Theodor Codreanu: Eminescu şi canonul occidental 

Indiscutabil, Mircea Cărtărescu are talent literar, o imaginaţie lexicală debordantă şi strălucitoare, însă această strălucire seamănă, din nefericire, cu un splendid joc de artificii.

Theodor Codreanu

Canonul literar, spune Harold Bloom, este alcătuit din singularităţi, nicicum nu se naşte din energii sociale, cum credea Gherea, marxistul. Iar singularitatea nr. 1 în vremea primei bătălii canonice, recunoscute ca atare de Nicolae Manolescu în Istoria critică a literaturii române, era Eminescu, după care veneau alte singularităţi canonice: Caragiale, Creangă, Maiorescu, Slavici. Toţi aceştia l-⁠au recunoscut ca întâi-⁠stătător pe Eminescu, gloria lui Maiorescu constând îndeobşte din crearea canonului la modul conceptual. Definitivează edificiul în anul morţii tragice a poetului, în cel mai consistent studiu critic al său, Eminescu şi poeziile lui. Acest studiu, dincolo de unele aprecieri erodate de timp, înseamnă recunoaşterea fiinţării canonului estetic naţional: „Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al 20-⁠lea sub auspiciile geniului lui, şi forma limbei naţionale, care şi-⁠a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vest­mântului cugetării româneşti.”1

Canonizarea lui Eminescu este cheia de boltă a carierei de critic literar a lui Titu Maiorescu. Deşi o ştie prea bine, Nicolae Manolescu îşi începe de aici propria contradicţie. Din promotor al canonului, el se transformă, în chip neaşteptat, în ideolog mascat al Şcolii Resentimentului, care şi-⁠a făcut un titlu de glorie din distrugerea canonului, arată Bloom. Criticul român s-⁠a pomenit brusc prizonier al vechilor ideologi marxişti ai canonului proletcultist sublimat într-⁠o falsă aureolă a esteticului de după „obsedantul deceniu”. Unul dintre campionii „deconstrucţiei” canonului naţional a fost Z. Ornea. Lui i s-⁠a alăturat şi Nicolae Manolescu, patronând împreună, spre exemplu, faimosul nr. 265 al Dilemei din 1998. Şi mai stranie a fost alăturarea la resentimentari a lui Petru Creţia, devenit şi el un captiv al ideologiei post­moderniste. Împreună, ei şi-⁠au propus să distrugă ceea ce au numit mitul poetului naţional, sintagmă consacrată de G. Călinescu, nuanţată mai înainte de Nicolae Iorga în „expresia integrală a sufletului românesc”, iar după al doilea război mondial de Noica prin „omul deplin al culturii româneşti”. Friedrich Nietzsche şi Ernest Robert Curtius au afirmat lucruri similare despre Goethe şi în acest mod îl receptează ca autor canonic de prim rang şi Harold Bloom. Se mai pot adăuga şi alte formule memorabile, precum cea a lui Dimitrie Vatamaniuc: „Coloana infinită a spiritualităţii noastre naţionale”. Sau Ilie Bădescu: personalitatea eponimă a culturii româneşti2. Curios că „demitizarea” canonicităţii eminesciene se face fără argumentele estetice ale canonului, împotmolindu-⁠se într-⁠o penibilă sofistică, fals aureolată cu o „exigenţă” critică îmbrăţişată, în ultimii ani, de tot mai mulţi resentimentari.

„Argumentul” dintâi al distrugătorilor de canon este că noţiunea de „poet naţional” (iar de aici şi celelalte formule amintite) nu funcţionează în literaturile occidentale şi, în consecinţă, ar fi o invenţie a naţionaliştilor români. Dacă i-⁠am crede pe cuvânt pe resentimentari, în lumea euroatlantică n-⁠ar exista decât canonul occidental fără variante naţionale. E curios că Nicolae Manolescu, adept al diferenţelor, se poziţionează în adept al omogenizării prin estetic, când, în realitate, esteticul nu poate fi rupt de singularităţi, aşa cum demonstrează Harold Bloom. Resentimentarii gândesc în logica terţiului exclus, fie la nivelul de realitate al materiei omogenizante, fie la nivelul materiei eterogenizante, ratând apropierea de starea T, acolo unde antitezele sunt în semipotenţializare şi în semiactualizare, sub logica terţiului ascuns.3 Aşadar, universalitatea canonului, care este universalitatea esteticului, nu poate fi decât abuziv despărţită de naţional. Credeam că de multă vreme asemenea ecuaţie a fost rezolvată, iar la noi, după cum am văzut, o consacraseră deja Iorga, Ibrăileanu, Ralea, Vianu, Călinescu, Eliade, Noica. Să vedem dacă Harold Bloom îi confirmă pe resentimentari cu teza inexistenţei canonului naţional. Cel puţin, Nicolae Manolescu ar fi trebuit să evite o asemenea teză, de vreme ce el şi-⁠a propus să scrie o „istorie canonică” a literaturii române, recunoscând că limba română este factorul particularizant al acestei literaturi, considerând intruse scrierile în alte limbi. Totuşi, el continuă şi în Istoria critică… să aprecieze ca maladivă situarea lui Eminescu în centralitatea canonului românesc. Criticul porneşte, în capitolul despre Eminescu, de la cartea demolatoare a sintagmei poet naţional, semnată în 2001 de Ioana Bot (Eminescu – poet naţional român), combătând, simultan, şi formulele canonice ale lui Iorga şi Noica sub pretextul că un Eminescu „paradigmatic şi anistoric neschimbător şi pururi exemplar pentru toată suflarea românească” ar fi o formulă „mortificantă”: „Un poet naţional intangibil nu mai este cu adevărat de citit.”4 Toate bune şi scrise cu „spirit critic”, numai că Iorga, Noica şi atâţia alţi mari intelectuali români n-⁠au fost atât de dogmatici, încât să susţină imaginea unui Eminescu „imobil”, „frigid”, „mortificant”, „ilizibil” în canonicitatea lui. Lucrurile stau exact pe dos, fiindcă un scriitor canonic este viu, stimulativ, invitând la controversă, la gândire şi la trăire estetică. Tocmai bogăţia spirituală a geniului îl scuteşte pe Eminescu de mortificare. Când un scriitor iese din canon, numai atunci el devine de necitit. Ce rost ar mai avea să-⁠l numeşti „omul deplin al culturii româneşti” când el nu e deplin? Noica l-⁠a gândit pe Eminescu exact în spiritul canonului occidental şi naţional, el fiind, totodată, şi adeptul „despărţirilor” de marile modele, dar într-⁠un mod creator, cum preconizează, altminteri, şi Harold Bloom. O veritabilă „despărţire” de centrul canonic întăreşte canonul însuşi. Paradoxal, Iorga şi Noica sunt bine ancoraţi în canon. Manolescu, nu. Forţa extraordinară a spiritului eminescian este catalitică, nicicum modelatoare.

Când Harold Bloom consacră centralitatea canonică a lui Shakespeare, el recunoaşte deopotrivă că „divinul brit” este şi centrul canonului englez. Ceva similar se petrece cu Dante pentru Italia, cu Goethe pentru Germania, cu Tolstoi pentru Rusia ş.a.m.d. În 1930, spre a-⁠l confirma pe Maiorescu, Tudor Vianu contura un peisaj similar al canonului occidental, neezitând să-⁠l aşeze în postura de vârf canonic pe Eminescu. La comemorarea morţii poetului, în 1939, un gânditor de valoarea lui C. Rădulescu-⁠Motru întărea spusele lui Vianu astfel: „În Mihai Eminescu noi am ajuns a recunoaşte pe cel mai reprezentativ maestru al nostru. El este pentru noi ceea ce este Goethe pentru germani, Shakespeare pentru englezi, Dante pentru italieni. El este geniul în care s-⁠au întâlnit, deopotrivă de ridicate, puterea de invenţiune cu aceea de reflexiune critică. În poezia şi proza lui, simţirile cele mai caracteristice ale vieţii noastre naţionale şi-⁠au găsit o expresie artistică nepieritoare. El a fost maestrul care a ştiut alege metalul pur şi nobil din minereul brut al sufletului naţional”5. Bloom are grijă să stabilească o asemenea ierarhie şi pentru literatura americană, prilej cu care el vorbeşte extins despre canon naţional, emblema naţională fiind Walt Whitman. De reţinut: doar şase poeme exemplare îl fac pe Whitman autor canonic şi „poetul nostru naţional”6. Desigur, al Statelor Unite! Bloom admite că un scriitor canonic poate să oscileze ca interes pentru literatura universală, dar nu se poate mortifica pentru limba în care a creat: „Cred că a fi centrul unui canon naţional înseamnă a rămâne definitiv în circulaţie într-⁠o anumită limbă, dar această permanenţă rareori depăşeşte graniţele lingvistice. În străinătate, Whitman şi-⁠ar putea pierde importanţa, dar nu şi în Statele Unite.” Convingerea mea (şi nu numai) este că Eminescu se află cu mult peste valoarea lui Whitman, dar nu asta are importanţă acum. Resentimentarii noştri fac grimase în faţa mitizării lui Eminescu. Ce-⁠ar spune să afle că, pentru americani, Whitman este creatorul „religiei americane”, după cum Dante este al celei italiene? În Cântec despre mine însumi, poetul însuşi se considera un Iisus american. E de reţinut că mitizarea lui Whitman dă forţa spirituală a Americii convertită în putere imperială. Imaginaţi-⁠vă ce oale de lături ar fi aruncat resentimentarii de pe malurile Dâmboviţei în capul lui Eminescu dacă acesta ar fi fost un „deviant” sexual precum Whitman, cu autoerotismul său masturbator.

Calitatea primă a personalităţii din centrul canonic este că nu se istoricizează. Oricât de mult ne-⁠am strădui să-⁠l depăşim pe Shakespeare, prin despărţirea de el, în sens nicasian, faptul este imposibil, spune Bloom, deoarece autorul lui Hamlet mereu va fi cu un pas înaintea noastră. Noi, ca români, avem acelaşi sentiment şi aceeaşi convingere în faţa lui Eminescu, după cum Eminescu a trăit, la rându-⁠i, aceeaşi senzaţie în faţa lui Shakespeare, fiindcă numai un geniu canonic are intuiţia puterii spirituale a centrului canonic. Chiar şi „demitizanţii” lui Eminescu ştiu asta şi, nu mă-⁠ndoiesc, de aici răsare ura lor anticanonică. Nu există fapt de cultură laică în măsură să-⁠l întreacă pe Shakespeare, nici chiar în filosofie. Şi asta fiindcă gratuitatea estetică în canon este ontologică, la antipodul jocului de „cuvinte goale”. „În toată istoria filosofiei – arată Bloom – nu există originalitate cognitivă comparabilă cu cea a lui Shakespeare şi este şi ironic, şi fascinant să vezi cum se întreabă Wittgenstein dacă există vreo diferenţă autentică între reprezentarea shakespeariană a gândirii şi gândirea însăşi”. Este şi motivul pentru care „Shakespeare, care nu s-⁠a bazat prea mult pe filosofie, e mai important în cultura occidentală decât sunt Platon şi Aristotel, Kant şi Hegel, Heidegger şi Wittgenstein.” Aici se încifrează întreaga taină a esteticului, pe care criticii superficiali o refuză, refuzând hermeneutica însăşi, precum face şi N. Manolescu. De aceea, aceşti critici nu vor înţelege niciodată de ce Eminescu identifică arta cu adevărul fiinţei. Nu, nici Eminescu n-⁠a fost filosof, dar el, aidoma lui Shakespeare, îi întrece pe filosofi şi, întâi de toate, pe filosofii români. De aceea, este un titlu de glorie pentru un filosof român să recunoască superioritatea gândirii lui Eminescu în raport cu propria sa filosofie. Aşa au procedat, bunăoară, Blaga, Rădulescu-⁠Motru, Anton Dumitriu, Emil Cioran şi Noica, spre marea lor cinste. În profeţia lui, Titu Maiorescu a spus că secolul al XX-⁠lea va îmbrăca nu vestmântul doar al poeziei, ci al întregii „cugetări româneşti”. Aici se vede scânteia genială a lui Maiorescu. Dar, vai, ce mai haz fac resentimentarii când îi refuză lui Eminescu forţa gândului filosofic! Care e dincolo de filosofie! Mă gândesc cu bucurie şi cu mirare că tot ceea ce-⁠i refuză distrugătorii de canon lui Eminescu se află contrazis de două femei exemplare din cultura occidentală: Rosa del Conte şi Svetlana Paleologu-Matta. Cea din urmă a citit bine că în esteticul eminescian se ascunde cea mai înaltă gândire a Fiinţei din cultura românească. Şi asta se-⁠ntâmplă în Luceafărul, operă canonică de prim rang, pe care nu întâmplător resentimentarii încearcă s-⁠o detroneze din condiţia canonică. La fel procedează şi Nicolae Manolescu, în pofida faptului că, spre deosebire de I. Negoiţescu, a bănuit cât de importantă este autodefinirea poetului din versul „Cuprins de-⁠adânca sete a formelor perfecte”. Oare poate exista definiţie mai exactă a esteticului ca temelie a canonului? Or, această adâncă sete este ontologică, adâncul orb al naturii shakespeariene, despre care vorbeşte şi Harold Bloom. Luceafărul ajunge tocmai în abisul Fiinţei, acolo unde cunoaşterea umană nu mai are putere: „Nu e nimic şi totuş e/ O sete care ’l soarbe,/ E un adânc asemene/ Uitării celei oarbe.”7 În acest catren distinge Svetlana Paleologu-⁠Matta, încurajată şi de filosoful Ştefan Teodorescu, versul fundamental al poemului canonic: „Suntem în punctul cel mai adânc al poemului, ca un centru al lui virtual”, „o adevărată variantă românească a Fiinţei: o autorelevare cu totul insolită, poetul fiind atras de o alteritate necunoscută şi, totuşi, deşi fără acces, manifestată în el.”8 Profesoara din Elveţia a intuit bine: centrul virtual despre care vorbeşte este chiar centrul canonului literar românesc, demn de forţa gândirii lui Shakespeare. Superficialitatea fudulă a criticii resentimentare trece ca orbetele pe lângă el. Din păcate, o face şi Nicolae Manolescu. El crede că Luceafărul este o operă mediocră, supralicitată „din raţiuni mai degrabă de ideologie literară decât propriu vorbind poetice”9. Mai mult, versul iambic de 7-⁠8 silabe nu i-⁠ar putea sluji poetului la realizarea unei viziuni cosmogonice, iar „reflecţiile lui Hyperion” anihilează simbolurile romantice majore. Din nefericire pentru criticul nostru, Hyperion nu „reflectează” nicăieri în poem, meditaţia aparţinând Demiurgului! Şi apoi ce fel de fineţe critică în faţa faptului stilistic este aceea când nu ai ochi şi urechi pentru subtilităţile prozodiei şi versificaţiei unei capodopere ca Luceafărul? Ca de obicei, Nicolae Manolescu se referă doar la exterioritatea faptului estetic, având organ doar pentru ritmul mecanic, nu şi pentru cel interior, de adâncime. În ultimele decenii, eminescologia a progresat esenţial şi-⁠n domeniul stilistic. Mă gândesc, între altele, la cărţile despre Eminescu ale lui Adrian Voica10. În cele 98 de strofe ale poemului există nu mai puţin de 75 de „scheme ritmice” diferite, ca oglindă, şi pe acest plan, a setei adânci de forme perfecte, care forme nu sunt niciodată moarte la Eminescu, ci, după cum el însuşi le-⁠a teoretizat, sunt forme dinamice, vii. Adică „identitatea” uniformizatoare a iambului se insolitează într-⁠o ansamblu/armonie de diferenţe impresionantă. Mă voi opri doar la un singur exemplu din analiza lui Adrian Voica: versul 115. El sună astfel: „Şi din a chá-⁠o-⁠su-⁠lui / vǻi”. Bara marchează atât cezura, cât şi cele două celule ritmice ale stihului. Este o minune de vers, cum numai Eminescu era în stare să conceapă muzical-mate­matic. Prima celulă este prelungă, septasilabică, cu ictusul forte tocmai pe cháosului. Celula septasilabică, numită antehipermesomacru, este prezentă în foarte puţine limbi, româna fiind privilegiată din acest punct de vedere. Numai maeştrii poeziei îşi permit asemenea arhitectură metrică. Iar în cazul de faţă, asocierea celei mai ample celule ritmice cu cea monosilabică, numită cretică, permite lui Eminescu să sugereze tocmai, în aparentul sărac vers octosilabic, infinitatea cosmogonică pe care d-⁠l Manolescu nu reuşeşte s-⁠o distingă. Dar cu armonia estetic-⁠muzicală a poemului criticul putea să se întâlnească şi prin G. Călinescu: „Unitatea se înfăptuieşte muzical. Unele strofe tac, altele cântă, în acord cu flautele unei orgi. La sfârşit răsună toate într-⁠un ţipăt coral”11.

