[„URMÂND DISCUŢIUNEA…”] – de Mihai Eminescu [30 iulie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Urmând discuţiunea asupra punctului stabilit în numărul de ieri, adică a deosebirei între români de rasă şi pretinşi români de provenienţă incertă, ni se înlesneşte mult răspunsul la cestiunile ce ni le impune viaţa publică.

Vedem de exemplu în vremea lui Matei Basarab o creştere a populaţiei atât de repede încât ajunsese la numărul ce-l are astăzi, adică la 3 milioane aproape numai în Muntenia.

Ca corelat al acestei dezvoltări vedem stabilindu-se definitiv o limbă literară comună întregei naţionalităţi române, operă la care a concurs atât Teofan, mitropolitul Ardealului, cât şi Varlaam al Moldovei. O unitate ideală cel puţin a răspânditului popor românesc plutea înaintea vederilor acelor venerabili bătrâni al căror curaj războinic nu avea egal decât în curajul moral de-a dezlipi o dată pentru totdauna elementul etnic al latinităţii din Orient de masele slave, turanice şi greceşti cari [le] încunjurau. Şi-n adevăr, dacă citim documentul lui Matei Basarab de la 1639, ne încredinţăm că el îşi pricepea misiunea lui istorică:

Doamne ! – zice el – veniră străinii în moşia noastră şi-şi spurcară mânile lor cu mite şi îndrăzniră a vinde şi a cârciumări Sfintele Tale şi a goni pe moşneni şi în avutul lor a băga pe străini, fum de ruşine vecinilor noştri,… oameni străini nouă, nu cu legea (religia), ci cu neamul, cu limba şi cu năravurile cele rele.

Iată o deosebire clară între lege şi rasă; între confesiune şi naţionalitate ! Apoi urmează zicând :

Întorcându – se Dumnezeu cu milă la această săracă de ţară, adusu-şi-au aminte de noi, Matei Basarab, şi ne-au adus din ţări străine, de unde eram goniţi de străini şi pribegi de răul lor şi ne alease la domnia ţării şi ne ridică în Scaunul strămoşilor noştri.

Această reacţiune a elementului contra cotropirii de elemente introduse în mod clandestin în ţară, precum şi redeşteptarea în genere, e în luptă însă cu elementele imigrate, cari ajung a stinge dinastia Basarabilor şi a introduce domnia străină a fanarioţilor.

În scurt timp populaţia de trei milioane a Ţării Româneşti scade la 700 000, şi aceasta într-o mizerie nemaiauzită.

La 1821 revine domnia naţională. Fără ca sistemul de guvernământ să fi devenit esenţial altul, populaţia creşte repede, limba se dezbracă în mai puţin de douăzeci de ani de cuvintele greceşti, turceşti etc., cari se introduseseră în epoca fanarioţilor; progresul real şi repede al rasei române o face matură pentru unire, pentru cei dendâi paşi în civilizaţiunea apuseană.

Se va observa că în timpul de la 1821 – 1866 se tipăreau şi se citeau cărţi, că rasa română este cea setoasă de cunoştinţe şi capabilă de-a pricepe adevărul.

Ei bine, după 1866 se ivesc tot fenomenele ce se constată pentru epoca de la 1700 – 1821.

Populaţia autohtonă scade şi sărăceşte; cărţi nici se tipăresc, nici se citesc; pătura dominantă, superpusă rasei române, n-are nici sete de cunoştinţi, nici capacitate de a pricepe adevărul. dacă acest sediment învaţă, o face de silă, gonind o funcţie. Încolo leagă cartea de gard. Şi, pentru a avea o funcţie, trebuie să fii înrudit cu ei, să ţi se termine numele în -oglu -opulos sau în -idis şi să fi terminat patru clase, sau, în caz de mari exigenţe administrative şi financiare, şi un curs de… violoncel. Un adevărat sediment de pungaşi şi de cocote, precum am mai zis-o.

S-ar părea, la prima vedere, că e indiferent ce elemente determină soarta unui popor, fie autohtone, fie venite din afară. Dar pentru un observator mai adânc nu e indiferent.

Toată soarta Franţei e alta de când instinctele rasei celtice, în Revoluţia cea mare, au învins şi înlăturat instinctele romano – germanice cari stăpâniseră pân-atunci. În multe provinţii germane se recunoaşte foarte mult influenţa elementelor slave, germanizate, şi va rămânea totdauna o mare deosebire între germanii de sud, o rasă aproape pură între scandinavi, asemenea puri, şi între prusieni bunăoară. Nu e asemenea indiferent pentru Anglia dacă predominaţiunea ar fi a elementului celtic sau a celui anglo – saxon. Predispoziţii şi aptitudini moştenite, virtuţi şi slăbiciuni moştenite, calităţi sau defecte intelectuale şi morale dau domniei unui element etnic alt caracter decât domniei celuilalt element. Suntem de ex. convinşi că demagogia la noi e de origină fanariotică ; că ea însemnează ura înrădăcinată a veneticului fără tradiţii, fără patrie, fără trecut în contra celor ce au o tradiţie hotărâtă, trecut hotărît. De aceea roşii se şi recrutează mai mult dintre grecii şi bulgarii românizaţi. Setea de – a – şi crea un trecut pe care nu- l au se vede din tendenţa de-a schimba totul şi de a le da lucrurilor alt cachet. Astfel se schimbă numele istorice ale stradelor din Bucureşti, dându-li-se altele, cari ar putea fi puse în raport cu ceea ce ei pretind a fi făcut în ţară. Aceste elemente hibride se vor destinge aşadar prin ura trecutului şi a tot ce se poate numi istoric într-o ţară, fie instituţie, fie rasă, fie religie, fie datine.

Dar nu numai la noi se va observa lupta de predominare de rasă şi oscilaţiunea, ci şi în alte ţări, în raporturi mai mari.

În Rusia mutarea capitalei la Petersburg înseamnă predominarea rasei germane, rusificate îndealtmintrelea.

Tendenţa d’a muta punctul de gravitaţie la Moscva e slavă; instinctele de devastare şi de răsturnare a tuturor lucrurilor existente cu susu ‘n jos sunt tatare.

Astfel vedem că la urma urmelor orice formă cât de subtilă a vieţii se reduce la un substrat solid, experimental şi ca politica unei ţări, pornirile în bine şi în rău, atârnă de la complexiunea fizică a indivizilor, de la originea lor, de la defectele sau calităţile înnăscute rasei lor.

Precum aceeaşi limbă se va pronunţa altfel de un german, altfel de un slav, altfel de un italian, tot astfel aceleaşi legi se vor aplica după natura celui ce le aplică, aceeaşi ţară va avea altă soartă după cum va fi natura celor ce-o conduc.

Dacă considerăm vigoarea extraordinară a începuturilor noastre istorice, figura unui Mircea sau Ştefan cel Mare, şi le comparăm cu mizeria şi puţinătatea de caracter din ziua de azi nu mai încape îndoială că alt element predomina atunci, altul azi, şi poate toată cestiunea se reduce la aceea că pe-atunci precumpănea populaţia autohtonă de munte, iar azi precumpăneşte cea imigrată de baltă.

Iată dar care e antagonismul veritabil între moldoveni şi aşa numiţii munteni. E antagonismul între elementele istorice ale acestei ţări şi cele neistorice.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro

image_pdfimage_print

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *