O nouă FLOARE ALBASTRĂ dedicată Românului Absolut Mihai Eminescu – Frumoasa Revistă a Centrului Cultural Spiritual Văratic. EXCLUSIV: Neliniştea și realul. Pascal și Eminescu – de Ilie Bădescu

Sub îngrijirea distinsei Doamne Emilia Țuțuianu a apărut o nouă revistă de cultură, artă și spiritualitate, dedicată Românului Absolut Mihai Eminescu: Floare Albastră, publicată sub egida Centrului Cultural Spiritual Văratic de pe lângă Mănăstirea Văratic. Vă invităm să o lecturați mai jos, felicitând din toată inima sufletista realizatoare și colectivul redacțional. Printre primele semnături: eminescologii Nae Georgescu, Teodor Codreanu și Dan Toma Dulciu, sociologul Ilie Bădescu, jurnaliștii Grigore Ilisei, Fabian Anton și Victor Roncea, IPS Anania, IPS Ioachim, Stavofrora Iosefina Giosanu, scriitorii Gheorghe Simion, Mariana Gurza, Emilia Țuțuianu și mulți alții. Reproducem, de asemenea, în exclusivitate, prin amabilitatea redacție, studiul profesorului Ilie Bădescu, membru corespondent al Academiei Române și director al Institutului de Sociologie al Academiei Române:

 

Neliniştea și realul. Pascal și Eminescu

Ilie Bădescu

1.Puterea neliniştii şi semnificaţia „lucrului” la Eminescu şi Pascal.

Tradiţia „cugetărilor” în cultura europeană1

Acad. Ilie Bădescu

Europa răsăriteană a secolului al XIX-lea era o „Europă tragică”, aflată în „plină transmutaţie a valorilor (…), încă moştenitoare a miracolului grec, dar parvenind prin diversele faze ale umanismului la «Dumnezeu e mort !», a lui Nietzsehe” (Svetlana Matta, 1, p. 25). Infinita unime cu Dumnezeu n-are cum să dispară din sufletul omului, dar uitarea de Dumnezeu preschimbă unimea aceasta într-un abis ontologic, un gol teribil ce răzbate în actele trăitoare sub formula unei maladii sufletești, a acelui mal de l’infini, cu sintagma supraîncărcată de sensuri profetice a lui Blaise Pascal. Marii sensibili ai Europei sunt memoria vie a noii maladii sufletești, maladia golului, fiindcă pentru omul acesta care, în viața lui cea de toate zilele (nu și în adâncul insondabil al sufletului său), și-a pierdut infinita unime toate sunt golite de miezul lor cel mai adânc, existența însăși preia în adâncurile ei un „gol asemenea uitării celei oarbe”. Dar unimea însăși n-ar cum să se stingă, precum aflăm din poezia vizionar-profetică a lui Eminescu: „căci unde-ajunge nu-i hotar/ nici ochi spre a cunoaște/ și vremea-ncearcă în zadar/ din goluri a se naște/ „nu e nimic și totuși e/ o sete care-l soarbe/ e un adânc asemene/ uitării celei oarbe”. Eminescu a preluat în sufletul său golul acesta oceanic și opera lui este locul unei eclesiatrii pancosmice fiindcă totul în lirica lui participă la un fel de liturghie cosmică vindecătoare de golul „uitării celei oarbe”. El, precum remarcă o mare doamnă a eminescologiei eterne, elvețianca Svetlana Matta, a „suprapus acestei clôture (îngrădiri, închideri) a metafizicii cultura folclorică a ţării sale”, „a reabilitat nevoia spiritului în dragoste faţă de sexualitatea goală care devine tot mai mult o formă nouă de nevroză a realului nostru” (Svetlana Matta, 1, p. 25). „Hyperionul său este, de pildă, soarele grec” („metafora luminii a Occidentului”) „altoit pe mitul popular al Zburătorului” (s. n., op. cit., p. 25). Cel ce examinează în decursul ultimilor opt sute de ani sensibilitatea erotică a omului european nu va scăpa din vedere faptul că aceasta urmează un declin progresiv de la Tristan şi Isolda până la tiparul donjuanist pentru a-şi recupera sensul luminos, ascendent şi unificator, cu tiparul hyperionic. Pe cât de unificatoare este lumina hiperionică, pe atât de angoasantă este contemplarea abisului ontologic. Orizontul lucrurilor „ascunde în el un alt orizont, invizibil şi teribil, pe care imaginile poetului ne fac totuşi să-1 vedem : „Se poate ca bolta de sus să se spargă / Să cadă nimicul cu noaptea lui oarbă / Să văd cerul negru că luminile-şi cerne / Ca prăzi trecătoare a morţii eterne.”

Această imagine metaforică a sitei care cerne lumile, risipindu-le pe întinderea existenţei ca pe o ploaie de seminţe, este copleşitoare şi ea face legătura între viziunea stihială a existenţei, proprie nord-vesticului şi cea hindusă. Tema sitei ontologice răzbate în cugetări („Cu fiecare lucru Universul s-opinteşte”) sau în versuri care preiau forma aforismului („cu fiecare om o lume îşi face încercarea”). Căutând secretul popoarelor (Sv. Matta), ca în Memento mori, Eminescu descoperă că „viaţa este legată de profunzimi necunoscute”, că tot ceea ce există urmează unei «colosale cerneri ontologice. În versul: „Ca prăzi trecătoare a morţii eterne” semnificativă nu este ideea eternităţii nimicului, ci raportul ontologic al finitului la infinit, care poartă cu el întregul miracol al existenţei. Viaţa cu tot relativul ei, se iveşte ca o cumpănă a două nimicuri, cerul negru deasupra, ca sită ontologică, şi moartea eternă ca abis al prăbuşirii. Între cele două abisuri ontologice, miracolul şi misterul lumilor cernute :

Să văd cerul negru luminile-şi cerne

Ca prăzi trecătoare a morţii eterne

Sita ontologică cerne lumile ce par a fi pregătite să devină cumpăna ontologică a celor două abisuri: „Cu fiecare lume Universul s-opinteşte”. Aşa cum stau lumile în Univers, aşa se arată a fi şi omul în lume : o cumpănă între două abisuri. Sita ontologică se reproduce la scara ontologiei umane : „Cu fiecare om, o lume îşi face încercarea”. Geniul, cu ideea şi simţirea sa poetică, reprezintă o punte ontologică spre fiinţă, (Şi unde-ajunge nu-i hotar / Nici ochi spre a cunoaşte / Căci vremea-ncearcă în zadar / Din goluri a se naşte). Simţirea poetică descoperă „departele cosmic” din orice raport. Cum bine remarcă Sv. P. Matta, „apropierea în dragoste — „înc-o gură” — este în esenţa ei o imensă depărtare” ‘(Sv. M. — p. 41) : „Înc-o gură şi dispare / Ca un stâlp — eu stau în lună ! / Ce frumoasă, ce nebună ! / E albastra-mi dulce floare !”

Versurile comunică toată singurătatea ontologică a celui ce iubeşte, care preia cu clipa de fericire şi o colosală, o dulce şi neştiută povară cosmică: a fi „stâlp în lună” (metaforă a singurătăţii absolute în dragoste !), cumpănă a lumii. Oare nu este Hyperion condamnat să fie o cumpănă între roirea cerului de stele de deasupra şi roirea micilor „stele cu noroc” de dedesubt ? „Ei au doar stele cu noroc / Şi prigoniri de soarte / Noi nu avem nici timp, nici loc / Şi nu cunoaştem moarte…”. Hyperion, tipar al erosului cosmic, este cumpăna eternă a lumilor. Iată, dar, că abisurile ontologice sunt contracarate de o „nemurire rece” în stare să provoace totuși imense incendii erotice, lumini florale în cosmos. „Sita ontologică” este, aşadar, numai un nivel al ontofaniei lirice eminesciene, acela în care secretul vieţii pare a sta în raportul finitului la infinit. „Luceafărul” ne revelează secretul unei raportări din care poate izvorî acea forţă miraculoasă în stare să unifice regiunile lumii, să actualizeze raporturile lor precomunicante, să transubstanţieze materia în lumină şi să scoată în calea vederii ţinuturile de dincolo de hotarele minţii. „Iar Tu, Hyperion rămâi / Oriunde ai apune… / Tu eşti din forma cea dintâi / Eşti vecinica minune…” Vecinica minune ţine în cumpănă moartea eternă. Iată cei doi termeni ai viziunii onto-cosmogonice a lui Eminescu. Dar să insistăm încă asupra semnificaţiei dezmărginirii la Eminescu.

Din secolul al XVII-lea până în secolul al XlX-lea, în atitudinile culturii europene faţă de real şi în real (ca manifestări valorizatoare ale realului) au precumpănit forţele dezmărginirii, ale dispersiei ontologice. Viziunea lui Pascal pariază pe aceste forţe. „Spaima” sa în faţa „spaţiilor” dezmărginite şi mute, răul de infinit la ştirea că tot ceea ce prinde „realitate” se află instantaneu absorbit de universul fără margini, arătându-se suspendat, cu masa care-i este dată, între două abisuri, toate acestea ne previn că sufletul omului european trăia realul, ca parte a lui, la polul forţelor sale de dispersie ontologică. Viziunea aceasta va merge progresiv, treaptă cu treaptă, până la deplina sa sistematizare, odată cu enunţarea de către Carnot-Clausius a celui de-al doilea principiu al termodinamicii. Acest principiu susţine, după cum se ştie, că sistemele fizice trec, prin transformări neîncetate, de la stări eterogene la stări tot mai omogene, trecerea însăşi antrenând o degradare a scării energetice şi o „de-concentrare” a realului, astfel că la capătul procesului se atinge starea unei dispersii ontologice maxime. Aceasta este starea entropiei maxime, în care a dispărut orice sistem, este nimicul însuşi. Aflat student la Viena şi la Berlin, Eminescu va cunoaşte teoria lui R. Mayer, ca şi teoria lui Carnot-Clausius. Această viziune are rădăcini în veacul al XVII-le, în opera lui Pascal. O aprofundare a eminescianismului metafizic ar putea porni de la pragul pascalian.

Prin Pascal, secolul al XVII-lea ni se descoperise ca un interval traversat de o tensiune sufletească de ample proporţii, în care se oglindește raportul finitului la infinit ceea ce a indus o teribilă angoasă, pe care Pascal a și definit-o prin tulburătorul sindrom al răului de infinit, le mal de l’infini. Între nimicul lumii şi absolutul ei, viaţa este resimţită ca un exil blestemat. „Căci la urma urmei, ce este omul în natură ?… se întreabă Pascal (…) Un lucru de mijloc între nimic şi tot. El este infinit îndepărtat de înţelegerea ambelor extreme, tot atât de incapabil să-şi dea seama de nimicul din care a ieşit şi de infinitul în care-i înghiţit” (1. Oeuvres I, p. 78—79).

Dar ce fel de om este cel ce trăieşte cu o intensitate insuportabilă această dezmărginire în stare a istovi un biet mănunchi de forţe adunate la un loc spre a compune nucleul simţirii şi unitatea unui suflet!? Cum nu se destramă realul corporal aşa cum se află, suspendat între două nimicuri, între veşnicia care-l precede şi cea care-i urmează, într-un „aici” situat „în nesfârşita imensitate a spaţiilor” ?! Ce este „lucrul acesta de mijloc între nimic şi tot”, care, iată, s-a înălţat la conştiinţa de sine ? La conştiinţa de sine ? Dar ce este sinele, când totul este Necuprinsul Dezmărginirii ?! Cum să te întorci la Sinele tău din nemărginire ? Cine să strige şi de unde : „Ego sum!?” Oare nu este „deplorabilă” pretenţia Eu-lui ? „Le moi est haissable!”, remarcă Pascal, denunţând o asemenea pretenţie. Eu sunt aici şi acum. Unde anume şi când anume ? Căci ce înseamnă aici şi acum în raport cu infinitatea spaţiului şi a timpului ? „Când examinez scurta durată a vieţii mele înghiţită în veşnicia care mă precede şi în cea care îmi urmează, micul spaţiu pe care-1 umplu şi pe care-1 văd prăbuşit în nesfârşita imensitate a spaţiilor pe care nu le cunosc şi care mă ignoră, mă înspăimânt şi sunt mirat că mă aflu aici mai degrabă decât acolo ; căci nu există nici o raţiune de ce aici şi nu acolo, de ce acum şi nu atunci. Cine m-a aşezat aici ?

Cine a rânduit şi a hotărât ca acest loc şi acest timp să-mi fie destinate? Memoria hospitis unius diei praetereuntis”. Şi, mai jos : „Tăcerea eternă a acestor spaţii mă înspăimântă.” „Cine m-a aşezat aici ?” Iată strigătul ecleziastului în vocea lui Pascal. Nici lui Pascal nu-i răspunde nimeni, se pare, în imensitatea spaţiului şi a timpului. „Locul” şi „ivirea” lucrului nu au nici un înţeles, totul e o taină. Dar ceva prefiinţează totuşi în locul meu şi vine de pretutindeni, ne sugerează Pascal. Mirarea şi spaima. Adică marea Nelinişte. Angoasa. Iată dar ceva sigur în legătură cu esenţa omului ca „lucru între două nimicuri” : o nelinişte în stare să compună raportul locului meu la infinitul spaţiului şi al timpului. Omului acesta european, aşa cum ni-l arată secolul al XVII-lea, îi stau deschise două căi pentru întemeiere : cugetarea şi neliniştea. Îndoindu-se de tot şi de toate, lipsit de orice siguranţă în nesfârşit mişcătoarele şi înşelătoarele determinaţii, el descoperă, cu Descates, că ceva ţine în toată această risipire ontologică. Ce anume ? Cugetarea însăşi. Aceasta reprezintă elementul constant, cărămida din care s-ar putea edifica certitudinea, consideră Descartes.