Te întrebi atunci de ce încercarea de a elimina din opera eminesciană tocmai un poem canonic de primă speţă? De admis că în Luceafărul nu peste tot tensiunea estetică e aceeaşi, Eminescu însuşi intenţionând să revadă poemul pentru forma ce ar fi trebuit să intre în volum, cum a observat, între primii, George Munteanu. Dar Nicolae Manolescu, simulând o exigenţă specioasă, elimină din canon şi alte poeme. Doină i se pare lipsită de orice valoare estetică, dar în spatele aprecierii lucrează criterii extraestetice, căci criticul pune diagnosticul „xenofobă”. Pricini similare îl împiedică să vadă excepţionalitatea, de suflu shakespearian din poemul Împărat şi proletar („lunga şi greoaia poemă, fără merite literare remarcabile”12). Desigur, Eminescu nu poate fi „uşor” de înţeles de oricine, în canon funcţionând principiul elitar. Pe lângă plopii fără soţ…, continuă criticul, „nu se mai poate citi astăzi fără oarecare jenă”. Lui Manolescu nu-⁠i plac nici Scriso⁠rile. În prima, „Perfecţiunea retorică stânjeneşte lectura. Combustia lirică e redusă”, iar a treia e „şcolărească”, nedepăşind legendele lui Bolintineanu! Cu Scrisoarea II, este ceva mai îngăduitor, depistând în ea o „biografie aproape postmodernă”. Scrisoarea V are „versuri rele de tot” şi „desăvârşeşte misoginismul anilor ’80-’89”. Odă (în metru antic), despre care Laurenţiu Ulici spunea că este cea mai frumoasă piesă a liricii româneşti, n-⁠ar fi deloc „eminesciană”, frumuseţea „abstractă”, „versurile par traduse”, conchizând că e o poezie de „concepte goale”, „în care autenticitatea lirismului poate fi pusă la îndoială”. Memento mori? „Moloz” cu „câteva construcţii fără egal în tot restul poeziei eminesciene”, dar, în ansamblu, cu repetări supărătoare şi „improprietăţi” care fac poemul „dificil la lectură”. Aşadar, lui Nicolae Manolescu nu-⁠i plac poeziile „dificile”? Trece sub absolută tăcere care ar fi „improprietăţile” din poem. Ţine să-⁠l combată pe I. Negoiţescu pentru că supralicita poemul atribuindu-⁠i valenţe plutonice. Dimpotrivă, ne luminează criticul, Eminescu este un poet solar („al sudului însorit”). Cât priveşte scena de bătălie dintre daci şi romani, aceasta nu poate fi decât „grosolană în falsitate”, net inferioară dinamismului din Dum­­brava Roşie, de V. Alecsandri. În finalul evaluării, cu nereţinută milă, criticul ne previne că Eminescu ar fi trebuit „să lucreze mult la definitivarea acestei panorame a deşertăciunilor ca să scoată din ea o capodoperă”. Povestea magului călător în stele are „versuri greoaie, deseori şchioape, imaginaţia neslujită de metafore, o proză deasă copleşind mai peste tot poezia”. O nereuşită este şi Gemenii, iar „Valoarea dramatică a tabloului este nulă”, în Mureşanu. Pentru Criticilor mei nu găseşte decât epitetul „banală”; Rugăciunea unui dac, capodoperă din care descinde filosofia kynic-⁠amară a lui Emil Cioran, după cum a recunoscut chiar acesta, nici măcar nu este pomenită. Îngăduinţă are d-⁠l Manolescu pentru Mai am un singur dor, Mitologicale, Cum negustorii din Constantinopol, Din Berlin la Potsdam, Umbra lui Istrate Dabija-Voievod şi Antropomorfism, poezii care au urme de… postmodernism. (La acestea, mai adaugă contrafacerile lui Petru Creţia, după o metodă a „reconstituirilor” sancţionată de eminescologi de meserie ca D. Vatamaniuc şi N. Georgescu). Or avea postmodernism, dar aceste poeme (exceptând pe prima) sunt alese parcă înadins pentru a-⁠i bara calea spre canonicitate centrală lui Eminescu.

Renunţ la a mai sublinia uşurătatea cu care criticul „desfiinţează”, în continuare, rând pe rând, teatrul, proza, publicistica, notele şi corespondenţa, acestea având, desigur, cu mult mai multe vulnerabilităţi. Faptul nu ne poate mira, dacă ţinem seamă că aceeaşi Şcoală Resentimentară se străduieşte de ani buni să dărâme centrul canonic occidental. Harold Bloom arată că resentimentarii îl vor pe Shakespeare un scriitor „istoricizat”, precum comilitonii lor din România pe Eminescu, adaug. El face comparaţie cu alungarea platoniciană a poeţilor din cetate. Postmoderniştii trăiesc cu iluzia ideologizată că noi îi inventăm pe Shakespeare şi pe Eminescu, pe când, în realitate, ei ne inventează pe noi. De aceea, criticii anticanonici au iluzia că poţi face din Eminescu orice, chiar şi un biet scriitor „istoricizat”. Harold Bloom îl citează pe Emerson, una dintre pietrele de temelie ale canonului american: „Shakespeare este deasupra categoriei autorilor importanţi, cum este şi deasupra mulţimii. Înţelepciunea lui este de neimaginat, a celorlalţi se poate imagina. Un cititor experimentat poate pătrunde şi continua gândul platonic, dar nu şi pe cel shakespearian. Aici rămânem pe dinafară… Prin facultăţile sale creatoare, Shakespeare este unic”13. La fel, nu vom putea niciodată să continuăm gândul eminescian, pentru că el este mereu înaintea noastră şi poetul o ştia, recunoscând ceea ce resentimentarii nu vor pricepe vreodată: „Ne’nţeles rămâne gândul/ Ce-⁠ţi străbate cânturile,/ Zboară vecinic, îngânându-⁠l,/ Valurile, vânturile”. (Dintre sute de catarge). „Fără Shake­speare – ne avertizează Harold Bloom – nu avem canon, pentru că nu avem nici posibilitatea de a ne cunoaşte propriul sine, oricine am fi. Îi datorăm lui Shakespeare nu numai reprezentările noastre cognitive, ci şi o mare parte din capacitatea noastră cognitivă. Diferenţa dintre Shakespeare şi cei mai importanţi rivali ai lui este una şi de gen, dar şi una de grad, şi această dublă diferenţă defineşte realitatea şi necesitatea canonului. În absenţa canonului, încetăm să gândim. Putem vorbi în gol, la nesfârşit, despre înlocuirea standardelor estetice cu consideraţii etnice şi feministe, iar ţelurile sociale pot fi admirabile. Totuşi doar puterea se poate uni cu o altă putere, aşa cum Nietzsche susţinea mereu.”14

Asta fac şi criticii noştri care nu mai pot de grija centralităţii lui Eminescu în canonul românesc: emit „cuvinte goale” şi pun la cale, „feminist”, căci etnicismul nu mai este la modă, „standardele estetice”, ignorând esenţialul: că fără Eminescu nu avem canon românesc. Şi Eminescu a avut harul să pună în ecuaţie Fiinţa în ipostază naţională fiindcă, aşa cum deja am arătat, a avut norocul, dar mai cu seamă forţa genială, să-⁠l pătrundă cel dintâi, la noi, pe Shake-speare ca axă a canonului occidental. Când Nicolae Manolescu trece, cu seninătate, pe lângă poema Cărţile, închinată lui Shakespeare, el nu poate decât să facă observaţia zadarnică şi dezarmantă că respectivul text ar atesta doar „familiarizarea cu opera marelui brit”15. (În realitate, pentru Eminescu, Shakespeare este nu „marele brit”, ci divinul brit, ceea ce vrea să spună cu totul altceva!) Într-⁠adevăr, Eminescu, anticipându-⁠i pe Marin Sorescu din poema Shakespeare (1964) şi pe Bloom din cartea la care ne referim, face mai mult: vede în Shakespeare un Dumnezeu. Este chiar condiţia de a ocupa centralitatea în canon.
(Va urma)

Note:

1. Titu Maiorescu, Opere, II, ediţie, note, comentarii, variante, indice de Georgeta Rădulescu-⁠Dulgheru şi Domnica Filimon, note şi comentarii de Alexandru George şi Al. Săndulescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1984, seria „Scriitori români”, p. 108.
2. Ilie Bădescu, Timp şi cultură, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, pp. 286-⁠323.
3. Cf. Ştefan Lupaşcu, Omul şi cele trei etici ale sale, trad. din franceză de Vasile Sporici, Editura „Ştefan Lupaşcu”, Iaşi, 1999.
4. Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, Editura Paralela 45, Piteşti, 2008, pp. 377, 378.
5. C. Rădulescu-⁠Motru, Cuvântare la comemorarea lui Mihai Eminescu (1939), în „Convorbiri literare”, an. LXX, nr. 6-⁠9, iunie-⁠septembrie 1939.
6. Harold Bloom, Canonul occidental, trad. din engleză de Delia Ungureanu, Grupul Editorial Art, Bucureşti, 2007, p. 286.
7. Am redat strofa după Mihail Eminescu, Poesii, Editura Floare albastră, Bucureşti, 2004, ediţie critică sinoptică de N. Georgescu, p. 175.
8. Svetlana Paleologu-⁠Matta, Eminescu şi abisul ontologic, Ed. Nord, Aarhus, Danemarca, 1988, p. 148.
9. Nicolae Manolescu, Istoria…, p. 390.
10. Adrian Voica, Versificaţia eminesciană, Editura Junimea, Iaşi, 1997, col. „Eminesciana”.
11. G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1941, p. 418.
12. Nicolae Manolescu, Istoria…, p. 386.
13. Apud Harold Bloom, p. 66.
14. Harold Bloom, p. 66.
15. Nicolae Manolescu, Istoria…, p. 394.

Există, desigur, un sentimentalism locvace la Cărtărescu, poate asemănător cu al lui Ion Minulescu. D-⁠l Manolescu însă ne asigură că ar fi doar simularea lui subversivă. De exemplu, în Poemele de amor, care ar reprezenta „cea mai radicală şi completă încercare de subversiune din literatura noastră, a poeziei înţeleasă ca expresie sau confesiune sentimentală”. Cărtărescu este un parodist pur sânge, vrednic de pana unui George Topîrceanu. Şi acesta este argumentul forte al postmodernismului său.

Shakespeare a creat oameni naturali aidoma Creatorului, fie că se numesc Hamlet, Ofelia, Iago, Othello, Lear, Falstaff, Macbeth, Cordelia. Iată ce notează Eminescu în Caietele sale, pentru care N. Manolescu n-⁠are ochi: „Flori mirositoare, însă sălbatece ca florile din cununa nebunului rege Lear. Oare amestecul ce pare fără înţeles a florilor sălbatece ce se strecor prin pletele bătrânului rege nu sunt metafora vie a creierilor săi, în care imaginile, florile gândirei s-⁠amestecau sălbatece şi fără înţeles? Şi câtă profunditate în acele gândiri, şi cât miros în acele flori! Astfel sunt şi florile sălbatece – cântecele poporale. Pe câmpiile lor a cules Shakespeare şi orce poet naţional – pe alte câmpii însă a cules poeţii aciia care vorbesc de rai şi iad, de îngeri şi demoni, de stelele cerului şi de mărgăritarele din fundul mărei. Shakespeare a vorbit de om – de om cum e. Beţivul său e beţiv, eroul său e erou, nebunul său e nebun, scepticul său e sceptic şi fiecare om e muruit din gros cu coloarea caracterului său, căci poporul concepe cum vede, şi Shakespeare a fost al poporului său prin escelinţă”1. Acelaşi lucru îl subliniase încă Samuel Johnson (1709 -⁠ 1784): „La alţi poeţi, un personaj este adeseori un individ, la Shakespeare, el este, în general, o specie”2.

Să se observe că universalitatea canonică a lui Shakespeare este coroborată de scriitorul nostru cu postura de poet naţional a „divinului brit”. E de cercetat dacă nu cumva Eminescu vorbeşte pentru întâia oară la noi de poet naţional, echivalând sintagma cu ceea ce noi numim astăzi canon naţional. Corespondenţele stranii dintre florile sălbatice şi miresmele din cununa regelui Lear şi gândirea lui abisală, este o observaţie demnă de gândirea canonică a unui Baudelaire. Dar Eminescu are intuiţia ierarhiilor canonice din gândirea lui Emerson şi a lui Bloom, distingând între un scriitor canonic de primă speţă şi geniile filosofice, sugerând, în acelaşi timp, celebrităţilor necanonice, „de un sfert de oră”, să-⁠şi vadă lungul nasului: „Nimărui din voi să nu-⁠i abată cumva prin minte că ar fi un geniu. Căci, copiii mei, pământul nostru e mai sărac în genii decât universul în stele fixe şi mai lesne se naşte în văile nemăsurate ale haosului un nou sistem solar decât pe pământ un geniu. Homer, Shakespeare, Raphael, geniile în arte se nasc o dată la 3, 4 mii de ani, Newton şi Galilei, Kant ori Darwin, geniile în ştiinţă, o dată la o mie de ani, încât nu ştim zău dacă de la Adam până la Papa Leo IX au existat de toţi o duzină. Încolo suntem toţi nişte bieţi mizerabili cărora aceşti regi ai cugetării ne dau de lucru pentru generaţii înainte. Dacă avem talent, adică câteva centigrame de creieri mai mult decât simia communis, (î)l putem valorifica, pentru vremea noastră, prin muncă constantă; dacă nu muncim, rămânem asemenea confraţilor noştri, dobitoacelor.”3

Cine parcurge, cu adevărat, cele 16 volume ale ediţiei naţionale este uimit de locul pe care-⁠l rezervă Eminescu lui Shakespeare. Nu încape îndoială că poetul nostru a înţeles centralitatea canonică occidentală a „divinului brit”, chiar dacă la vremea aceea nu exista o teorie de felul celei bloomiene. Oare nu dovedeşte asta că oricât de „şlefuit” şi de „estet” s-⁠ar pretinde resentimentarul, el, în realitate, se află la distanţă uriaşă în urma lui Eminescu? Dacă ar avea geniu, iar nu doar cele „câteva centigrame de creieri mai mult decât simia communis”, ale talentului real dăruit de natură, criticii resentimentari ar recunoaşte, măcar cu un dram de umilinţă, cine este cu adevărat Eminescu. Dar mai bine să ne continuăm demersul.

Ne vom ocupa mai departe de epitetul divinul, acordat de poet lui Shakespeare. Neavizaţii vor crede că punerea lui Shakespeare în rândul divinităţilor este o faptă encomiastă. Nici vorbă de aşa ceva. Eminescu avea proprietatea termenilor şi nu arunca vorbe-⁠n vânt. Transferarea conceptului de canon din teologie în estetică nu este făcută la întâmplare. Cititorii superficiali interpretează transferul în sensul mentalităţii seculariste a evoluţiei spiritului occidental. Ateii, „liberii cugetători”, vor crede că laicitatea esteticului este o condiţie a lumii secularizate. Şi Harold Bloom dă adeseori impresia că gândirea canonică este oglinda secularizării, numind-⁠o post-⁠creştină. Nicolae Manolescu a înţeles canonul occidental chiar ca un „liber cugetător”, cum se autodefineşte. Dar o asemenea grilă de lectură duce la Şcoala Resentimentului, adică tocmai la distrugerea canonului, întreprindere analizată aici prin recursul la demitizarea lui Eminescu, echivalent al detronării din altitudinea de centru canonic al literaturii române.

