi; 3) seminarul romano – catolic de la Cioplea va fi prefăcut în seminar romano – catolic român.

Dacă „Românul” poate să declare că aceste informaţiuni sunt inexacte, vom înceta şi noi a ne mai preocupa de cestiunea mitropoliei romano – catolice din Bucureşti.

Este monseniorul Paoli tot in partibus infidelium ori nu?

Iată întrebarea la care cerem un răspuns precis. Şi, dacă este in partibus infidelium, prea puţin ne pasă, poarte chiar titlul de papă. Dacă nu este însă in partibus, noi, conservatorii, avem în statul român rolul de a apăra tradiţiile neamului nostru şi, mai presus de toate, pe cele religioase şi ne vom folosi în această apărare de toate mijloacele, în puterea cuvântului: de toate. Căci nu apărăm numai religia, ci totodată şi dinastia noastră, şi monarhia.

Vrednicul de amintire Alexandru Ioan I. Cuza n-a fost răsturnat de conservatori: conservatorii s-au mărginit a nu-l susţine când adversarii lui politici au voit să-l răstoarne. Şi motivul care i-a îndemnat pe conservatori a consimţi la răsturnarea unui monarh era cu desăvârşire monarhic: le părea că o dinastie străină va fi mai trainică decât una pământeană. De aceea ei nu au consimţit decât după ce răsturnătorii, oamenii cu idei republicane, au luat angajamentul de a sprijini dinastia străină. Acei răsturnători au pornit, dar n-au sprijinit dinastia decât condiţional, câtă vreme aveau interese particulare de a o sprijini şi şi-au dat totodată silinţa de a slăbi poziţia ei. În două rânduri s-au încercat s-o răstoarne; în două rânduri s-au expus conservatorii pentru ea.

Acum, dacă monseniorul Paoli nu este in partibus, vorba e să se facă o a treia încercare, mai bine pregătită.

D-l Brătianu va încerca să-i creeze mitropolitului catolic în statul român o poziţie analoagă cu a primatului nostru; această încercare va produce în ţară un curent puternic contra celor ce o fac. Spre a-şi scăpa dar popularitatea, d-l Brătianu iar va îndrepta acest curent contra Coroanii, zicând că Majestatea Sa a stăruit în interesul coreligionarilor săi.

O va zice şi va fi crezut.

Iară conservatorii nu se vor mai putea expune pentru dinastia de Hohenzollern fără de a se pune în contrazicere cu ei înşişi, de vreme ce ei susţin primatul esclusiv al ortodoxiei.

Iată situaţia de care ne temem şi de care trebuie să se teamă şi d-l Brătianu dacă ţine în adevăr la ţară.

Noi credem că d-l Brătianu, care este foarte bun şef de partid, dar un foarte slab om politic, este împins de alţii şi sperăm că în curând va înţelege că-i vorbeam ca amici când îi ziceam: „Bagă de seamă; faci treburile Austriei!”.

O ultimă observaţie.

Descoperind cititorilor noştri că îndărătul înfiinţării mitropoliei catolice este mâna politicei orientale a Austriei, am spus că această din urmă putere ne împinge din nefericire într-o sferă de acţiune opusă ei, spre Rusia. Unii au crezut a putea esplica cuvântul pus în parantez ca şi când ar coprinde o aluzie răuvoitoare la adresa Imperiului Nordului. Nu. Ne ferim în toate ocaziile de-a atinge fie cât de puţin susceptibilitatea puternicilor noştri vecini. Ceea ce am voit să zicem este că, deosebiţi prin limbă şi rasă de popoarele înconjurătoare, deşi suntem un popor mic, voim să trăim în sfera noastră proprie de activitate şi că în orice caz e o nefericire pentru noi – un corp mic – de-a fi împinşi sub radiul de atracţiune al unui corp incomparabil mai mare. E o nefericire pentru cel mic de-a avea nevoie de sprijinul celui mare.

Cu toate acestea, când toate interesele morale şi istorice ale poporului ne-ar sili să recurgem la un asemenea sprijin, mintea sănătoasă ne-ar îndemna s-o facem fără părere de rău.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„MAI JOS URMEAZĂ…”] – de Mihai Eminescu [3 iunie 1883]

Mai jos urmează cuvintele rostite de M. Sa cătră comisiunea numiţilor din Dealul Mitropoliei. Ni se spune prin ele că iubire de patrie bate în pieptul celor pe cari fostul lor şef şi prezident, d. Dumitru Brătianu, i-a ameninţat cu puşcăria şi carantina, a căror lăcomie chiar d. Ioan Brătianu a declarat a n-o mai putea sătura.

Iubire de patrie şi maturitate pentru Văcăreşti sunt identice în zilele M. Sale, în cari toate cuvintele şi-au schimbat înţelesul, de au azi o semnificare diametral opusă la ceea ce-o aveau odinioară în gura şi conştiinţa acestui popor onest. Prezidentul Republicei Ploieştilor e model de fidelitate, binemeritatul Orăşanu model pe poet al Curţii, C.A. Rosetti sufletul ideii monarhice… Radu Anghel şi Costinescu culmea iubirii de patrie.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„REPRODUCEM MAI LA VALE…”] – de Mihai Eminescu [1 iunie 1883]

Reproducem mai la vale admirabilul manifest al d-lui Dumitru Brătianu, publicat în numărul de azi al „Naţiunii”. Admirabil ca formă şi ca cuprins. În rând cu descrierea energică a domniei şi manoperelor speculanţilor roşii, găsim şi o critică la adresa opoziţiunii unite. Alianţa opoziţiunii unite nu servă decât a paraliza adevărata acţiune şi a liberalilor şi a conservatorilor şi a împiedeca prin urmare întărirea sau mai bine reconstituirea partidului liberal şi a partidului conservator; fără de cari partide regimul parlamentar nu poate prinde rădăcini.

Fiecine are logica punctului de vedere pe care-l ocupă. Nu discutăm deci ceea ce zice d. D. Brătianu la adresa noastră; vom afirma numai că alianţa în contra domniei unei societăţi de esploatare şi a unui guvern precum le descrie d-sa însuşi în şirurile de mai la vale a fost o datorie imperioasă ce li se impunea tuturor.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„D. DIMITRIE IOAN GHICA…”] – de Mihai Eminescu [31 mai 1883]

D. Dimitrie Ioan Ghica ne-a trimis o întâmpinare relativă la afirmarea noastră că fraţii Dimitrie şi Scarlat I. Ghica au votat în colegiul I de Dâmboviţa fără să fi avut dreptul acesta.

Daca d. Dimitrie I. Ghica se mărginea pur şi simplu la restabilirea faptelor şi la protestaţiunile ce-ar fi avut a le face în numele său am fi fost fericiţi să publicăm întâmpinarea d-sale tale – quale, cu beneficiu de inventar se ‘nţelege, adecă cu rezerva de a ne face observaţiunile noastre.

Dar, cu acea abilitate atât de comună în ţara noastră, d-sa s-a folosit de exordiul sau introducerea întâmpinării pentru a face oarecari observaţiuni estetico – stilistice la adresa „Timpului”, lucru la care fără îndoială nu avea nici un drept.

Exordiul discursurilor şi scrisorilor are cu totul altă menire şi trebuie să se ţie de obiect ca şi restul.

Am răspuns aşadar d-lui Dimitrie Ion Ghica că, dacă binevoieşte a şterge acele observaţiuni, suntem gata a-i împlini cererea cu cea mai mare bucurie, dar, dacă stăruieşte ca acel pasaj să rămâie, ne dispensează, spre marea noastră părere de rău, de datoria, îndealtmintrelea plăcută, de-a da satisfacere unui bărbat care s-ar crede nedreptăţit prin şirurile noastre.

Că nu primim lecţii de stil decât doar de la maiştri de stil se ‘nţelege de la sine. În epoca de grecituri stilistice, de forme fără fond şi de vorbe fără ‘nţeles, noi am crezut că, scriind româneşte drept şi fără înconjor, numind lucrurile pe numele lor şi alegând cei mai exacţi echivalenţi lexicali, atât pentru ideile cât şi pentru resentimentele noastre, vom contribui a însănătoşa spiritul public de platitudinea cu care l-a ‘mbolnăvit demagogii ignoranţi şi perverşi de la organele roşii. Când un om care lucrează tot în direcţia noastră, a adevărului, ne-ar da consilii, le-am primi; de la oricine nu le primim.

În urma acestei rezerve d. Dimitrie I. Ghica şi-a retras articolul, pentru a-l publica în… „Românul”, ni se pare. N- avem nimic de zis; liber să facă ce pofteşte.

Dar înainte de-a şi-l retrage noi l-am citit.

Observăm, una la mână, că noi am spus despre amândoi fraţii că au votat fără drept. Unul din ei a răspuns, celălalt n- a răspuns. Aşadar afirmarea noastră, întru cât e nerelevată, se confirmă în parte cel puţin prin tăcerea celuilalt.

Observăm, două la mână, că d. Dimitrie I. Ghica afirmă cumcă în locul moşiei la care-a renunţat i s-a donat alta, Colacul, tot din trupul Gherganilor.

Cu privire la aceasta am citit chiar două acte făcute la legaţiunea din Londra, după petiţia dată ministrului nostru de acolo de cătră el însuşi, acte autentificate în fine de Trib. Dâmboviţa.

Aşadar Colacul este a d-sale, şi în virtutea Colacului a votat. Dar, colac necolac, şi proprietatea aceasta are un cusur.

E o moşie a statului vândută d-lui Ion Ghica pentru a fi plătită în rate. D-sa îşi rezervă pentru sine prin acel act dreptul de-a tăia pădurea. Pădurea se taie şi se vinde, dar, dacă nu ne ‘nşelăm, din costul moşiei nu i s-a plătit statului pân’ acum nici o rată.

Plus moşie minus datorie egal 0 (a – a = 0). E curioasă proprietatea aceasta!

D. Dimitrie Ioan Ghica va concede că un act poate fi îmbrăcat în toate formele legii şi cu toate acestea contrar spiritului ei.

În orice caz legea noastră electorală a voit ca proprietari reali să voteze în colegiul I, nu proprietari fictivi cu un drept de alegere uzurpat prin acte economicoase.

Oare aşa se face la… noi, în Englitera?

