Un cabinet nou. Iată un lucru cu care ne-am obicinuit atât de mult sub regimul d-lui Brătianu încât publicul cititor îngăduie lesne, dacă ziarele nu prea fac mare caz de un asemenea eveniment ce se repetă, dacă nu c-o matematică regularitate, dar desigur într-un număr mai mare decât acela al lunilor de când partidul actual e la putere. Nici un motiv parlamentar, nici un vot al Camerei privitor la cutare ori cutare reformă n-a cauzat această remaniere, precum n-au cauzat nici pe celelalte; oamenii intră şi iese în cabinetul Brătianu fără ca cineva în lume – cu regele începând şi sfârşind cu orice personalitate politică determinantă – să presupuie măcar de ce se schimbă păpuşile în acest teatru de figurine.
Pretutindeni în lume cad miniştrii şi vin alţii în locu-le; dar pretutindenea o cauză publică determinată e îndărătul acestor schimbări. A căzut d. Gambetta, dar toată lumea ştie pentru ce. Când, în Germania, ministrul cultelor, d. Falk, şi-a dat demisiunea toată lumea ştia că legile din mai privitoare la poziţia clerului catolic din Germania şi mai cu seamă maniera de-a aplica aceste legi făcuse poziţia ministrului cu neputinţă faţă cu faza de reconciliare în care intrase Germania cu Sf. Scaun. Dac-a căzut d. Camphausen cauza a fost că sistemul fiscal al cancelarului nu intra în vederile sale. Când lord Derby şi-a dat demisia din cabinetul englez cauza era că nu se unea cu politica esterioară a cabinetului; când contele Andrassy a căzut motivele retragerii erau a se căuta în atitudinea sa din Congresul de la Berlin şi în urmările politice grave ale acelei atitudini.
De ce vin, de ce se retrag la noi miniştrii?
Nimeni n-o ştie. Culisele parlamentare singure, ambiţiile personale ale membrilor marelui partid şi, poate, din când în când, perspectiva unei grase afaceri de întreprindere sau de împrumut sunt unicele cauze a acestor permutaţiuni caleidoscopice.
Şi apoi cine vine la minister? Nu vorbim aci de d. general G. Angelescu, care se bucură de numele unui corect militar şi de la care am dori numai să vedem că e un adevărat ministru şi nu un şef de secţie al d-lui Brătianu.
Dar la finanţe? D. G. Leca. Cine e d. G. Leca, se va întreba lumea cu mirare. Acest senator care s-a distins prin… tăcere în toate cestiunile şi printr-un trecut politic cât se poate de necunoscut… ce însemnează la resortul greu al finanţelor, în care au funcţionat un Mavrogheni, un Strat, un Teodor Rosetti, un G. Cantacuzin? Ce mai însemnează şi improvizarea acestei individualităţi cu totul necunoscute, care n-a dat pân-acum nici o probă de capacitate, în om politic, ba în om de finanţe? Nu sunt oare finanţele o ştiinţă care trebuie învaţată şi care stă în legătură atât cu economia politică cât şi cu ştiinţa administraţiunii generale a statului, pentru ca oricine – un nimenea politic – să poată fi erijat în financiar, în om care judecă asupra gingaşei materii a contribuţiunilor pe de-o parte, a cheltuirii lor productive pe de alta?
Aşadar, înc-odată… ce caută, ce însemnează d. G. Leca la Finanţe? Iată ceea ce am dori să ne spuie ziarele oficioase. Un mare punct de întrebare după o mare nulă, iată figura noului ministru.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1882-1883, 1888-1889
„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
