Zilele aceste s-a produs în sferele didactice din capitală o agitaţiune care poate avea curioase urmări pentru instrucţia noastră publică. Unul dintre cei mai dăligenţi profesori de la liceul Matei Basarab, d-l Filibiliu, a dat unui băiat insolent o palmă.
Băiatul, repetent şi-o adevărată calamitate pentru clasa I a acelui liceu, n-a îndrăznit să ceară de la direcţie satisfacţiune pentru acest atac la demnitatea lui de om şi de cetăţean liber; părintele lui însă, ştiindu-se om cu trecere în sferele astăzi dominante, a cerut satisfacţie de la ministeriu şi a mai publicat în acelaşi timp prin „ Războiul” articole pline de insulte la adresa d-lui Filibiliu, ba nici nu s-a mulţumit cu atâta, ci s-a mai dus şi la cancelaria liceului, ca să „ facă gură” Ministeriul, strâmtorat cum se vede şi supus vreunei porunci de „mai sus” în loc de-a privi întreagă această „ cauză” ca un bagatel, trimiţându-l pe copil cu tată-său cu tot la direcţia liceului, cum cereau interesele bunei orânduieli, a dat ordin ca din profesorii de la liceul Sf. Sava să se constituie un juriu care să-l judece pe d. Filibiliu. Juriul informându-se despre cele petrecute şi aflând că băiatul pălmuit nu numai că e repetent, ci totodată unul din cei mai înrăutăţiţi, care strică prin purtarea lui întreaga clasă, şi că părintele lui a făcut o cauză celebră din pălmuirea fiului său, s-a pronunţat pentru primirea concluziunilor raportului dat de revizorul general care anchetase cazul şi exprimase părerea că ar fi destul să i se ceară d-lui Filibiliu declaraţia că nu va mai aplica pe viitor asemenea pedepse.
Suntem de părerea că juriul a mers prea departe.
Înainte de toate a da o palmă cuiva nu va să zică a-i aplica o pedeapsă corporală; cu totul alta trebuie să înţelegem sub „pedeapsă corporală „ Pălmuirea e o calamitate la care chiar oameni mai puţin nervoşi pot fi adeseori ademeniţi faţă c-o absolută insolenţă sau înrăutăţire. Nu sunt aceştia copii binecrescuţi şi deprinşi la buna cuviinţă, ci în partea lor cea mai mare nişte copii stricaţi, care au mâncat, vorba românului, în viaţa lor mai multă bătaie decât pâne şi sunt aşa de mult deprinşi cu ghionturile încât trebuie să te întrebi dacă mai e cu putinţă ca şcoala să-i lecuiască de deprinderea aceasta. Faţă cu asemenea copii palma nu e o pedeapsă, ci un act de mişcare reflexă ca tusea şi strănutul: i-am dat palma şi ne ducem să ne spălăm pe mâna cu care I-am atins.
Apoi cum rămâne cu spiritul de disciplină când chiar pentr-o palmă dată unui elev ca acela pe care l-a atins d. Filibiliu se face atâta amar de tapaj? Nu e destul ceea ce-a făcut părintele copilului la ministeriu, în „Războiul” şi la cancelaria liceului? Voim să stabilim în mintea copiilor convingerea că profesorii nu sunt decât un fel de slugi plătite? Apoi bine, oricare profesor a avut ocazia să stea de vorbă cu părinţi care-i zic: „ Dacă nu învaţă şi dacă nu se poartă bine, bate-l, domnule profesor.” Aceştia sunt părinţii la care trebuie să ne gândim, iară nu aceia cărora prea puţin le pasă dacă copiii lor vor înainta ori vor rămânea tot atât de zăpăciţi ca dânşii. Un singur copil stricat ţine întreaga clasă în Loc şi încetul cu încetul o strică dacă nu-l vom depărta din ea la timp; cu atât mai stricăcios trebuie să fie dar efectul votului de blam dat unui profesor faţă c-un asemenea elev.
Să zicem că rău a făcut d. Filibiliu. Să-l pedepsim; însă interesul instrucţiei cere ca pedeapsa aceasta să nu fie publică şi să nu se pronunţe în faţa tinerimii, fiindcă astfel ea izbeşte în autoritatea întregului corp profesoral.
Cu toate aceste unul dintre membrii juriului a stăruit pentru o mai aspră pedeapsă. Acesta e d. Frederic Dame.
Nu e destul nici atât; onorabilul Ministeriu al Cultelor şi Instrucţiei Publice, ascultând consiliul permanent, a pus sentenţa juriului ad acta şi a dispus, drept pedeapsă, permutarea d-lui Filibiliu la gimnaziul din Focşani.
Iacă ceva şi nou şi nemaipomenit în ţara noastră: amovibilitatea profesorilor cu titlu definitiv. Nu mai rămâne decât ca să se voteze o lege prin care să se stabilească ca de aici înainte copiii să-şi aleagă singuri profesorii, ca să avem şi în instrucţie corelatul celebrei electivităţi a magistraturii.
La examenele ţinute în anul trecut s-au văzut profesori cari n-au trecut materia prescrisă în program; alţii au căutat fel de fel de pretexte spre a nu se prezenta la examene, pentru ca astfel să scape de controlul comisiunilor de examinare; iar alţii vând notele pe preţuri curente. Ni se mai asigură că este la Liceul Sf. Sava un profesor care a lipsit în anul acesta de 54 de ori, altul a lipsit de 40 de ori de la lecţie, petrecându-şi timpul prin berării, unde beau în socoteala elevilor lor. Ni se mai asigură că la Liceul Matei Basarab un profesor ar fi fost bătut de cătră elevi şi alte multe de felul acesta.
Iată dar destulă materie pentru anchete şi procederi viguroase.
Cât pentru cazul cu palma dată insolentului din clasa I, nu era decât o consecuenţă fatală a lipsei de disciplină de care suferă instrucţia noastră. Este un lucru natural ca acolo unde sunt profesori cari demoralizează ei singuri tinerimea profesorii conştiinţioşi să-şi piarză câteodată îndelunga lor răbdare. De aceea măsura luată contra unui profesor care şi-a pierdut pe o clipă răbdarea este nedreaptă şi păgubitoare instrucţiei noastre publice.
Era natural ea „Pseudo – românul „ să ceară pedepsirea d-lui Filibiliu şi conformarea ministrului cu opinia d-lui Frederic Dame… mai ales pentru că, d. Filibiliu fiind profesor de limba franceză, în caz de permutare s-ar naşte vro vacanţă pe care – ar suplini-o prin cumul celebrul foiletonist al „ Românului” care se destinge prin enorma sumă a absenţelor de peste an, corespunzătoare numai cu riguroasa încasare a lefii la sfârşitul lunei.
Apoi mai e un folos. Foiletonistul „Românului” e – el zice – francez, însă nu ştie franţuzeşte, pe când d. Filibiliu, numai român fiind, ştie perfect limba aceasta, de vreme ce nu şi-a pierdut vremea prin prăvălii de mărunţişuri şi de pălării de paie. E drept, e o exigenţă a mai bunei instrucţiuni publice ca mărunţuşarul pretins francez, vânzătorul de perii de dinţi, de prafuri şi de suliman să înlocuiască pe învăţătorul român care-şi înţelege profesiunea. E asemenea firesc lucru ca d. Urechia, a cărui poziţie atârnă de satisfacerea caracudei roşie, să se conforme înţeleptelor sfaturi ale calfei de bărbier care trage perdaf fără săpun limbei noastre şi bunului simţ în foiletoanele „Pseudo-Românului”
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1882-1883, 1888-1889
„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