Canonul estetic occidental s-⁠a născut printr-⁠o diferenţă ivită în sânul canonului biblic. Această diferenţă a fost posibilă prin ceea ce s-⁠a numit kenoza Mântuitorului: Dumnezeu s-⁠a „micşorat” şi s-⁠a făcut om. În contextul iudaismului, observă Bloom, apariţia canonului estetic n-⁠ar fi fost posibilă, tocmai din pricină că nu există perspectiva kenozei divine. Altminteri, Iisus însuşi a făcut distincţia dintre împărăţia cerească şi împărăţia cezarică. Interesant că şi în iudaismul primar a existat un germene al umanizării lui Dumnezeu, văzut chiar ca personaj de tip canonic. De aceea, alături de Shakespeare şi de Noul Testament (îndeobşte, Evanghelia după Marcu), Bloom pune la temelia canonului estetic şi Biblia ebraică veche, datată cu un mileniu înaintea lui Hristos, cea scrisă de un presupus I (Cartea lui I) sau de o femeie hitită, Batşeba, căreia i se atribuie primele trei cărţi din Vechiul Testament: Geneza, Exodul, Numeri, răstălmăcite în vreme de diferiţi copişti şi preoţi spre a da contur, finalmente, doctrinei iudaice clasice. În cartea Batşebei, exista un Iahve preponderent uman: mânca, bea, era furios, răzbunător, gelos, justiţiar, anxios, avea favoriţi pe lângă el etc. De-⁠aici se putea naşte originalitatea canonului estetic, ceea ce a pus în Dumnezeul iudaic, creştin şi musulman ceva din realitatea unui personaj literar. Iisus însuşi, mai ales în viziunea lui Marcu, are ceva de personaj literar4. Reminiscenţe de precreştinism? Zeii greci aveau un comportament uman, ceea ce a şi făcut posibilă apariţia pre-⁠canonului, în epoca teocratică, prin Homer. Sorgintea creştină a canonului occidentală este remarcată şi de Gianni Vattimo: „Dante, ca şi Shakespeare, a scris în aşa fel, încât dacă nu ai citit Biblia, nu înţelegi nimic. Dar poţi citi Biblia fără să-⁠i fi citit pe Dante şi pe Shakespeare. (…) Eliminaţi Biblia şi nu aş mai fi ceea ce sunt.”5 Din acest punct de vedere, Shakespeare este Biblia secularizată, viziune centrală în gândirea lui Vattimo, a cărui gândire slabă se-⁠ntemeiază pe kenoza lui Hristos, echivalentul umanizării sale până la condiţia de „personaj” al canonului literar, despre care am vorbit. „În cultura secularizată – spune Vattimo –, vechile naraţiuni religioase sunt publicate într-⁠o ediţie nouă, traduse în dialectul laic, într-⁠o ediţie broşată la preţ redus. Acolo ele nu mai sunt poveşti despre tranzacţii transcendente în eternitate, ci poveşti despre saeculum, despre timpul istoric, în care trăiesc oameni adevăraţi.”

Şi Nicolae Manolescu preia ideea că literatura occidentală s-⁠a născut prin ruptura de cartea unică, Biblia. De la împărăţia Cărţii s-⁠a trecut la împărăţia cărţilor. Numai că el interpretează despărţirea de Biblie în sens limitat secularist, exonerând însuşi sensul laicităţii canonului, la graniţa ateismului. Destul de uşor se poate tălmăci greşit şi conceptul de universalitate bloomiană. Autorul american reacţionează la tendinţa religiilor de autolimitare, acestea sfârşind prin a se doctriniza. Astăzi, sunt interpretate în acest sens fundamentalismele de tot felul. Autolimitarea duce la conflicte şi războaie religioase. Din păcate, istoria este plină de asemenea devianţe fundamentaliste. De-⁠aici, Harold Bloom ajunge la concluzia că adevăratul universalism aparţine canonului estetic. Shakespeare trece opreliştile impuse de idiosincrasiile religioase, el îi apropie pe oameni, peste graniţe de tot felul, fie că sunt la Paris, Moscova, Tokio, Calcutta, Beijing, Buenos Aires, Cairo sau New York. Altfel spus, Shakespeare este universal, pe când un creştin fanatizat sau un iudeu, nu, pentru că ei nu vor fi „admişi” de un musulman fără reticenţe „doctrinare”. În realitate, lucrurile sunt cu mult mai complexe şi nu e cazul să intrăm aici în amănunte. De pildă, cea mai mare neadecvare la obiect este să reduci creştinismul la o „ideologie”, ceea ce Bloom dă impresia că nu poate să evite. Trebuie spus, în treacăt, că niciodată Iisus, Paracletul, ipostas al Sfintei Treimi, nu poate fi acuzat de nenorocirile aduse pe lume de Inchiziţie şi de războaiele religioase. Asemenea fenomene istorice sunt posibile prin abandonarea universalismului iisusiac. Deoarece creştinismul nu poate fi redus la condiţia de simplă religie, cum vor atâţia. Or, după câte îmi dau seama, universalismul estetic s-⁠a născut tocmai din asemenea pricini, fără ca acest universalism să apară ca erezii de felul celor din sânul creştinismului sau de felul diverselor gnoze sau esoterisme masonice. Umanismul estetic din canonul occidental, care nu poate fi opozant nici celui oriental, s-⁠a născut ca măsură a reapropierii, în Duh, de Omul-⁠Dumne­zeu Iisus. Aşa se explică de ce un poet canonic de felul lui Walt Whitman se identifică cu Iisus. În suferinţa nemărginită şi în plenitudinea bucuroasă a lui Iisus se ascunde întreaga umanitate a canonului occidental, ceea ce Harold Bloom numeşte anxietatea canonului, deopotrivă prezentă în durerea primordială a lui Hamlet sau Iago, în dorul eminescian, în vidul existenţial bacovian, în anxietatea canonică a eroilor lui Kafka. De aceea, autorii canonici creează noi Biblii, noi religii naţionale, fără ca acestea să fie simţite ca „erezii”, dimpotrivă, restituind universalitatea emanată de divinitate. În acest mod trebuie înţeleasă şi afirmaţia lui Walt Whitman: „Măcar atât avem din Dumnezeu: îl avem pe om”. Îl avem pe Omul Iisus. Dante a recreat omul italian, Cervantes pe cel spaniol, Goethe pe cel german, Eminescu pe cel român, Whitman şi Emily Dickinson pe cel american. Divina comedie a fost percepută ca un al treilea Testament, nesubordonat celorlalte două. Dante nici nu şi-⁠a conceput opera ca ficţiune: „El o va considera adevărată universal şi atemporal.”6 E aici voinţa de a fi în dogma creştină ca revelaţie teologală (Petre Ţuţea). De aceea, spune Ţuţea7, poetul e mai aproape de revelaţia divină decât filosoful sau orice altă formă de gândire.

Obsesia „ficţiunii” este una modernă şi post­modernă, sfârşind prin a fi anticanonică, de ordinul corectitudinii politice. În schimb, „Spiritul sălbatic şi extrem de puternic al lui Dante e, în cel mai înalt grad, incorect politic.”8 Este exact ceea ce aprecia Eminescu (v. scrisoarea către Iacob Negruzzi, care însoţea Epigonii) în naivitatea şi în elementaritatea înaintaşilor, în opoziţie cu mentalitatea epigonilor: „Predecesorii noştri credeau în ceea ce scriau, cum Shak(e)speare credea în fantasmele sale; îndată însă cu conştiinţa, vine (gândul) că imaginele nu sunt decât un joc; atunci, după părerea mea, se naşte neîncrederea sceptică în propriile sale creaţiuni”9.

Aşadar, la 20 de ani, Eminescu gândea canonic, fapt care ţine de domeniul miracolului. El atrăgea atenţia lui Iacob Negruzzi asupra primejdiei ca epigonismul, cum e şi cel de tip postmodern, să distrugă canonul însuşi. Recursul, din nou, la Shakespeare arată intuiţia extraordinară a acestei minţi, cea mai adâncă a veacului său. În acelaşi spirit face trimiteri Eminescu la cel de al doilea stâlp al canonului occidental: Dante. Vorbind despre Divina comedie ca de al treilea Testament, Harold Bloom sesizează fluxul ascuns dintre Cartea unică şi cărţile canonului occidental: „Opera, ca toate celelalte scrieri canonice, elimină distincţia dintre sacru şi laic. Beatrice este astăzi pentru noi alegoria contopirii dintre sacru şi laic, dintre profeţie şi poezie.”10 Ne aflăm în faţa unui text capital, care elimină confuzia dintre laic şi secular, în sensul biruinţei ateismului. Este ceea ce numim o soluţie transdisciplinară. În canon, laicul e în armonie (antiteză împăcată, zice Eminescu) cu sacrul, pe când secularul, înţeles ca ateism, antiteza teismului, care reduce cano­nul/esteticul la joc, este distrugător de canon. Dar aceasta este chiar observaţia lui Eminescu din scrisoarea către Iacob Negruzzi. Şi cu aceasta ajungem din nou la primejdia distrugerii canonului de către o lume dominată de minţi care rup secularul de religios. Postmodernii, observă Harold Bloom, „au încercat să-⁠l reducă şi să-⁠l suprime pe Shakespeare, căutând să distrugă canonul prin atacarea centrului”. Ce altceva se-⁠ncearcă cu Eminescu? Bloom sesizează un regres în istoria canonului: epoca aristocratică a detronat zeii şi a proclamat eroii; epoca democratică a eliminat eroii în favoarea omului; epoca haotică e pe cale de a înlocui omul cu „supraomul” ca terminator şi cyborg, pregătind o nouă epocă teocratică, dar ca imagine caricaturală şi grotescă a primei epoci teocratice: „După zei, eroi şi fiinţe umane nu ne mai rămân decât cyborgii şi-⁠i privesc uneori cu teamă pe «terminatorii» musculoşi care tind să înlocuiască umanul.”

Nu-⁠l putem suspecta pe Nicolae Manolescu de a fi ajuns la un asemenea grad de repulsie faţă de canon. Am fi cu totul nedrepţi, cu atât mai mult, cu cât el îşi face publică nostalgia esteticului. Una dintre dovezi este şi amintita reacţie faţă de lipsa de orizont canonic a generaţiei 2000. Deşi el a pus umărul la destructurarea canonului naţional, recunoaşte importanţa memoriei literaturii naţionale în căutarea conştiinţei de sine a omului românesc. Pe de altă parte, chiar solidar cu generaţia care a „descoperit”, ca altădată canonicul Alexandru Grama, că Eminescu este „nul” ca poet şi gânditor, Manolescu nu merge atât de departe şi-⁠l aşază pe Eminescu în rândul marilor scriitori. Altfel spus, el îi recunoaşte o canonicitate de rangul al doilea, subminându-⁠i, în schimb, statutul ontologic de centru al canonului românesc. Enigma istoriei manolesciene în jurul acestui fapt se-⁠nvârteşte. Eliminându-⁠l pe Eminescu din centru, cu slabele argumente, care sunt nu atât estetice, cât ideologice, ne-⁠am fi aşteptat să producă o „revoluţie” privitor la reconfigurarea canonului naţional prin descoperirea altui centru canonic decât Eminescu. Dar, repet, un asemenea demers cere o arguţie atât de puternică, încât îţi trebuie cu adevărat demiurgie spre a nu cădea în ridicol şi în capcanele duşmanilor naturali ai poporului român dispuşi a începe cu nimicirea stâlpului de susţinere a unei civilizaţii europene. Din păcate, inteligenţa critică nu i-⁠a fost suficientă d-⁠lui Manolescu spre a nu eşua în ingrata postură de personalitate sfâşiată. Neizbânda criticului o pun pe seama a două cauze: pe de o parte, el a căzut în mrejele unei ideologii transnaţionale, cu rădăcini în perioada kominternisto-⁠sovietică, mreje pe care le-⁠a acceptat din pricina beneficiilor lumeşti, menite să-⁠i satisfacă un imens orgoliu personal, iar, pe de altă parte, prea marea legătură cu ethosul postmodern care l-⁠a împiedecat să recurgă la o lectură adecvată, bunăoară, a cărţii lui Harold Bloom şi să înţeleagă istoria canonului occidental. Nu e de mirare că argumentul Shakespeare aproape că lipseşte din osatura cărţii d-⁠lui Manolescu, el nereceptând relaţia strânsă dintre canonul universal şi cel naţional, reducând-⁠o doar la expresivitatea din sânul unei limbi naţionale, în cazul nostru, româna.

Ducând mai departe gândul, dacă d-⁠l Manolescu ar fi găsit suficientă îndrituire să-⁠l detroneze pe Eminescu din condiţia centrală a canonului, el trebuia să găsească un înlocuitor. După 1989, s-⁠au încercat şi asemenea demersuri: Caragiale în locul lui Eminescu. Unii cred că mai degrabă Caragiale ar exprima cel mai bine „specificul românesc”. (Nu argumenta Patapievici că, în vreme ce Caragiale este „corect politic”, Eminescu – nu?) De ce nu şi Ion Budai-⁠Deleanu, cu Ţiganiada? N. Manolescu a recunoscut în el un autor canonic excepţional, satisfăcând cu asupra de măsură gratuitatea estetică. Cu siguranţă, în imaginarul critic manoles­cian, Budai-⁠Deleanu e mai aproape de centralitatea canonică decât Eminescu. Îl şi vede drept cel mai de seamă precursor al postmoderniştilor, în frunte cu Mircea Cărtărescu, dar şi al lui Borges şi al altor corifei moderni şi postmoderni. Cât priveşte pe Caragiale, alţii au văzut o complementaritate între acesta şi Eminescu, între Mitică şi Hyperion, ca exprimând dualitatea ontologică a fiinţei româneşti. Laurenţiu Ulici, de exemplu, a dezvoltat undeva această idee. Dacă însă ne uităm în istoria d-⁠lui Manolescu, I. L. Caragiale, cu toată canonicitatea lui, nu ocupă o ierarhie primordială. Mai mult, combate cărţile care atestă modernitatea clasicului Caragiale, văzând, pe bună dreptate, şi actualizări forţate. Totuşi, Caragiale a fost un model pentru postmodernişti. Ioan Lăcustă scrisese o carte canonizantă: La uşa domnului Caragiale. Eugen Ionescu, promotorul teatrului absurdului, a recunoscut, de asemenea, în Caragiale, primul dintre precursorii săi. În pofida unor asemenea precondiţii, Nicolae Manolescu nu are de spus lucruri prea spectaculoase despre Caragiale, cu toate că nu exprimă scepticismul interbelic al lui E. Lovinescu. După d-⁠l Manolescu, partea cea mai rezistentă a operei lui Caragiale sunt schiţele. Aici, îl vede original şi drept „cel mai de seamă impresionist român”11. În rest, îi aduce destule reproşuri, ca acesta, bunăoară: „Caragiale e victima zolismului, care a mai făcut cel puţin una, în literatura din jurul lui 1900, şi anume Delavrancea.” Dramaturgul răspunsese el însuşi, convingător, acuzaţiei de „naturalism”. E de mirare că d-⁠l Manolescu n-⁠a luat în seamă opinia lui Caragiale. Dar ceea ce-⁠l supără cel mai tare la Caragiale sunt cele trei articole despre Eminescu. De ce? Fiindcă aceste articole spun nişte adevăruri fundamentale despre personalitatea lui Eminescu şi despre destinul său în cultura românească, inclusiv în ordine umană. Însă marea hibă e că autorul Scrisorii pierdute recunoaşte în Eminescu centrul canonic al românităţii. Repulsia faţă de articolele lui Caragiale îi permite să oculteze situarea caragialiană a lui Eminescu, după cum a trecut uşor şi peste profeţia maioresciană. Altminteri, toţi marii clasici (cel dintâi, Ion Creangă, ultimul, Slavici) au recunoscut în Eminescu inima canonului naţional. Cu alte cuvinte, recunoaşterea lui Caragiale pune capăt unei controverse inutile şi nu putem decât divaga închipuind că dramaturgul l-⁠ar putea substitui pe Eminescu, deşi este un excepţional autor canonic.