Iar eul nu este atunci altceva decât subiectul actului cugetător, suportul cugetării. Dar ce este cugetarea însăşi în faţa “tăcerii eterne” a spaţiilor ? Copleşită cum se arată a fi între cele două veşnicii ale timpului? Egoul cogitans nu este în stare a istovi neliniştea astfel că aceasta rămâne adevăratul element bazal al tuturor manifestărilor omului european, aşa cum ni-l descoperă, în toată strălucirea lui, secolul al XVII-lea francez. Copleşit de vanitatea de a fi singura cale către întemeierea lumii, ego-ul acesta cartezian n-are cum şti că stă suspendat deasupra abisului pe care-1 cuprinde în necuprinsul lui doar marea Nelinişte, singura forţă sufletească în stare să se măsoare cu Nimicul lumii şi cu Eternitatea ei. Iată de ce vom numi această nelinişte angoasă bazală. Ea este un element de permanenţă a sufletului european şi semnul distinctiv al apartenenţei la cercul culturii europene. Ea capătă caracter de angoasă bazală, căci se înfăţişează ca nelinişte provocată de un conflict interior „reprimat”, respins şi adăpostit în inconştient. Este conflictul dintre pretenţia Eu-lui de a epuiza lumea, în cugetările lui, şi reacția sufletului care nu-şi află pacea şi liniştea în categoriile intelectului. Ni se propune aşadar o cale spre tălmăcirea cunoscutei cugetări pascaliene, deja citate : „le moi est haissable”. A fost nevoie de mare cucerire kantiană pentru ca, prin distincţia dintre „intelectul dogmatic” şi „ego-ul transcendental” să înţelegem, în fine, semnificaţia profundă a cugetării pascaliene despre „eul detestabil”. Oare nu este eul, în sens pascalian, „intelectul dogmatic” din accepţia kantiană ? Eul detestabil este vanitatea însăşi, pretenţia de a epuiza înţelesul lumii în exerciţiul unei aşa-numite „inteligenţe naturale”. Méré, tânărul libertin de care se apropiase Pascal o vreme, este prototipul vanităţii Eu-lui, care se înalţă pe sine la rang de instanţă a cunoaşterii întemeietoare. Pascal, aşadar, este omul neliniştii, Méré al certitudinii. Înţelegerea chestiunii reclamă o cercetare mai în amănunţime a diferenţei tipologice dintre libertin şi marele neliniştit, aşa cum ni se înfăţişează aceştia în făptura celor două individualităţi ale secolului al XVII-lea, pe care cultura europeană le-a memorat fără a coborî asupra lor o explicaţie mulţumitoare.

Dacă în pretenţia ego-ului de a se considera măsura realului pulsează atâta vanitate, atunci forţa aceea care-1 premăsoară, înfruntându-l, de unde izvorăşte ? Forţa naturală nu este de vreme ce se iveşte odată cu ego-ul, ca umbra lui. Te afli în plină filosofie kantiană, un tărâm în care templul ego-ului cogitans cartezian zace-n ruină umbrit de strălucirea acelei instanţe care a repus în echilibru raporturile Ego-ului cu Lumea, (A. D. Gherea) restabilind temeliile obiectului. Să numim această instanţă Eu transcendental. Pascal, îţi pare, a avut întemeiere în cugetarea lui. Ego-ul transcendental supune eul dogmatic, încrezător în sine până la sfidare, unei critici distrugătoare. În chiar criticile acestea simţi însă cum renaşte eul legislator (T. Brăileanu). In actul oricărei cunoaşteri se iveşte spontan, mai puternică decât orice altă forţă, presupunerea că obiectul va avea o „comportare legală”. Şi fenomenul „răspunde speranţei noastre, pentru că, fiind perceput ca obiect de cunoaştere posibilă, el este produsul activităţii de sinteză apriorică a spiritului nostru.” Presupunerea noastră se întemeiază, iată, pe certitudinea că prin chiar actul cunoaşterii noastre se distribuie în lume legi universale. (I. Prigogine, p. 131). Egoul transcendental, aşadar, nu poate fi izvorul acelei forţe care-nsoţeşte cu negarea ei ego-ul însuşi. Nici Kant, aşadar, nu istoveşte cu „criticile” lui cugetarea pascaliană. Doar că după .„momentul” său ne-am ales cu o întrebare în plus : „dar eul vanitos, el însuşi, de unde-şi trage puterea ? Care-i sursa din care izvorăşte ?”

Ce anume îl cheamă şi îl menţine pe suprafaţa existenţei, dacă este, aşa cum ni-1 prezintă filosofia şi etica, doar golul de lume (pe care încearcă să-1 „umple” pretenţia lui). Şi-atunci descoperi că „eul-lume”, pe care ne propune Pascal să-1 detestăm, şi trebuie să-1 detestăm, îl şi detestăm, nu-i chiar fără noimă în topica acestor nesigure agregări. Oare nu este în tensiunea aceasta dintre cele două forţe, pe care-o surprinde atât de pregnant cugetarea, ceva din secretul tensiunii realului ? O tensiune care, iată, răzbate în firea omului şi, prin ea, în inepuizabilul cugetării ? Se cuvine, aşadar, să observăm că această cugetare stă neatinsă de sistemele filosofice, păstrându-şi deplina suveranitate metafizică. La fel găsim a se-ntâmpla cu acele cugetări, şi ele fără egal în cultura lumii, ale lui Eminescu : „Cu fiecare lucru Universul s-opinteşte” şi „Cu fiecare om o lume îşi face încercarea”. Ceea ce te surprinde mai întâi în aceste cugetări este elementul lor comun, cum că în orice încercare a realului stau îngropate două eşecuri : eşecul „lumii” şi eşecul realului însuşi, cu posibilele lui cu tot. Surpriza este atât de .mare, încât te îndrepţi grabnic spre vreun sistem metafizic pentru a-ţi depăşi clătinarea. Dar nu găseşti nici unul pe care să te rezemi. Ideea că realul urcă trepte ale înfiinţării te întâmpină mereu de la Sf. Augustin până la Heidegger. Rămâne însă, cu aceste cugetări, un „rest” de idee care te găseşte cu totul nepregătit. Şi anume : cu înfiinţarea deodată, afli în cugetările eminesciene, urcă în existenţă şi desfiinţarea. Şi ce se va alege atunci ? Ce trebuie să fie (şi să devină) o lume care înaintează în existenţă odată cu propria ei desfiinţare ?! Ba iată că realul însuşi (cu tot cu posibilele lui) aşteaptă la poarta existenţei spre a intra în lume doar pentru a-şi consacra desfiinţarea, dacă cumva în-fiinţarea nu ţine. Adică realul vine spre el dinafară lui însuşi. Încercările realului, aşadar, stau şi sub semnul negativului. Şi aceasta ar explica o parte din surpriza pe care ţi-o stârnesc cugetările eminesciene. Realul poate căpăta semnul minus, pe care-1 şi are de vreme ce-i stă în putinţă să-şi contabilizeze scăzământul. Dar lucrul acesta este cu totul neobişnuit. Pentru mintea europeană (în special pentru culturile nord-vestice), realul are obligatoriu semnul plus şi regimul său ontologic este acela al înaintării (afirmării de sine). Eminescu se afla şi el în cercul european al ideii metafizice şi, ca atare, va lega şi el modalităţile existării (fiinţării) de cercul realului. Contribuţia sa este însă una într-o direcţie pe care n-a mers metafizica europeană: afirmarea de sine a realului, observă el, poate căpăta expresia retragerii din existenţă. Acesta este realul negativ. Dacă ar fi să încercăm o reprezentare intuitivă asupra fiinţării, în orizontul realului negativ, ar trebui (dar totuşi cât de mult ne-am îndepărta !) să înţelegem totul sub semnul „împuţinării” lumii, al de-realizării şi al creşterii „negativului” ei. Lucru greu de imaginat, dar nu imposibil. Oricum, ontologia realului se află astfel radical modificată. Încercarea minţii noastre în faţa unei lumi cu semn ontologic negativ, a unui real supus descreşterii în condiţiile în care descreşterea însăşi este reală (căci este a realului), atinge încordări insuportabile. Şi totuşi vom merge mai departe pe această cale, căci deschizător şi luminător al drumului este chiar Eminescu.

2. A fi în real lipsit de realitate

Toate formele de cunoaşte din cadrul culturii europene par a fi întemeiate pe ideea „sporului ontologic” : „fiinţa sporeşte realul în sânul realului, aşa cum s-a spus despre geniu sporeşte natura în sânul naturii” (C. Noica, p. 381). Acesta este postulatul ontologic al întregii culturi occidentale. Se arată însă cu putinţă şi un proces invers şi anume declinul „realului în sânul realului”. Situaţia aceasta se deosebeşte de cea dezvăluită de filosofia realului pozitiv (cu „spor ontologic”) şi de aceea din zarea metafizicii oriental-indiene în care realului nu i se atribuie nici o funcţie ontologică, aceasta fiind trecută asupra Neantului, a Nimicului ontologic. Readucând chestiunea în unghiul nostru de interes, ne putem întreba : ce întemeieri i se pot găsi realului într-un orizont în care acesta este expus desfiinţării ontologice? A fi în real lipsit de realitate înseamnă, cum am spus, a avea temei (fiinţă), dar a-ţi pierde (treptat) existenţa, iar, la limită, a n-o mai avea deloc. Ce se întâmplă celui condamnat să „trăiască” în esenţial, refuzat sau refuzând (cine ştie ?) existenţa ? De la gestul frivolităţii în real (vezi critica fenomenului zeflemelei în epoca interbelică la un teoretician precum C. Rădulescu-Motru) şi până la regimurile desfiinţării economice a realului unui popor, putem consemna tot atâtea variante ale ideii despre „realul deficitar”. E posibilă, aşadar, o „realitate” care se manifestă numai în şi prin negativul realului (fie din cauza regimului economic şi politic, fie din pricina superficialităţii şi a frivolităţii agentului istoric, care refuză ori nu se poate înălţa spre întemeieri ontologice). Dacă ar fi să căutăm ilustrări istorice, primul exemplu care ni s-ar înfăţişa ar fi acela al agentului fanariot: a avut toate condiţiile să existe (să se înfiinţeze) şi totuşi a ratat ori (poate) a refuzat (cine ştie ?) orice regim ontologic pozitiv (de întemeiere ontologică a realului). În Ţările Române a ratat regimul culturii, în Grecia pe cel politic, în Imperiul Otoman pe cel economic (dacă ne amintim că afacerile comerciale ale imperiului se aflau în mâinile dragomanilor, care erau toţi fanarioţi), într-un cuvânt, în toate, acest agent s-a furnizat desfiinţărilor, încadrând prin manifestările sale un amplu declin ontologic. Iată ce scrie M. Eminescu, referindu-se la ase-menea desfiinţări în real, adică la seriile negative ale realului : „…orice progres real se operează nu în afară, ci înlăuntrul oamenilor şi (…) cu cât aparenţele nejustificate ale progresului sunt mai mari, cu atât regresul cată să fie şi el mai simţitor…” (Opere, X, Ed. Academiei, Bucureşti, 1985, p. 201). Sau: „nivelul cheltuielilor publice s-a înzecit, nivelul culturii şi averii generale a rămas acelaşi, ba pentru marea majoritate a poporului, acest nivel e chiar [mai] scăzut”4 (p. 197). Referindu-se la relaţia inversă între expresia geografică şi cea etnologică a progresului, Eminescu remarca posibilitatea înmulţirii averilor într-o ţară, în condiţiile regresului, până la pieire, al poporului („ţara ar merge înainte chiar dacă poporul românesc ar pieri”, scrie poetul referindu-se la un progres economic în favoarea colectivităţii politice, dar în defavoarea colectivităţii etnologice). Afirmarea şi deci progresul economic antrenează, paradoxal, regresul etnologic, adică un „scăzământ ontologic” al „speţei naţiune”, o specie incontestabilă a realului însuşi. Să reţinem că în viziunea lui Eminescu, pătura superpusă ca factor negativ al istoriei este expresia unui raport negativ între colectivitatea politică, de o parte şi colectivitatea economică sau etnologică (etnică), de alta. Afirmarea uneia (a celei dintâi) este un câmp de retragere şi scăzământ pentru celelalte două.