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„MIERCURI SEARA…”] – de Mihai Eminescu [29 mai 1883]

Miercuri seara metropolitul romano -catolic s-a întors de la Roma şi a fost primit cu mare pompă la gara Târgoviştii. Peste cincizeci de preoţi catolici, elevii seminarului de la Cioplea şi câţiva dintre notabilii comunităţii romano – catolice din Bucureşti l-au felicitat pe viitorul prelat român şi cu ocaziunea aceasta s-au văzut cele dentăi pălării late în Bucureşti. De la gară, monseniorul Paoli s-a întors la Bărăţie, unde-şi are deocamdată reşedinţa. Alaiul de vreo şaptezeci de trăsuri a trecut de-a lungul podului Mogoşoaii şi, desigur, trecând prin lumina lămpilor electrice de la palat, manifestanţii şi-or fi zis cuvintele: Alea jacta est. Erau multe flori, cununi, ghirlande mari, buchete de tot felul, multă veselie era şi multă speranţă oglindită în deosebitele feţe.

Puţin timp după încheierea Tratatului de la Berlin monseniorul Paoli a fost la Viena, unde împăratul Francisc Iosif I l- a primit în mai multe rânduri. Întorcându-se din această călătorie, zelosul prelat s-a apucat de zidirea catedralei şi, pe când se puseseră temeliile ei, în cercurile mai intime ale bisericii române unite din Ardeal se vorbea despre înfiinţarea unui seminar român romano -catolic în Bucureşti. Era vorba să se adune pentru acest seminar profesori români, formaţi la Blaj, la iezuiţii din Pesta, în seminarul Sfânta – barbara din Viena ori în colegiul De propaganda fide din Roma, c-un cuvânt cei mai distinşi dintre preoţii românilor greco – catolici.

Acest plan produsese oarecare amărăciune chiar în cercurile chemate a da elementele pentru realizarea lui, căci, deşi buni catolici, cei mai mulţi dintre preoţii români uniţi sunt încă şi mai buni români. Astfel tocmai din aceste cercuri a străbătut ştirea că monseniorul Paoli primeşte din Viena o însemnată subvenţiune anonimă şi că în curând se va înfiinţa în Bucureşti o metropolie romano – catolică.

Deşi aflaserăm încă de pe atunci despre toate aceste, nu le-am dat nici o importanţă; la urma urmelor era mai bine ca ţara să fie surprinsă, oarecum speriată, pentru ca deodată să-şi adune toate puterile.

Răspândindu-se, în sfârşit, ştirea despre înfiinţarea metropoliei din Bucureşti, două dintre ziarele capitalei, „Binele public” şi „România liberă”, au grăbit a da expresiune simţimântului de jignire pe care ştirea aceasta l-a produs în ţară.

Abia acum, după ce-am fost atinşi de amărăciunea colegilor noştri liberali, noi, organ al elementelor conservatoare, ne-am pronunţat şi noi asupra atitudinei ce credem că trebuie să se ia faţă cu propaganda catolică.

Şi astă dată însă am fost cei mai moderaţi; un singur cuvânt aspru nu se găseşte în articolul nostru de atunci; din contra: am stăruit asupra primejdiilor ce-ar putea să rezulte pentru noi din lupta pentru religie, dacă în această luptă ne-am lăsa să fim împinşi spre intoleranţă, fie religioasă, fie naţională.

Orişicine, citind cu luare aminte acel articol al nostru, va fi simţit că unul dintre motivele pentru care combăteam intoleranţa era cu desăvârşire politic: avem o dinastie populară, dar încă străină şi de tot tânără.

Îndeosebi astăzi nu avem nici un interes particular de a susţine această dinastie; o susţinem numai pentru ca soarta ţării noastre e legată de dânsa.

Nu ni se poate dar zice c-am fost reacţionari, „ruginiţi „ ori pasionaţi în cestiunea metropoliei catolice; aspri am fost numai faţă cu noi înşine şi-am cerut prin câteva articole de-a rândul ca episcopatul nostru să combată propaganda anticreştină, să ia măsuri severe contra feţelor bisericeşti cu purtări scandaloase şi să stăruiască pentru ridicarea nivelului de cultură al preoţimii noastre, să-i deie dar bisericii tăria de care va avea trebuinţă în lupta ce-o aşteaptă.

Aflăm însă că episcopatul nostru este hotărât a începe o acţiune anticatolică.

Fără îndoială preoţii sunt cei dentăi chemaţi a apăra biserica; nu putem însă aproba hotărârea episcopatului nostru de- a se pune el însuşi în fruntea mişcării. Lupta, după părerea noastră, trebuie să fie purtată de credincioşi, cu binecuvântarea numai a capilor bisericeşti. Aceasta cu atât mai mult cu cât capul statului este catolic. Popor ortodox în puterea cuvântului, noi nu voim să ştim nici de cezarismul, în care biserica nu are nici o importanţă în viaţa politică, nici de cezaro – papismul muscălesc. Avem doi capi, unul lumesc, altul bisericesc; fieştecare independent, nici unul slugă celuilalt, şi ordinea publică a ţării noastre ar fi ameninţată când aceşti capi ar începe a se combate unul pe altul.

Văzând dar atitudinea episcopatului, ne-am crezut datori a lăsa la o parte toate rezervele şi-a pune în vederea tuturora cumcă: mişcarea anticatolică ce se produce în ţară prezintă pericolul că poate să fie esploatată ca un instrument în contra dinastiei şi, prin urmare, mişcarea ar putea deveni fatală pentru ţara noastră. Monseniorul Paoli, am zis, este preşedintele unei Comisiuni Mixte în materie de conştiinţă religioasă, un agent al Curţii din Viena care şi-a pus alternativa: ori fac propagandă în Orient, ori slăbesc poziţia dinastiei Hohenzollern în România.

„Timpul” e perfid, îşi permite a zice reptilul fondurilor secrete, „Gazette de Roumanie”.

Suntem perfizi noi, care spunem adevărul; nu sunt însă perfizi aceia cari ‘l ştiu mai bine decât noi şi-l ascund.

Iată, după „Ortodoxul „, informaţiunile pe care i le dă capul nostru bisericesc Sfântului Sinod în cestiunea în care noi suntem acuzaţi de perfidie:

Cu această ocaziune socot de datoria mea a informa pe Sf. Sinod că eu, din motivul celor publicate în jurnale, respectiv de impunerea unei jurisdicţiuni papale în capitală sub titlu de arhiepiscopat, în contra tratatelor din vechime şi a uzului ţării, am abordat pe d. ministru preşedinte al Consiliului şi am espus drepturile sfintei noastre biserici, apărate energic chiar de sultanii Imperiului otoman, şi l-am rugat să-mi dea informaţiune dacă este vreo stăruinţă oficială în această afacere şi dacă nu cumva guvernul a luat vreun angajament. D. ministru m-a asigurat că nu este nimic şi nu se face nimic.

Tot astfel am fost asigurat şi de către d. ministru al cultelor că nu este nici o ameninţare în contra drepturilor noastre ecleziastice şi nici se poate să fie.

Nu m-am mărginit aci.

Temându-mă să nu se fi luat vreun angajament mai nainte, am rugat pe d. V. Boerescu, fost ministru de esterne, să-mi dea cuvenitele informaţiuni. De cătră domnia sa nu mai puţin am fost asigurat că, deşi s-au făcut oarecari încercări în această, privinţă, totuşi guvernul n-a putut şi nici poate lua vreun angajament, căci o asemenea cestiune nu poate fi tratată decât de cătră puterile centrale ale statului, adecă, de către Adunările ţării în unire cu guvernul.

Guvernul nu ştie aşadar nimic.

Fără de ştirea şi învoirea lui se fac toate. Dar cine ştie atunci?

Maiestatea Sa Regele, ar zice perfizi, carele cu ocaziunea revizuirii voieşte să-i deschiză catolicismului o poartă largă în Constituţiunea noastră.

Acum catolicismul, mai târziu coloniile străine; încet – încet ţara aceasta trebuie să fie pătrunsă de-un spirit mai sănătos şi altoită cu elemente mai sănătoase.

Am dori să ştim dacă d-l Brătianu e de părere că este bine să se vorbească astfel în ţară?

Ce se petrece aici !? Este d-l Ioan Brătianu tras pe sfoară ori inteligentul d-l Ioan Brătianu are de gând să tragă pe sfoară pe Austria şi pe papa? Cum l-a mai tras şi pe principele Gorciacoff!

Foia franţuzească cea loială ne spune că e vorba ca, în loc de un episcop in partibus, să-l avem pe monseniorul Paoli drept concetăţean, iar, în loc de franciscani, să li se dea ciangăilor din Moldova preoţi români, crescuţi în seminarul ce se va înfiinţa în Bucureşti, fără îndoială cu cheltuiala statului, din veniturile moşiilor luate de la mănăstirile noastre.

Noi ştim mai mult: monseniorului Paoli şi sufraganilor săi le sunt rezervate locuri în Senat; seminarul va avea rang academic şi se va înfiinţa în Bucureşti o capelă în care serviciul divin se va celebra în româneşte, conform cu ritul oriental, de cătră nişte preoţi români uniţi cu biserica papală. Papa nu voieşte să ne ia naţionalitatea, ci religia strămoşească…

Ce vor însă cei din Viena şi cei din Pesta?!

În numărul de la 1 iunie, „Allgemeine Zeitung” din Munich publică, sub titlul: Propaganda catolică la slavii de sud un articol cu desăvârşire asemănat celui publicat de noi sunt acum opt zile. Citind acest articol, orişicine ar fi dispus a crede că el a ieşit tot din pana noastră, dacă s-ar vorbi şi de noi într-însul. Ne mărginim a indica cititorului că-l vom comunica curând în traducere.

Habsburgii au făcut şi fac propagandă catolică; o fac din Bosnia şi-o fac din Bucureşti.

După părerea foii germane, la slavii de sud ea va produce o turburare, dar succese nu va putea să aibă; după părerea noastră, la noi ea va avea chiar mai puţine succese, dar va putea să slăbească poziţia unui rege catolic.

A fost deci o lipsă de tact politic din partea Scaunului papal de-a fi dat mână de ajutor pentru punerea în lucrare a unui plan ca acesta; am zis-o în rândul trecut şi o repetăm şi acum.

Papa ne împinge – din nefericire – spre Rusia şi sileşte pe un rege catolic să lupte de ‘mpreună cu noi contra bisericii al cărei fiu este – ori să se desparţă de-o ţară care l-a iubit şi-a fost totdeauna gata să-şi dea sângele pentru mărirea lui.