Cu mai multă îndreptăţire, N. Manolescu îi apreciază pe Mihail Sadoveanu şi pe Tudor Arghezi ca fiind cei mai mari scriitori români din secolul al XX-⁠lea. Numai că şi aceştia se recunosc descendenţi din canonul central eminescian. Are, în schimb, un nume de rezervă, care trece şi-⁠n secolul al XXI-⁠lea. Brusc, viziunea manolesciană devine una hegeliană şi sublimat materialist-dia­lectică şi istorică, fiindcă el îmbrăţişează ethosul modernist al progresului şi-⁠n istoria literaturii: undeva, la capăt de drum, spiritul absolut, în ipostază estetică, se împlineşte. Canonul apare răsturnat: în viziunea lui Harold Bloom, centrul canonic e Alpha, tradiţia numită Shakespeare; în cea a lui N. Manolescu, canonul e într-⁠un punct Omega, cel al postmodernităţii. Iar canonul românesc s-⁠a pus de la sine în slujba autoconstituirii întru gratuitate sans rivages prin opera lui Mircea Cărtărescu, care e şi marea operă a descoperirii critice a lui Nicolae Manolescu, aşa cum Eminescu fusese „opera” lui Titu Maiorescu. Contemplând, de departe, Istoria critică a literaturii române, constaţi că pare a fi fost scrisă pentru a demonstra că literatura română nu putea decât să evolueze, de la 1521, când se înregistrează primul document scris în româneşte, până la splendorile estetice ale lui Mircea Cărtărescu, autorul care primeşte cele mai numeroase şi mai înalte elogii din cele peste 1500 de pagini. Centrul canonic al literaturii române devine Levantul, apreciată drept sinteza epopeică a acestei literaturi. De departe, nu există operă poetică, nici chiar Ţiganiada, care să se ridice la imaginarul exploziv, uriaş, de poezie pură, din Levantul. Dacă e să căutăm un Shakespeare român, acesta nu e de găsit în Eminescu, ci în Mircea Cărtărescu. Am trecut ca fulgerul peste literatura română postbelică, de la Eliade la Mircea Cărtărescu, deoarece şi comentatorii la zi ai istoriei manolesciene, chiar cei optzecişti, conced că tocmai partea de actualitate a demersului constituie marele eşec. „Lista lui Manolescu” este ilustrată şi comentată de autorul ei atât de tern, încât protagoniştii înşişi se simt ofuscaţi. Se-⁠ntâmplă asta, deoarece acum ies la suprafaţă toate carenţele filosofice asupra esteticului conceput şi practicat de Nicolae Manolescu. El nu iese din fragmentul impresionist de suprafaţă. Alt­minteri, nici nu are ce să spună despre cei mai mulţi de pe „listă”, prea puţini disponibili a fi aşa de repede „canonizaţi”, dat fiind că d-⁠l Manolescu a încălcat regula elementară a canonizării, în formularea lui Bloom: trebuie să treacă două generaţii pentru a stabili dacă un autor este sau nu canonic. Cum poţi fi sigur că Victor Teleucă şi Grigore Vieru, Paul Anghel şi Ion Lăncrănjan, Adrian Marino şi Constantin Ciopraga, ca să mă rezum doar la aceste exemple, nu sunt pasibili de „canonizare”, pe când Călin Vlasie şi Florin Iaru, Dana Dumitriu şi Adriana Bittel, Ion Bogdan Lefter şi Mircea Mihăieş sunt?

Constatarea mea, menită să stupefieze, este că Nicolae Manolescu adoptă regula „estetică” de tip polemic din Istoria polemică şi antologică a literaturii române de la origini până în prezent, I, 1975. Acolo, Eugen Barbu, declarat programatic, selectează ce i se pare lui mai expresiv din literatura română, concepând-⁠o, astfel, la modul estetic-⁠antologic. În definitiv, la fel procedează şi Nicolae Manolescu. Procedeul devine supărător prin superficialitate, pentru mulţi scriitori listaţi, dar mai cu seamă în cazul preferaţilor săi postbelici. Partea proastă e că, în cele mai multe cazuri, antologia lui Eugen Barbu este mai convingătoare, în gustul care funcţionează, decât la Manolescu, nevoit să citeze adesea versuri seci, preţioase, simple jocuri de limbaj, în vreme ce lui Goga şi lui Eminescu nu le recunoştea lirismul din atâtea capodopere ca Scrisoarea I, Noi sau Odă (în metru antic).

Dar să mă întorc la canonizarea lui Mircea Cărtărescu. Acestui autor îi sunt rezervate ceva mai mult de 11 pagini, majoritatea covârşitor encomiastice, pe câtă vreme lui Eminescu îi sunt dedicate, strict numeric, mai multe, dar mai toate demolatoare. Încă de la Faruri, vitrine, fotografii, debutul din 1980, încep superlativele: „cel mai strălucit debut din poezia postbelică.” Apoi: „Întâiul lucru care s-⁠a observat la el era plăcerea cuvintelor. Rareori un poet a fost astfel vorbit de cuvintele sale ca Mircea Cărtărescu.” Şi: „cuvintele ies, ţâşnesc, curg ca dintr-⁠un corn al abundenţei; se atrag şi se izbesc unele de altele cu zgomot, se rotesc în vârtejuri din ce în ce mai iuţi; se lipesc unele de altele ca atomii în moleculele uriaşe de materie vie; cad, plutesc, zboară, alunecă sau se rostogolesc. Din această vorbire neobosită răsare viziunea lirică.” Şi mai mult: „Poetul ştie să strunească debitul său verbal colosal, să nu se lase purtat de torent. El retează deliberat aripile patetismului, alternează seriosul cu glumeţul, introduce momente carnavaleşti în viziunile funerare, e suav în atrocitate şi abstract în plină efuziune a materialităţii. Amestecul acesta de abstract şi concret, de idee şi metaforă e dozat foarte savant.” Asemenea comentarii pot impresiona ca scriitură, prin călinescianismul lor. Totuşi, criticul nu găseşte exemplele potrivite spre a ne convinge că asemenea impresii au şi acoperire textuală. Pentru ultima apreciere „savantă” nici nu se mai sinchiseşte să ofere vreo probă. În contrapartidă, eroul canonului occidental, Hamlet, respinge vorbăria: „Vorbe, vorbe, vorbe!” Iar Eminescu, urmaşul său, la fel, refuză vorbele: „Dacă tu ştiai problema astei vieţi cu care lupt,/ Ai vedè, că am cuvinte pana chiar să o fi rupt,” (Scrisoarea II). Maiorescu numea fenomenul „beţie de cuvinte”. Există, desi­gur, un sentimentalism locvace la Cărtărescu, poate asemănător cu al lui Ion Minulescu. D-⁠l Manolescu însă ne asigură că ar fi doar simularea lui subversivă. De exemplu, în Poemele de amor, care ar reprezenta „cea mai radicală şi completă încercare de subversiune din literatura noastră, a poeziei înţeleasă ca expresie sau confesiune sentimentală”. Cărtărescu este un parodist pur sânge, vrednic de pana unui George Topîrceanu. Şi acesta este argumentul forte al postmodernismului său.

(Va urma…)

1. M. Eminescu, Opere, XV, Fragmentarium.
Addenda ediţiei, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1993, p. 138.
2. Apud Harold Bloom, p. 209. Bloom ţine să sublinieze această forţă de creaţie ca natura: „Capacitatea lui misterioasă de a construi voci autentice şi diferite ale unor fiinţe imaginare provine în parte din cel mai complex simţi al realităţii văzut vreodată în literatură”. (p. 87).
3. M. Eminescu, op. cit., p. 142.

4. Harold Bloom, op. cit., pp. 33-⁠34.
5. Gianni Vattimo, Spre un creştinism nonreligios, în John D. Caputo, Gianni Vatiimo, După moartea lui Dumnezeu, cu o prefaţă de Gabriel Vanahian, trad. din engleză de Cristian Cercel, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2008, pp. 54-⁠55.
6. Harold Bloom, op. cit., p. 99.
7. Petre Ţuţea, Omul. Tratat de antropologie creştină – Dogmele sau Primirea certitudinii, 1989. Vezi şi Cassian Maria Spiridon, Petre Ţuţea. Între filosofie şi teologie, Editura Doxologia, Iaşi, 2013, pp. 55-⁠65.
8. Harold Bloom, op. cit., p. 99.
9. M. Eminescu, Opere, XVI, Corespondenţă. documentar, Editura Academiei, Bucureşti, 1989, p. 34.
10. Harold Bloom, op. cit., p. 103.
11. Nicolae Manolescu, Istoria…, p. 432.

După cum recunoaşte Mircea Cărtărescu, postmoderniştii nu mai vieţuiesc în canonul occidental, respingând „marile valori”, ci în plină Şcoală a Resentimentului, oblăduită de political correctness. Aceleaşi poveţe ne dă şi Ion Bogdan Lefter, considerat de Nicolae Manolescu, cel mai autorizat teoretician al postmodernismului pe teren românesc.

Despre alt volum, Totul, criticul are, asemenea, cuvinte să-⁠şi rupă pana: „Viziunile conţin un amestec de banal şi de senzaţional, sunt hazlii şi fabuloase, înduioşătoare şi pline de cruzime, copilăreşti şi fermecătoare. Proiecţii ale unor dorinţe şi răsfăţuri, ele iau forma unor jocuri extraordinare de-⁠a realitatea. (…) Viziunile sunt o mie şi una de nopţi ale acestei fantezii năucitoare.” Descrierile acestea ale lui Nicolae Manolescu imaginează cam ceea ce ar fi, pentru dânsul, absolutul în poezia pură, într-⁠o estetică ideală. Împlinirea supremă este Levantul, capodopera lui Cărtărescu, pe care criticul o ridică la rang de operă canonică centrală în literatura română, comparabilă nu doar cu Ţiganiada, ci mai ales cu Don Quijote: „Epopeea lui Cărtărescu este, ca şi Ţiganiada, nu doar o reluare simplă şi împrospătată a unui gen, dar o invenţie extraordinară, în măsura în care adevăratul ei subiect este istoria însăşi a poeziei româneşti. O istorie foarte precisă, deşi în registru comic. Performanţa excepţională este tocmai această comedie a literaturii pe care, ca şi Ţiganiada, Levantul o scrie cu o fantezie şi cu o virtuozitate fără egal. În istoria multor literaturi, există un astfel de moment în care cineva simte nevoia să rescrie în perspectivă comică istoria unui gen. Don Quijote n-⁠a fost, în cea spaniolă, decât rescrierea parodică a romanului cavaleresc. Dar el a dat naştere romanului modern. Oare cum ar fi arătat poezia noastră, dacă Ţiganiada se tipărea la începutul secolului XIX şi nu la sfârşitul lui? Nu putem aprecia exact ce mecanisme înţepenite va izbuti Levantul să urnească în poezia românească. Tot ce putem face deocamdată e să ne amuzăm citindu-⁠l.” Să înţelegem că supremul argument al esteticului este amuzamentul, idealul postmodernist al literaturii?

Acest amplu citat descrie exact transbordarea centrului canonic de la Eminescu pe umerii lui Mircea Cărtărescu. Şi ca prozator Cărtărescu este pus pe Everestul literaturii române şi europene, comparabil doar cu Proust, Blecher şi Arghezi, fireşte – deasupra lor. Scriitorul e şi aici genial, deşi concede că e inegal. Pentru nici un alt autor român Nicolae Manolescu n-⁠a mai folosit atâtea superlative: „Nimeni n-⁠a mai scris la noi o proză atât de densă şi de profundă, populată de făpturi deopotrivă reale şi simbolice, de fluturi ori de păianjeni colosali, atrasă magnetic de promiscua subterană psihanalitică şi luminată totodată de splendide curcubeie cereşti. Orbitor este atât romanul căutării timpului pierdut, cât şi un metaroman la fel de sofisticat ca acela proustian, cu incursiuni nu însă în socialitate ori modernitate, ci în arheologia şi anatomia fiinţei, comparabilă cu aceea din Întâmplările lui Blecher, într-⁠o sexualitate obscură şi flamboaiantă, liberă şi interzisă, cum nu găsim în niciunul din romanele emancipate ale generaţiei ’27, nici chiar în acela al lui Arghezi.”

Nu ştiu dacă mai există în literatura universală vreun caz în care un scriitor contemporan să fie atât de curtat ca Mircea Cărtărescu, încât e de mirare că Academia Suedeză nu se grăbeşte să-⁠i acorde Premiul Nobel. Bine ar fi ca măcar o asemenea bătălie să câştige Nicolae Manolescu pentru literatura română, că despre câştigarea unei „bătălii canonice” nici el nu este sigur. Ar fi şi un caz unic de răsturnare a canonului occidental, sau barem românesc, cu susul în jos.

Dacă pentru „poezia pură” a lui Mircea Cărtărescu există argumentul limbajului în sine, ca joc fără limită, relativ la proză, Nicolae Manolescu aduce pentru prima oară la un scriitor român dimensiunea profundului. Nimeni nu l-⁠ar egala pe autorul Orbitorului în „profunzime”. Din păcate, nu aflăm de la d-⁠l Manolescu ce înţelege prin „profunzime”. El zice ceva despre latura psihanalitică a imaginarului cărtărescian, dar nu face şi demonstraţiile de rigoare. Pentru asta, el ar trebui să se întoarcă cu faţa către hermeneutică, singura capabilă să treacă de „complexele de cultură” în cele abisale. Dar am văzut că a respins-⁠o în mod constant. Or, condiţia canonicităţii nu poate fi ruptă de profunditate, apreciază Bloom: „Lectura în profunzime nu s-⁠a terminat probabil cu generaţia mea, dar ea a fost desigur eclipsată pentru generaţiile următoare”1 de către postmodernişti. Aşa că Nicolae Manolescu se găseşte în postura de a emite aserţiuni fără acoperire. Pe de altă parte, ca adept al postmodernismului, nici Mircea Cărtărescu nu s-⁠a gândit că literatura postmodernă ar avea rostul să treacă dincolo de suprafaţa lucrurilor.

Când în anul 2000 românii sărbătoreau 150 de ani de la naşterea lui Eminescu, Horia-⁠Roman Patapievici, scriind despre poet în ziua de 15 ianuarie (România liberă), emitea opinia, fundată pe postmodernism, că autorul Sărmanului Dionis este complet depăşit („steaua lui Eminescu a apus”), devenind ceea ce s-⁠a numit „cadavrul din debara”, deoarece, în postmodernitate, nu mai interesează dimensiunea profundului în cultură, o categorie „germană” deja abandonată în lume, orientarea fiind spre spiritualitatea de tip anglo-⁠saxon. Fireşte, nu se referea la centrul canonic shakespearian, imposibil de rupt de dimensiunea profundului, ci la adepţii istoricizării lui Shakespeare, distrugători de canon. Doar cu doi ani mai înainte, Mircea Cărtărescu susţinea o mentalitate similară, sesizând o falie de netrecut între postmodernişti şi post-postmodernişti, de o parte, şi generaţiile anterioare, trăitoare în canonul occidental: „Falia care-⁠i desparte esenţial pe optzecişti şi post-⁠optzecişti de cei dinainte este falia dintre două lumi: lumea francofilă a costumului şi a cravatei, a muzicii clasice, a sărutatului mâinii şi a respectului pentru marile valori şi, pe de altă parte, lumea pătrunsă de spiritul american, lumea hainelor de pe stradă, a muzicii rock, a pletelor, a culturii populare, a emancipărilor de tot felul.”2

După cum recunoaşte Mircea Cărtărescu, postmoderniştii nu mai vieţuiesc în canonul occidental, respingând „marile valori”, ci în plină Şcoală a Resentimentului, oblăduită de political correctness. Aceleaşi poveţe ne dă şi Ion Bogdan Lefter, considerat de Nicolae Manolescu, cel mai autorizat teoretician al postmodernismului pe teren românesc. Privind retrospectiv, stai să te gândeşti cam pe unde se întrevede dimensiunea profundului la autori pentru care sacrul nu se mai zăreşte de sub stratul grosier al „concretului”. În paginile din Orbitor, privindu-⁠se în oglindă, eul creator cărtărescian îşi contemplă doar materialitatea păroasă de pe corp şi nu e deloc întâmplător că, scriind despre Eminescu, în faimosul număr al Dilemei, n-⁠a putut zări decât pilozitatea trupului şi platfusul. Aşa că deja titlul Orbitor pare potrivit pentru o viziune care nu pătrunde în ceea ce ethosul transmodern numeşte zona de maximă transparenţă a fiinţei, concept, altminteri, de găsit şi în teologia Părintelui Dumitru Stăniloae.

Dar în Levantul, există dimensiunea profundului, dincolo de jocul orbitor al cuvintelor? Ion Budai-⁠Deleanu şi Cervantes, la care face referiri Nicolae Manolescu vorbind entuziast despre epopeea cărtăresciană, au din plin această profunditate fiinţială. Indiscutabil, Mircea Cărtărescu are talent literar, o imaginaţie lexicală debordantă şi strălucitoare, însă această strălucire seamănă, din nefericire, cu un splendid joc de artificii. Sau cum se exprima Nicolae Manolescu însuşi, contemplându-⁠se pe sine în oglindă, atunci când se referea la prietenul său Eugen Simion: „Un critic care nu-⁠şi dă niciodată în petec, probabil din cauza unui self control perfect, e tot aşa de puţin simpatic ca o femeie splendidă, dar frigidă”3. Straniu autoportret! Scris, desigur, cu una dintre cele două mâini certăreţe. Cert e că Nicolae Manolescu a ţinut să se dea în petec/spectacol, tot ca o femeie splendidă, dar la fel de frigidă.

Un critic observa că sub minunatele călătorii parodice şi artificii verbale din Levantul se piteşte… nimicul. Şi brusc ne revin în minte versurile eminesciene: „E uşor a scrie versuri,/ Când nimic (s.n.) nu ai a spune,/ Înşirând cuvinte goale/ Ce din coadă au să sune”. Eminescu se adresează şi criticului său actual, apologetul nimicului în literatură şi marele atentator (involuntar?) la trăinicia canonului literar românesc.

(Din vol. Eminescu „incorect politic”,
Bucureşti, 2014)

Note:
1 Harold Bloom, op. cit., p. 89.
2 Mircea Cărtărescu, Generaţia ’80 în context postmodern, în „Curentul”, an. II, serie nouă, nr. 248(306), 23 octombrie 1998, pp. 25, 30.
3 Nicolae Manolescu, Istoria…, p. 1220.

Theodor Codreanu: Din tenebrele intelighenţiei române

Scris de Theodor Codreanu în Clubul Ideea Europeană Din numărul: Nr. 03 / Martie 2017

Sursa: Contemporanul

Theodor Codreanu (n. 1 aprilie 1945, Sârbi, jud. Vaslui). Critic şi istoric literar, prozator şi publicist, doctor în filologie, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Theodor Codreanu este autorul a peste patruzeci de cărţi, colaborând la numeroase publicaţii din ţară şi din străinătate: România literară (unde a debutat în critica […]

Observ în ultimul timp un oarecare interes, afişat mai ales pe INTERNET, pentru creştinismul lui Eminescu – din partea unor tineri care se declară creştini fervenţi („practicanţi”), iubitori ai lui Eminescu şi informaţi cam de maniera aceasta: “Nu m-ar deranja comentariile potrivnice, numai să se discute punctual si argumentat, aşa cum am făcut eu însumi, pe bază de texte şi de surse autorizate, nu pe bază de lozinci şi “urechisme”, cum înţeleg unii să discute la noi.”

Am citat din prima ocurenţă oferită de GOOGLE la tema “Eminescu şi creştinismul”, un text care neagă, categoric chiar, posibilitatea de abordare creştin-ortodoxă a vieţii şi operei lui Eminescu, încheindu-se astfel: “Ne place sau nu, Eminescu n-a fost un credincios creştin (deşi va fi avut în comun cu creştinismul – în resorturile intime ale personalităţii sale – acuitatea metafizică, intuiţia organicului, reverenţa faţă de tradiţie sau vocaţia mărturisitoare). Dar Eminescu rămîne Eminescu, aşa cum a fost. Geniul artistic (mai ales pe fondul de dezangajare religioasă al modernităţii) poate să-şi asume sau nu, într-o măsură sau alta, creştinismul – aceasta stă în “căderea” şi-n “libertatea” lui noetică şi creatoare. “Demoniacul” Baudelaire sau “dumnezeiescul” Dante sînt la fel de mari poeţi, atît cît sîntem omeneşte îndreptăţiţi să-i judecăm. Orice altă judecată aparţine lui Dumnezeu şi transcende istoria.”

Dl. Răzvan Codrescu, cu care dorim să stăm de vorbă, analizează, pentru a ajunge la această concluzie, biografia, poezia şi ziaristica lui Eminescu. Dacă nu m-ar uimi cu câtă seninătate afirmă lucruri neadevărate, nici n-aş intra în discuţie. Dânsul spune, de pildă, aşa: “În familia căminarului Gheorghe Eminovici nu pare să fi primat educaţia religioasă. Tatăl stătea drept pe la liturghii, după vechea cuviinţă, dar un suflet religios nu era.”

De unde această informaţie?! Autorul vorbeşte, cum vedem mai sus, de “surse autorizate”- or, o sursă cum nu se poate mai autorizată, cel puţin în această privinţă, este Corneliu Botez care iată ce spune despre Gheorghe Eminovici, în “Omagiu lui Eminescu” din 1909: “…obijnuia să-şi invite rudele şi prietenii la Ipoteşti, unde-i primea şi ospăta bine, mai ales la sărbători mari, cum e la Paşti ori la Sf. Gheorghe, când îşi sărbătorea ziua numelui. Îi ducea la biserică, unde asculta slujba cu multă evlavie, căci atât dânsul cât şi mama poetului erau religioşi, nu lipseau duminica şi în zi de sărbătoare de la biserică şi se supuneau obiceiurilor religioase în mod strict.” (p.34-35)

Corneliu Botez notează că deţine informaţia de la doctorul Hyneck, un cunoscut al familiei Eminovicenilor şi al lui Mihai Eminescu. Leca Morariu a descoperit, în perioada interbelică, un document foarte important: fotografia unui prieten al lui Mihai Eminescu, un oarecare Focşăneanu, pe spatele căreia stă scrisă dedicaţia: “Tenerelului gymnasist Michael Emineanu, 23 aprilie 1864”. Asta atestă că de Sf. Gheorghe se întâlneau la Ipoteşti rudele şi prietenii căminarului. (Mai atestă că încă din 1864, la 14 ani, Eminescu îşi zicea sau era numit “Emineanu”, deci voia să fugă de sufixul “-ovici”).

Dintre feţele bisericeşti din familia lui Eminescu, doi fraţi ai Ralucăi au fost călugări (Calinic şi Iachift, acesta din urmă fiind stareţ) – şi trei surori ale ei au fost călugăriţe, toate la mânăstirea Agafton ( Fevronia, Olimpia şi Sofia) – o altă soră a ei, Safta, având o fiică pe nume Xenia care s-a călugărit de asemenea la Agafton. Raluca a mai avut un frate laic, pe Iorgu, şi o soră de asemenea laică, Marghioala. Avem de-a face, aşadar, cu o familie profund religioasă – şi cu o mânăstire, Agafton, unde Eminescu copil era ca acasă între mătuşi.

“Sunt atât de copleşită de faptul că am fost primită şi eu în rândul celor aleşi să rostească un cuvânt răspicat în afirmarea unui mare adevăr: Eminescu este duhul acestui popor şi al acestui pământ, este suflul esenţial al “spaţiului mioritic” ce se exprimă româneşte chiar şi în rătăcitoarele sale cântări. Şi dacă este român, este şi creştin, pentru că aceasta este fiinţa neamului; români şi creştini altfel nu poate fi; ce o fi aşa de greu de înţeles?
Am citit textul lui R. Codrescu nu cu revoltă ci cu o mare tristeţe. De puţine ori mi-am simţit inima atât de îngheţată pentru că în general mă feresc să citesc pe detractori oricât ar fi de “geniali”. Acest fel de lecturi îmi îngheaţă “sângele”, atât de îndepărtată mă simt de “concepţiile lor”. Îi simt atât de străini în sensul duhovnicesc al cuvântului, încât mi se face frică. Străinii spirituali sunt mai duşmani decât hoardele cotropitoare. Acelea ne râvneau pământul, aceştia ne omoară spiritul. Vor să stingă în noi ICOANA, care este creştină şi română sau nu este deloc.”

 

Doamne-ajuta!

Imi cer iertare ca revin la un subiect atins tangential, aflat in afara interesului principal al acestui grup de discutii. Dar a lasa un neadevar sa treaca drept adevar este o forma de minciuna. Iar departarea de la adevar este cauza profunda a multor pacate (inclusiv a avortului).
Intr-un mesaj de acum cateva zile a fost comparata ortodoxia lui Hahnemann, cel care a pus bazele stiintifice ale homeopatiei, cu cea a lui Eminescu, ca argument facandu-se trimitere la articolul domnului Razvan Codrescu aflat la adresa http://www.rostonline.org/blog/razvan/2008/02/eminescu-i-cretinismul.html. In afara intelegerii ca soarta in vesnicie a lui Eminescu apartine judecatii lui Dumnezeu, concluzia autorului articolului este ca “Eminescu n-a fost un credincios creştin”. Fara a nega meritele studiului domnului Codrescu, cred ca acesta sufera de un viciu de fond: abordarea de tip scoalastic/secularizat a unui subiect duhovnicesc. Astfel, studiul are valoare pe orizontală, dar este neputincios in a spune ceva despre verticala. Ori credinta unui om tine de verticala.
In atasament (mai jos) este un articol, exact pe subiectul credintei lui Eminescu, al Maicii Benedicta – Zoe Dumitrescu-Busulenga.
Cred ca aici autoarea reuseste sa ajunga acolo unde articolul domnului Codrescu nu reuseste: sa priveasca din perspectiva vesniciei, sa vada, dincolo de caderi si ridicari, tinderea adanca a omului. Pentru cei care nu au ragazul sa citeasca intreg articolul, concluzive si lamuritoare sunt ultimele paragrafe.
Iar tacerea celor din grup (motivata, este drept, si de faptul ca problema Gardasilului este una de urgenta) indreptateste, din pacate, ultima propozitie din cartea “Viaţa lui Eminescu” scrisa de Maica Benedicta si publicata in anii `60 (!): “Nimeni nu l-a insotit, insa, pe drumul Golgotei lui”.

P Dosoftei, Putna.

Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Viaţa lui Eminescu

În sfera preocupărilor „Doamnei literelor române”, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Eminescu a fost o constantă absolută. De-a lungul întregii sale vieţi, marea profesoară a făcut un efort continuu de a înţelege şi a explica semenilor profunzimea de sens şi înălţimea aspiraţiilor operei şi vieţii Poetului.
Asumarea, după o dorinţă de o viaţă, intrării în cinul monahal i-a fost prilej Maicii Benedicta Dumitrescu-Buşulenga pentru adâncirea sensului vieţii lui Eminescu, a gândului lui Dumnezeu cu el. De aceea, în ultimii ani ai vieţii şi-a continuat efortul eminescian, vorbind despre destinul în veşnicie al sufletului Mihai.
Semnul reuşitei apropierii de Eminescu vor fi cuvintele repetate insistent în ultimele zile, pe patul de spital: „Să-l apăraţi pe Mihai!”. Sunt cuvinte testamentare, izvorâte din înţelegerea rostului aparte pe care acesta îl are în cultura română şi universală şi în devenirea spirituală a umanităţii.
Ca o datorie de conştiinţă şi un fapt de mulţumire, Fundaţia „Credinţă şi Creaţie. Acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga – Maica Benedicta”, care şi-a asumat răspunderea cultivării moştenirii culturale şi spirituale a Maicii Benedicta, a iniţiat, la 120 de ani de la trecerea la cele veşnice a lui Mihai Eminescu, publicarea integrală a scrierilor despre Eminescu.
Primul volum, din cele 5 proiectate, cuprinde Viaţa lui Eminescu şi articolul Eminescu, între credinţă şi cunoaştere. Prefaţat de acad. Dan Hăulică, beneficiind de o deosebită formă grafică realizată de Mircia Dumitrescu, volumul, îngrijit de prof. univ. Dumitru Irimia, va avea o dublă lansare: de ziua de naştere a poetului, la Mănăstirea Putna, şi pe 19 ianuarie, la Academia Română.
Joi, 15 ianuarie, la ora 13.00 IPS Arhiepiscop Pimen va sluji un parastas pentru sufletul lui Mihai. În continuare, în Sala Tronului cartea va fi prezentată de domnii Dan Hăulică şi Dumitru Irimia.
Sunt aşteptaţi toţi iubitorii de frumuseţe şi adevăr la această nouă întâlnire culturală şi spirituală ce are loc sub semnul celor ce s-au întâlnit pe aceeaşi axă la Putna: Ştefan cel Mare, Mihai Eminescu şi Maica Benedicta.
Fundaţia „Credinţă şi Creaţie. Acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga – Maica Benedicta”, Mănăstirea Putna

Eminescu între credinţă şi cunoaştere

Maica Benedicta – Zoe Dumitrescu-Buşulenga

S-au încercat până acum câteva răspunsuri la problema credinţei marelui artist-gânditor, fiecare emiţător dând un caracter aproape apodictic punctului său de vedere. Unii l-au socotit ateu ireductibil, alţii un credincios fervent, fiecare întemeindu-se pe unul sau mai multe texte. Calitatea probantă a textelor invocate este însă minimă prin desprinderea de contextul atât de vast şi complex al întregii gândiri şi opere eminesciene, care exprimă o personalitate de o natură cu totul particulară.
Într-adevăr, poetul-gânditor român este şi el o fiinţă fundamental divizată, ca oricare alt om, aşa cum dovedeşte psihologia modernă, abisală. Dar marii artişti, cu înzestrările lor atât de bogate şi variate, resimt, trăiesc şi mai cu seamă exprimă psyhe-ul lor divizat în feluri neobişnuite, contradictorii, dramatice, uneori chiar tragice. Dualismul acesta întreţine în marile personalităţi creatoare o polaritate, o tensiune adesea greu suportabilă. Să ne gândim doar la Goethe care pune în gura unuia dintre personagiile sale celebrele cuvinte Zwei Seelen Wohnen, ach, in meiner Brust … (Două suflete locuiesc în pieptul meu), adăugând Şi unul vrea să se despartă de celălalt.
Şi dacă marele, olimpicul neo-clasic mărturisea această gravă realitate lăuntrică, cum să n-o fi trăit, cu mai intensă acuitate, romanticul român? Căutător de absolut în viaţă, în gândire şi creaţie, Eminescu s-a desfăşurat pe cele mai înalte registre ale cunoaşterii, compensând gravele imperfecţiuni ale realului în care îl ţinea închis necesitatea. Şi în căutările lui înfrigurate, a pendulat, el, liricul admirabil, între filosofii, s-a cufundat în mituri, a încercat să pătrundă în ştiinţe, cercetând necontenit căile ce duc spre adevăruri şi frumuseţi supreme. Procesul cunoaşterii a fost la el lung cât scurta lui viaţă, dar patima căutării a înfrânt brevitatea existenţei. Copilăria i-a fost aceea a unui copil normal, crescut în spirit tradiţional, al unei familii pioase.

Razboiul pornit peste Prut de Vasile Stati, autorul dictionarului “moldo-roman”, este inspirat atat din tezele sovietice, cat si din textele consilierului prezidential Cristian Preda

Traian Basescu pierde consilieri pe banda si, in acelasi timp, fara ca opinia publica sa sesizeze ca pe poarta Cotrocenilor intra alte figuri, sterse dar foarte active si nocive in acelasi timp. Cristian Preda (foto), consilier prezidential pe probleme de educatie si reforma, este una dintre acestea.Preda s-a remarcat, a fost selectat si urcat apoi, de la un simplu asistent la Facultatea de Stiinte Politice pana in varful dealului, la Palatul Cotroceni, dupa ce s-a lansat intr-un atac furibund la adresa lui Eminescu. Iata insa cum astazi Eminescu are si un efect de turnesol: cand de peste Prut s-a declansat un adevarat razboi cultural si informational anti-Romania, iese la iveala strident o legatura subterana directa intre ideologii de serviciu de la Bucuresti si cei de la Chisinau si Moscova. Intelectualii lui Basescu se dovedesc a fi vajnici propagandisti ai tezelor sovietice. In ciuda declaratiilor oficiale ale Cotrocenilor in ce priveste Basarabia, pe frontul anti-Eminescu oamenii lui Traian Basescu stau umar la umar cu cei ai lui Vladimir Voronin, impotriva intereselor nationale. In acest caz, limba si cultura romana, reprezentate de romanul absolut, Mihai Eminescu.

La Chisinau, il avem pe “celebrul” Vasile Stati, care in prezent este profesor la Academia de Stiinte Administrative din subordinea Administratiei Prezidentiale a Republicii Moldova. Stati este considerat “parintele limbii moldovenesti” fiind si autorul “dictionarului moldo-roman”. Pentru Stati, Mihai Eminescu este “invaluit de stupefiante politicianiste, sovine (sic!), de cele mai multe ori cade in pacatul deformarii istoriei, de pilda, atunci cand trateaza independenta inchipuita a Valahiei la 1875 (sic!), divagatiile sale privind toponimul Basarabia”.

La Cotroceni, ocupandu-se, culmea!, de educatia copiilor nostri, il avem pe Cristi Preda, care promoveaza aceleasi teze ca Vasile Stati.

Pepiniera GDS

Preda este membru al Grupului pentru Dialog Social, noua pepiniera de cadre a societatii in civil, aceeasi care l-a dat lumii si pe Adrian Cioroianu, cel mai mare gafeur impertinent din istoria diplomatiei romane sau pe Andrei Plesu, eminenta cenusie prezenta in toate guvernele Romaniei de dupa 1989. Pentru angajarea lui Preda la Cotroceni a intervenit reteaua clientelara reprezentata la vremea respectiva in Administratia Prezidentiala si de colegul sau de la “Dilema”, Teodor Baconsky, fost consilier pe probleme de politica interna ca succesor al lui Claudiu Saftoiu. Nu stim cat de folositoare a fost experienta lui Baconsky-Jacuzzi pentru consilierea lui Basescu, dar nici cea a lui Cristian Preda nu este de lepadat, mai ales ca aceasta este castigata si pe un teren cu implicatii penale, dupa cum veti vedea mai jos.

Tezele sovieticeIntre Bucuresti si Chisinau exista o legatura subtila, dar din ce in ce mai clara pentru demolarea lui Mihai Eminescu. La Chisinau, ofensiva are un scop politic evident: scoaterea din circulatie a lui Eminescu – in calitate de standardizator al limbii romane moderne – permite sanctionarea unei “limbi moldovenesti” separate de limba romana, in conformitate cu directivele staliniste din anii ’20. Crearea “limbii moldovenesti” are in prezent aceleasi scopuri politice pe care le avea in perioada URSS. La Bucuresti, TVR Cultural aniversa ziua de nastere a lui Eminescu in ianuarie 2007 intr-o emisiune moderata de simpatizantul comunist Dragos Bucurenci, emisiune in care Neagu Djuvara isi exprima opinia ca publicistica lui Eminescu nu ar mai trebui sa fie editata pentru ca este “reactionara” si “neeuropeana”.

Revenirea la ideea de scoatere din librarii, biblioteci si manuale a lui Mihai Eminescu a aparut in anii ’50, in perioada in care culturnicii trimisi de Moscova pe tancuri incercau sa modifice cultura romana. Multe din titlurile sale au fost, de altfel, interzise in perioda comunista, de la poemul-revolta “Doina” la scrierile sale politice din “Timpul”, unele de actualitate si azi. Vasile Stati – exclus inainte de 1989 din Uniunea Scriitorilor de la Chisinau pentru plagiat – este unul dintre dusmanii lui Eminescu de dincolo de Prut. Ideologul lui Voronin il vede pe Eminescu “ametit de inchipuiri amplificate de sovinism politicastru (sic!), M. Eminescu cheama la razboi <pentru sarmana Basarabie>”.

Pentru a elimina aceste defecte profunde ale lui Eminescu, moldovenizatorul Stati recomanda “patrunderea in adancurile inepuizabile ale poeziei”, lasand deoparte “inchipuirile poetului despre Basarabia”. Pentru Vasile Stati, Eminescu nu poate fi “moldovan”, spiritul panromanesc din scrierile sale fiind greu de eliminat. Asa ca sunt recomandate versurile fara mesaj politic, dupa cum cere si Cristi Preda impreuna cu noile “Scantei”, “Dilema”, “22” si “Observator cultural”.

Atac de Dambovita

Preluand din zbor dejectiile lui Horia Roman Patapievici despre Eminescu, asistentul la FSP Cristian Preda s-a detasat in corul detractorilor simbolului Romaniei intr-un numar special al revistei lui Andrei Plesu dedicat “demitizarii” poetului, jurnalistului si ganditorului national, “curatat” in “Dilema” de “cultura si politica”.

In materialul sau, Preda explica cum, din cauza lui Eminescu, cultura romana este moarta, spre deosebire, de exemplu, de cea franceza, care nu are “un om deplin al culturii”, cum sunt romanii “obligati” sa-l considere pe Eminescu. “Regula intangibilitatii autorilor” care ilustreaza cultura romana o face sa fie “lipsita de viata, ea seamana cu un depozit de muzeu sau cu un cimitir al pasiunilor stinse”, afirma Preda. “Atunci cand cativa politicieni romani si-au marturisit sursele intelectuale, mentionandu-i pe Eminescu, Caragiale si Cosbuc, cetateanul nu s-a simtit insultat. El ar fi avut toate motivele sa se simta jignit, afrontul e real. (…) De altfel, incoerenta rationamentului unui Eminescu a facut posibila recuperarea sa atat de catre socialisti, cat si de catre nationalisti”, scrie Preda, incheind apoi, pe masurile date de magistrii sai: “De ce, totusi, asistam la asemenea accidente, care nu reprezinta altceva decat o curata pierdere de timp? Un posibil raspuns ar fi urmatorul: lenea de a gandi, ignoranta sunt marcile culturii politice de la noi. In acest context, Eminescu e un personaj manipulat.

Din nefericire, influenta sa a fost mare, in masura in care pamfletul eminescian a devenit gen al literaturii politice. Conservarea acestui gen e sinonima cu transformarea superficialitatii agresive intr-un fel de canon al receptarii politicului. Eminescu trebuie contestat si demitizat, dar nu pentru rudimentele sale de gandire politica. Din acest punct de vedere, el e realmente nul. Nu ai obiect”. Fara comentarii.

Universitati curat-murdare

Cristi Preda a devenit mai cunoscut dupa ce a patronat cu functia imensa afacere a Summitului Francofoniei de anul trecut, pentru care a fost facut secretar de stat in MAE.

Preda a fost pescuit de la Facultatea de Stiinte Politice – noua “Stefan Gheorghiu” -, unde si in prezent ocupa functia de decan in ciuda celorlalte atributii oficiale ale sale. In 2004, cand, in urma unor investigatii ale Oficiului European de Lupta Anti-Frauda (OLAF), erau mari sperante sa se inceapa urmarirea penala contra fostului decan, Daniel Barbu, acesta s-a retras, impingandu-l in fata pe Preda. Facultatea a fost investigata oficial pentru un program cu participanti invizibili din MAE, MApN, Guvern si Parlament. OLAF, Corpul de Control al Guvernului, Curtea de Conturi si alte institutii speciale au relevat neregulile derularii programului TEMPUS PHARE, proiectul JEP_IB 13219-98, ce prevedea alocarea a 214.610 EURO pentru formarea si perfectionarea inaltilor functionari publici in administrarea acquis-ului comunitar, care a starnit un scandal cu interpelari in Parlamentul European si reverberatii in presa straina, pe tema coruptiei la universitari romani (vezi documentul Corpului de Control pe www.ziua.ro). Preda este secondat de colaboratoarea lui apropiata, Alexandra Ionescu, ca prodecan.

Cand Preda e plecat la celelalte slujbe ale lui, il suplineste cu placere cuplul Barbu-Ionescu la FSP sau la Institutul de Cercetari Politice (ICP). In cazul lui Preda, acesta trebuie sa alerge toata ziua: FSP, ICP, “Humanitas”, “Dilema”, “22”, GDS si, daca mai e timp, si la Cotroceni. Pentru alte afaceri, “Tata Preda” – proprietarul Societatii “Constructii, Servicii, Comert Preda SRL” – asigurat lucrari de constructii si reparatii la firma fiului. Iar sora decanului, Caterina Preda, doctoranda la FSP, ocupa si ea un loc in Consiliul Facultatii.

Ai zice ca simti “biciul lui Attila” vajaind in aer cand il auzi pe consilierul prezidential Cristian Preda la televizor dandu-si ca parerea despre putreziciunile, coruptia si lipsa de perspectiva a invatamantului romanesc si necesitatea unor “universitati curate”. “Viitor de aur” tara noastra are.

Intelectualii lui Basescu – noii precupeti

Dupa cum scrie cercetatorul Adrian Gavrilescu in lucrarea sa “Noii precupeti – intelectualii publici din Romania de dupa 1989”, Cristian Preda, pentru a promova din asistent la FSPA in decan al acestei facultati, nu s-a dat in laturi de la nimic. Lista publicatiilor academice obligatorii era deja facuta, pe genunchi, la “Dilema” si “22”.

Iata ce releva Gavrilescu: “Cristian Preda a rezolvat foarte comod evaluarile propriilor studii inainte de a le tipari. Autorul Preda s-a adresat editorului Preda, coordonator a doua colectii: “Biblioteca politica” la Editura Nemira si “Polis” la Editura Humanitas. Raspunsul a fost intotdeauna pozitiv. Astfel, in 1998, Cristian Preda debuteaza la Nemira cu un manuscris premiat la concursul din 1997, la categoria “eseu”. In 1999, la doar 33 de ani, preocupat de posteritate, isi strange articolele publicate intre 1998 si 1999 intr-un alt volum – util, probabil, pentru avansarea in grad didactic. Repeta gestul in 2001, de aceasta data cu articole aparute intre 1994 si 2000. 2002 este anul prestidigitatiilor publicistice, cand doua titluri atrag atentia cu deosebire: mai intai, o cronologie a anului politic 2001, alcatuita de un grup de studente si coordonata de Cristian Preda, care semneaza patru pagini, unde se citeaza pe sine o data si foloseste – fara citare – un fragment dintr-un text scris tot de el in revista 22; apoi, o carte aparuta la Editura Meridiane, intr-o colectie coordonata de maestrul sau, Daniel Barbu, si in care, dintr-un total de 160 de pagini, aproape jumatate sunt anexe, ceea ce reduce volumul la ambitiile unei modeste lucrari de diploma”.

De la PCR la partidul lui Stoica

Gavrilescu mai arata in acelasi volum: “In 2003 publica la Editura Humanitas, in colectia pe care o conduce, un volum despre liberalism, avand configuratia unui curs universitar predat la FSPA. In 2004, semneaza la aceeasi editura un dictionar de “gandire politica liberala”, prefatat cu subtilitate de Daniel Barbu. In 2005 il regasim la Editura Nemira cu un volum statistic despre partidele postcomuniste – reluare a unui text publicat in revista Studia Politica, la care se adauga cateva interpretari numerice ale unor evenimente politice. In ceea ce priveste activitatea sa propriu-zisa de editor, se poate spune ca Preda este o autentica reprezentanta comerciala, atat pentru Daniel Barbu, cat si pentru unii dintre fostii si actualii sai colegi de la FSPA, carora le-a gazduit incercarile stiintifice cu o (dez)interesata filotimie.

In mediile intelectuale bucurestene, el si-a consolidat pozitia de partizan al ideilor liberale si al oamenilor politici care le imbratiseaza, cum ar fi Valeriu Stoica”. Mai este de amintit ca Preda a aderat la Partidul Comunist in 1987, cand muncitorii revoltei anticomuniste de la Brasov erau macelariti si torturati de fortele regimului. Fericitul eveniment s-a petrecut imediat dupa ce a intrat la “filosofie”, care, pe atunci, insemna de fapt “socialism stiintific” si o trambulina catre o functie in Partid sau Securitate.

Cadavrul Eminescu, fecala Romania si ICR

“Eminescu este cadavrul nostru din debara, de care trebuie sa ne debarasam daca vrem sa intram in Uniunea Europeana”. “Radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei” – Presedintele ICR, H.R. Patapievici.

Pagina realizata de Luca ILIESCU / Ziarul ZIUA (Victor Roncea)

Mihai-Eminescu.Ro

120 de ani de la uciderea lui Mihai Eminescu

2009 este anul deşteptării, un an aflat sub semnul Eminescu. Au trecut o sută şi douăzeci de ani de la moartea sa. Pentru prima oară însă, circumstanţele reale ale morţii sale sunt puse în discuţie publică iar conturul activităţii sale politice şi jurnalistice este luat în calcul pentru a desluşi dispariţia sa abruptă. Puţină lume ştie cum a murit Eminescu: lovit în cap în timp ce cânta “Deşteaptă-te române”!

Manualele şcolare sunt pline de parascovenii despre Eminescu dar omit astfel de mici “amănunte” continuând perseverent să descrie circumstanţa morţii lui Eminescu ca urmare a îmbolnăvirii acestuia de o boală venerică. Cine sunt aceia care perpetuează falsul şi alimentează mituri mincinoase pe seama lui Mihai Eminescu? Ce fel de profesori de limba română predau tâmpenii peste tâmpenii pe seama lui Eminescu, copiilor? Cine le-a dat diplome, cine îi girează, cine le scrie manualele? Cine sunt aceia care se fac vinovaţi de risipirea zestrei lăsată de acesta? Ce fel de stat este statul român care recompensează detractorii lui Eminescu şi pune la loc de cinste falsificatorii memoriei acestuia?

Tendinţa detractorilor este de a-l coborî în planul discutabilului şi al disputabilului. Negaţia şi denigrarea, “demitizarea” şi “prelucrarea” lui Eminescu din ultima perioadă este însă expresia unui alt tip de apetit critic, generat şi coordinat de o grupare descalificată moral dar totodată dominantă, încă, din punct de vedere politic. Eminescu ba nu ar fi fost suficient de creştin ortodox, ba nu ar fi meritat să fie numit poet naţional, ba nu era “politicaly corect”, ba aşa ba pe dincolo. Pe undeva tot răul este spre bine, pozitivarea negativităţii funcţionează şi (mai ales) în “cazul Eminescu”. Punerea sub semnul întrebării a valorii, chiar negaţia şi contestarea lui Eminescu are şi o parte pozitivă deoarece până la urmă îl întăreşte. Critica valorii instituţionalizate este utilă în sine fie şi pentru că astfel are loc testarea trăiniciei scării de valori. Faptul că o operă ajunge, periodic, obiect de contestaţie se încadreaza în ciclul firesc al “ajustărilor” contemporaneităţii.