Ne dăm seama, iată, că tot ceea ce există, toate cele ce fiinţează pot acţiona ca „investitori” în real şi astfel se arată făuritoare de destin în contul şi întru compensarea proceselor desfiinţării. Există deci o funcţie ontologică a realului şi o investire ontologică în real. Manifestarea inşilor concreţi şi a societăţilor face cu putinţă transfigurarea deficitului într-un spor ontologic printr-o desfăşurare compensatorie. Aceeaşi investire ontologică, însă, poate „arunca” în lume mari angoase, potenţând „sarcina negativă” a realului. La polul opus avem exemplul populaţiilor cărora li se refuză sau refuză ele regimul istoric al existenţei, optând să-şi deruleze viaţa în regimul esenţial al fiinţei. Este cazul „retragerilor” din istorie. Timp de o mie de ani (primul nostru mileniu d.H.), Româniile populare orientale au refuzat ori au fost împiedicate de la orice afirmare statală, reuşind să-şi păstreze fiinţa etnică în cadrul organizaţiilor ţărăneşti, păstrându-se în rânduiala acelui Jus valahicum, de care pomenesc documentele bizantine târzii. Dacă n-ar exista proba celor trei mari creaţii culturale ale acestor Romanii orientale (iar cultura este prin excelenţă o manifestare strict esenţială), cu greu am putea spune ceva despre masele întinse de populaţii romane (daco-romane şi traco-iliro-romane) ale Răsăritului. Cele trei mari creaţii sunt: a) limba română, cu dialectele ei (extrem de semnificativă între limbile neoromane); b) creştinismul cosmic; c) complexul cultural mioritic de o incontestabila originalitate. Din secolul al Xll-lea apar iniţiativele statale (prin imperiul Asăneştilor), iar dintr-al XIII-lea şi al XlV-lea secol asistăm în aceste zone la patru direcţii de masivă afirmare istorică sporitoare a ramurii românilor nord-dunăreni: Bizanţul după Bizanţ, Statele române, de tipar cu totul nou pentru orientul european al epocii, Războiul de două sute de ani cu Imperiul Otoman, şi progresiva afirmare a unei Culturi voievodale, în care se încadrează şi mănăstirile bucovinene ale epocii lui Ştefan cel Mare şi Petru Rareş, dar şi arhitectura și toată cultura scrisă care vor culmina cu Renaşterea târzie a secolului al XVII-lea (momentul Cantemir-Brâncoveanu).

Toate cele ce fiinţează pot acţiona ca „investitori” în real şi astfel se arată făuritoare de destin în/şi în contul (prin compensaţie) proceselor desfiinţării. Insul, ca „factor” transcendental, face cu putinţă transfigurarea deficitului într-un spor ontologic printr-o desfăşurare compensatorie! Aceeaşi investire ontologică permite potenţarea „sarcinii negative” a realului. Este cazul marilor nihilişti. Pe urmele lor, teama şi zădărnicia se accentuează. La începutul deceniului al V-lea apărea în cultura română o carte în stare a clătina fruntariile certitudinilor confortabile cu privire la semnificaţiile poporului român în istorie. Aceasta este cartea lui E. Cioran, Schimbarea la faţă a României (1941). Cartea a primit replica lui M. Vulcănescu, L. Blaga, M. Eliade, N. Iorga, C. Noica. Dacă Noica, Eliade şi, oarecum, Blaga n-ar fi supravieţuit marilor dizlocări postbelice, am fi somaţi să acordăm deplină validitate scenariului cioranian. Din fericire însă istoria a devedit că, într-adevăr, modelul ontologic al culturii române a rezistat valului uriaş al acţiunilor de desfiinţare postbelică. Există însă personalităţi a căror manifestare constituie în real surse de vaste energii recuperatoare, în stare a institui adevărate orizonturi ale salvării. Aceştia sunt „sfinţii” şi „martirii” (pentru epoci ca aceea a destrămării imperiului roman cu tabloul marilor sale tragedii, dar şi pentru toată durata imperiului bolşevic, când numărul martirilor şi al mucenicilor întru Hristos a crescut la proporţii halucinante), înţelepţii şi profeţii (ca cei care au recuperat integritatea poporului evreu într-un moment de cumpănă ontologică pentru existenţa şi supravieţuirea fiinţei sale etnice), geniile eponime (care instituie orizonturile salvării fiinţei etnice în mediul crizelor radicale ale modernităţii, cum este şi cazul exemplar al lui M. Eminescu.

3. Filosofia real-istă a faptei. Faptul şi fapta. Deficitul ontologic

A fi în real, aşadar, înseamnă a încadra prin chiar faptul existenţei tale procese sporitoare ori desfiinţări ontologice. Faptul existenţei tale este mai mult decât suma faptelor vieţii tale, dar se şi poate depotenţa prin suma faptelor, atunci când verticala existenţei tale, adică legătura cu Dumnezeu, se frânge. Faptul că tu exişti ţine de încrucişarea tainică a voii lui Dumnezeu cu seria de fapte care au făcut cu putinţă ivirea ta pe lume într-o familie anume, la un timp anume, într-un loc anume. Această încrucişare face din simplul fapt al ivirii tale pe lume un cumul de virtualităţi, de daruri şi promisiuni « care nu au chip şi nume ». Faţă de potenţialul acesta divin tot restul vieţii este ascensiune sau cădere. Cu faptele tale nici nu adaugi nici nu scazi ceva la faptul existenţei tale: « Cu mâine zilele-ţi adaugi, cu azi viaţa ta o scazi », spune poetul. Faptul şi fapta sunt corelative, dar nu în sensul perfectei lor acoperiri, căci suma faptelor cuiva (ins ori grup) este, cum s-a precizat, mai puţin decât faptul existenţei aceluia, ca loc spiritual de împlinire a unor neînchipuite virtualităţi. Cu fiecare dintre faptele noastre viaţa însăşi este repovestită (« etern repovestită de o străină gură »). Faptul existenţei cuiva ca potenţial al tuturor devenirilor sale este însăşi măsura realităţii sale. Aşa se face că cineva se poate şi desfiinţa pe sine înainte chiar de a se împlini pe liniile de viaţă ale virtualităţilor sale: condiţia specifică a omului ca fiinţă este ratarea, spune Nae Ionescu, « raţa nu se poate rata, omul poate ». În şi prin tine realul sporeşte ori scade, intră în declin. Faptul are, iată, o semnificaţie cuantică, de vreme ce prin el se află în joc întregul real şi, totodată, el reprezintă o discontinuitate în real, în raport cu alte fapte trecute şi viitoare (care, la rândul lor, şi ele, discontinui fiind, au pus în joc realul în integralitatea lui). Existenţa, aşadar, este doar un cadru receptacular, în care se pot desfăşura procese deopotrivă sporitoare şi desfiinţătoare. Puterea înfiinţării şi desfiinţării atârnă de forţa pusă în mişcare de către un proces ori altul, un individ ori altul, o colectivitate ori alta. Sunt nenumărate exemplele de vieţi care pot ilustra cartea autodesfiinţării lor. Sunt iarăşi destule exemple de personalităţi care au iniţiat procese desfiinţătoare în stare să treacă dincolo de cercurile biografiei individuale. Putem vorbi, deci, despre puterea unei colectivităţi de a-şi spori realitatea, dar şi despre manifestări autodistructive ori doar distructive la scara acelei colectivităţi. M. Eminescu a reflectat asupra acelor manifestări capabile să provoace un deficit, un declin ontologic în real şi al realului. Ideea sa este că orice individ şi orice grup întreţine cu realul-speţă, numit „naţiune”, un raport care poate primi semnul plus sau semnul minus, după cum manifestările lor aduc un spor ori un declin ontologic în sânul realului însuşi. Pentru a nu căpăta semnul minus, este necesar ca un asemenea raport să fie unul de compensaţie prin muncă. Cu fiecare faptă sporitoare (în real), realul creşte, se împlineşte, primeşte semnul plus. În real se instituie astfel un câmp de concentrare ontologică, acolo unde nu era decât pura dispersie ontologică, tărâmul norocului („Trăind în cercul vostru strâmt / Norocul vă petrece…” zice poetul meditând liric asupra unei regiuni de pură dispersie ontologică, în care se poate întâmpla una ori alta, după cum dă soarta, norocul). Fapta devine astfel o categorie cardinală în cadrul sociologiei realiste eminesciene. Fapta imprimă „realităţii” valenţă ontologică, astfel încât putem spune că fapta deschide în existenţă câmpuri ale concentrării ontologice (împlinire, spor ontologic) sau, dimpotrivă, câmpuri ale risipirii şi declinului ontologic. Fapta este semnificativă în cadrul sociologiei realiste nu pentru rezultatul ei, ci pentru puterea (calitatea) sa de a deschide în existenţă câmpuri ale devenirii (ale unei „deveniri” ce decade ori ale unei deveniri sporitoare). Prin faptă se deschide în existenţă un orizont de împlinire a realului sau unul de „scădere”, şi „declin”. Fapta, deci, este un câmp deschis în existenţă şi are, dincolo de orice alte semnificaţii, trei sensuri fundamentale prin care îi putem judeca „valoarea”: câmpurile deschise în existenţă, prin tăria faptei, pot limita (desfiinţa) realul, îl pot împlini (înfiinţa) ori pot ţine lucrurile pe loc (neutralitate ontologică). Câmpurile deschise în real pot avea, aşadar, semnul plus, semnul minus şi semnul zero. Căutând ilustrări în dinamica istoriei europene, vom observa că Pacea de la Versailles a reprezentat o deschidere ontologică în realul european, cea de la Yalta, însă, s-a dovedit a fi o închidere, căci ceea ce s-a câştigat a fost cu mult mai puţin decât ceea ce s-a pierdut.

O asemenea faptă a antrenat încrucişarea unor procese ale declinului ontologic european căci, resuscitând centrele imperiale, a limitat manifestarea câmpurilor de concentrare ontologică doar la câteva metropole. Mai toate naţiunile sud-estului european au suferit o închidere a câmpurilor lor de afirmare ontologică. Acest model teoretic poate fi utilizat pentru examinarea oricărora dintre formele istorice de manifestare, căci orice fapt, aflându-se integrat într-o serie de fapte (manifestări ale realului), are o dublă semnificaţie: în raport cu realul însuşi (cu suma lui de virtualităţi, daruri, promisiuni) şi în raport cu faptele anterioare şi ulterioare. În sensul acesta putem atribui faptului o semnificaţie cuantică, precum s-a precizat, de vreme ce prin el se află în joc întregul real şi, totodată, el reprezintă o discontinuitate în real, în raport cu alte fapte trecute şi viitoare (care, la rândul lor, şi ele, discontinui fiind, au pus în joc realul în integralitatea lui). Ne dăm seama de limita abordărilor de psihologia popoarelor care identifică „sufletul etnic” cu unul dintre câmpurile fenomenologice ale psihologiei colective. Eroarea psihologiei popoarelor provine din necunoaşterea naturii cuantice a faptului care, angajând realul etnic în integralitatea lui, creează iluzia completitudinii absolut actualizate a sufletului etnic, iluzia epuizării întregului potenţial sufletesc al unei etnii în câmpul unei//unor fapte istorice date. În realitate, angajându-se în integralitatea lui, sufletul etnic este, cu fiecare fapt istoric, mereu altul, astfel că nu există o singură psihologie a aceluiaşi popor, ci un număr deschis de psihologii etnice (dacă ţinem seama de virtualitatea realului). Abia cu noile metode ale sociologiei, antropologiei şi psihologiei profunzimilor (ale noologiei abisale, cu termenul propus de L Blaga) s-a ivit în fine posibilitatea unei ştiinţe a psihologiei colective, care însă nu mai comite eroarea să identifice referenţialul etnic cu fenomenologia actualizărilor psihice ale unei colectivităţi etnice date. Intre „legile” psihice şi „faptele psihice” este o diferenţă radicală. Unele sunt date structurale şi au semnificaţia unor „funcţii categoriale” (arhetipurile lui Jung, categoriile stilistice la Blaga etc.), celelalte sunt date istorice. E posibilă determinarea unor legităţi istorice ale faptelor psihice ale unui popor, dar acestea nu ţin de psihologia etnică ci de psihologia istorică a momentului considerat, care se modifică radical. Opera lui M. Eminescu ne oferă date deopotrivă despre legităţile etnopsihice şi legităţile istorice ale existenţei poporului român.