Astfel toată seria de fapte şi de combinaţiuni enumerate concurg în mod concentric pentru a ne dovedi că pasul pe care biserica Apusului o face în împrejurările de faţă în Orient este lipsit de tactul politic îndealtmintrelea atât de propriu acelei biserici.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„DACĂ VORBIM DE ADUNĂTURA…”] – de Mihai Eminescu [26 mai 1883]

Dacă vorbim de adunătura de parveniţi lacomi, ignoranţi şi maloneşti din care se compune partidul d-lui C.A. Rosetti,

„Pseudo – românul „ ne răspunde că: Naţiunea ar trebui să fie putredă de corupţiune pentru a suferi o asemenea stare de lucruri.

Negamus consequentiam.

Incult este poporul nostru – e adevărat – şi, pentru că e incult, se ridică gunoaiele sociale deasupra lui; corupt nu este încă.

Blestemul semidoctismului, a culturii superficiale consistă în admiterea formelor esterioare ale civilizaţiei fără a fi pătruns fondul şi ideile ei.

Un popor îşi selectează oamenii săi conducători după un principiu oarecare; acel principiu e fundamentum divisionis

, e punctul de vedere din care el judecă oamenii şi împrejurările. În evul mediu, când ţara trăia în războaie, vitejia era principiul în virtutea căruia un om se putea ridica din mijlocul poporului în sus; azi principiul în virtutea căruia oamenii ar fi să se ridice ar trebui să fie munca fizică şi cea intelectuală; dar munca, nu aparenţele muncii; producerea reală, nu specula, gândirea proprie, nu plagiatul, onestitatea, nu aparenţele onestităţii, virtutea, nu pretextarea virtuţii.

Dar pentru ca un popor să preţuiască, exact valoarea muncii fizice şi a celei intelectuale se cere un grad de cultură pe care al nostru nu-l are încă. O spunem încă o dată: naiv şi indolent ca toate popoarele tinere, se află în epoca cea mai rea, de tranziţie între barbaria sănătoasă şi cultura sănătoasă; judecata sa veche s-a dezechilibrat fără a fi înlocuită printr-o judecată nouă, deci înclină a lua aparenţele drept fond, a crede că d. C.A. Rosetti e român pentru că se numeşte „Românul” şi a-l crede patriot pentru că d-sa singur se proclamă patriot.

Astfel trădătorul numindu-se erou, plagiatorul, geniu, pungaşul mare financiar, panglicarul om politic, cămătarul negustor, speculantul de idei om cu principii şi speculanta de sineşi femeie onestă, judecata poporului nostru s-a falsificat din ce în ce şi, la formarea sferelor sale ideale, el a pierdut pretutindenea punctul de plecare sănătos, principiul genetic, fundamentum divisionis.

Atât de putred şi de mincinos e mediul pe care d. C.A. Rosetti l-a creat împrejurul său încât e de-ajuns ca cineva să intre în contract cu roşii, să vrea să voteze pentru un roşu, spre a deveni necinstit.

Fiindcă ne place totdeuna a ilustra teoriile noastre cu exemple concrete, vom cita scandaloasa alegere a d-lui Tache Giani la Dâmboviţa. Acest fost ministru de justiţie, acest om învăţat la Paris, de la care s-ar fi putut aştepta o corectitudine formală măcar în purtarea politică, ne dovedeşte pur şi simplu că e un speculant venetic, lipsit de orice scrupule, prin modul în care a fost ales.

Între alegătorii săi vedem: 17 funcţionari ai guvernului

2 alegători fără cens legal şi în fine, ca culminaţie: 6 alegători fără nici un cens.

De aceşti din urmă ne vom ocupa în special.

Întâi sunt cei trei fraţi Chrysenghis, nepoţi a d-lui Giani, câteşitrei cu studii făcute în străinătate, cărora cultura şi creşterea lor aleasă le-a permis a vota în conştiinţă pentru unchiul lor în virtutea unui act fals de cumpărătură a unui pământ al bisericii din comună Bâldana.

Apoi vin fraţii Dimitrie şi Scarlat Ghica – fiii d-lui John Ghica (sau a prinţului, cum [î]i place a se numi fostul bei de Samos). Aceşti d-ni nu posedă o palmă de pământ în Dâmboviţa şi cu toate acestea au votat ca proprietari ai unor părţi din Ghergani.

O probăm.

La tribunalul judeţului Dâmboviţa sunt înregistrate, în noiemvrie 1881, două acte de renunţare ale fraţilor Scarlat Ioan Ghica şi Dimitrie Ioan Ghica – identice în privirea formei, neidentice în privirea cuprinsului, căci prin fiecare din ele fraţii renunţă, în favoarea tatălui, la părţile lor respective din Ghergani. Iată actul nr. 592.

Act de renunţare

Subsemnatul Scarlat Ioan Ghica declar prin aceasta că moşia Crângul-lupului, care face parte din moşia Gherganii, ce se făcuse donaţiune mie de cătră părintele meu Ioan Ghica prin actul transcris de tribunalul Dâmboviţa la no…, astăzi de-a mea bunăvoie şi fără nici o rezervă 1 din parte-mi, în coînţelegere cu părintele meu, declar că renunţ la această donaţiune, considerându-se actul cu nul şi de nul efect.

Asemenea, ca procurator al d-lui Ioan Ghica, autorizat cu procură autentificată de tribunalul Ilfov, secţia de notariat sub no. 1292/ 81, declar că d. Ioan Ghica, convenind cu mine asupra renunţării ce fac la donaţiunea imobilului vorbit mai sus, acceptă această renunţare cu beneficiul ce-i acordă.

Spre credinţă s-a făcut acest act, care se va autentifica după cererea noastră de Trib. Dâmboviţa, făcând anotaţie şi în registru în care se află transcrisă donaţiunea.

(Semnat) Scarlat I. Ghica

În actul de renunţare no. 593, d. Scarlat Ioan Ghica, ca procurator al fratelui său Dim. Ioan Ghica, face o declaraţie analogă în privinţa moşiei Săbieştii, tot parte din Ghergani, ce-i fusese donată acestui din urmă.

Aceste acte, preţioase amândouă, sunt autentificate de Trib. Dâmboviţa. Declaraţia legală de autenticitate e semnată de prezidentul Nanu Giani, de d. A. Botea, de grefierul A. Stoenescu.

Actualul ministru plenipotenţiar din Londra, d. Ion Ghica, donase fiilor săi aceste părţi de moşie tocmai pentru ca ei să aibă dreptul de-a vota în colegiul I.

Vânzând însă moşia Boldul (din R. Sărat) ovreiului galiţian Solomon Zibalis, o avere dotală a trebuit asigurată în Ghergani, deci acele donaţiuni, făcute pentru a conferi drepturi politice, trebuiau desfiinţate, Gherganii descărcaţi de ele.

Odată însă donaţiunile nule şi de nul efect, dreptul politic rezultând din ele e asemenea nul şi de nul efect. Fraţii Scarlat şi Dimitrie de doi ani încoace nu mai aveau dreptul de-a vota în colegiul I de Senat şi Cameră la Dâmboviţa.

Iată la ce hal ajunge cine intră-n cârd cu C.A. Rosetti, Giani, Carada, Cariagdis şi cum i-o mai fi chemând. La escrocherie politică, la uzurpare de drepturi. Şi aceasta s-a ‘ntâmplat în judeţul în care-a trăit omul cel mai drept, duşmanul a toată necinstea şi a toată înşelăciunea, sfânt – adormitul renăscător al poporului românesc, Matei Vodă Basarab.

Iată cum se aleg revizioniştii la noi! Iată cum ţara vrea revizuirea! Iată cum, mână mânjind pe mână şi amândouă obrazul, Guliţă ajunge deputat al colegiului II de Dâmboviţa.

Acest deputat are obiceiul de-a cita des Englitera. „La noi, în Englitera, e aşa ş-aşa şi pe dincolo”.

Un ţăran din Ghergani găsise nişte ouă de cioară. „La noi, în Englitera, un asemenea ou costă 6 pân-la 7 franci.”

La noi, în România, sămânţa de ciorovină e mai ieftenă: dovadă mulţimea de pui zburătăciţi în Dealul Mitropoliei.

Asta e pozitiv.

Dar oare la voi, în… Englitera, votează cineva în colegiul I pe baza unor acte de donaţiune nule şi de nul efect? La voi, în… Englitera, fură cineva dreptul unui judeţ eminamente istoric de-a se reprezenta în Sfatul ţării în favorul unor venetici pripăşiţi ca Tache Giani? La voi, în… Englitera, Cariagdis [î]l cheamă pe lordul – mayor al Londrei, C.A. Rosetti pe şeful partidului liberal? La voi, în… Englitera, plebea Ţarigradului domneşte în toate şi peste toate?

„Ori te poartă cum ţi-e vorba, ori vorbeşte cum ţi-e portul”.

Daca la voi, în Englitera, predominarea îndelungată a onestei rase anglo – saxone şi ţinerea morţişă la tradiţiile trecutului, la legea şi limba strămoşilor, au făcut din acea ţară cea mai puternică din lume, tot astfel şi la noi, în România, predominarea poporului român, a tradiţiilor lui de drept şi istorice va duce această ţară la culmea puterii pe care i-au menit-o Dumnezeu.

Aşa e, d-le C.A. Rosetti !

Faceţi averi, vă creaţi gloriole de-o zi, vă credeţi mari în închipuirea d-voastră! Dar va veni o zi în care o uşoară suflare a pieptului acestei ţări va spulbera toată pleava din Bizanţ, în [care] nici prin vis nu va trece generaţiilor viitoare ca un

C.A. Rosetti a fost posibil măcar pe pământ românesc.

Precum marii şi înţelepţii egipteni, gonind pe hyxoşi, au nimicit orice urmă ce-o lăsase pe pământul sfânt al râului cu izvoarele necunoscute, tot astfel o generaţie mai bărbată va zdrobi toate urmele ce le faceţi pe acest pământ.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„CÂND ACUM CÂTEVA LUNI…”] – de Mihai Eminescu [24 mai 1883]

Când acum câteva luni de zile d. C. A. Rosetti trimise de la Paris poruncă către credincioasele şi supusele sale slugi din Dealul Mitropolii pentru revizuirea Constituţii, el denunţă colegiurile restrânse ca nişte focare de imoralitate şi de corupţiune.

Corupţiune! imoralitate! repetară d’ atunci pe toate tonurile vestalele de la „Românul”, care se vede că nu cunosc sau au uitat zicătoarea românească despre dracul care râde de porumbe negre. Corupţiune! imoralitate! răspund foiţele marelui partid al patrioţilor cu lefuri multe. Corupţiune! imoralitate! iată cuvintele care în discuţiunile zilei, după vechiul obicei al jurnalului d-lui Rosetti, au să ţie loc de argumente, de probe, de logică şi de bun simţ; ele vor înlocui vestitul: eşti austro – maghiar din 1868 şi bătaia de picior a consulului prusac, sau România aruncată la picerile contelui Andrassy din anii 1871-75.

Un lucru care totdauna a deşteptat mirarea noastră este dispreţul adânc pentru publicul cititor ce se dovedeşte în aceste procedări de polemică; nemărginita încredere ce are d. Rosetti în ignoranţa şi uşurinţa clienţilor „Românului”; desăvârşita lipsă de respect pentru acel popor cu care stă la vorbă, pe care pe faţă-l tămâiază, şi pe care-l numeşte suveran, dar pe care-n fapt [î]l batjocoreşte ca curtezanii de opere bufe pe regele Hurluberlu I-ul sau Cacatoes al XIII-lea.

Cum nu se teme ca nu cumva printre cititorii jurnalului său să se găsească vrun om în fire şi cu minţile întregi care să- şi zică: „Dar proşti ne mai crede d. Rosetti pe noi românii când vine de ne vorbeşte de compţiune şi imoralitate !” Cum poate să crează d-lui că noi, în această ţară, nu ne cunoaştem unii pe alţii? Că nu ştim cine este cinstit şi cine nu? Că n-am auzit unde se află stările scandaloase şi lefurile cumulate? În ce parte dezinteresarea şi în ce parte specula neruşinată a tot ce este mai sfânt?

Ne zice d. Rosetti: colegiurile restrânse sunt imorale şi corupte; colegiele numeroase sunt azilul virtuţii şi al independenţii.

Dar, pentru Dumnezeu, am înţelege aceste afirmări dacă legea electorală n-ar fi creat decât colegiuri restrânse; în lipsa unui punct de comparaţiune, iluziunile ar fi permise; şi am înţelege ca să se facă o încercare nouă, o experienţă a cărei rezultate fiind necunoscute încă ar putea da legitime speranţe de îndreptare a relelor existente.

Dar acesta este cazul? Oare cu legea din 1866 n-am experimentat şi colegiile numeroase ca şi cele restrânse, cele cu vot direct ca şi cele cu două graduri de votaţiune? Nu le cunoaştem pe toate? Nu le-am văzut funcţionând?

Ce ne zice d. Rosetti? Colegiurile restrânse sunt imorale; colegiurile numeroase sunt azilul virtuţii; colegiurile restrânse permit falsificarea voinţei naţiunii; cu colegiuri numeroase vom avea o adevărată reprezentaţiune naţională.

Şi, ca o ironie a destinului, tocmai în momentul când d. Rosetti ne făcea un tablou încântător al veacului de aur ce ne aşteaptă când vom avea numa colegii numeroase, tocmai a doua zi după apelul ce face alegătorilor coleg. [al] IV-lea ca să trimeaţă ţărani în sânul Adunării legiuitoare, colegiul cel mai numeros, colegiul ţăranilor, colegiul celor patru milioane de săteni, stâlpul şi temelia casei româneşti trimite în Cameră pe d. Ştefănică Belio la Teleorman, pe d. P. Grădişteanu la Tecuci, cum trimisese odinioară pe d. Oscar Eliat la Râmnicu Vâlcii. Iată adevăraţii reprezentanţi ai ţăranilor; iată adevărata espresiune a clasei muncitoare din România, adevăraţii propovăduitori ai regimului de virtute care va înlocui vechea corupţiune !…

Faţă cu sploziunea (ca să vorbim ca stiliştii de la „Românul” !) de ilaritate care izbucni la ştirea că sub regimul libertăţii alegerilor d. Ştefănică Bellio este alesul colegiului ţărănesc din Teleorman credeţi oare că „Românul” a rămas fără cuvânt? Nu: alţii poate s-ar fi încurcat în splicaţiunile lor; organul d-lui Rosetti îşi aduse aminte de vorba românească: „Nu crede bărbăţele ce vezi tu, crede ce-ţi zic eu” şi, fără nici o sfială, nici una nici două, el ne dărui nouă, opozanţilor, reapţionarilor, pe d. Ştefănică Bellio.

Dar vai! d. Bellio, socrul de ieri, de azi şi de mâine, reclama, se supăra: el şi răspunse scurt şi coprinzător: „D-le redaptor, rău m-aţi trecut între reapţionari şi antirevizionişti: sunt ultraliberal şi ultrarevizionist”.

Ai dreptate, d-le Ştefănică Bellio! Aşa e: noi românii suntem imorali, desfrânaţi. D-ta ai să ne îndreptezi. Nu ştim ce este munca, probitatea; o să ne înveţi d-ta. Lascar Catargiu, generalul Manu, G. Vernescu, Al. Lahovari, Gr. Păucescu, Al. Ştirbei etc. sunt nişte nenorociţi, corupţi şi corupători; o să-i faci dumneata oameni de treabă; ei reprezintă trecutul, d-ta eşti viitorul; ei au jefuit pe ţărani, [î]i vei apăra d-ta.

Du-te dar la Adunarea din Dealul Mitropoliei; nu vei mai avea nenorocirea d’ a găsi acolo pe acei oameni corupţi: ei au fugit şi v-au lăsat liberi să moralizaţi Ţara românească. Te vei întâlni acolo cu d, Petre Grădişteanu, reprezentantul ţăranilor din Tecuci; cu d. Stolojan, care a tratat în Cameră pe d. Skileru de cămătar care despoaie şi ruinează pe ţărani; cu Skileru, care a aruncat în faţa lui Stolojan milioanele câştigate în timpul ministeriului său; cu Mihălescu – warşawsky şi alţi atâţia, şi cu toţi împreună veţi lucra la regenerarea morală a Ţării româneşti; veţi stârpi corupţiunea şi imoralitatea; din ticăloşi şi necinstiţi ce eram până acum ne veţi face oameni de treabă…

Numai, pentru Dumnezeu! deşi ultraliberal şi ultrarevizionist, moderează-te puţin, ca nu cumva, din mult zel, să ne moralizezi prea mult şi să nu ieşim toţi după chipul şi asemănarea d-tale.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„PARTIDA ŞTEFAN BELLIO…”] – de Mihai Eminescu [21 mai 1883]

Partida Ştefan Bellio, C. A. Rosetti, Dimancea, Costinescu, Epurescu, ca să nu mai cităm decât cele mai mari ilustraţiuni ale ei, neîncetat a aruncat prin ziarul „Românul” invective opoziţiunii unite, care n-a priceput şi nu pricepe, n-a simţit şi nu simte, n-a preţuit şi nu preţuieşte binefacerile nespuse ale revizuirii constituţionale.

Aceşti îndărătnici nu vor să recunoască moralitatea şi curăţenia unei reforme electorale votate sub auspiciile de mai sus. În faţa neomeniei acestor retrograzi, organul d-lui Ştefan Bellio, C. A. Rosetti, Costinescu, Dimancea, Epurescu e tutti quanti, sleind se vede toate argumentele serioase, recurge şi la câteva glume de bun – gust, comparând pe senatorii şi deputaţii ce s-au retras din această nobilă şi onestă societate cu cuirasierii din Marea Ducesă de Gerolstein, foarte viteji în cuvinte, dar la luptă neajungând niciodată la timp. Mai întâi de toate, acei cuirasieri nu se află în Marea Ducesă de Gerolstein, dar în altă operetă bufă, numită Les Brigands (sau Tâlharii).

Daca d-nu Rosetti cita pe Corneille şi pe Racine, i-am fi iertat asemenea confuziuni, dar în materie de literatură bufonă [î]l credeam că-şi cunoaşte mai bine autorii clasici. Odată restabilită exactitatea citaţiunii, ne vom învoi şi noi cu

„Românul” a spune că opoziţia, care reprezintă după dânsul pe cuirasieri, într-adevăr poate prea târziu a sosit; de-aceea Les Brigands sau Tâlharii sunt stăpâni pe situaţiune şi au drept, o mărturisim şi noi, să râză de jandarmi, întocmai ca tovarăşii lor din opereta lui Offenbach.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„DIN CAUZA UNEI SELECŢIUNI…”] – de Mihai Eminescu [21 mai 1883]

Din cauza unei selecţiuni mărginite la un număr mic de indivizi, împreunată cu sleirea progresivă a productivităţii pământului pe care trăiesc, se nasc, mai cu seamă în locuri izolate de munte, guşaţii cretinizaţi – neaude – neavede-neagreul pământului, mai mult buşteni decât oameni. Atât organele simţurilor cât şi iritabilitatea musculară sunt degenerate la aceşti oameni: nici impresii din afară, nici motive dinlăuntru nu sunt în stare a-i mişca în mod normal.

Se vede că d. Ion Brătianu a comandat Chiriţopolilor săi ca cu asemenea indivizi să-i populeze simulacrul de Adunare din Dealul Mitropoliei; căci te trec fiorii când vezi menajeria ce se crede chemată a modifica legea fundamentală a ţării şi care în realitate n-a fost înjghebată decât pentru a se opera o lovire de stat.

Mulţi roşii sunt de-o decrepitudine fizică vădită; mulţi n-au două dramuri de creieri veritabili în cap; dar pentru cei mai mulţi cretinismul moral e semnul distinctiv al existenţei lor.

Nu avem deloc de gând de-a ne supăra pentru asta. Nimeni nu se mai supără pe bolnavii incurabili. Simptomele patente ne împing însă a scrie şiruri ca o încercare de studiu psihopatic nicidecum ca o apostrofă politică.

Cum să numim în adevăr pe aceste bipede cari n-au nici ruşine, nici onoare, nici remuşcare, cari, incapabile de bine şi adevăr, nu pot fi puse în mişcare de nici un motiv abstract şi uman, ci numai de nesaţiul pântecelui şi de viciile cari – i mănâncă pe la toate încheieturile?

Cine cunoaşte de ex. pe acest Dimancea, foarte mărginit şi foarte impertinent, care nu pricepe nimic şi s’ amestecă în toate, care nu-şi datoreşte cariera sa decât împrejurării că e nepot al d-lui Brătianu, cine cunoaşte pe Vilacrose, înţelepţit, precum am zis, în sacerdoţiul templelor Venerei vulgivage, pe ultrarevizionistul şi ultraliberalul d. Ştefan Belio, cunoscut pentru fel de fel de ultrarevizuiri de altă natură, cine cunoaşte pe luceferii negri Epurescu – fundescu, născuţi amândoi sub zodia ciorilor, şi vede această introlucare prezidată de cel mai fără de scrupul, cel mai cinic şi mai sofist dintre ei, de veneticul care plăteşte cu ură binefacerile patriei sale adoptive – n-ar mai fi adoptat-o! – acela îşi poate face o idee de situaţia în care se află omul cuvântător rătăcit din fatalitate în acea menajerie.

Închipuiască-şi cineva la ce rol ar fi fost redusă opoziţia rămânând în acea mişină.

Închipuiască-şi cineva că oameni oneşti şi serioşi erau trimişi acolo ca să vorbească – cu cine? Să convingă – pe cine?

Pe-un Dimancea, pe-un Epurescu, pe Vilacrose, pe dolichodactilul Costinescu, pe mucenicul Simeon?

E cu putinţă a vorbi cu asemenea oameni, necum a-i convinge? Sunt ei oameni? Sunt în stare să aprecieze un adevăr, să înţeleagă o idee, să simtă greutatea unui lucru, când ei n-au Dumnezeu, n-au scupule, n-au conştiinţă? Când nici o izbire morală nu mai e ‘n stare a-i face să roşească?

E ca şi când Laplace ar fi trimis să explice mecanica cerească şi ordinea divină a lucrurilor din lume înaintea unei adunări de idioţi !

Lucrul cel mai bun pe care opoziţia putea să-l facă era să nu recunoască această întrolucare, s-o părăsească înainte de-a se constitui. Ceea ce s-a făcut. Astfel oamenii mai întregi şi mai luminaţi din ţară au scăpat de sarcina penibilă de-a sta de vorbă şi de ceartă cu toată strânsura comună, ignorantă şi malonestă din care se compune majoritatea roşie. Mai au gust să înjure şi să întrerupă? Înjure-se încai ei în ei, înjure reciproc pe cei ce-au fost în stare a produce asemenea caricaturi morale cum sunt ei. Cu oameni în puterea cuvântului nu sunt vrednici să vorbească şi nu vor mai vorbi.

Şi d. Ioan Brătianu gândeşte să prefacă strânsura aceasta în Adunare ordinară? Va să zică vrea d-sa să mai domnească patru cinci ani cu o majoritate compusă din… scursăturile corupţiei sale administrative?

Nul şi neavenit e tot ce fac, tot ce zic aceşti oameni.

Puşcăria şi carantina propuse de fostul lor prezident de Consiliu şi fost prezident de Cameră, de fratele drept al actualului prim ministru, iată ce merită aceşti oameni, iar nu să dicteze legile unei ţări.

Zilnic hidoasa pocitură, precum numeşte nemuritorul Alecsandri pe reptilul care a muşcat ţara aceasta de călcâiul ei achilic, ne vine cu reţete revizioniste în „Pseudo – românul „, adecă ar vrea să discute. Ca şi când oameni ca pocitura, al căror creier, prin preformaţiune ereditară, e predestinat a produce neadevăr şi vicleşug, pot să discute cu noi onest şi fără sofisme vre-o cestiune din lume.

Bună-rea fie Constituţia, n-o discutăm cu oameni cari n-au dreptul de-a o discuta cu noi. Pact între ţară şi dinastie, Constituţia e un instrument de pace internă, întărit prin jurământul regelui, e proprietatea ţării. Numai reprezentanţii ţării, nu reprezentanţii lui Pelin şi Ţepeluş, au dreptul de-a o schimba. Nu avem a discuta cu furi şi gazde de furi preţul şi calitatea unor lucruri cari nu sunt ale lor.

Nu cei ameninţaţi cu puşcăria şi carantina de propriul lor şef pot modifica o iotă măcar din ceea ce constituie legământul între ţară şi Coroană. Nu apetiturile gaştei, pe care d. Ioan Brătianu însuşi a declarat în Senat a nu le mai putea sătura, pot să determine direcţiunea de mişcare a unei ţări cari a trăit şi s-a mişcat de la 1200 şi până azi, în timpi pe când cele mai multe din mutrele confiscate ale acestei introlucări se aflau încă peste Dunăre, încinse cu tei şi vânzând bragă.

Nu poate ţara aceasta, pururea liberă şi pururea vârtoasă prin caracterul poporului ei, să îngăduie a fi cretinizată cu de-a sila prin legi inspirate bilateral de demagogia cosmopolită şi de tendenţele absolutismului personal. Nu discutăm libertatea noastră şi a poporului nostru cu cârdul de ciori pe cari le-am emancipat. Între liber şi libert nu există punere la cale în privinţa dreptului public, căci condiţiile sunt absolut inegale. Cel dentăi n-are decât de pierdut, cel de-al doilea numai de câştigat.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„ÎNFIINŢAREA UNEI MITROPOLII…”] – de Mihai Eminescu [20 mai 1883]

Înfiinţarea unei mitropolii romano – catolice în Bucureşti ne-a dovedit fără îndoială o lipsă de tact din partea Scaunului papal.

Creştinii eterodocşi, mai ales cei de confesiune catolică, au fost în toate timpurile nu numai toleraţi, ci chiar şi îmbrăţişaţi pe pământul românesc. Vechea episcopie a Milcovului o singură dată a fost ameninţată, sub Despot Vodă Hercalidul, care nu era de legea ţării (ci calvin), s-a bucurat însă totdauna de protecţia Domnilor pământeni ai Moldovii. Tot astfel episcopia catolică din Târgovişte. De – asemenea guvernul imperial austriac, luând măsuri pe la începutul secolului trecut pentru strămutarea la Craiova a Scaunului episcopal de Nicopoli, n-a întâmpinat nici o rezistenţă în Oltenia. În timpul nostru, în sfârşit, biserica papală a înfiinţat în ţară mai multe aşezăminte de învăţământ, fără ca prin aceasta să fi deşteptat vreo prevenţiune în opinia publică a ţării. Ba, atunci când monseniorul Paoli a pus în lucrare proiectul său de a zidi o catedrală catolică în Bucureşti, românii ortodocşi au contribuit deopotrivă cu străinii catolici aflaţi în ţară pentru ca aceştia să-şi poată vedea cât mai curând dorinţa împlinită. Au fost dar românii atât de toleranţi încât au privit cu un fel de mulţumire cum încet – încet se organizează în mijlocul lor o biserică ai cărei membri sunt aproape toţi străini, a cărei preoţime e adusă din alte ţări, al cărei cap atârnă de o putere străină şi nu are datoria de-a se supune legilor ţării. Tari în credinţa lor, românii nu s-au temut de biserica papală şi-au respectat pe aceia cari, deşi eterodocşi, ţineau să se închine în felul lor.

Înfiinţind metropolia de la Bucureşti Scaunul papal i-a silit pe românii ce ţin la unitatea confesională a neamului lor să înceapă o luptă hotărâtă în contra bisericii catolice. Căci dintre două una: ori noua metropolie s-a înfiinţat fiindcă s-au sporit creştinii de rit latin în România – şi atunci e rău; ori s-a înfiinţat fiindcă se sperează că ei se vor spori pe viitor – şi atunci e şi mai rău. Interesul nostru naţional este ca noi şi numai noi să ne sporim în ţara pe care noi şi numai noi am apărat-o timp de veacuri, noi şi numai noi am pregătit-o prin curături pentru cultură; trebuie dar să combatem pe toţi cari lucrează în vederea unui element străin.

Dar lipsa de tact a Scaunului papal e mult mai gravă.

Moldova a avut trei Domni eterodocşi; unul a înfiinţat episcopia romano – catolică a Siretiului, altul şi-a dat silinţă să lăţească protestantismul în Moldova, iar despre al treilea, Gaspar Vodă Graţiani, care trecuse chiar (cu învoirea papei) la confesia ortodoxă, cronicarul zice următoarele: „Acest Gaspar Vodă niciodată post nu au avut, ci, pre ascuns, în toate posturile mânca carne.”

Popor ce veacuri de-a rândul a luptat pentru lege, românii au identificat religia cu naţionalitatea şi-i socotesc străini pe toţi cei ce nu sunt de legea neamului românesc, străini şi chiar mai puţin curaţi, mai prejos de noi. Ei totuşi au primit cu entuziasm pe Domnitorul de confesie romano – catolică. Ce-i drept, speranţa poporului român a fost, şi este, că dinastia întemeiată de acest Domn nu va fi catolică, ci românească, adecă ortodoxă; timp de şaptesprezece ani însă niciodată nu s-a simţit în ţară că avem domn eterodox. Chiar atunci când nu mai rămăsese nici un mijloc neiertat de care actualii consiliari ai Majestăţii Sale să nu se fi folosit ca să combată tronul, cestiunea confesională a rămas neatinsă. Nu ne aducem aminte ca binemeritatul literat Orăşanu să fi zis vreodată în vreuna din eminentele sale satire că Domnul e papistaş; nu s-a folosit de această armă, pentru că ştia că s-ar fi indignat chiar şi patronii săi, cari altfel aplaudau orice atac făcut contra tronului.

Înfiinţându-se metropolia catolică din Bucureşti, spiritul public al poporului român a trebuit să se schimbe şi astăzi e cu putinţă ca să se atace tronul din punctul de vedere confesional.

În toate timpurile, Scaunul papal i-a socotit pe principii catolici drept agenţi ai propagandei catolice.

Străbunii noştri au fost persecutaţi de către regii catolici ai Ungariei nu pentru că erau români, ci pentru că papa îi ameninţa pe regi cu escomunicarea dacă vor fi îngăduitori cu schismaticii. O mare parte din românii din munţii despre nord a părăsit, sub Bogdan Vodă Dragoş, patria lor, a Maramureşului, pentru că un rege catolic voia să le impuie confesiunea catolică. Fraţii noştri rămaşi în Ardeal au suferit veacuri întregi cele mai mari asupriri anume pentru că nu erau catolici. Habsburgii, luând stăpânirea asupra Ardealului, izbutesc în scurt timp a desfiinţa metropolia ortodoxă de la Alba-Iulia, pe-al cărei titular [î]l sfinţea de drept mitropolitul din Bucureşti. Prin asta produc între români dezbinarea confesională care i-a slăbit atât de mult. Tot acei Habsburgi, luând stăpânirea Olteniei, încep să organizeze propaganda catolică şi desigur ei ar fi izbutit să provoace o dezbinare confesională în Oltenia dacă Tractatul de Belgrad nu-i silea să se retragă.

Astăzi însă, după o sută şi cincizeci de ani, Scaunul papal urmează mai departe cu lucrarea începută atunci. Şi care este momentul ales pentru aceasta?

Avem un Domn romano -catolic şi cu părere de bine a fost primit în mijlocul nostru augustul moştenitor prezumptiv, al doilea Domn romano -catolic. Luând dar drept punct de plecare cele din trecut, Scaunul papal speră că protecţia de care s- a bucurat biserica papală până acum va fi şi mai întinsă pe viitor.

„Vom avea de astăzi înainte două biserici: una a ţării, alta a Curţii; doi capi bisericeşti, unul părinte sufletesc al ţării, iar altul al familiei regale şi a-l celorlalţi străini aşezaţi în ţară: între ţară şi dinastia este un abis netrecut.”

Astfel ar vorbi astăzi consiliarii Maiestăţii Sale (d. Câmpineanu de ex.) dacă s-ar afla în opoziţie şi n-ar lipsi a produce efectul dorit asupra mulţimii lesne de condus la care s-ar fi adresând.

Nouă însă, şaptesprezece ani de domnie ne-au dat convingerea că Maiestatea Sa a intrat în ţară cu hotărârea de a duce mai departe tradiţiunile bunilor Domni pământeni, ale lui Mircea şi Ştefan, ale lui Matei Basarab, tradiţiuni pre cari Constantin Vodă Brâncoveanu le-a sfinţit prin martiriul său; şi niciodată în timp de şaptesprezece ani nu am slăbit în această convingere, niciodată nu ni s-a dat ocazia să regretăm Domniile pământene.

Iar astăzi înfiinţarea metropoliei catolice din Bucureşti ne pune în nedumirire, pentru că ne cunoaştem adversarii şi ne temem ca un cumva ei, într-un viitor mai apropiat ori mai depărtat, să recurgă la armele de cari astăzi nu se folosesc pentru că sunt la guvern şi nu în opoziţie.

Metropolia romano – catolică a fost creată anume spre a slăbi poziţiunea dinastiei de Hohenzollern în România: ea este una dintre măsurile prin care Austro-Ungaria, în deosebit Ungaria şi mai îndeosebi poporul maghiar, voieşte să-şi asigura o înrâurire determinantă asupra popoarelor din Orient.

Coroana Ungariei este dată de un papă; cel dentăi rege al Ungariei a fost pus între sfinţi şi regii Ungariei toţi au fost maiestăţi apostolice. La anul 1526 coroana sfinţită a Sfântului Ştefan a trecut la Habsburgi, cari, chiar mai nainte de-a fi purtat această coroană fuseseră cavaleri ai papismului, pentru al căruia triumf s-au luptat în Germania, în Ţările de Jos, în Spania şi în Orient timp de veacuri îndelungate. Tradiţiile familiei de Habsburg, identice cu ale coroanei ungare, sunt dar acelea al căror fir se urmează acum prin România în Orient: metropolitul romano -catolic din Bucureşti este, întocmai ca prezidentul Comisiunii Mixte, un agent al puterii austro-maghiare.

Domnul Kállay, unul dintre cei mai însemnaţi oameni politici ai maghiarilor, cunoscător al stărilor de lucruri din Orient, ne-a spus acum câteva zile că poporul maghiar este menit a fi mijlocitor între Apus şi Răsărit.

Ideea nu e nouă, nu pentru întâia oară emisă. Acum vo cincizeci de ani, „cel mai mare maghiar”, comitele Szecheny, a scris o carte întreagă asupra ei. De-atunci încoa maghiarii îşi dau toată silinţa s-o vulgarizeze atât în Ungaria cât şi în Europa.

Dar în timpul din urmă convingerea că maghiarii sunt incapabili a împlini această misiune se răspândeşte în sfere din ce în ce mai largi. Popor turanic, ci nu sunt capabili a primi nefalsificată cultura rasei noastre şi, în acelaşi timp, n-au nici o legătură cu popoarele din Orient.

Întocmai dar precum papa a proclamat dogma infalibilităţii, pe când ea era pusă la îndoială de cătră catolici chiar, d-l Kállay proclamă că poporul maghiar e menit a duce cultura în Orient, când acest popor însuşi începe a se îndoi mult şi bine despre capacitatea lui în această privire.

Opintirile ce le face guvernul Ungariei spre a zădărnici încercările de dezvoltare a popoarelor nemaghiare sunt pentru omul cu judecata limpede tot atâte dovezi că maghiarii sunt un popor ce se simte ameninţat în existenţa sa.

Aceasta ne-o mărturisesc maghiarii înşişi, atât prin ziarele lor cât şi în Parlament.

În acelaş timp d-l Tisza îşi dă toată silinţa să câştige o înrâurire determinantă asupra bisericii sârbeşti din Ungaria. Actualul mitropolit sârbesc din Carlovăţ e numit şi impus. Acum câteva săptămâni acest mitropolit a consacrat pe mitropolitul anticanonic din Serbia, iar mai zilele acestea d-l Tisza, primind o deputaţiune a bisericii sârbeşti, accentuează rangul de patriarh al mitropolitului sârbesc de la Carlovăţ.

Sinodul „patriarhal” se va întruni aşadar pe viitor la Buda-Pesta şi aici se va muta mai curând ori mai târziu şi scaunul

„patriarhal”.

Maghiarii au dar relaţii cu Orientul, căci al doilea patriarh e la Buda-Pesta, iar jurisdicţiunea acestui patriarh se întinde peste otarele Ungariei, deocamdată până în Serbia liberă, unde el a consacrat pe actualul mitropolit al independentului regat sârbesc.

Aceste relaţii cu popoarele din Orient sunt însă mai mult ori mai puţin problematice: maghiarii voiesc să aibă relaţii directe şi de câţiva ani încoa ne-o spun mereu prin foile lor. Mitropolia romano – catolică înfiinţată acum din nou e menită a le crea aceste relaţiuni.

Aceasta o vor maghiarii şi tot aceasta o voieşte şi dinastia Habsburgilor.

Răspândirea confesiunii romano – catolice a fost pentru Casa de Austria în toate timpurile o cestiune de putere, mai ales astăzi. Căci tot pe temelii confesionale se poartă lupta care de aproape trei sute de ani s-a încins între cele mai însemnate două dinastii din Germania, cea de Habsburg şi cea de Hohenzollern. Această luptă se urmează în Germania sub forma de „Kulturkampf „, iar la noi se începe acum prin înfiinţarea mitropoliei catolice. Politica Habsburgilor se bifurcă în următoarea dilemă: ori izbutesc să propage catolicismul în România – şi atunci şi-au ajuns scopul – ori întâmpină o rezistenţă hotărâtă la români, şi atunci înstrăinează ţara de domnul ei, care e un Hohenzollern, şi atunci au ajuns un alt scop, tot atât de important.

Nu-i vom învinovăţi pe maghiari, nici pe Habsburgi, pentru această politică agresivă: orişicine e răspunzător înaintea istoriei de mjiloacele cu cari ‘şi urmăreşte scopul şi nu anticipăm nici mersul, nici părerea istoriei.

Repetăm însă: a fost o lipsă de tact din partea Scaunului papal de a da mână de ajutor la punerea în lucrare a acestui plan. Căci, provocaţi fiind, noi vom fi datori a ne apăra şi biserica papală va pierde poziţia pe care a avut-o până acum în ţara noastră. Nu tăgăduim că Austro-Ungaria va putea găsi situaţiuni în care ne va impune ceea ce pân’ acum am dat de bună – voie; un lucru însă nu va putea să ni-l impuie nici o putere din lume: bunăvoinţa cu care i-am întâmpinat pe catolici pân’ acum. Aceasta au pierdut-o, ni se pare, pentru totdeauna. Din ziua în care s-au făcut complici unei acţiuni îndreptate contra dinastiei şi contra neamului românesc au pierdut orişice drept la simpatiile noastre, ne sunt deopotrivă cu păgânii şi cu toţi cei fără de lege.

Noi, poporul latin de confesie ortodoxă, suntem în realitate elementul menit a încheia lanţul dintre Apus şi Răsărit; aceasta o simţim noi înşine, se simte în mare parte de opinia publică europeană, aceasta o voim şi, dacă dinastia va împărtăşi direcţia de mişcare a poporului românesc, o vom şi face.

Oricât de adânci ar fi dezbinările ce s-au produs în timpul din urmă în ţara noastră, când e vorba de legea părinţilor noştri, care ne leagă de Orient, şi de aspiraţiunile noastre, care ne leagă de Occident şi pe cari sperăm a le vedea întrupate în dinastie, vrăjmaşii, oricari ar fi ei, ne vor găsi uniţi şi tot atât de tari în hotărârile noastre ca şi în trecut.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„SILA MORALĂ…”] – de Mihai Eminescu [17 mai 1883]

Sila morală pe care-o produce menajeria de curiozităţi zoologice din Dealul Mitropoliei ne face să ne ‘ntrebăm cu drept ce caută acolo o seamă de oameni de o reputaţie curată şi mai cu seamă la ce mai reclamă asupra monstruozităţilor din aşa-numitele alegeri puse la cale de Ţepeluş, Pelin et Compania?

La ce urechi se adresează bunăoară fraza:

Votarea pe faţă a domnului prefect Chiriţescu este în toate privinţele condamnabilă şi neadmisă de lege.?

Ca şi când într-un singur judeţ din ţară alegerile n-ar fi fost făcute sub exercitarea unor acte în toate privinţele condamnabile.

Ca şi când mai există lege în ţara aceasta.

Ca şi când adunătura acestei majorităţi ar fi consistând din alţi indivizi decât din cei numiţi de oameni ca Chiriţopol şi Simulescu.

Unde e sancţiunea acestor descoperiri? Cine să le judece?

Filitis Ciungu, care-a frustrat pe ţărani de posesiunile lor ereditare, care a plătit cu bani voturile ce i s-au dat acum? Vilacrose – ales de Simulescu – individ cretinizat în templele Venerei vulgivage?

Dioscurii emancipaţi Epurescu – fundescu? Dolichodactilul milionar Costinescu?

Aceste vase prin care o societate coruptă îşi scurge urâciunea şi decrepitudinea morală au ele măcar o umbră de înţelegere pentru adevăr, o umbră de apreciare în materie de drept şi de morală?

Locul de reflecţie ce li se cuvinte acestora este, după cuvântul sfânt al d-lui Dimitrie Brătianu, puşcăria pentru unii,

carantina pentru alţii.