Eminescu a trecut cu bine prin toate aceste încercări. Chiar sub aspect comercial, Eminescu a rămas în top, producându-se mai mulţi bani din re-re-editările sale decât din toate operele cumulate ale întregii bresle scriitoriceşti din România, pe parcursul ultimului secol. În cei peste 150 de ani de circulaţie neintrerupta, numele său nu s-a estompat nicio clipă. Singurul reper serios de evaluare a circulaţiei numelui lui Eminescu este chiar biblioteca Eminescu, constituită la Botoşani, din donaţia renumitului bibliofil Ion. C. Rogojanu, care include 8.000 de titluri de cărţi de şi despre Eminescu, la care se vor adăuga, alte (cel puţin) 7.000 de volume. Au apărut şi vor mai apare mii de cărţi, ale multor mii de autori care l-au adjudecat sau l-au judecat, l-au contestat, refuzat, criticat.

„Sacrificarea” lui Eminescu, re-executarea sa simbolică, re-aducerea sa la starea de cadavru este însă cu totul altceva. Tipologia curentului contestatar dirijat de la nivel de stat din ultima perioadă este diferită tocmai deoarece este executată de persoane politice cu poziţii nu doar în viaţa literară ci şi, mai ales, în stat sau în instituţii ce ţin de statul român. Este o formă de reeditare a asasinatului său – realizat tot de “persoane de stat” – precedat de moartea civilă. Eminescu este ţinta, şi astăzi, a unui curent aşa zis “progresist” izvorât de fapt din catacombe ideologice care încearcă să-l împingă la o periferie a istoriei şi culturii româneşti. O tentativă demolatoare colectivă, dar care îşi are originea într-un centru ideocratic comun, forţează schimbarea orizontului de receptare a lui Eminescu. Instanţe culturale, literare şi politice cu platformă de audienţă cum ar fi criticul literar şi amploaiatul MAE Nicolae Manolescu, îndeamnă la renunţarea omologării naţionale a lui Eminescu. Dezavuare, demitizare, reconsiderare, negaţie sunt noii vectori normativi ai discursului “oficial” despre Eminescu.

Eminescu – cadavrul…

Însă purtătorul de cuvânt al “ideilor progresiste”, totodată reprezentant la nivel de stat al canonului oficial, este actualul şef al ICR, H.R.Patapievici. Acesta consemna în câteva fraze cheie, următoarele consideraţii despre modelul Eminescu într-un cunoscut articol scris în 2002 şi dedicat “Inactualităţii lui Eminescu”, reluat (respectiv asumat şi întărit) şi mai recent, în 2006:

–          “Ca poet naţional Eminescu nu mai poate supravieţui, deoarece noi azi ieşim din zodia naţionalului”
–          “Eminescu nu mai e la modă, deoarece nu mai “dă bine””
–          “înţelegem amploarea prăbuşirii cotei lui Eminescu la bursa valorilor proclamate la lumina zilei”
–          “azi, Eminescu a devenit suspect”
–          “patul lui Procust al noului canon importat din “ţările progresiste” a arătat fără dubiu că fostul poet naţional al României clasice e “politic incorect”
–          “Din punct de vedere politic, Eminescu pare a fi irecuperabil”
–          “Eminescu nu ne mai poate apărea decât ca exasperant de învechit”
–          “cultura română din ultimii ani, în lupta pentru integrare euro-atlantică, nu doreşte decât să scape de tot ce este învechit adică să fie progresistă”
–          “Pentru nevoia de chip nou a tinerilor care în cultura română de azi doresc să-şi facă un nume bine văzut înafară, Eminescu joacă rolul cadavrului din debara

”Sintagma utilizată de Patapievici, “cadavru din debara” pleacă de la expresia, folosită “în ţările progresiste”, “ skeleton from the closet”, cu sensul de secret stânjenitor. De expresia “corps in the closet” nu am auzit încă. Există însă sintagma “cadavru politic” şi mi se pare destul de plauzibilă ipoteza clivajului de sensuri (intenţionat sau nu), mai ales având în vedere faptul că accentul pus asupra temei politice în textul “manifest” al viitorului secretar de stat pus de administraţia prezidenţială să reprezinte cultura României în lume. Compunerea imaginii Eminescu-cadavru spune, intertexual, poate mult mai mult decât a intenţionat autorul. Vocaţia excremenţială din textele de debut ale lui Patapievici se rafinează aici, intervenind o subtilă abordare exegetică necromaniacă. Concepţia de abordare a tezei este tot în cheie politică, de aici şi invocarea integrării euro-atlantice, un proces profund politic şi de siguranţă naţională, nu cultural. Un “text manifest” similar în concluzii aparţine lui Cristian Preda, tot amploaiat al mai multor administraţii prezidenţiale. Cristian Preda s-a afirmat mai din timp decât Patapievici, în 1998, în Dilema, publicaţia ministrului de externe al României, Andrei Pleşu. “Eminescu trebuie contestat şi demitizat, dar nu pentru rudimentele sale de gândire politică. Din acest punct de vedere, el este realmente nul. Nu ai obiect”. Mai putin iscusit decât Patapievici, Preda nu s-a gândit să introducă şi „cestiunea siguranţei naţionale” în ecuaţia Eminescu poate şi deoarece NATO era încă o fata morgana la vremea aceea, pentru România „progresistă”.

Modelul Eminescu ar fi deci, pentru epoca noastră, din punct de vedere cultural şi politic, inadecvat, “irecuperabil”, “suspect”, “învechit”, “nul”, iar junii şi junicile care vor nume “afară”, care aspiră la sincronie europeană, au nevoie de alte modele, de succes, nu cadaverice. Am aflat de curând şi care ar fi modelele “adecvate”, “euro-atlantice”, propuse de Patapievici, iar “sincronia” culturală invocată a fost confirmată public prin scandalurile de anul trecut legate de finanţarea de către ICR a unor juni dedicaţi pornografiei şi promovării simbolisticii anticreştine. În plan cultural, ne-am lămurit asupra “chipului nou a tinerilor care în cultura română de azi doresc să-şi facă un nume”. Chiar şi-au făcut un fel de nume, junii “progresişti” ai lui Patapievici.

În plan politic, “sincronia”, adecvarea clasei politice actuale, conformă în întregime “noului canon importat din “ţările progresiste”, s-a vădit elocvent la alegerile recente din 2008 când din 18,3 milioane de români cu drept de vot au participat la vot doar 7 milioane, cea mai scăzută rată de participare din perioada postcomunistă a României. Dacă ar fi fost cuprinşi şi cei 12 milioane de români dinafara graniţelor între cetăţenii cu drept de vot probabil că ar fi fost şi mai grăitoare amendarea de către popor a actualei clase politice, cu tot cu modelele “bine văzute afară”.

Chipul nou al clasei politice actuale, “înnoite”, “progresiste”, integrată euro-atlantic şi pe drept cuvânt ieşită din zodia naţionalului, cuprinde parlamentari infractori, excroci, derbedei, securişti, foşti comunişti ba chiar şi un caz de căcănar/gunoier-şef/om politic de succes.

Acesta este referenţialul politic al unor Patapievici/Preda/Pleşu, ei înşişi, de altfel, tot oameni politici, stipendiaţi cu poziţii politice în calitatea lor de noi formatori ai bursei de valori cultural-politice. “Bursa” unde s-au “tranzacţionat” cel mai intens valorile conforme “noului canon importat din “ţările progresiste” este pe Calea Victoriei, respectiv sediul GDS, instituţie fondată de fostul comisar bolşevic Silviu Brucan. Aici a fost instalat “patul lui Procust” invocat de Patapievici. Racordurile mitologice pot juca feste celor care se folosesc de ele. Cu sau fără voie, invocarea eliminării lui Eminescu prin utilizarea de către Patapievici a imaginii “patului lui Procust al noului canon” spune totul despre ucenicii, calfele şi “meşterii” (Maeştrii) noului canon. Procust, se ştie, era un bandit, cam sadic si diabolic, un torţionar mitologic, devenit simbol al sistemului abuziv de încadrare (prin mutilare) în tipare ideologice. Patapievici, Preda, sunt doar porta-voci ideologice. Maiştrii cu funcţii comisariale stau mai la fereală, meşteresc prin fundaţii pretins (nou) europene.

Procust şi sfârşitul “noului canon” politic

Teza trâmbiţată zgomotos de comisarii lui Procust, a inadecvării cultural politice a modelului Eminescu, invocarea chiar a dezacordului dintre obiectivele de siguranţă naţională (integrarea în NATO) şi modelul politic eminescian se dovedeşte a fi, astăzi, doar o simplă gogomănie. Cel mai important factor de ameninţare la adresa siguranţei naţionale, o spun chiar rapoartele SRI, au fost chiar oamenii politici, clasa politică “progresistă” din care au făcut şi fac parte învăţăceii şi alumnii GDS-ului procustian. Jefuirea patrimoniului naţional, distrugerea sistemului de învăţământ (certificată de nivelul precar al generaţiilor ieşite de pe băncile şcolilor), fărâmiţarea coeziunii sociale şi naţionale, impunerea unor standarde anticreştine în sânul societăţii româneşti (vezi interzicerea icoanelor, finanţarea pornografiei cu accente sataniste) sunt “opere” ale clasei politice, îndrumată ideologic, comisarial, de maeştrii “noului canon”, de “progresiştii” patului lui Procust. La rândul lor, comisarii GDS-ului sunt finanţaţi chiar de noii moguli ai sistemului la care au pus umărul, pe care l-au avizat şi certificat.

Sistem politic “bine văzut înafară”, dar care a fost acum, iată, invalidat “înăuntru”, chiar de alegători – de marea majoritate a poporului român. Poporul român a arătat fără dubiu că sistemul noului canon politic invocat de Patapievici în antiteză faţă de modelul Eminescu este cel care e, cu adevărat, “politic incorect”.

“Nefiind oameni vrednici cari să constituie clasa de mijloc, scaunele instituţionale existente le-au umplut caraghioşii şi haimanalele, oamenii a căror muncă şi inteligenţă nu plăteşte un ban roşu, stîrpiturile, plebea intelectuală şi morală. Arionii de tot soiul, oamenii cari riscă tot pentru că n-au ce pierde, tot ce-i mai de rînd şi mai înjosit în oraşele poporului românesc (…)

Ţărani? Nu sînt. Proprietari nu, învăţaţi nici cît negrul sub unghie, fabricanţi – numai de palavre, meseriaşi nu, breaslă cinstită n-au, ce sînt dar? Uzurpatori, demagogi, capete deşerte, leneşi cari trăiesc din sudoarea poporului fără a o compensa prin nimic, ciocoi boieraşi şi fudui(…)

Oameni de stat cari nu pot justifica nici săvîrşirea şcoalei primare, advocaţi fără ştirea lui Dumnezeu, pictori orbi şi sculptori fără de mîni, generali cari nu ştiu citi o hartă, subprefecţi ieşiţi din puşcărie, legiutori recrutaţi dintre stîlpi de cafenele, jucători de cărţi şi oameni cu darul beţiei, caraghioşi care înaintea erei liberale vindeau bilete la cafe chantant, iată banda ocultă care guvernează azi Români” (art. Icoane vechi şi icoane noi, în Timpul, nr. 11, dec. 1877, Opere, X, p.19 şi 110)

“Arionii”, la care se referă Eminescu, indică o tipologie inspirată de figura unui om politic contemporan cu ziaristul, ministrul cultelor şi instrucţiunii publice, Virgil Arion, cel care a avut un rol important, ulterior morţii lui Eminescu, în stigmatizarea ziaristicii eminesciene prin ruperea în două a operei eminesciene, cu aruncarea la coş, ca netrebuitoare, a ziaristicii. Ministrul Arion a jucat un rol decisiv în această operaţiune de extincţie a circulaţiei operei jurnalistice, deoarece era vizat direct şi cu autoritatea publică pe care a avut-o a instaurat, de fapt, modelul maiorescian al unui Eminescu-poet, diafan, singur, abuzând de cafea, obosit de munca istovitoare ca ziarist etc.

Poate judeca oricine cu uşurinţă “adecvarea” la realitatea de atunci dar şi la actualitatea momentului politic de azi a celui pe care Arionii de azi, Patapievicii şi eiusdem farinae şi l-ar dori mort şi ascuns într-o debara.

Marea majoritatea a românilor a înţeles deja că sistemul ticăloşit a ocupat România iar cadavrele politice care împut aerul României sunt “ticăloşiţi” care se află în băncile Parlamentului, la Preşedinţie, la guvernare. Cât despre scheleţii vechiului sistem nici măcar nu mai stau în debara, ci se afişează la vedere, în posturi “preşedinţi de onoare”, cum e cazul criminalului cu mâinile mânjite de sânge până la cot, Ion Ilici Iliescu. Situaţie care spune totul despre ce înseamnă conceptul onoarei pentru partidul de guvernământ din care face parte.

“Canonul politic” procustian invocat de ciracii lui Procust este un eşec total, un antimodel politic. Deocamdată poporul român nu a aplicat încă metoda lui Tezeu, de “rezolvare” a torţionarului Procust, dar nu este timpul pierdut. Au trecut doar două decenii de la trasul cu arma în stradă.

Dosarul Eminescu

Cei care îl portretizează astăzi pe Eminescu în chip de cadavru îşi asumă astfel, pe cale simbolică, şi nu numai, filiaţii strânse cu cei care şi l-au dorit pe Eminescu cadavru, în epoca sa, cei care l-au şi înlăturat pe Eminescu din viaţa publică, tot în numele culturii politice “progresiste”, invocate în textul lui Patapievici. Un excurs jurnalistic lansat acum doi ani de ziarişti de investigaţie afiliaţi la organizaţia Civic Media, pe tema sfârşitului abrupt a vieţii ziaristului şi omului politic Mihai Eminescu a dat recent roade neaşteptate. Ipoteza lichidării sale fizice a fost lansată ca o temă de anchetă de către ziarişti şi cercetători de marcă care au pornit un demers investigativ dedicat “colegului de breaslă” Mihai Eminescu. Tema de lucru a fost preluată şi urmărită cu o deosebită atenţie pentru cel mai mic detaliu arhivistic şi istoriografic, de filosoful Constantin Barbu care a lansat nu mai puţin de zece volume, ale unei investigaţii analitice complete realizate sub egida Academiei şi Fundaţiilor Mihai Eminescu. “Codul Invers – Arhiva înnebunirii şi uciderii nihilistului Mihai Eminescu”, cum se intitulează seria de volume cuprinde mii de pagini de documente, însemnări în facsimil din Eminescu, grăitoare despre sacrificarea sa, fotocopii ale originalelor unor acte secrte din arhivele imperiale austro-ungare, fragmente din jurnalul şi memoriile regelui Carol I, din însemnările zilnice ale lui Maiorescu şi din ale altor contemporani ai crimei, părţi ale unor note informative secrete din arhivele unor servicii ale ţărilor europene. Un astfel de “plan de măsuri” în ce-l priveşte pe militantul societăţii conspirative “Carpaţii” – Mihai Eminescu – poartă semnătura însuşi împăratului Franz Josef!

Deoarece Eminescu era o ţintă de stat, o ameninţare la adresa siguranţei imperiale! Context care dezvăluie un Eminescu geopolitician şi naţionalist implicat în acţiuni conspirative pentru proiectul Daciei Moderne – România Mare.

Eminescu a devenit o victimă a regimului politic datorită în principal implicării sale în presă şi politică. Ziaristul Eminescu a fost o ţintă operativă şi a fost urmărit pas cu pas de agenţii secreţi ai Imperiului Austro-Ungar. Eliminarea sa de pe scena politică s-a datorat unei acţiuni conspirate executate cu profesionalism.

Eminescu a atras una dintre cele mai complexe manevre de dezinformare şi intoxicare specifice domeniului serviciilor speciale. Posteritatea sa a fost deformată şi manevrată de toate regimurile politice care s-au succedat în România. Restabilirea adevărului despre Eminescu este o datorie de onoare a breslei ziariştilor. Ca şi mulţi alţi ziarişti Eminescu a intrat în malaxorul aparatului represiv (a fost arestat de opt ori), al poliţiei politice şi – mai mult decât atât – a devenit o problemă (şi o afacere) de Stat.