4. Teoria elementului. Ce-ar însemna despărţirea de Eminescu?

Teoria despre realurile care-şi pierd realitatea fără a fi anihilate ontologic este baza metafizică a realismului sociologic. Pentru a înţelege acest proces de împlinire-desfiinţare a realului (în cercul manifestărilor sale) este necesar să recurgem la conceptul de „element” din ontologia noichiană (noțiune descendentă, prin Cantemir, din metafizica aristotelică). „Este un fapt evident că lucrurile dispar, dar poate în ceva încă subzistent, elementul, iar nu în ceva evanescent ca relaţiile” (Noica, p. 333). (Este aici un criteriu care ne-ar putea ajuta să înţelegem impasul sociologiilor fenomenologice, care reduc totul la interacţiune). Elementul este, aşadar, categoria care ne poate ajuta să înţelegem cum e posibilă menţinerea funcţiei ontologice a unui real care şia pierdut realitatea. Realul nu este reductibil nici la înţelesul său substanţial (căci vedem că există realuri precum realul-câmp în fizică sau realul-idee în societate: idealuri, scopuri, valori etc.), dar nici la înţelesul său funcţional. „Între conceptul de substanţă şi cel de funcţiune se impune un concept nou, care să păstreze o substanţialitate şi, fără a se dizolva în funcţiune, să manifeste funcţionalitate” (C. Noica, p. 333). Acesta este elementul „ca realitate” mediatoare şi ca mediu la propriu. Asemenea medii apar din când în când ca realităţi mai puternice ontologic decât întrupările individuale…” (ibidem). Între ilustrările pe care le caută Noica se distinge şi aceea de „specie” care, de la Darwin încoace, „nu mai este substanţa propriu-zisă (…), a căpătat un caracter funcţional, în locul unuia substanţial, numai că (…) nu 1-a pierdut cu totul pe cel substanţial (…) ; tot ce e viu se dovedeşte a fi întru o specie, care, fără să preexiste individului (…) îl modelează totuşi, ca o realitate organizator activă sau, cum se spune acum, ca un „sistem de reglare”, el însuşi în curs de determinare prin exemplele pe care le determină, Cum oare să numim altfel decât „elemente” asemenea entităţi, nici substanţe, nici funcţiuni, deopotrivă substanţiale şi funcţionale, care dau fiinţă lucrurilor şi iau fiinţă de la ele. Elementele fiinţează paste tot (…) Studiul istoriei a oscilat între date prea legate de realitatea imediată şi orizonturi prea largi: de idealitate, până când sociologia şi filosofia culturii au indicat structurile comunitare şi mediile ce apar în istorie, dacă nu / chiar / câte o adevărată lume, oekumene” (Noica, p. 334). Trăim, aşadar, şi prin aceste „elemente nevăzute, nicidecum numai prin realităţi văzute” (Noica, p. 335). Putem formula o primă ipoteză pe drumul nostru spre ideea realismului sociologic, pe deplin întemeiat în opera politică a lui Eminescu, şi anume: când realul este desfiinţat într-un lucru, el se refugiază în mediul acestuia, astfel încât tot ambientul se „îmbolnăveşte” subit de absenţa lucrului respectiv şi îl conservă ca pură virtualitate, ca predispoziţie spre realitatea lui. Aşa se explică acele stări afective colective în faţa câte unei nedreptăţi făcute unui om, unei colectivităţi, ba chiar lucrurilor neînsufleţite. Ele sunt starea de câmp a realităţii substanţiale a lucrului (omului sau colectivităţii) desfiinţate. Într-adevăr, „oamenii realizează doar în câte un ceas deosebit ce este elementul” (Noica, p. 335). Dar şi cu împlinirea excesivă a câte unui real lucrurile se petrec la fel; realitatea lui trece dincolo de pragul său de optimitate şi el se face simţit prin ceva de peste marginile lui. Prea adesea elementul se manifestă ca ceva „în lumea dinafară”. Pentru a spori realitatea lucrului, elementul trebuie să se manifeste ca interioritate nu doar ca ceva distribuit şi dispersat, chiar dacă nu-şi pierde nici astfel unicitatea. Nu este suficient, remarca Noica, să ai corul dionysiac și actul bahic pentru ca, tipul de entuziasmos manifestat astfel să şi fie sporitor ontologic. Este necesar ca aceste „elemente” să dea tragedia, şi numai astfel ceea ce mai înainte doar „plutea” în aer, în „mediul” de viaţă şi de cultură, s-a împlinit, adică a devenit „model ontologic satisfăcut”, câştigându-şi subzistenţa şi autonomia. Nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu „Misterele” Evului Mediu, care n-au dat „nici creaţii individualizate, cu atât mai puţin legi ale unui gen literar care să se impună ; elementul a rămas element gol”(C. N., p. 336). Prin Luceafărul lui Eminescu, mitul popular al Zburătorului din folclorul românesc, asimilat „metaforei luminii a Occidentului” (cf. Sv. Matta, p. 25), s-a transfigurat în „orizont hyperionic”, deschizând poate un eon cultural nou în câmpul de criză al culturii faustiene. „În sfârşit, un alt exemplu : în toate culturile cu tradiţie, elementul folcloric a precedat creaţia folclorică. Oamenii au trăit în elementul acela, până ce el s-a condensat în creaţii. Într-un sens apropiat, şezătoarea, sărbătoarea în general, a precedat cântecul, aşa cum salonul literar, tot ca un fel de element, a precedat pe moraliştii francezi — până la a pune pe La Rochefoucauld să scrie maxime la comandă — precum şi legile genului respectiv, în măsura în care se poate vorbi de legi aici. Căci realitatea de ansamblu a elementului este cea care face posibile făpturile de o parte, legile de alta, iar legile se nasc şi ele.” (C. Noica, p. 336).

Acum se poate încerca o definiţie pentru element : numim aşa orice mediu exterior ce poate deveni mediu interior” (ibidem, p. 339). „Astfel cultura care la început reprezintă un perfect mediu exterior, cu universul ei de cunoştinţe, ce trebuie învăţat şi de documente ce trebuie consultate ; devine, până la urmă, un mediu interior, în cazul celor împliniţi în ea şi care se ridică la puterea ei” (ibidem, p. 339).

Tot astfel, „comunitatea, sensurile de viaţă ale societăţii, valorile etc, „se pot preface” în principii de viaţă dinăuntru active şi creatoare” (ibidem, p. 340). Elementul, aşadar, „prezintă ceea ce este în lucru mai adânc decât lucrul însuşi” (ibidem). Curiozitatea este că, deşi fiind mai adânc în lucru decât lucrul însuşi, el poate fi atât de uşor „despărţit” de lucrul însuşi. Or această despărţire provoacă desfiinţarea lucrului, de-realizarea lui. Ce mai este cultura fără personalităţi sau cu opere interzise, oprite să circule?! Aceea este o cultură care şi-a pierdut realitatea, adică o cultură desfiinţată. Ce mai este o cultură în, care lumea instituţiilor este utilizată ca o „pană” spre a fi introdusă între mediul acelei culturi şi oamenii ei ? Un cadru de înstrăinare omenească. Nimic nu poate fi mai alarmant pentru şansa unei societăţi decât emergenţa unor paseudoelite care folosesc „pana” instituţiilor spre a menţine societatea „separată”, despărţită de cultura ei. Elita se nutreşte dintr-o cultură străină ori de-a dreptul din subculturi hedoniste, ori nutrindu-se din monstruosul curent al anticulturii, iar poporului i se oferă kitch-ul, manelele, pornografia etc., adică tot anticultură. Spunem în asemenea cazuri că acea cultură, deşi reală, este des-fiinţată în chiar cercul său de manifestare.

Ce fel de „real” este acesta ? Un „real” pe dos, un „real negativ” adică un câmp de încadrare a desfiinţărilor sale. Modelul ontologic al acelui real este blocat. Căci, de vreme ce acel real are un model deja obţinut, el nu mai poate fi „desfiinţat” altfel decât prin blocare, realul însuşi fiind golit de substanţă, de-substanţializat. Un atare fenomen dezlănţuie o criză de mari proporţii pentru starea sufletească a unui popor. Opera lui M. Eminescu este elementul comunităţii şi al culturii româneşti, nucleul lor dens pentru următoarea mie de ani. Prin Eminescu te poţi ridica la puterea acestei culturi, poţi dobândi împlinire ontologică. A despica opera lui Eminescu în două părţi — cea literară şi cea politică — este tot una cu o fractură a spiritului românesc. Toţi aceia care comit o asemenea fracturare interioară se expun pe ei şi, cu ei odată, cultura română unei sterilizante devieri.

Să reţinem, deocamdată, că toţi cei ce trăiesc în mediul eminescianismului se pot „ridica la puterea lui”, dacă vor trece acest mediu exterior al operei în „mediul interior” al sufletului propriu (interioritatea personalităţii lor). Ei pot urma, însă, şi drumul răsturnat, căci pot fi coborâţi din puterea unei culturi, dacă s-ar menţine separaţi de mediul acelei culturi, de operele sale, de personalităţile şi valorile ei, de orientările sale sufleteşti. Cu separarea aceasta, după gradul şi amploarea rupturii, s-ar obţine derealizarea acelei culturi. Câmpul ei de realitate se „împuţinează” progresiv şi-n „golul” ivit se instalează „nimicul”. Acesta, însă, nu este „nimicul absolut”, ci doar măsura „deficitului de real” în cercul de existenţă al celor care, înlăuntrul culturii respective, experiază un asemenea declin. Agenţii capabili să provoace atari sciziparităţi în real sunt agenţii „dominaţiilor”. Ei pot rupe un popor întreg de cultura lui. Dominaţiile, aşadar, nu sunt, din punct de vedere ontologic, decât ocazii şi încadrări ale „nimicului”, tocmai pentru că introduc în real „separaţii” silnice şi inaugurează astfel seriile istorice ale „declinului ontologic”, pe lungimea unor durate variabile denumite „epoci istorice”.

Despărţirea sau doar îndepărtarea de Eminescu se pot obţine, iată, nu numai prin interdicţia operei ci şi prin despicarea ei. Cei ce vor să ţină sub lacătul ignorării o parte din opera eminesciană — cea politică dimpreună cu manuscrisele — provoacă o fracturare a spiritului românesc şi deopotrivă o tragică alienare a elitelor româneşti în istorie. Niciodată primejdia unei atari înstrăinări nu a fost atât de acută ca astăzi, când falşii apostoli ai europenismului ne cer să ne dezicem de opera teoretică şi politică a lui Eminescu. Dispreţul ori chiar şi numai desconsiderarea publicisticii sale reprezintă un fapt de regresiune spirituală la care suntem îndemnaţi cu malefică asiduitate. Despărţirea de Eminescu îmbracă, aşadar, şi forma sciziparităţii întregului operei sale urmată de îndemnul viclean la ignorarea uneia dintre secţiunile acestui univers creator singular. Intuim, iată, ce tragice consecinţe poate să aibă pentru starea sufletească a unui popor o asemenea „despărţire”. Efectul ei cel mai sigur ar fi o gravă îmbolnăvire a direcţiei noastre sufleteşti, o incontrolabilă alienare istorică.

1 Capitol din lucrarea „Declinul popoarelor. Retrosociologie eminesciană”, în manuscris.

Floare Albastră, Nr 1, 2018 – 2019

Mihai Eminescu Ro

Centrul Cultural Spiritual Văratic




Moartea civilă a lui Eminescu – arestarea și eliminarea din 28 iunie 1883. Eminescu, sacrificat pentru Transilvania. – Profesorul Nae Georgescu, arhivistul Dragoș Olaru și jurnalistul Victor Roncea în România liberă, de 15 ianuarie

Moartea civilă a lui Eminescu – arestarea și eliminarea din 28 iunie 1883

 

În discuţia legată de arestarea lui Eminescu și eliminarea lui de la ziarul „Timpul“ și din spațiul civil și politic intră şi evenimentele acestui torid 28 iunie 1883.

Lucrurile sunt foarte complicate şi necesită explicaţii de amănunt – pe care le-am oferit în cărţile mele. Geopolitic, în această zi Regatul României schimbă orientarea politică, economică etc. tradiţională – dinspre Franţa şi Anglia către Puterile Centrale. Este vorba de intrarea noastră în alianţa secretă cu Germania, Austro-Ungaria şi Italia.

După primele mele cărţi, prin anii ’90 ai secolului trecut, Alexandru Paleologu a vorbit în mod special despre ziua de 28 iunie 1883, numind-o momentul schimbării axei de interes geopolitic al României.

După aceea, Alexandru George acordă, de asemenea, o importanţă deosebită acestei zile din istoria noastră modernă. Desigur, niciunul nu face legătura cu Eminescu… Chiar şi săraca noastră istoriografie dedicată momentului, după 1994, aminteşte această zi ca pe una extrem de importantă – fără a face, desigur, nici ea – ea, mai ales! – racordarea la biografia unui… biet ziarist, în fond…

Practic, acest tratat de alianţă, foarte necesar pentru ţară, salvator la momentul respectiv, a însemnat reorientarea economiei noastre către Germania şi Austro-Ungaria – o schimbare de axă, aşadar – şi, în consecinţă, schimbarea spiritului public, devierea dinspre francofonia noastră funciară către germanofilie. De acum înainte se poate vorbi de „influenţele catalitice“ (Lucian Blaga) ale spiritului german asupra românismului şi românităţii (folosesc termenii cu sufixe categoriale obişnuite, fără conotaţii de alt fel). Asemenea lucruri se fac cu maximă atenţie şi concentrare – iar ceea ce numim astăzi „victime colaterale“ se trece sub tăcere în dobânda câştigului. Apropierea noastră de industria germană a însemnat progres, europenizare în galop. Când priveşti, însă, momentul impactului nu se poate să nu vezi rănile… responsabilităţii.

Ca evenimente între care se înseriază „boala gravă“ a lui Eminescu, sau „căderea lui bruscă“ după I. Creţu, trebuie să amintim mai ales expulzarea din ţară a lui Émile Galli, directorul ziarului francez din Bucureşti „L’Indépendence roumaine“. Era tot la 28 iunie 1883.

În aceeaşi zi s-a devastat sediul Societăţii „Carpaţii“ – al cărei membru marcant era şi Eminescu. Recent s-a descoperit că unul dintre directorii acestei societăţi, Gheorghe Ocăşanu, nimeni altul decât acela care a ajutat la arestarea lui Eminescu, era agent al poliţiei Austro-Ungariei. Această societate care lupta clandestin pentru unirea Ardealului cu ţara începuse a fi penetrată de agenţi străini – şi, practic, activitatea ei se poate reface astăzi după rapoartele secrete trimise la Viena şi găsite, în zilele noastre, în binevoitoarele arhive de acolo. Eminescu este foarte des citat în aceste rapoarte. Era, deci, tot 28 iunie 1883. Raporturile diplomatice ale Regatului României cu Puterile Centrale s-au înrăutăţit brusc după sărbătorile de la Iaşi din 6 iunie, când la dezvelirea statuii lui Ştefan cel Mare, în prezenţa lui Carol I, s-au rostit discursuri iredentiste (mai ales de către Petre Grădişteanu).