Ei bine, înaintea acestei puşcării, numită astfel de chiar cel ce-o prezida, înaintea acestei carantine zoologice pline de contagiul malonestităţii şi a minciunii mai vine cineva să arate nelegiurile din alegeri; înaintea lor, cari nu sunt decât gangrena produsă de acele nelgiuri? Dar trebuie să fie cineva budist pentru a crede că Dumnezeu n-a putut fi cu totul nedrept şi c-a putut să pună şi în putrefacţie o scânteie de adevăr. Omul pozitiv ştie că cretinizarea morală exclude orice sentiment de bine şi orice putere de judecată dreaptă şi că numai cele două institute recomandate de d. Dimitrie Brătianu pot scăpa societatea română de asemenea creaturi.

Numai exempli gratia cităm aci povestirea alegerilor din Galaţi făcută de d. Nicu Catargiu. Acest bărbat bătrân şi onest şi-a făcut naraţiunea sa simplă fără a avea o umbră de speranţă măcar de-a vedea invalidate, în urma descoperirilor sale, vreuna din aşa-numitele alegeri.

Numai pentru a ilustra cuvintele mesajului:

„… mulţumesc ţării pentru liniştea şi ordinea ce-au domnit pretutindeni în tot timpul perioadei electorale…” Reproducem în cele următoare descrierea alegerii din Galaţi.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro

 




PARIS, 19 MAI – de Mihai Eminescu [10 mai 1883]

„Journal des debáts „, constatând strălucita izbândă electorală a cabinetului român, recunoaşte că rivalităţile partidelor şi dislocaţia parlamentară făcuse trebuincioasă revizuirea Constituţiei. Acest ziar adaogă:

Ameninţată deodată de Austria şi Turcia, izolată în nişte state slave din Balcani, România nu poate evita numeroasele primejdii ce o înconjură decât cu condiţia ca să reducă la strictul minimum luptele parlamentare şi de a da un ajutor devotat cabinetului I. Brătianu.

(Iată o apreţiere care va unge la inimă pe patrioţi, N.R.)

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„EXISTĂ DOUĂ FELURI DE ARGUMENTE…”] – de Mihai Eminescu [7 mai 1883]

Există două feluri de argumente, unele ad rem, cari afirmă sau neagă însăşi esenţa lucrului în discuţie, altele ad hominem, cari sunt pe deplin valabile pentru persoana căreia te adresezi. Pentru catolic bunăoară e îndestul de a cita autoritatea papei, dacă el crede în ea, pentru a înfrânge observaţiunile ce ni le-ar face; pentru-un moametan e destul a cita Coranul. O vorbă a papei, un citat din Coran sunt în cazul acesta argumente pe deplin valabile pentru oamenii cu cari discutăm şi, dacă ei neagă ceea ce noi cităm textual de ex., atunci sunt de rea credinţă şi nu merită să discutăm cu ei.

S’ ascultăm înainte de toate unele argumentaţiuni ale „Românului”.

Daca s-au comis ilegalităţi în alegeri am zis şi o repeţim:

Culpa este a celor ce s-au supus acestor ilegalităţi.

Culpa este a celor ce nu le-au constatat, nu le-au denunţat justiţiei, nu le-au înlăturat prin puterea unirii celor mai mulţi pe terenul legalităţii.

Argumentaţiunea aceasta e [de] tot hazul.

Daca Ilie Ţepeluş i-a spart capul cuiva cu ghioaga plumbuită, culpa nu e a lui Ţepeluş, ci a celui ce s-a lăsat să-i spargă capul.

Daca un subprefect mână pe delegaţi la alegeri ca pe vite la tăietoare, culpa nu-i a subprefectului, ci a delegaţilor.

Daca un primar fură biletele autentice din urne şi le înlocuieşte cu altele false, culpa nu-i a primarului, ci a biletelor cari s-au lăsat a fi furate.

Daca un pungaş şterge ceasornicul din buzunar, culpa nu-i a lui, ci a ceasornicului.

Argumentaţia „Românului” e absurdă; e bună pentru triburile sălbatice, unde toţi cată să se apere în contra tuturor şi mai cu seamă în contra acelora cari s-ar constitui în bandă guvernamentală.

Într-un stat ca oamenii cei întâi chemaţi a păzi cu sfinţenie legile după înţelesul şi litera lor sunt guvernul şi organele lui. Când guvernul le calcă, când organele lui îşi bat joc de legea electorală şi de voinţa alegătorilor, când de sus porneşte nelegiuirea, corupţiunea şi presiunea, puţini vor fi cei în stare să reziste, cu atât mai puţini cu cât statul va fi mai centralizat, cum e al nostru, cu cât va dispune de mai multe funcţii, cum dispune al nostru, cu cât se va fi schimbat într-un azil de nevolnici reversibili, fizici şi intelectuali, tot ca al nostru.

Dar imputarea „Românului” e un cerc vicios. Pentru a constata, a denunţa, a înlătura ilegalităţile ai nevoie de autorităţile publice. Cetăţeanul le sesizează pe ele; ele legalizează semnăturile, ele fac cercetările legal valabile. Dar când ele sunt amestecate până peste urechi în alegeri, când agenţii administraţiei şi ai justiţiei sunt tocmai ei aciia cari formează şi dirig bande de bătăuşi, când tocmai ei sunt cei cari falsifică alegerile de la un capăt al ţării la altul, cui să te adresezi cari să dea valoare oficială constatărilor sau denunţărilor de abuzuri?

Cetăţenii din Galaţi i-au depeşat d-lui prim ministru curat:

Alegeţi deputat pe cine vreţi, dar, pentru numele lui Dumnezeu, cruţaţi-ne viaţa, d-le prim ministru !

În asemenea împrejurări mai e cu putinţă de-a înlătura prin unire bandele de ucigaşi?

Când însă guvernul, cu tot aparatul său de oameni, calcă sistematic legile în picioare cu unicul scop de a falsifica voinţa alegătorilor la opiniunea cărora pretextează a apela, când el nu aşteaptă în linişte să vază care-i opinia alegătorilor, ci voieşte ca, cu de-a sila şi în ruptul capului, să iasă din urne partizanii unor idei preconcepute, e evident că el face o lovitură de stat în toată forma, el este acela care dă cetăţenilor exemplul dispreţului legilor; că el, cel chemat a le păzi, este cel dentăi care le calcă în picioare, dând astfel lumii întregi dreptul de a le călca asemenea. Revoluţiunea de sus, nelegiuirile de sus justifică revoluţiunea şi nelegiuirile de jos.

Dar să ne întoarcem de unde – am plecat.

Se poate ca noi să nu fi demonstrat îndeajuns de clar pentru inteligenţa redactorilor „Românului” infamiile comise cu ocazia acestor alegeri; se poate asemenea ca argumentarea noastră să nu fie concludentă pentru a dovedi că Adunările ce se vor convoca sunt legalmente incapabile de-a rezolva cestiunea revizuirii. Catolici fiind confraţii, le trebuie un edict al papei, maometani fiind, vor pasaje din Coran. dacă ceea ce noi zicem nu obligă pe „Românul” de – a – şi schimba opinia, ceea ce zice organul d-lui Dimitrie Brătianu, fratele ministrului prezident, va fi desigur un adevăr indiscutabil pentru confraţi, de vreme ce – la venirea acestui bărbat din Constantinopol – era privit ca unicul ce rămăsese credincios drapelului liberal, unicul care era cheia bolţii partidului.

Ei bine, d. Dimitrie Brătianu, indignat de candidaturile oficiale, a stigmatizat la Argeş purtarea ministeriului, adecă a frăţâne-său, declarând că „nu primeşte a reprezenta judeţul Argeş cu preţul candidaturii oficiale”.

Iar „Naţiunea” de la 5 mai cuprinde următorul memorabil pasaj:

S-a, zis de multe ori că Constituţiunea noastră a fost un compromis şi, plecând d’ aci, unii susţin că, împrejurările ce esistau la 1866 nemaiexistând astăzi, a sosit timpul d’ a modifica dispoziţiunile cari au fost rezultatul compromisului.

Nu suntem de această părere.

La popoarele libere Constituţiunile nu pot fi decât nişte compromise, căci trebuie să aibă în vedere toate interesele, atât acelea ale majorităţii cât şi ale minorităţii. La noi n-a fost, nici nu este cestiune de carte (decretate de guverne absolute ori de autocraţi ). Aci naţiunea, prin mandatarii săi speciali şi împreună cu tronul, îşi regulează legea legilor.

Este dar absolut ilegitimă o modificare constituţională ce s-ar face de un singur partid sau de-o coterie ce ar impune ţării pe mandatarii ei prin presiune şi ingerinţă electorală.

O asemenea revizuire a pactului fundamental ar constitui un act ilegal şi în contradicţiune cu principiele primordiale ale sistemului parlamentar şi constituţional întru – un stat democratic ca al nostru.

Prin urmare este datoria atât a opoziţiunii cât şi a adevăraţilor liberali d’ a nu se face complicii unei revizuiri constituţionale ce s-ar vota de o Cameră constituantă care nu reprezintă decât voinţa atotputernică a guvernului.

Coranul a vorbit.

O modificare a Constituţiei făcută de un singur partid e absolut ilegitimă. Ea ar fi un act ilegal.

E datoria adevăraţilor liberali de a nu se face complicii revizuirii. Nu poate fi cineva complice decât la crime.

E o crimă a revizui Constituţia în asemenea împrejurări.

Nu noi o zicem; d. Dumitru Brătianu, care fără ‘ndoială e un adevărat liberal, proclamat ca atare de „Românul”, este cel ce spune acestea.

Pe catolici [î]i convingem cu cuvintele papei, pe maometani cu Coranul. Oare confraţii de la „Românul” nu sunt obligaţi a da crezare cuvintelor „Naţiunii”? Cuvintelor fostului lor prezident de Cameră, fostului prezident de Consiliu, fratelui ilustru al ilustrului Ioan Brătianu? Da, după toată probabilitatea omenească vor da crezare şi minune ar fi dacă d. C.A. Rosetti nu s-ar convinge de puternicele cuvinte de mai sus: că ilegitimă, ilegală e o revizuire votată de o Cameră „care nu reprezintă decât voinţa atotputernică a guvernului”.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



APOSTOL MĂRGĂRIT – de Mihai Eminescu [5 mai 1883 ]

„Journal d’athčnes „ primeşte din Salonic ştirea că Apostol Mărgărit e pus în temniţă. Haina dare de seamă a organului grecesc e următoarea:

Faimosul Apostol Mărgărit, care şi-a câştigat o tristă notorietate speculând românismul, a fost adus în lanţuri din Monastir (Bitolia ) şi a fost internat imediat în închisoarea guvernului. Cuvântul exact pentru care acest renegat al elenismului a fost arestat şi întemniţat nu se ştie încă. Se zice cu toate astea că el însuşi ar fi provocat arestarea şi întemniţarea sa, pentru a amăgi cu mai multă dibăcie încă pe acei români cari, din Bucureşti, visează la românizarea greco – românilor (?!) din Macedonia şi pentru a obţine alte sume de bani. Se adaogă asemenea că se aşteaptă trimiterea a sume mari din Bucureşti, cari vor servi să cumpere autorităţile otomane pentru ca ele să elibereze pe acest cavaler de industrie.