Cea mai însemnată parte a activităţii sale a fost dedicată gazetăriei, politicii. Din 1876 devine ziarist profesionist, ocupaţia sa principală până la sfârşitul vieţii. Debutează la Curierul de Iaşi apoi, în 1877 este redactor la Timpul, din 1880 redactor şef şi redactor pe politică până în 1883. În mod brutal, în iunie 1883, munca sa este întreruptă şi este introdus cu forţa într-un ospiciu. Poliţia, sub comanda Puterii de stat îl transformă astfel pe Eminescu într-unul dintre primii deţinuţi politici ai statului modern român. Oricum este primul ziarist căruia i se pune căluş în gură în această manieră dură. Metoda va fi perfecţionată sub comunism.

Eminescu îşi asumă ca pe o profesiune de credinţă lupta pentru România amendând atât liberalii cât şi conservatorii pentru politica de cedarea în interesul marelui capital în chestiuni arzătoare ale timpului. Scria vibrant, scria cu patos dar şi cu rigoare scria cu o forţă devastatoare. Maiorescu notează – “Eminescu s-a făcut simţit de cum a intrat în redacţie prin universul de idei al culturii ce acumulase singur, prin logică şi verb”. “Stăpân pe limba neaoşă” şi cu o “neobişnuită căldură sufletească”, Eminescu însufleţea dezbaterea publică şi totodată izbea necruţător “iresponsabilităţile factorilor politici, afacerismele, demagogia şi logoreea păturii superpuse”.

Eminescu – omul politic naţional

Pe scurt un ziarist de marcă, o voce puternică, un spirit radical şi incomod. Mihai Eminescu avea o funcţie publică foarte importantă ca redactor-şef al ziarului Timpul, care era organ oficial al Partidului Conservator. Maiorescu – la organizarea Partidului Conservator a arătat clar poziţia lui Eminescu: “Cei 10 capi ai lui, şi al 11-lea, domnul Mihai Eminescu, redactor la ziarul Timpul”.

Eminescu duce campanii de presă dedicate chestiunii Basarabiei, critică aspru Parlamentul pentru înstrăinarea Basarabiei este intransigent atât faţă de politica de opresiune ţaristă (“o adâncă barbarie”) cât şi faţă de cea a Imperiului Austroungar şi totodată îşi acuză colegii, fruntaşii conservatori, că participă la înfiinţarea de instituţii bancare în scop de speculă. Situaţia sa la ziar devine critică în 1880 mai ales după ce atacă proiectul de program al partidului conservator lansat de Maiorescu în care acesta pleda pentru subordonarea intereselor României şi sacrifica românii aflaţi sub puterea Imperiului Austroungar. Câtă vreme guvernele de la Budapesta îi oprimează pe români îngrădind accesul la şcoală şi biserică, blocând cultivarea limbii materne – apropierea de Imperiu nu este posibilă şi nici recomandabilă avertiza jurnalistul. Viena însă atrage ca un magnet şi conservatorii se cuplează cu liberalii – “la ciolan” cum ar zice azi Ion Cristoiu. P.P Carp, înalt fruntaş conservator devine ambasador al liberalilor la Viena şi cere să i se pună surdină lui Eminescu (într-o scrisoare către Titu Maiorescu îi atrage atenţia: “şi mai potoliţi-l pe Eminescu”). Scârbit, acesta protestează: “Suntem bărbaţi noi sau nişte fameni, nişte eunuci caraghioşi ai marelui Mogul. Ce suntem, comedianţi, saltimbanci de uliţă să ne schimbăm opiniile ca cămăşile şi partidul ca cizmele?.” Ca urmare în noiembrie 1881 Eminescu este înlocuit de la conducerea Timpului, este retrogradat iar noul redactor – şef îl atacă pe Eminescu în chiar ziarul pe care acesta îl condusese.

Eminescu – ţinta serviciilor secrete imperiale

În 1882 Eminescu participă la fondarea unei organizaţii cu caracter conspirativ, înscrisă de faţadă ca un ONG – “Societatea Carpaţii”. Societatea îşi propunea – conform Statutului, să sprijine orice “întreprindere românească”. Se avea însă în vedere situaţia românilor din Imperiul Austro-Ungar. Considerată subversivă de serviciile secrete vieneze organizaţia din care făcea parte Eminescu este atent supravegheată. Sunt înfiltraţi agenţi în preajma lui Eminescu inclusiv în redacţie.

Manifestările organizate de “Societatea Carpaţii” îngrijorau în mod deosebit reprezentanţa diplomatică a Austro-Ungariei în România. “Societatea Carpaţii”, era un adevărat partid secret de rezervă, cu zeci de mii de membri, care milita pe faţă pentru ruperea Ardealului de Imperiul Austro-Ungar şi alipirea la Tară dar executa şi acţiuni conspirative.

Într-o nota informativă secretă din 7 iunie 1882, redactată de ministrul plenipotenţiar al Austro-Ungariei la Bucureşti, Ernst von Mayr către ministrul Casei imperiale şi ministrul de externe din Viena se raporta: “Societatea “Carpaţilor” a ţinut la 4 iunie o şedinţă publică, căreia i-a precedat o consfătuire secretă. Despre aceasta am primit din sursă sigură (ceea ce înseamnă nota unui agent înfiltrat în organizaţie – n.n.) următoarele informaţii: subiectul consfătuirii a fost situaţia politică. S-a convenit acolo să se continue lupta împotriva Monarhiei austro-ungare, dar nu în sensul de a admite existenţa unei “Românii iredente”. Membrilor li s-a recomandat cea mai mare precauţie.

Eminescu, redactorul principal al ziarului “Timpul”, a făcut propunerea de a se încredinţa studenţilor transilvăneni de naţionalitate română, care pentru instruirea lor frecventează instituţiile de învăţământ de aici, sarcina pe timpul vacanţei lor în patrie, să contribuie la formarea opiniei publice în favoarea unei “Dacii Mari”. Săcăreanu, redactorul adjunct de la “Româna liberă” a dat citire mai multor scrisori din Transilvania adresate lui, potrivit cărora românii de acolo aşteaptă cu braţele deschise pe fraţii lor”. (Arhivele St. Buc., Colecţia xerografii Austria, pach. CCXXVI/1, f.189-192, Haus – Hof – und Staatsarchiv Wien, Informationsburo, I.B.-Akten, K.159)

Un alt un raport confidenţial către Kalnoky, ministrul de externe al Austroungariei, informa despre o altă adunare a Societăţii Carpaţii, din care rezultă că un anume Lachman, redactor la ziarul „Bukarester Tageblatt” şi foarte activ spion austriac, avea ca sarcină urmărirea pas cu pas mai ales a lui Eminescu. În contextul notei informative se mai numeşte un agent din vecinătatea imediată a lui Eminescu, care ar fi putut fi chiar vicepreşedintele Societăţii Carpaţii, despre care se scrie negru pe alb că este nici mai mult nici mai puţin decât … spion austriac. (numele acestuia reapare ulterior în procesul verbal dresat de comisarul Niculescu cu ocazia arestării lui Eminescu: “informat de d.d. G.Ocăşanu şi V.Siderescu că amicul lor d-l Mihai Eminescu, redactorul ziarului Timpul, ar fi atins de alienaţie mintală”.)

Eminescu avea o statură publică impresionantă şi era perceput drept un cap al conservatorismului dar şi al luptei pentru unitate naţională coordonate ulterior printr-o întreagă reţea de societăţi studenţeşti din oraşe centre universitare din cuprinsul monarhiei Austro-Ungare. S-a creat un fel de network care avea ca obiectiv direct lupta pentru unitatea politică a românilor. Pe lângă societatea “Carpaţii”, au mai apărut la Budapesta societatea “Petru Maior”, la Viena “România jună”, la Cernăuţi “Junimea”, “Dacia”, “Bucovina şi Moldova”, în Transilvania societatea “Astra” şi în vechea Românie, “Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor în vechea Românie”, care avea filiale inculsiv la Paris. Toate aceste organizaţii se aflau în obiectivul serviciilor secrete ale Austro-Ungariei, fiind intens înfiltrate şi supravegheate. Colecţia arhivelor politice vieneze cuprinde numeroase rapoarte similare cu notele informative care priveau activitatea lui Eminescu, considerat un lider primejdios. Eminescu era urmărit pas cu pas. Baronul von Mayr, ambasadorul Austro-Ungariei la Bucureşti, îl însărcinase pe F. Lauchman în acest sens: “Eminescu este în permanenţă urmărit de F. Lachman, agent austro-ungar care avea sub observaţie mişcarea (“iridenta”) ardelenilor din Bucureşti şi ale cărui rapoarte sunt astăzi cunoscute”. O notă informativă a baronului von Mayr denunţa articolul lui Eminescu din “Timpul”, privitor la expansiunea catolicismului în România.

În 1883 Eminescu realizează un tablou al maghiarizării numelor româneşti în Transilvania şi îl ridiculizează pe rege, pe Carol I pentru lipsa sa de autoritate. Condamnă guvernul liberal pentru politica externă şi internă, denunţă cârdăşia conservatorilor cu liberalii şi devine o povară incomodă pentru toată lumea. Tiradele şi intransigenţa sa deranjau toate taberele. Eventualitatea ca acesta să devină cândva parlamentar – ca mulţi alţi ziarişti, ar fi fost nefastă pentru puterile externe din jurul României, deoarece ar fi putut genera un curent politic ostil şi neconvenabil intereselor acestora. Eminescu este informat şi simte că i se pregăteşte ceva.

“Moartea civilă”

În 28 iunie 1883 se strânge laţul. Este luat pe sus de poliţie şi băgat cu forţa la ospiciu. Sunt încălcate desigur toate normele legale şi i se înscenează unul dintre cele mai murdare procese de defăimare şi lichidare civilă la care au participat inclusiv “apropiaţi” interesaţi prin diferite mijloace.

Ziua de 28 iunie 1883 este o zi foarte importantă pentru istoria şi politica României nu doar datorită arestării lui Eminescu. Exact în această zi, Austro-Ungaria a rupt relaţiile diplomatice cu statul român timp de 48 de ore, iar von Bismark i-a trimis o telegramă lui Carol I prin care Germania ameninţa cu războiul. În cursul verii Imperiul Austroungar a executat manevre militare în Ardeal pentru intimidarea Regatului României iar presa maghiară perorase pe tema necesităţii anexării Valahiei. Împăratul Wilhelm I al Germaniei a transmis de asemenea o scrisoare de ameninţări, în care soma România să intre în alianţă militară iar Rusia cerea, de asemenea, satisfacţii.

Guvernul a desfiinţat “Societatea Carpaţii” chiar la cererea reprezentantului Austro-Ungariei în Bucureşti, baronul Von Mayr, cel care se ocupa cu spionarea lui Eminescu. Totodată cu arestarea şi internarea la balamuc a lui Eminescu au fost organizate razii şi percheziţii ale sediului “Societăţii Carpaţii” au fost devastate sediile unor societăţi naţionale, au fost expulzate persoane aflate pe lista neagră a Vienei şi au fost intentate procese ardelenilor.

Exact în această zi trebuia de fapt să se semneze tratatul secret de alianţă dintre România şi Tripla Alianţă formată din Austro-Ungaria, Germania şi Italia. Tratatul însemna aservirea României Austro-Ungariei în primul rând ceea ce excludea revendicarea Ardealului. Bucureştiul era dominat de ardeleni care ridicau vocea din ce în ce mai puternic pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile românilor asupriţi de unguri. Eminescu era în centrul acestor manifestări. Tratatul urma să interzică brusc orice proteste pentru eliberarea Ardealului iar condiţia semnării tratatului era anihilarea revendicării Ardealului de la Bucureşti. “Directiva de sus” s-a aplicat la diferite nivele. Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu este unul dintre ele. Aşa zisele “interese de stat” l-au nimicit pe tânărul redactor – potenţială mare figură politică a României Mari, tocmai în anul când împlinea 33 de ani, vârsta jertfei lui Ioan Botezătorul şi a lui Iisus. Tratatul a fost semnat până la urmă în septembrie 1883 ceea ce a mutat lupta ardelenilor în Ardeal.

Lichidarea

Ce urmează în anii următori este un coşmar – bine regizat, în care rolurile sunt asumate de personajele politice ale vremii. Distrugerea lui Eminescu este deliberată şi va duce la moartea sa. Poliţia i-a sigilat casa, Maiorescu i-a ridicat manuscrisele şi toate documentele – cică să nu fie distruse – depunându-le, selectiv, la Academie după ani buni. Eminescu nu şi-a mai vazut niciodată corespondenţa, cărţile, notele. În manuscrisele din acei ani, cele care au scăpat nedistruse de Maiorescu, sunt însemnări derutante, care arată nivelul la care era hotărât să acţioneze Eminescu ca lider al “Societăţii Carpaţii”. Planurile lui Eminescu, vizau contracararea consecinţele unei alianţe a Casei Regale din România cu lumea germană, proiecte cu adevărat “subversive”, mergând până la o răsturnare a lui Carol I. Este uşor de înţeles că acţiunile sale au fost dejucate prin metodologia tipică “măsurilor active” specifice serviciilor secrete de acum dar şi de atunci. Nimic nou sub soare pe câmpul “operativ”. Se lansează zvonul nebuniei inexplicabile, se insistă pe activitatea sa poetică – romantică, se inventează povestea unei boli venerice. Este apoi otrăvit lent cu mercur, sub pretextul unui pretins tratament contra sifilisului, este bătut în cap cu frânghia udă, i se fac băi reci în plină iarnă, este umilit şi zdrobit în toate felurile imaginabile. Nu mai are unde să scrie, se resemnează cu situaţia sa de condamnat politic şi îşi asumă destinul – nu fără însă a lupta până în ultima clipă. În 1888, Veronica Micle reuşeşte să îl aducă pe Eminescu la Bucureşti, unde urmează o colaborare anonimă la câteva ziare şi reviste, iar apoi, la 13 ianuarie 1889, ultimul text ziaristic al lui M. Eminescu: o polemică ce va zgudui guvernul rupând o coaliţie destul de fragilă de altfel a conservatorilor (care luaseră, în fine, puterea) cu liberalii. Repede se află, însă, că autorul articolului în chestiune este “bietul Eminescu” Şi tot atât de repede acesta este căutat, găsit şi internat din nou la balamuc în martie 1889. Eminescu este scos complet din circuit iar opera sa politică a fost pusă la index.

Defăimarea

Defăimarea sa nu a încetat însă la peste un secol de la uciderea sa. Adevărate campanii continuă şi azi. I se fac rechizitorii şi procese de intenţie, este proclamat drept proto-fascist. Abia recent s-a dovedit, prin contribuţia unor specialişti în medicină legală – cum este Vladimir Beliş, fost director al Institutului de Medicină Legală sau cu aportul doctorului Vuia că mitul bolilor sale a fost o intoxicare de cea mai joasă speţă. Punând cap la cap toate dovezile strânse ani de zile, Ovidiu Vuia scrie: “Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetător ştiinţific, autor a peste 100 de lucrări din domeniul patologiei creierului, sunt cât se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues şi nu a avut o demenţă paralitică”. Lui Eminescu i s-a făcut autopsia în ziua de 16 Iunie 1889, existând un raport depus la Academie, nesemnat însă. Creierul său, după autopsie, s-a constatat că are 1495 de grame, aproape cât al poetului german Schiller, iar apoi este “uitat” pe fereastră, în soare. Creierul său era o dovadă stânjenitoare a falsităţii teoriei sifilisului – deoarece această boală mănâncă materia cerebrală. În manualele de astăzi continua însă propagarea operaţiunii de dezinformare coordonată de serviciile secrete al Austroungariei. “Ţinta” Eminescu încă preocupă diferite cancelarii şi “grupuri de prestigiu” – în fapt extensii ale unor grupuri de putere care îşi perpetuează misiunea de destructurare a valorilor simbolice ale României.

George Roncea
Victor Roncea
Nae Georgescu

Mihai-Eminescu.Ro