[„ADMIRABILA DIBĂCIE…”] – de Mihai Eminescu [11 februarie 1883]

Admirabila dibăcie a oamenilor noştri de stat fu în timpii din urmă atât de mare încât toate puterile întrunite în Conferenţă au fost în contra noastră şi singurul nostru apărător – din ironie – Austria. Cabinetul din Viena pare a nu fi numai un escelent diplomat, ci cată a fi având o vână dramatică rară, căci nu e lesne a se servi de atât de mari şi de nobili actori pentru a produce un efect final atât de maestru.

În adevăr, ce-a putut fi mai frumos? Germania căreia ne-am plecat în toate cele, ţara de naştere a regelui nostru, o putere ce nu are nici un interes imediat la Dunăre, e în contra primirii noastre în Conferenţă. Franţa, căreia îi datorim nu numai cultura, dar şi ideile noastre nesănătoase, din iubire pentru care am devenit nişte maimuţe ale ei, îmbătrânindu-ne înainte de vreme, pentru a aduce măcar cu ea, ea e mai papală decât papa, mai austriacă decât Austria şi, fără nici un câştig pentru sine, din contra, cu perspectiva de-a pierde simpatiile pe care-a ştiut să le inspire în trecut, ajunge până a cere executarea în numele Europei. Italia, obiectul afecţiunilor noastre, până şi inutila Turcie, toate cu câte n-avem a împărţi nimic nici în clin nici în mânecă, în contră-ne, iar pentru noi… cine? Adversarul.

În adevăr, multă minte i-a trebuit guvernului nostru pentru a dezinteresa pe toate puterile în cestiunea Dunării şi a da puternicei Austrie o ocazie atât de frumoasă de a juca pe generoasa biruitoare. Înadins să fi căutat cineva să facă lucrurile atât de rău, nu s’ ajungea la un rezultat aşa de faimos ca cel obţinut la Conferenţă. Toată politica noastră stă în faţa lumii atât de ineptă încât însuşi adversarului i s-a făcut milă de ea. Dac – am fi privitori numai, ca la teatru, lucrul ar fi comic în adevăr, dar asupra noastră se descarcă toate, şi atât de falsă, atât de izolată e poziţia noastră prin inepţia celor ce conduc destinele ţării, atât de bine au ştiut pretinşii noştri oameni de stat să stârnească toată Europa în contră-ne, încât stăm uimiţi şi ne aşteptăm la o mai mare comedie, ne aşteptăm să vedem pe aceşti oameni pretinzând să-şi facă şi un merit din această nemaiauzită stare de lucruri.

Am arătat ieri că de la 1881 încă, dintr-un timp în care Dunărea putea fi scăpată, deoarece expediţiunea egipteană nu avusese loc, fără nici o silă din afară decât cea unilaterală a părţii interesate, guvernul nostru oferise deja Comisia Mixtă, admiterea puternicului neriveran, prezindenţia lui de drept. Mai mult. N-am fi ştiut nimic de anteproiect dacă „L’Indépendance roumaine” n-ar fi avut ocazia să şi-l procure. Deputaţi ca Dimitrie Brătianu, ca Chiţu, nu ştiau absolut nimic despre aceasta. Ei înşişi au fost uimiţi de graba fatală cu care guvernul alunecase pe clina concesiunilor şi d-lui Dumitru Brătianu îndeosebi uşurinţa – ca să nu zicem mai mult – a politicei esterioare a guvernului i-a deschis ochii, de s-a spăimântat de abisul înaintea căruia stăteam. A trebuit acest eveniment de înspăimântătoare gravitate ca, la bătrâneţe, să-i cază vălul de pe ochi, pentru ca să vază în fine de ce sunt capabili şi înăuntru cei ce în afară lucraseră astfel. Când a spus că nu mai e om onest în ţară n-a vorbit poate numai de deputaţii ce-i stăteau în faţă: ochii i s-a despăienjenit, pentru a vedea lunecând înainte-i neatârnarea acestei ţări de ‘mpreună cu Dunărea. Calimach Catargiu, silit de bănuiala aruncată asupra lui, descopere duplicitatea guvernului, e ameninţat cu darea în judecată şi moare de supărare. Cogălniceanu, bolnav şi bătrân, reîntinereşte în culmea vieţii sale pentru a apăra Dunărea, mişcătoarea pavăză de argint a neatârnării noastre străvechi, a căreia pierdere totdeuna robie au însemnat. Iar ţara aceasta, ameţită ca un taur de demagogia ei internă, de zdreanţa roşie a republicei de disculţi, e distrasă de la cestiunea cea mare, pierde ca pe nişte cărţi pe joc simpatiile tuturor popoarelor europene, pentru a se ocupa de mijlocul cum să asigure reuşita în alegeri a paraliticilor ei politici.

Cu aceste mizerii dinlăuntru ni s-a distras atenţia până în momentul când ne vedem singuri, părăsiţi de toată lumea, puşi la discreţia, avizaţi la bunăvoinţa unui vecin puternic, sub a cărui stăpânire consângenii noştri sunt apăsaţi, persecutaţi c-o ură oarbă de conlocuitorii lor.

În fine rezultatul final al politicei noastre dunărene se rezumă în următoarele trei modificări pe cari Conferenţa le-a introdus în şedinţa ei de marţi, în propunerea Barrere:

  1. Austria şi România având amândouă a lua parte în Comisia Mixtă, reprezentanţii lor respectivi din Comisia Europeană din Galaţi nu vor fi chemaţi, când le va veni rândul, în Comisia Mixtă, încât nici o putere să nu dispuie de un vot dublu în Comisia Mixtă;
  2. Secţionarea Dunării de la Porţile de Fier până la Brăila se va face longitudinal şi nu transversal, pentru a se feri orice stat riveran de orice amestec străin;
  3. Numirea subinspectorilor de navigaţiune i se atribuie fiecărui stat ţărmurean, care va fi astfel însărcinat cu executarea materială a reglementelor în propriile sale ape.

 

E lesne de văzut că prezidentul unic în această Comisie ar fi Austria, puterea mare pusă în fruntea unor state pe cari Conferenţa le-a tratat de nesuverane, neadmiţând pe nici unul din ele în sânul ei. E pe de altă parte asemenea sigur că cel dentâi delegat al Comisiei Europene ar fi, după ordinea alfabetică, al Germaniei (Allemagne), asupra atitudinii căruia, tocmai în anul hotărâtor pentru soarta viitoare a Dunării, nu suntem în drept de a ne face nici o iluzie.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
image_pdfimage_print

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.