Spre 25-26 iunie 1883 vestea se lăţeşte bine de tot în Europa, graţie mai ales ziarului românesc de limbă franceză „L’Indépendence roumaine“, care era foarte răspândit pe continent, iar Austro-Ungaria va rupe relaţiile diplomatice cu România pentru 48 de ore, în timp ce Bismarck va telegrafia (în secret, desigur) că declară război Regatului României dacă nu se aduc reparaţii. Regele însuşi scrie scrisori teribil de adevărate către rude și prieteni, despre presa maghiară, mai ales cea din Budapesta, care cere imperativ ca România să fie cucerită urgent cu armele şi anexată la Austro-Ungaria. A fost un adevărat război de presă… dar şi de jurnalişti.

Iată, în acest sens, mărturii recente foarte importante ce vin să încoroneze relieful atât de accidentat al informaţiei. Este vorba chiar despre corespondenţa privată a Regelui Carol I, descifrată şi editată de dl Sorin Cristescu („Carol I – Corespondența privată 1878-1912“, Editura Tritonic, București). Avem, aşadar, scrisorile regelui din preajma lui 28 iunie 1883, către ilustrul său tată sau către alte persoane din familie, din care extragem câteva pasaje privitoare la presă: „Semnificaţia infamă care s-a dat cuvântărilor ţinute la festivităţile de la Iaşi şi comentariile despre prezenţa lui Brialmont arată cât de departe poate duce libertatea presei, fiind în stare să implice ţara într-un conflict primejdios cu vecinii. În ziarele româneşti şi austro-ungare domneşte la ora actuală o aşa de uriaşă iritare că ne-am putea teme de o explozie“; „Dacă tonul presei româneşti este extrem de regretabil, cel al ungurilor a ajuns la limita neruşinării, aceştia cer cu o nemaiauzită neruşinare pur şi simplu anexiunea /noastră/. În Germania, din nefericire, nu intră ziare scrise în limba maghiară, care aici sunt foarte răspândite, altminteri românii ar fi trataţi cu mai multă indulgenţă. Germanii iubesc banii româneşti, dar se năpustesc cu lovituri de bâtă asupra ţării“, afirmă Regele în scrisoarea din 28 iunie/10 iulie 1883 către Karl Anton de Hohenzollern, tatăl său.

Scrisoarea este trimisă de la Sinaia, unde regele se afla de două zile: suntem exact pe 28 iunie 1883, când Grigore Ventura vrea să-l ducă pe Mihai Eminescu la Palatul Cotroceni ca să-l… împuşte pe rege. Deplasările suveranului erau, desigur, publice; toată lumea, şi mai ales presa, ştia că el este în drum spre Germania. Ventura nu prea are cui spune că Eminescu îl căuta pe rege în Capitală. Se exclude așadar această falsă istorie. Acest izvor atât de limpede, regal cu adevărat, nu fusese scos la iveală. Iar acum, când îl avem, trebuie să facem racordarea acestor informaţii la domeniul eminescologiei.

Émile Galli trebuia expulzat, așadar, pentru că el relatase pe larg serbările de la Iaşi, iar ziarul său franțuzesc internaționalizase brusc chestiunea. Atâţia alţi ziarişti trebuiau neutralizaţi într-un fel sau altul. Chiar ziarul „Timpul“ din 29 iunie (numărul care conţine editorialul eminescian despre Libertatea presei) dă o ştire pe pagina întâi de acest fel: „Ni se spune că guvernul român ar avea de gând să mai expulzeze încă şi alţi străini, în urma cererilor unor puteri străine. – Dăm ştirea sub rezervă“.

Într-o zi atât de bulversată politic, Ioan Slavici pleacă din ţară, Maiorescu de asemenea (după-amiază, imediat ce a rezolvat cu internarea lui Eminescu la doctorul Şuţu) – şi, cum spune primul dintre ei: „Eminescu era vorba să plece la Botoşani“.

Acest „era vorba“ din amintirile atât de încâlcite ale lui Slavici înseamnă o vorbă vorbită anterior, o hotărâre sau decizie luată. Eminescu nu mai pleacă, însă, şi este prins sau se lasă prins în vârtejul evenimentelor din Bucureşti. Arestarea lui de către comisarul de poliţie Câţă Niculescu a însemnat eveniment public în toată regula, cu scandal şi tam-tam, iar înserierea între celelalte percheziţii, spargeri de sedii, expulzări etc. pune cel puţin sub semnul întrebării intenţia autorităţilor. În fond, care era problema de tulburare a ordinii publice, adică motivul arestării? – Că într-o baie poetul şedea închis de câteva ore. Cum poate fi tulburată ordinea publică într-o baie – şi încă în aşa fel încât să fie nevoie de furgonul poliţiei, al spitalului, de martori, prieteni etc.? Iar această arestare a fost premeditată – sub forma prezervării, desigur, a unei protecţii – de către prietenii lui Eminescu, aceia care de dimineaţă îi făcuseră rost de bilet de internare prin Titu Maiorescu.

Ştim, iată, ce cascadă de evenimente măreţe s-a dezlănţuit în ziua aceea, mai ştim că de acum înainte Eminescu – cu toate că se va însănătoşi după câteva luni – nu va mai fi persoană publică şi nimic din ce va face sau scrie nu va mai fi credibil public. Urmează pentru el moartea de dinainte de moarte – 6 ani de zile de moarte civilă.

N. Georgescu

BIBLIOGRAFIE

Profesorul univ. dr. Nae Georgescu este autorul unei serii importante de lucrări despre viața, moartea și opera literară și politică a lui Mihai Eminescu – „Românul Absolut“. Cea mai recentă apariție publicistică a sa este „CUVINTE ȘI SEMNE. Hermeneutica punctuației în poezia antumă eminesciană“, Editura Academiei Române, 2019 (foto). Pentru importanta sa activitate științifică reputatul eminescolog merită cu prisosință un loc în Academia Română.

România liberă, 15 ianuarie 2019

Eminescu, sacrificat pentru Transilvania

 

Ziua Culturii Naționale, care nu-și poartă încă numele complet, pentru că în lege cineva a uitat să adauge și „Mihai Eminescu”, este, categoric, și un prilej de aducere aminte asupra idealurilor pe care le împărtășea Românul Absolut.

Între acestea, poate în primul rând, a stat idealul Unirii, Eminescu fiind fără îndoială unul dintre precursorii Marii Uniri de la 1918. În urmă cu 137 de ani, pe 24 ianuarie 1882, Mihai Eminescu fonda, împreună cu alţi militanţi pentru “Dacia Mare”, Societatea “CARPAŢII”, o organizaţie naţionalistă cu caracter clandestin, semi-secret, ce-şi propunea – conform Statutului scos la lumină de Augustin Z.N. Pop – “sprijinirea după puteri a oricărui scop şi a oricărei întreprinderi românesci” și „să producă o schimbare radicală în politica României faţă de românii din teritoriile aflate sub administraţie străină”. Societatea avea şedinţe deschise, dar hotărârile tactice şi strategice erau luate în secret de membrii fondatori şi asociaţi. Intrarea în organizaţie nu era aşa uşoară; Ioan Slavici – cetăţean austriac – s-a străduit mai bine de un an să primească statutul de membru, în ciuda faptului că era prieten cu Eminescu. E drept, colaborarea sa cu serviciile de informaţii austro-ungare era un fapt cunoscut pentru apropiaţi.

În mai puţin de un an, societatea era pregătită inclusiv pentru operaţiuni armate, după cum relevă eminescologul Theodor Codreanu, şi număra mii de membri din Transilvania, Banat, Bucovina, Maramureş şi Crişana, teritorii româneşti aflate sub ocupaţie străină, cât şi, evident, din ceea ce Societatea “Carpaţii” numea “România liberă”. 24 ianuarie, aniversarea Micii Unirii, prefigura, conform dezideratelor Societăţii, unirea tuturor românilor în “Dacia Mare”. Aşadar, Eminescu şi colegii săi sunt, cu adevărat, aşa cum el însuşi scria, “agenţii unei lumi viitoare”, “agenţi ai istoriei” (un concept întâlnit şi la Eliade), agenţi ai Marii Uniri realizate la 1 Decembrie 1918. An în care, dacă nu era asasinat în 1889, Eminescu ar fi împlinit doar 68 de ani (respectiv 69, dacă luăm în considerare data reală a naşterii sale, 20 decembrie 1849) şi ar mai fi creat şi militat pentru ţară încă (cel puţin) două decenii. Să ne gândim la faptul că Slavici, născut înaintea lui Eminescu, respectiv în 1848, a trăit până în 1925.

Eminescu a fost urmărit toată viaţa sa de jurnalist de către serviciile speciale ale imperiilor din jurul României, a afirmat și atestat eminescologul Nae Georgescu în lucrările sale. Profesorul Georgescu afirmă că Eminescu a intrat în atenţia organelor cezaro-crăieşti încă de la primele sale trei articole, publicate la 20 de ani în revista “Federaţiunea” din Pesta – Să facem un Congres, În Unire e tăria şi Echilibrul – pentru cel din urmă deschizându-i-se proces de presă.

Ulterior este remarcat de serviciile speciale austro-ungare ca unul dintre organizatorii Serbării de la Putna, din 1871, plănuită din 1870, la 400 de ani de la sfinţirea mănăstirii lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, sărbătoare urmată de un congres al studenţilor români din toate provinciile româneşti.

Documentele găsite până acum în Arhivele de Stat ale Austriei arată că Eminescu se regăseşte în rapoartele Biroului de Informaţii din Viena în numeroase rânduri. „Există circa 80 de astfel de rapoarte asupra Societăţii lui Eminescu, dar cu siguranţă sunt mult mai multe şi prin alte arhive decât cele de la Viena”, afirmă Nae Georgescu.

Ceea ce pare ciudat pentru unii cercetători ai vieții ascunse a lui Eminescu este de ce editorialistul conservator de la „Timpul“ nu a fost cooptat în conspirația pentru aprobarea și semnarea acordului secret cu Germania, Austro-Ungaria și Italia și s-a recurs la eliminarea lui din 28 iunie 1883, deși acesta împărtășea cam aceleași valori germanofile cu colegii săi de partid. Răspunsul este simplu: Eminescu era germanofil până la patrie, până la Transilvania, Basarabia și Bucovina, pe care și le dorea cu ardoare acasă. Filosoful și eminescologul Constantin Barbu arată că în cadrul întâlnirii secrete de la Viena, pentru perfectarea alianței, la care au participat Regele, P.P. Carp, D. A. Sturza și Brătianu, s-a condiționat părții române semnarea acordului de păstrarea actualului status-quo al Transilvaniei.

Or, din sânul conservatorilor, Eminescu era cel care agita cel mai tare steagul unirii Transilvaniei cu patria-mamă. Profesorul Barbu afirmă că revolta armată contra Austro-Ungariei, la care lucra Eminescu împreună cu Societatea Carpații, se pregătea pentru anul următor arestării jurnalistului, 1884, când se aniversau 100 de ani de la Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan. Viena lua foarte în serios toate semnalele din România Mică, până la a mobiliza trupe la graniță, în timp ce Budapesta cerea prin presa și propaganda ei oficială chiar alipirea României la Austro-Ungaria, fapt consemnat cu revoltă de Regele Carol în corespondența sa recent publicată de cercetătorul Sorin Cristescu. Să reamintim: Societatea Carpații strângea arme pentru Transilvania; sediile Societății Carpații sunt devastate și organizația este interzisă chiar pe 28 iunie 1883, ziua arestării și internării forțate a lui Eminescu.

Documentele pe care le publicăm astăzi, descoperite şi comentate de arhivistul de la Cernăuți Dragoş Olaru, întregesc Dosarul Eminescu, relevând că Viena transmitea “liste negre” ale membrilor Societății „Carpaţii“ – unde Eminescu apare pe locul patru – atât în Transilvania, cât şi la Cernăuţi, locul descoperirii lor în Arhiva de Stat a regiunii Cernăuţi, F-3, inv. 1, dosar 4007.

Dacă Eminescu, pe 25 iunie, se bucura încă de viaţă prinzând un rămăşag cu amicul său Constantin Simţion, în miez de noapte, iar Slavici, în aceeaşi zi, înainte de a se fi făcut dispărut din oraş, îi trimitea lui Maiorescu o relatare confidenţială privind activitatea sa la “Carpaţii” (Augustin Z.N. Pop, op. cit, p. 133), preşedintele Bucovinei, von Alesani, primea de la Viena “lista neagră” cu indezirabilii de la Societatea “Carpaţii”. Peste numai trei zile, Societatea înfiinţată la aniversarea Micii Uniri avea să fie pulverizată, iar Eminescu să devină primul jurnalist român deţinut politic anihilat prin cămaşa de forţă şi internat abuziv într-un sanatoriu, al doctorului Şuţu, unde, peste alţi şase ani, avea să fie ucis.