Aflu asemenea din scrisori primite din Bitolia că acest îndrăzneţ speculator călătorea prin satele locuite de greco – români, le povestea sătenilor izbânzile românilor de la Plevna şi-i invita de-a alege câte-un băiat din fiece sat şi de a-l trimite la şcoala militară din Bucureşti. Terminându-şi studiile, aceşti tineri vor putea să se întoarcă în satele lor, unde se vor pune în capul concetăţenilor, pentru a-i conduce în război în contra turcilor (?!) cu scopul de-a uni Macedonia cu România (? !). dacă aceste informaţii sunt exacte, nu mai e îndoială că faimosul emisar, în loc de-a fi stricăcios elenismului, e şi mai stricăcios românilor, a căror bună credinţă o esploatează prin asemenea insanităţi.

 

Expresia de greco-român e atât de improprie ca şi afirmarea că iedul e fiul zimbrului. Nu există greco-român, precum nu există greco – spaniol sau greco – englez. Românii din triunghiul tracic sunt tot atât de români şi tot aşa de puţin greci ca cei din Maramureş de ex. E o viclenie comună a numi pe-un popor radical deosebit de cel grecesc ba grec vlahofon, ba greco-român, ba câte toate. Ca şi când cercetările unui Miklosich, Tomaschek, Thunmann şi alţii se pot escamota prin neadevăruri greceşti. Greco-român şi por’-de câine sunt combinaţii ibride de noţiuni diametral opuse şi au aceeaşi nuanţă de înţeles ironic. Ori e cineva grec, ori e român; una din două: amândouă deodată nu poate fi nimenea.

Dar articolul foii greceşti nu e, precum se poate vedea, decât o denunţare spre a ponegri pe Apostol Mărgărit în faţa autorităţilor otomane. Rolul de denunţător [î]l ia asupră – şi corespondentul din Salonic al foii greceşti, un rol pentru care nu invidiem pe greci, înclinaţi îndealmintrelea din natură la asemenea onorabilă ocupaţie.

Denunţarea, voind a fi vicleană, nu e decât absurdă.

A trimite băieţi la şcoală militară din Bucureşti şi a crea din ei cadre în contra turcilor pentru a uni Macedonia cu România e o aserţiune atât de încornorată încât nimeni nu e îndestul de simplu de-a o crede.

Dar a trimite băieţi în şcoala militară şi a face din ei ofiţeri cari să lupte alături cu turcii în contra grecilor, când acestora le-ar veni pofta să realizeze harta etnocratică a d-lui Paparrigopulos, iată o idee cu mult mai probabilă, pe care-o recomandăm tuturor macedoromânilor.

Nu unirea cu România o vrea cineva, ci concordia deplină între albaneji, turci şi macedoromâni, pentru a apăra patria lor tracică de apetiturile de cucerire din Atena.

Foaia afirmă despre Apostol Mărgărit că speculează românismul. dacă Mărgărit ar fi grec, am crede-o. Am crede că face acolo ceea ce un C.A. Rosetti face aci, la noi: speculă cu toate ideile şi cu toate sentimentele. Chiar numele etnic al poporului nostru e o marfă pentru acest venetic ce se vinde cu 20 de bani numărul. Dar Mărgărit fiind român, avem cuvânt a admite că e de bună credinţă.

Pentru noi nu există îndoială că acei cari fac pe spionii chiar gratis şi fără nici un interes, de vreme ce e în natura lor de-a o face, trebuie să-l fi denunţat în mod mincinos pe Mărgărit, inducând în eroare bună credinţa autorităţilor turceşti. Turcul, neâncrezător din cauza multelor nenorociri ce-au căzut asupra patriei lui, înclină lesene a se crede trădat, pe când adevăraţii, perpetuii, statornicii trădători ai Împărăţiei otomane au fost şi sunt pân-în ziua de azi, în cele mai multe cazuri grecii. Chiar ambasadori ai Porţii de naţionalitate greci au trădat fără mustrare de cuget interesele suveranului lor căruia-i depuseseră jurământ de credinţă.

Graeca fides nulla fides.

Românii Peninsulei Balcanice sunt cunoscuţi din evul mediu ca romaioctoni, ca esterminatori de greci. Pentru a fi ceea ce au fost părinţii lor n-au nevoie de alt decât să rămâie români. Cineva nu poate renega ceea ce nu-i al său; un român nu poate renega elenismul; el nu se poate decât lepăda de ceea ce nu numai nu e al său, dar e diametrul opus întregei lui naturi. Abia există în lume vreo deosebire mai mare decât între caracterul drept şi deschis al românului şi cel pervers şi parazitic al grecului.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„DUPĂ CE ILIE ŢEPELUŞ…”] – de Mihai Eminescu [5 mai 1883]

După ce Ilie Ţepeluş, Ion Pelin şi Vasile Bojoacă au demonstrat cu ghioagele plumbuite cetăţenilor din Galaţi că e bună revizuirea şi după, ce au spart opinia adversarului de ‘mpreună cu capul, „Românul” mai citeşte asupra celor stâlciţi moliftele mari de „ducă-se pe pustii”. Vorba ceea: unde-i doare pe ei, unde-i pipăie d. C.A. Rosetti?

După ce de la un capăt al ţării la celălalt s-a petrecut în aceste alegeri toate presiunile şi infamiile câte sunt numai cu putinţă, după ce lista de alegători n-a fost în cele mai multe judeţe decât o listă de funcţionari, după ce s-au introdus în liste oameni cari n-au dreptul de a vota, după ce, în ajunul alegerilor, s-au făcut nenumărate schimburi în funcţiuni numai pentru a obţine voturi în favorul guvernului, după ploaia de decoraţii, după bătăi şi schingiuiri, după ce în toată ţara secretul votului a fost o minciună şi alegerile s-au făcut în condiţii diametral opuse legilor în vigoare, încât cele mai multe sunt lovite de nulitate, după ce în sfârşit aceste alegeri n-au fost decât o lovitură de stat îndeplinită prin brutalitate şi corupţiune, „Românul” ne cântă că ţara s-a esprimat în libertate şi voieşte revizuirea:

Noi zicem că (colegiile I şi II) au voit s’ afirme că simt trebuinţa de a se întruni cu confraţii lor proprietari din este două colegii, fiindcă cunosc că este între dânşii deplină identitate în idei şi interese.

Se ‘nţelege.

La Suceava, unde din 166 de alegători 98 sunt funcţionari, interesele celor 68 de alegători independenţi şi ideile lor sunt identice cu a celor 98 de lefegii ai bugetului. La Râmnicul Vâlcii, unde din 34 de voturi obţinute de candidatul guvernului 27 erau ale lefegiilor, interesele şi ideile protejaţilor Simulescului sunt identice cu interesele proprietăţii istorice.

În realitate secretul loviturii de stat a d-lui Brătianu consistă într-aceea că a prefăcut într-o sumă de judeţe majoritatea alegătorilor în funcţionari, că logofătul Coate goale, individul cu patru clase primare şi un curs de violoncel, Caradaua vulgară e stăpânitoarea României moderne. Aceste clemente cari n-au nimic şi nu ştiu nimic, cari fug de muncă ca diavolul de tămâie, acestea constituie cadrele şi armata marei partide naţionale liberale.

A le asigura acestora stăpânirea deplină în România este scopul loviturii de stat. Un stat guvernat de Coate goale şi Zgârie – hârtie e însă un stat pierdut. Cinic, meschin vânător de cumul şi câştig, ilicit înlăuntru, slugarnic în afară, acest element al unei biurocraţii inepte, ignorante şi comune este nu numai rămăşiţa, dar totodată matca în care se puieşte cea mai stângace din toate formele de guvernământ: absolutismul.

Daca e vorba de vigoarea organică a unei comunităţi omeneşti, e mai bine ca aceasta să fie un trib de ciobani liberi, fără cultură, pururea gata de luptă, mai bine un trib de mulgători de iepe, cutreerând deşerturile, migrând de-a lungul râurilor, ademenit de constelaţiile de la amiazăzi, decât o turmă de oameni guvernată de un roi de coate goale în care paragrafii reglementelor traduse din franţuzeşte se bat în capete şi unde totul, demnitatea omului şi a statului, să atârne de judecata unui imens număr de cioclovine bugetare.

Da! O lovire de stat este; o lovire de stat executată de paraziţi în contra elementelor producătoare şi cu rădăcini în această ţară; o lovire făcută în interesul străinilor, cari se vor bucura văzându-ne de-a pururea condamnaţi a fi conduşi de Simuleşti, Chiriţopoli şi Cercheji; o lovire de stat în care Caradaua comună şi Seruriul comun va domni de mână cu Ilie Ţepeluş şi Ion Pelin; o lovire de stat impertinentă în jos, umilită şi linguşitoare în sus, lovirea de stat a ciocoiniciei speculante şi invidioase în contra tuturor elementelor libere şi producătoare ale acestei ţări.

Daca revizuirea se va face, libertatea s-a dus din România. Verba docent, exempla trahunt. Degeaba am mai predica evangelia libertăţii; nu va mai fi materialmente cu putinţă ca naturi independente şi întregi să poată sparge pătura de slugi ale guvernului, slugi cari, dacă ar îndrăzni să voteze în contra candidatului oficial vor fi imediat date afară, după cum zice Chiriţopol.

Şi caractere libere nemaiputând pătrunde, ele nu vor mai putea servi de prototip şi de exemplu purtării politice a poporului. Paguba produsă neatârnării caracterelor este însă atât de mare şi de esenţială încât n-am mai vedea nici un mijloc de a restitui această pierdere. Deja lumea îşi adaptează moravurile după virtuţi patente ca acelea ale unui P. Grădişteanu sau Costinescu! Îşi poate închipui cineva ce va fi când numai asemenea virtuţi în discompunere vor reprezenta cariatidele ce susţin bolta moralei şi demnităţii publice.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro



[„CÂND OPOZIŢIUNEA…”] – de Mihai Eminescu [3 mai 1883]

Când opoziţiunea a ‘ncercat, în Senat şi în Cameră, să implore pe M. Sa Regele a garanta libertatea alegerilor ea a avut fără îndoială cu