„Dar credem că nu este nevoie a argumenta mult, spre a convinge despre urâta pornire a guvernului asupra presei. Trebuie să-l aşteptăm de acum la alte măsuri şi mai odioase, pentru că panta este alunecoasă şi nu are piedică până-n prăpastie“, scria Eminescu în ultimul său articol de la „Timpul“, pe care în zadar i l-a lăsat în acea dimineaţă de 28 iunie 1883 lui Titu Maiorescu, protectorul său de la „Junimea“, societate catalogată de Matilda Poni drept o „francmasonerie literară“ (A.Z.N. Pop – op. cit.).

„Ideia naţională la dânsul era imaginea cea mai sfântă a cugetării”, avea să spună, la înmormântarea lui Eminescu, Dimitrie Laurian, colegul său de presă de la “România liberă” şi totodată tovarăşul de conspiraţie pentru “Dacia Mare” de la Societatea “Carpaţii”.

Victor Roncea

„Listele negre” de la Cernăuți cu Eminescu și Creangă printre luptătorii pentru Unire

 

La 16 mai, Ministerul de Interne austriac trimitea la Cernăuţi spre cunoştinţă copia următorului document primit din Bucureşti:

„Notă, dată în Bucureşti, 16 mai 1883.

Ieri Societatea «Carpaţilor» a sărbătorit în sala Orfeu cea de-a 35-a aniversare a revoluţiei din Transilvania, la care au participat 77 de persoane… Sala era împodobită, ca şi la ultimul bal al Societăţii, cu stemele tuturor provinciilor româneşti, numai că de astă dată în locul tricolorului flutura drapelul roşu al revoluţiei.

Pe pereţi se puteau vedea transparante cu numele conducătorilor revoluţiei şi cu apeluri care cereau unirea provinciilor ungureşti cu patria-mamă. La banchet nu a participat nimeni din activiştii importanţi, afară de Laurean, proprietarul «României libere», mulţi redactori, secretarul Academiei Bariţ, 4 ofiţeri în termen şi o grupă de români din Transilvania care erau ca oaspeţi.

Laurean a ţinut un toast despre unirea românilor din Transilvania cu românii din regat. Bariţ a vorbit despre regimentele militare române, despre dorobanţi şi despre muzica de regiment.

Până aproape de ora două s-au interpretat cântece naţionale ca «Deşteaptă-te, române», «La arme» ş. a.

Azi „România liberă” a publicat un articol consacrat special acestei comemorări care s-a terminat cu următoarea frază: «Înainte! Victoria definitivă şi viitorul aparţine cauzei naţionale».“

Într-o scrisoare din 25 iunie 1883 – cu trei zile înainte de arestarea lui Eminescu! -, adresată de către Ministerul de Interne din Viena preşedintelui Bucovinei Alesani, este vorba din nou despre Societatea „Carpaţi” din Ploieşti cu referire directă la Mihai Eminescu. Iată care este conţinutul acestei scrisori:

„Din izvoare confidenţiale aflăm că în Bucureşti, Ploieşti, precum şi în alte oraşe mai mari ce sunt mai aproape de graniţele noastre se constituie filiale ale Societăţii «Carpaţilor».

Membrii titulari în mare majoritate sunt foştii cetăţeni din teritoriile răsăritene ungare din Transilvania, din Banat şi din Bucovina.

Cât priveşte societatea din Ploieşti, ea are peste tot în oraşele de lângă frontieră Câmpina, Urlaţi, Mizil, Vălenii de Munte oamenii lor, care contribuie la dezvoltarea societăţii.

Aceşti agenţi vin de peste tot la Ploieşti, unde asistă la adunări, fac rapoarte, sacrificându-se orbeşte ideilor naţionale. Aceste întruniri se ţin în mare taină şi despre cele văzute acolo nu se vorbeşte nimic.

Societatea dispune de bani, care se acumulează din teritoriile noastre, precum şi de la membrii societăţii care plătesc cotizaţii.

Toată corespondenţa, exceptând poşta, se poartă numai la cererea membrilor de încredere ai societăţii.

Referindu-ne la ordonanţa din 26 mai a.c. nr. 2753/M. I., avem onoarea să Vă trimitem lista celor mai activi membri ai societăţii, care trăiesc în principalul oraş al României, precum şi în oraşele din provincie.

Viena, în 25 iunie 1883“.

Al patrulea în lista anexată scrisorii este arătat „M. Eminescu, redactor la „Timpul”, alături de care îi întâlnim şi pe Dimitrie Laurean („redactor la „România liberă”), Al. Ciurea ( „jurnalist”), B.P. Haşdeu ( „director al Arhivelor Statului”), A. Chibici („funcţionar la Căile Ferate Române”), I. Slavici („profesor”), V. Micle („scriitoare”), V. Maniu („deputat”), T. Maiorescu („avocat”), I. Creangă („profesor”)… Frumoasă şi simbolică această alăturare de nume!

Dragoş Olaru

România liberă, 15 ianuarie 2019

Mihai-Eminescu.Ro

Documentele, inclusiv scrisoarea, pot fi găsite și la 

Eminescu urmărit de agenţii austro-ungari pentru “Dacia Mare” şi Societatea “Carpaţii”. DOCUMENTE de la Cernăuţi şi Viena

 




Adevărul despre Eminescu – la 120 de ani de la ucidere

120 de ani de la uciderea lui Mihai Eminescu

 

2009 este anul deşteptării, un an aflat sub semnul Eminescu. Au trecut o sută şi douăzeci de ani de la moartea sa. Pentru prima oară însă, circumstanţele reale ale morţii sale sunt puse în discuţie publică iar conturul activităţii sale politice şi jurnalistice este luat în calcul pentru a desluşi dispariţia sa abruptă. Puţină lume ştie cum a murit Eminescu: lovit în cap în timp ce cânta “Deşteaptă-te române”!

Manualele şcolare sunt pline de parascovenii despre Eminescu dar omit astfel de mici “amănunte” continuând perseverent să descrie circumstanţa morţii lui Eminescu ca urmare a îmbolnăvirii acestuia de o boală venerică. Cine sunt aceia care perpetuează falsul şi alimentează mituri mincinoase pe seama lui Mihai Eminescu? Ce fel de profesori de limba română predau tâmpenii peste tâmpenii pe seama lui Eminescu, copiilor? Cine le-a dat diplome, cine îi girează, cine le scrie manualele? Cine sunt aceia care se fac vinovaţi de risipirea zestrei lăsată de acesta? Ce fel de stat este statul român care recompensează detractorii lui Eminescu şi pune la loc de cinste falsificatorii memoriei acestuia?

Tendinţa detractorilor este de a-l coborî în planul discutabilului şi al disputabilului. Negaţia şi denigrarea, “demitizarea” şi “prelucrarea” lui Eminescu din ultima perioadă este însă expresia unui alt tip de apetit critic, generat şi coordinat de o grupare descalificată moral dar totodată dominantă, încă, din punct de vedere politic. Eminescu ba nu ar fi fost suficient de creştin ortodox, ba nu ar fi meritat să fie numit poet naţional, ba nu era “politicaly corect”, ba aşa ba pe dincolo. Pe undeva tot răul este spre bine, pozitivarea negativităţii funcţionează şi (mai ales) în “cazul Eminescu”. Punerea sub semnul întrebării a valorii, chiar negaţia şi contestarea lui Eminescu are şi o parte pozitivă deoarece până la urmă îl întăreşte. Critica valorii instituţionalizate este utilă în sine fie şi pentru că astfel are loc testarea trăiniciei scării de valori. Faptul că o operă ajunge, periodic, obiect de contestaţie se încadreaza în ciclul firesc al “ajustărilor” contemporaneităţii.

Eminescu a trecut cu bine prin toate aceste încercări. Chiar sub aspect comercial, Eminescu a rămas în top, producându-se mai mulţi bani din re-re-editările sale decât din toate operele cumulate ale întregii bresle scriitoriceşti din România, pe parcursul ultimului secol. În cei peste 150 de ani de circulaţie neintrerupta, numele său nu s-a estompat nicio clipă. Singurul reper serios de evaluare a circulaţiei numelui lui Eminescu este chiar biblioteca Eminescu, constituită la Botoşani, din donaţia renumitului bibliofil Ion. C. Rogojanu, care include 8.000 de titluri de cărţi de şi despre Eminescu, la care se vor adăuga, alte (cel puţin) 7.000 de volume. Au apărut şi vor mai apare mii de cărţi, ale multor mii de autori care l-au adjudecat sau l-au judecat, l-au contestat, refuzat, criticat.

„Sacrificarea” lui Eminescu, re-executarea sa simbolică, re-aducerea sa la starea de cadavru este însă cu totul altceva. Tipologia curentului contestatar dirijat de la nivel de stat din ultima perioadă este diferită tocmai deoarece este executată de persoane politice cu poziţii nu doar în viaţa literară ci şi, mai ales, în stat sau în instituţii ce ţin de statul român. Este o formă de reeditare a asasinatului său – realizat tot de “persoane de stat” – precedat de moartea civilă. Eminescu este ţinta, şi astăzi, a unui curent aşa zis “progresist” izvorât de fapt din catacombe ideologice care încearcă să-l împingă la o periferie a istoriei şi culturii româneşti. O tentativă demolatoare colectivă, dar care îşi are originea într-un centru ideocratic comun, forţează schimbarea orizontului de receptare a lui Eminescu. Instanţe culturale, literare şi politice cu platformă de audienţă cum ar fi criticul literar şi amploaiatul MAE Nicolae Manolescu, îndeamnă la renunţarea omologării naţionale a lui Eminescu. Dezavuare, demitizare, reconsiderare, negaţie sunt noii vectori normativi ai discursului “oficial” despre Eminescu.

Eminescu – cadavrul…

Însă purtătorul de cuvânt al “ideilor progresiste”, totodată reprezentant la nivel de stat al canonului oficial, este actualul şef al ICR, H.R.Patapievici. Acesta consemna în câteva fraze cheie, următoarele consideraţii despre modelul Eminescu într-un cunoscut articol scris în 2002 şi dedicat “Inactualităţii lui Eminescu”, reluat (respectiv asumat şi întărit) şi mai recent, în 2006:

–          “Ca poet naţional Eminescu nu mai poate supravieţui, deoarece noi azi ieşim din zodia naţionalului”
–          “Eminescu nu mai e la modă, deoarece nu mai “dă bine””
–          “înţelegem amploarea prăbuşirii cotei lui Eminescu la bursa valorilor proclamate la lumina zilei”
–          “azi, Eminescu a devenit suspect”
–          “patul lui Procust al noului canon importat din “ţările progresiste” a arătat fără dubiu că fostul poet naţional al României clasice e “politic incorect”
–          “Din punct de vedere politic, Eminescu pare a fi irecuperabil”
–          “Eminescu nu ne mai poate apărea decât ca exasperant de învechit”
–          “cultura română din ultimii ani, în lupta pentru integrare euro-atlantică, nu doreşte decât să scape de tot ce este învechit adică să fie progresistă”
–          “Pentru nevoia de chip nou a tinerilor care în cultura română de azi doresc să-şi facă un nume bine văzut înafară, Eminescu joacă rolul cadavrului din debara

”Sintagma utilizată de Patapievici, “cadavru din debara” pleacă de la expresia, folosită “în ţările progresiste”, “ skeleton from the closet”, cu sensul de secret stânjenitor. De expresia “corps in the closet” nu am auzit încă. Există însă sintagma “cadavru politic” şi mi se pare destul de plauzibilă ipoteza clivajului de sensuri (intenţionat sau nu), mai ales având în vedere faptul că accentul pus asupra temei politice în textul “manifest” al viitorului secretar de stat pus de administraţia prezidenţială să reprezinte cultura României în lume. Compunerea imaginii Eminescu-cadavru spune, intertexual, poate mult mai mult decât a intenţionat autorul. Vocaţia excremenţială din textele de debut ale lui Patapievici se rafinează aici, intervenind o subtilă abordare exegetică necromaniacă. Concepţia de abordare a tezei este tot în cheie politică, de aici şi invocarea integrării euro-atlantice, un proces profund politic şi de siguranţă naţională, nu cultural. Un “text manifest” similar în concluzii aparţine lui Cristian Preda, tot amploaiat al mai multor administraţii prezidenţiale. Cristian Preda s-a afirmat mai din timp decât Patapievici, în 1998, în Dilema, publicaţia ministrului de externe al României, Andrei Pleşu. “Eminescu trebuie contestat şi demitizat, dar nu pentru rudimentele sale de gândire politică. Din acest punct de vedere, el este realmente nul. Nu ai obiect”. Mai putin iscusit decât Patapievici, Preda nu s-a gândit să introducă şi „cestiunea siguranţei naţionale” în ecuaţia Eminescu poate şi deoarece NATO era încă o fata morgana la vremea aceea, pentru România „progresistă”.

Modelul Eminescu ar fi deci, pentru epoca noastră, din punct de vedere cultural şi politic, inadecvat, “irecuperabil”, “suspect”, “învechit”, “nul”, iar junii şi junicile care vor nume “afară”, care aspiră la sincronie europeană, au nevoie de alte modele, de succes, nu cadaverice. Am aflat de curând şi care ar fi modelele “adecvate”, “euro-atlantice”, propuse de Patapievici, iar “sincronia” culturală invocată a fost confirmată public prin scandalurile de anul trecut legate de finanţarea de către ICR a unor juni dedicaţi pornografiei şi promovării simbolisticii anticreştine. În plan cultural, ne-am lămurit asupra “chipului nou a tinerilor care în cultura română de azi doresc să-şi facă un nume”. Chiar şi-au făcut un fel de nume, junii “progresişti” ai lui Patapievici.

În plan politic, “sincronia”, adecvarea clasei politice actuale, conformă în întregime “noului canon importat din “ţările progresiste”, s-a vădit elocvent la alegerile recente din 2008 când din 18,3 milioane de români cu drept de vot au participat la vot doar 7 milioane, cea mai scăzută rată de participare din perioada postcomunistă a României. Dacă ar fi fost cuprinşi şi cei 12 milioane de români dinafara graniţelor între cetăţenii cu drept de vot probabil că ar fi fost şi mai grăitoare amendarea de către popor a actualei clase politice, cu tot cu modelele “bine văzute afară”.

Chipul nou al clasei politice actuale, “înnoite”, “progresiste”, integrată euro-atlantic şi pe drept cuvânt ieşită din zodia naţionalului, cuprinde parlamentari infractori, excroci, derbedei, securişti, foşti comunişti ba chiar şi un caz de căcănar/gunoier-şef/om politic de succes.

Acesta este referenţialul politic al unor Patapievici/Preda/Pleşu, ei înşişi, de altfel, tot oameni politici, stipendiaţi cu poziţii politice în calitatea lor de noi formatori ai bursei de valori cultural-politice. “Bursa” unde s-au “tranzacţionat” cel mai intens valorile conforme “noului canon importat din “ţările progresiste” este pe Calea Victoriei, respectiv sediul GDS, instituţie fondată de fostul comisar bolşevic Silviu Brucan. Aici a fost instalat “patul lui Procust” invocat de Patapievici. Racordurile mitologice pot juca feste celor care se folosesc de ele. Cu sau fără voie, invocarea eliminării lui Eminescu prin utilizarea de către Patapievici a imaginii “patului lui Procust al noului canon” spune totul despre ucenicii, calfele şi “meşterii” (Maeştrii) noului canon. Procust, se ştie, era un bandit, cam sadic si diabolic, un torţionar mitologic, devenit simbol al sistemului abuziv de încadrare (prin mutilare) în tipare ideologice. Patapievici, Preda, sunt doar porta-voci ideologice. Maiştrii cu funcţii comisariale stau mai la fereală, meşteresc prin fundaţii pretins (nou) europene.

Procust şi sfârşitul “noului canon” politic

Teza trâmbiţată zgomotos de comisarii lui Procust, a inadecvării cultural politice a modelului Eminescu, invocarea chiar a dezacordului dintre obiectivele de siguranţă naţională (integrarea în NATO) şi modelul politic eminescian se dovedeşte a fi, astăzi, doar o simplă gogomănie. Cel mai important factor de ameninţare la adresa siguranţei naţionale, o spun chiar rapoartele SRI, au fost chiar oamenii politici, clasa politică “progresistă” din care au făcut şi fac parte învăţăceii şi alumnii GDS-ului procustian. Jefuirea patrimoniului naţional, distrugerea sistemului de învăţământ (certificată de nivelul precar al generaţiilor ieşite de pe băncile şcolilor), fărâmiţarea coeziunii sociale şi naţionale, impunerea unor standarde anticreştine în sânul societăţii româneşti (vezi interzicerea icoanelor, finanţarea pornografiei cu accente sataniste) sunt “opere” ale clasei politice, îndrumată ideologic, comisarial, de maeştrii “noului canon”, de “progresiştii” patului lui Procust. La rândul lor, comisarii GDS-ului sunt finanţaţi chiar de noii moguli ai sistemului la care au pus umărul, pe care l-au avizat şi certificat.

Sistem politic “bine văzut înafară”, dar care a fost acum, iată, invalidat “înăuntru”, chiar de alegători – de marea majoritate a poporului român. Poporul român a arătat fără dubiu că sistemul noului canon politic invocat de Patapievici în antiteză faţă de modelul Eminescu este cel care e, cu adevărat, “politic incorect”.

“Nefiind oameni vrednici cari să constituie clasa de mijloc, scaunele instituţionale existente le-au umplut caraghioşii şi haimanalele, oamenii a căror muncă şi inteligenţă nu plăteşte un ban roşu, stîrpiturile, plebea intelectuală şi morală. Arionii de tot soiul, oamenii cari riscă tot pentru că n-au ce pierde, tot ce-i mai de rînd şi mai înjosit în oraşele poporului românesc (…)

Ţărani? Nu sînt. Proprietari nu, învăţaţi nici cît negrul sub unghie, fabricanţi – numai de palavre, meseriaşi nu, breaslă cinstită n-au, ce sînt dar? Uzurpatori, demagogi, capete deşerte, leneşi cari trăiesc din sudoarea poporului fără a o compensa prin nimic, ciocoi boieraşi şi fudui(…)

Oameni de stat cari nu pot justifica nici săvîrşirea şcoalei primare, advocaţi fără ştirea lui Dumnezeu, pictori orbi şi sculptori fără de mîni, generali cari nu ştiu citi o hartă, subprefecţi ieşiţi din puşcărie, legiutori recrutaţi dintre stîlpi de cafenele, jucători de cărţi şi oameni cu darul beţiei, caraghioşi care înaintea erei liberale vindeau bilete la cafe chantant, iată banda ocultă care guvernează azi Români” (art. Icoane vechi şi icoane noi, în Timpul, nr. 11, dec. 1877, Opere, X, p.19 şi 110)

“Arionii”, la care se referă Eminescu, indică o tipologie inspirată de figura unui om politic contemporan cu ziaristul, ministrul cultelor şi instrucţiunii publice, Virgil Arion, cel care a avut un rol important, ulterior morţii lui Eminescu, în stigmatizarea ziaristicii eminesciene prin ruperea în două a operei eminesciene, cu aruncarea la coş, ca netrebuitoare, a ziaristicii. Ministrul Arion a jucat un rol decisiv în această operaţiune de extincţie a circulaţiei operei jurnalistice, deoarece era vizat direct şi cu autoritatea publică pe care a avut-o a instaurat, de fapt, modelul maiorescian al unui Eminescu-poet, diafan, singur, abuzând de cafea, obosit de munca istovitoare ca ziarist etc.

Poate judeca oricine cu uşurinţă “adecvarea” la realitatea de atunci dar şi la actualitatea momentului politic de azi a celui pe care Arionii de azi, Patapievicii şi eiusdem farinae şi l-ar dori mort şi ascuns într-o debara.

Marea majoritatea a românilor a înţeles deja că sistemul ticăloşit a ocupat România iar cadavrele politice care împut aerul României sunt “ticăloşiţi” care se află în băncile Parlamentului, la Preşedinţie, la guvernare. Cât despre scheleţii vechiului sistem nici măcar nu mai stau în debara, ci se afişează la vedere, în posturi “preşedinţi de onoare”, cum e cazul criminalului cu mâinile mânjite de sânge până la cot, Ion Ilici Iliescu. Situaţie care spune totul despre ce înseamnă conceptul onoarei pentru partidul de guvernământ din care face parte.

“Canonul politic” procustian invocat de ciracii lui Procust este un eşec total, un antimodel politic. Deocamdată poporul român nu a aplicat încă metoda lui Tezeu, de “rezolvare” a torţionarului Procust, dar nu este timpul pierdut. Au trecut doar două decenii de la trasul cu arma în stradă.

Dosarul Eminescu

Cei care îl portretizează astăzi pe Eminescu în chip de cadavru îşi asumă astfel, pe cale simbolică, şi nu numai, filiaţii strânse cu cei care şi l-au dorit pe Eminescu cadavru, în epoca sa, cei care l-au şi înlăturat pe Eminescu din viaţa publică, tot în numele culturii politice “progresiste”, invocate în textul lui Patapievici. Un excurs jurnalistic lansat acum doi ani de ziarişti de investigaţie afiliaţi la organizaţia Civic Media, pe tema sfârşitului abrupt a vieţii ziaristului şi omului politic Mihai Eminescu a dat recent roade neaşteptate. Ipoteza lichidării sale fizice a fost lansată ca o temă de anchetă de către ziarişti şi cercetători de marcă care au pornit un demers investigativ dedicat “colegului de breaslă” Mihai Eminescu. Tema de lucru a fost preluată şi urmărită cu o deosebită atenţie pentru cel mai mic detaliu arhivistic şi istoriografic, de filosoful Constantin Barbu care a lansat nu mai puţin de zece volume, ale unei investigaţii analitice complete realizate sub egida Academiei şi Fundaţiilor Mihai Eminescu. “Codul Invers – Arhiva înnebunirii şi uciderii nihilistului Mihai Eminescu”, cum se intitulează seria de volume cuprinde mii de pagini de documente, însemnări în facsimil din Eminescu, grăitoare despre sacrificarea sa, fotocopii ale originalelor unor acte secrte din arhivele imperiale austro-ungare, fragmente din jurnalul şi memoriile regelui Carol I, din însemnările zilnice ale lui Maiorescu şi din ale altor contemporani ai crimei, părţi ale unor note informative secrete din arhivele unor servicii ale ţărilor europene. Un astfel de “plan de măsuri” în ce-l priveşte pe militantul societăţii conspirative “Carpaţii” – Mihai Eminescu – poartă semnătura însuşi împăratului Franz Josef!

Deoarece Eminescu era o ţintă de stat, o ameninţare la adresa siguranţei imperiale! Context care dezvăluie un Eminescu geopolitician şi naţionalist implicat în acţiuni conspirative pentru proiectul Daciei Moderne – România Mare.

Eminescu a devenit o victimă a regimului politic datorită în principal implicării sale în presă şi politică. Ziaristul Eminescu a fost o ţintă operativă şi a fost urmărit pas cu pas de agenţii secreţi ai Imperiului Austro-Ungar. Eliminarea sa de pe scena politică s-a datorat unei acţiuni conspirate executate cu profesionalism.

Eminescu a atras una dintre cele mai complexe manevre de dezinformare şi intoxicare specifice domeniului serviciilor speciale. Posteritatea sa a fost deformată şi manevrată de toate regimurile politice care s-au succedat în România. Restabilirea adevărului despre Eminescu este o datorie de onoare a breslei ziariştilor. Ca şi mulţi alţi ziarişti Eminescu a intrat în malaxorul aparatului represiv (a fost arestat de opt ori), al poliţiei politice şi – mai mult decât atât – a devenit o problemă (şi o afacere) de Stat.

Cea mai însemnată parte a activităţii sale a fost dedicată gazetăriei, politicii. Din 1876 devine ziarist profesionist, ocupaţia sa principală până la sfârşitul vieţii. Debutează la Curierul de Iaşi apoi, în 1877 este redactor la Timpul, din 1880 redactor şef şi redactor pe politică până în 1883. În mod brutal, în iunie 1883, munca sa este întreruptă şi este introdus cu forţa într-un ospiciu. Poliţia, sub comanda Puterii de stat îl transformă astfel pe Eminescu într-unul dintre primii deţinuţi politici ai statului modern român. Oricum este primul ziarist căruia i se pune căluş în gură în această manieră dură. Metoda va fi perfecţionată sub comunism.

Eminescu îşi asumă ca pe o profesiune de credinţă lupta pentru România amendând atât liberalii cât şi conservatorii pentru politica de cedarea în interesul marelui capital în chestiuni arzătoare ale timpului. Scria vibrant, scria cu patos dar şi cu rigoare scria cu o forţă devastatoare. Maiorescu notează – “Eminescu s-a făcut simţit de cum a intrat în redacţie prin universul de idei al culturii ce acumulase singur, prin logică şi verb”. “Stăpân pe limba neaoşă” şi cu o “neobişnuită căldură sufletească”, Eminescu însufleţea dezbaterea publică şi totodată izbea necruţător “iresponsabilităţile factorilor politici, afacerismele, demagogia şi logoreea păturii superpuse”.

Eminescu – omul politic naţional

Pe scurt un ziarist de marcă, o voce puternică, un spirit radical şi incomod. Mihai Eminescu avea o funcţie publică foarte importantă ca redactor-şef al ziarului Timpul, care era organ oficial al Partidului Conservator. Maiorescu – la organizarea Partidului Conservator a arătat clar poziţia lui Eminescu: “Cei 10 capi ai lui, şi al 11-lea, domnul Mihai Eminescu, redactor la ziarul Timpul”.

Eminescu duce campanii de presă dedicate chestiunii Basarabiei, critică aspru Parlamentul pentru înstrăinarea Basarabiei este intransigent atât faţă de politica de opresiune ţaristă (“o adâncă barbarie”) cât şi faţă de cea a Imperiului Austroungar şi totodată îşi acuză colegii, fruntaşii conservatori, că participă la înfiinţarea de instituţii bancare în scop de speculă. Situaţia sa la ziar devine critică în 1880 mai ales după ce atacă proiectul de program al partidului conservator lansat de Maiorescu în care acesta pleda pentru subordonarea intereselor României şi sacrifica românii aflaţi sub puterea Imperiului Austroungar. Câtă vreme guvernele de la Budapesta îi oprimează pe români îngrădind accesul la şcoală şi biserică, blocând cultivarea limbii materne – apropierea de Imperiu nu este posibilă şi nici recomandabilă avertiza jurnalistul. Viena însă atrage ca un magnet şi conservatorii se cuplează cu liberalii – “la ciolan” cum ar zice azi Ion Cristoiu. P.P Carp, înalt fruntaş conservator devine ambasador al liberalilor la Viena şi cere să i se pună surdină lui Eminescu (într-o scrisoare către Titu Maiorescu îi atrage atenţia: “şi mai potoliţi-l pe Eminescu”). Scârbit, acesta protestează: “Suntem bărbaţi noi sau nişte fameni, nişte eunuci caraghioşi ai marelui Mogul. Ce suntem, comedianţi, saltimbanci de uliţă să ne schimbăm opiniile ca cămăşile şi partidul ca cizmele?.” Ca urmare în noiembrie 1881 Eminescu este înlocuit de la conducerea Timpului, este retrogradat iar noul redactor – şef îl atacă pe Eminescu în chiar ziarul pe care acesta îl condusese.

Eminescu – ţinta serviciilor secrete imperiale

În 1882 Eminescu participă la fondarea unei organizaţii cu caracter conspirativ, înscrisă de faţadă ca un ONG – “Societatea Carpaţii”. Societatea îşi propunea – conform Statutului, să sprijine orice “întreprindere românească”. Se avea însă în vedere situaţia românilor din Imperiul Austro-Ungar. Considerată subversivă de serviciile secrete vieneze organizaţia din care făcea parte Eminescu este atent supravegheată. Sunt înfiltraţi agenţi în preajma lui Eminescu inclusiv în redacţie.

Manifestările organizate de “Societatea Carpaţii” îngrijorau în mod deosebit reprezentanţa diplomatică a Austro-Ungariei în România. “Societatea Carpaţii”, era un adevărat partid secret de rezervă, cu zeci de mii de membri, care milita pe faţă pentru ruperea Ardealului de Imperiul Austro-Ungar şi alipirea la Tară dar executa şi acţiuni conspirative.

Într-o nota informativă secretă din 7 iunie 1882, redactată de ministrul plenipotenţiar al Austro-Ungariei la Bucureşti, Ernst von Mayr către ministrul Casei imperiale şi ministrul de externe din Viena se raporta: “Societatea “Carpaţilor” a ţinut la 4 iunie o şedinţă publică, căreia i-a precedat o consfătuire secretă. Despre aceasta am primit din sursă sigură (ceea ce înseamnă nota unui agent înfiltrat în organizaţie – n.n.) următoarele informaţii: subiectul consfătuirii a fost situaţia politică. S-a convenit acolo să se continue lupta împotriva Monarhiei austro-ungare, dar nu în sensul de a admite existenţa unei “Românii iredente”. Membrilor li s-a recomandat cea mai mare precauţie.

Eminescu, redactorul principal al ziarului “Timpul”, a făcut propunerea de a se încredinţa studenţilor transilvăneni de naţionalitate română, care pentru instruirea lor frecventează instituţiile de învăţământ de aici, sarcina pe timpul vacanţei lor în patrie, să contribuie la formarea opiniei publice în favoarea unei “Dacii Mari”. Săcăreanu, redactorul adjunct de la “Româna liberă” a dat citire mai multor scrisori din Transilvania adresate lui, potrivit cărora românii de acolo aşteaptă cu braţele deschise pe fraţii lor”. (Arhivele St. Buc., Colecţia xerografii Austria, pach. CCXXVI/1, f.189-192, Haus – Hof – und Staatsarchiv Wien, Informationsburo, I.B.-Akten, K.159)

Un alt un raport confidenţial către Kalnoky, ministrul de externe al Austroungariei, informa despre o altă adunare a Societăţii Carpaţii, din care rezultă că un anume Lachman, redactor la ziarul „Bukarester Tageblatt” şi foarte activ spion austriac, avea ca sarcină urmărirea pas cu pas mai ales a lui Eminescu. În contextul notei informative se mai numeşte un agent din vecinătatea imediată a lui Eminescu, care ar fi putut fi chiar vicepreşedintele Societăţii Carpaţii, despre care se scrie negru pe alb că este nici mai mult nici mai puţin decât … spion austriac. (numele acestuia reapare ulterior în procesul verbal dresat de comisarul Niculescu cu ocazia arestării lui Eminescu: “informat de d.d. G.Ocăşanu şi V.Siderescu că amicul lor d-l Mihai Eminescu, redactorul ziarului Timpul, ar fi atins de alienaţie mintală”.)

Eminescu avea o statură publică impresionantă şi era perceput drept un cap al conservatorismului dar şi al luptei pentru unitate naţională coordonate ulterior printr-o întreagă reţea de societăţi studenţeşti din oraşe centre universitare din cuprinsul monarhiei Austro-Ungare. S-a creat un fel de network care avea ca obiectiv direct lupta pentru unitatea politică a românilor. Pe lângă societatea “Carpaţii”, au mai apărut la Budapesta societatea “Petru Maior”, la Viena “România jună”, la Cernăuţi “Junimea”, “Dacia”, “Bucovina şi Moldova”, în Transilvania societatea “Astra” şi în vechea Românie, “Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor în vechea Românie”, care avea filiale inculsiv la Paris. Toate aceste organizaţii se aflau în obiectivul serviciilor secrete ale Austro-Ungariei, fiind intens înfiltrate şi supravegheate. Colecţia arhivelor politice vieneze cuprinde numeroase rapoarte similare cu notele informative care priveau activitatea lui Eminescu, considerat un lider primejdios. Eminescu era urmărit pas cu pas. Baronul von Mayr, ambasadorul Austro-Ungariei la Bucureşti, îl însărcinase pe F. Lauchman în acest sens: “Eminescu este în permanenţă urmărit de F. Lachman, agent austro-ungar care avea sub observaţie mişcarea (“iridenta”) ardelenilor din Bucureşti şi ale cărui rapoarte sunt astăzi cunoscute”. O notă informativă a baronului von Mayr denunţa articolul lui Eminescu din “Timpul”, privitor la expansiunea catolicismului în România.

În 1883 Eminescu realizează un tablou al maghiarizării numelor româneşti în Transilvania şi îl ridiculizează pe rege, pe Carol I pentru lipsa sa de autoritate. Condamnă guvernul liberal pentru politica externă şi internă, denunţă cârdăşia conservatorilor cu liberalii şi devine o povară incomodă pentru toată lumea. Tiradele şi intransigenţa sa deranjau toate taberele. Eventualitatea ca acesta să devină cândva parlamentar – ca mulţi alţi ziarişti, ar fi fost nefastă pentru puterile externe din jurul României, deoarece ar fi putut genera un curent politic ostil şi neconvenabil intereselor acestora. Eminescu este informat şi simte că i se pregăteşte ceva.

“Moartea civilă”

În 28 iunie 1883 se strânge laţul. Este luat pe sus de poliţie şi băgat cu forţa la ospiciu. Sunt încălcate desigur toate normele legale şi i se înscenează unul dintre cele mai murdare procese de defăimare şi lichidare civilă la care au participat inclusiv “apropiaţi” interesaţi prin diferite mijloace.

Ziua de 28 iunie 1883 este o zi foarte importantă pentru istoria şi politica României nu doar datorită arestării lui Eminescu. Exact în această zi, Austro-Ungaria a rupt relaţiile diplomatice cu statul român timp de 48 de ore, iar von Bismark i-a trimis o telegramă lui Carol I prin care Germania ameninţa cu războiul. În cursul verii Imperiul Austroungar a executat manevre militare în Ardeal pentru intimidarea Regatului României iar presa maghiară perorase pe tema necesităţii anexării Valahiei. Împăratul Wilhelm I al Germaniei a transmis de asemenea o scrisoare de ameninţări, în care soma România să intre în alianţă militară iar Rusia cerea, de asemenea, satisfacţii.

Guvernul a desfiinţat “Societatea Carpaţii” chiar la cererea reprezentantului Austro-Ungariei în Bucureşti, baronul Von Mayr, cel care se ocupa cu spionarea lui Eminescu. Totodată cu arestarea şi internarea la balamuc a lui Eminescu au fost organizate razii şi percheziţii ale sediului “Societăţii Carpaţii” au fost devastate sediile unor societăţi naţionale, au fost expulzate persoane aflate pe lista neagră a Vienei şi au fost intentate procese ardelenilor.

Exact în această zi trebuia de fapt să se semneze tratatul secret de alianţă dintre România şi Tripla Alianţă formată din Austro-Ungaria, Germania şi Italia. Tratatul însemna aservirea României Austro-Ungariei în primul rând ceea ce excludea revendicarea Ardealului. Bucureştiul era dominat de ardeleni care ridicau vocea din ce în ce mai puternic pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile românilor asupriţi de unguri. Eminescu era în centrul acestor manifestări. Tratatul urma să interzică brusc orice proteste pentru eliberarea Ardealului iar condiţia semnării tratatului era anihilarea revendicării Ardealului de la Bucureşti. “Directiva de sus” s-a aplicat la diferite nivele. Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu este unul dintre ele. Aşa zisele “interese de stat” l-au nimicit pe tânărul redactor – potenţială mare figură politică a României Mari, tocmai în anul când împlinea 33 de ani, vârsta jertfei lui Ioan Botezătorul şi a lui Iisus. Tratatul a fost semnat până la urmă în septembrie 1883 ceea ce a mutat lupta ardelenilor în Ardeal.

Lichidarea

Ce urmează în anii următori este un coşmar – bine regizat, în care rolurile sunt asumate de personajele politice ale vremii. Distrugerea lui Eminescu este deliberată şi va duce la moartea sa. Poliţia i-a sigilat casa, Maiorescu i-a ridicat manuscrisele şi toate documentele – cică să nu fie distruse – depunându-le, selectiv, la Academie după ani buni. Eminescu nu şi-a mai vazut niciodată corespondenţa, cărţile, notele. În manuscrisele din acei ani, cele care au scăpat nedistruse de Maiorescu, sunt însemnări derutante, care arată nivelul la care era hotărât să acţioneze Eminescu ca lider al “Societăţii Carpaţii”. Planurile lui Eminescu, vizau contracararea consecinţele unei alianţe a Casei Regale din România cu lumea germană, proiecte cu adevărat “subversive”, mergând până la o răsturnare a lui Carol I. Este uşor de înţeles că acţiunile sale au fost dejucate prin metodologia tipică “măsurilor active” specifice serviciilor secrete de acum dar şi de atunci. Nimic nou sub soare pe câmpul “operativ”. Se lansează zvonul nebuniei inexplicabile, se insistă pe activitatea sa poetică – romantică, se inventează povestea unei boli venerice. Este apoi otrăvit lent cu mercur, sub pretextul unui pretins tratament contra sifilisului, este bătut în cap cu frânghia udă, i se fac băi reci în plină iarnă, este umilit şi zdrobit în toate felurile imaginabile. Nu mai are unde să scrie, se resemnează cu situaţia sa de condamnat politic şi îşi asumă destinul – nu fără însă a lupta până în ultima clipă. În 1888, Veronica Micle reuşeşte să îl aducă pe Eminescu la Bucureşti, unde urmează o colaborare anonimă la câteva ziare şi reviste, iar apoi, la 13 ianuarie 1889, ultimul text ziaristic al lui M. Eminescu: o polemică ce va zgudui guvernul rupând o coaliţie destul de fragilă de altfel a conservatorilor (care luaseră, în fine, puterea) cu liberalii. Repede se află, însă, că autorul articolului în chestiune este “bietul Eminescu” Şi tot atât de repede acesta este căutat, găsit şi internat din nou la balamuc în martie 1889. Eminescu este scos complet din circuit iar opera sa politică a fost pusă la index.

Defăimarea

Defăimarea sa nu a încetat însă la peste un secol de la uciderea sa. Adevărate campanii continuă şi azi. I se fac rechizitorii şi procese de intenţie, este proclamat drept proto-fascist. Abia recent s-a dovedit, prin contribuţia unor specialişti în medicină legală – cum este Vladimir Beliş, fost director al Institutului de Medicină Legală sau cu aportul doctorului Vuia că mitul bolilor sale a fost o intoxicare de cea mai joasă speţă. Punând cap la cap toate dovezile strânse ani de zile, Ovidiu Vuia scrie: “Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetător ştiinţific, autor a peste 100 de lucrări din domeniul patologiei creierului, sunt cât se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues şi nu a avut o demenţă paralitică”. Lui Eminescu i s-a făcut autopsia în ziua de 16 Iunie 1889, existând un raport depus la Academie, nesemnat însă. Creierul său, după autopsie, s-a constatat că are 1495 de grame, aproape cât al poetului german Schiller, iar apoi este “uitat” pe fereastră, în soare. Creierul său era o dovadă stânjenitoare a falsităţii teoriei sifilisului – deoarece această boală mănâncă materia cerebrală. În manualele de astăzi continua însă propagarea operaţiunii de dezinformare coordonată de serviciile secrete al Austroungariei. “Ţinta” Eminescu încă preocupă diferite cancelarii şi “grupuri de prestigiu” – în fapt extensii ale unor grupuri de putere care îşi perpetuează misiunea de destructurare a valorilor simbolice ale României.

George Roncea
Victor Roncea
Nae Georgescu

Mihai-Eminescu.Ro