Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
Aproape toate ziarele de orice nunaţă şi însuşi „Românul” au cugetat, fiecare cu sentimentele lui respective, asupra retragerii d-lui prim ministru de la cârma afacerilor statului.
Toţi s-au întrebat mai vârtos cari să fie motivele acestei retrageri precipitate. Noi nu ne vom ocupa astăzi de acele motive, dar ne vom mărgini, având în vedere situaţia actuală faţă cu spusa retragere, a lămuri un punct de care puţin se ocupă ziarul oficios. Ne întrebăm: oare d. I. Brătianu, prin deciziunea sa de-a se retrage de la guvern, reprezintă pur şi simplu o modificare de persoană sau absenţa sa ne autoriză a crede la o modificare de sistem? Fără a cugeta mult, vom găsi lesne că retragerea d-lui I. Brătianu are o semnificare mai profundă decât aceea a unei simple schimbări de persoană.
În toate ţările constituţionale unde partidele sunt bine organizate şi delimitate, chiar în vechea Engliteră, care încă multă vreme va servi de tip, şeful partidului rezumă nu numai sentimentele, nu numai credinţele celor supuşi la direcţiunea sa, dar chiar de multe ori acest cap personifică existenţa partidului la putere. Aceasta se poate zice mai vârtos vorbind de ţara noastră, unde luptele politice se rezumă în lupte de individualităţi, şi unde opinia publică se găseşte încă în acea fază de formaţiune şi de tranziţiune spre a deveni o putere reală. Aşadar cu drept cuvânt putem afirma că luptele politice se rezumă în numele unor individualităţi. Aceste din urmă, când vin a se retrage din câmpul luptei, nu fac decât a lăsa locul celor cari, prin alt sistem sau prin alte mijloace de guvern, pot aduce liniştea şi progresul.
Mulţi au spus asupra retragerii d-lui I. Brătianu că aceasta s-ar fi produs când, după mai multe întruniri, d. Brătianu s-ar fi asigurat că sentimentele d-sale nu mai erau înţelese, nici împărtăşite, nici chiar susţinute de majoritate.
Cauza oare să fie aceasta? Ar fi trebuit, spre a se întâmpina un asemenea caz, ca şeful să fi ieşit din sânul majorităţii, pe când aci putem spune că mai mult d. Brătianu a făcut majoritatea decât aceasta din urmă pe d. Brătianu.
Adevărul este însă că nu d. Brătianu singur a făcut majoritatea sa. Căci dacă d. Brătianu prin firma sa reprezinta un sistem de guvern, nu mai puţin d. Rosetti reprezintă într-un grad serios sentimentele acelei majorităţi. Se poate admite fără discuţie că aceste două individualităţi, din copilăria lor până astăzi, fiind două organizaţiuni cu totul deosebite, s-au completat pretutindenea şi totdeauna amândoi, frăţeşte întruniţi, au ştiut să ţintească la acelaşi punct, fiecare cu mijloacele sale diferite, dar întrunite.
Amândoi, cu puterile lor combinate, au izbutit a cuceri, unul, forma esterioară a unui om de stat, atribuţiunile unui om de sistem şi prerogativele unui preşedinte de Consiliu; al doilea, o influenţă asupra maselor din centrurile mai populate, o direcţiune asupra celor mai în necesitate de a ajunge. Unul fără altul nu mai pot forma decât o parte dintr-un tot, nu mai pot reprezenta decât un sistem incomplet.
Prin urmare absenţa unei discipline oarbe din partea majorităţii, care singură poate constitui baza sistemului, apare ca o consecinţă naturală şi inevitabilă a unei neînţelegeri între cei doi oameni. dacă această neînţelegere a fost în adevăr, aşa cum o credem, cauza retragerii d-lui Brătianu, apoi cu greu vom admite că mai poate rezista acel edificiu, susţinut numai de cele două coloane, amândouă indispensabile, spre a-l menţine în echilibru. Mai adăogăm că atât de adânc s-a simţit retragerea d-lui Brătianu şi prin urmare dizlocarea sistemului prin ivirea unui dualism între acele două căpetenii încât, ca să se oprească încă un moment deschiderea acestei grele succesiuni, un paliatif iluzoriu s-a întrebuinţat. D. Rosetti, rămas singur, nu putea dori decât un alter ego şi d. D. Brătianu, fratele fostului prim ministru, veni din Constantinopol şi se puse la dispoziţia, nu a M. Sale, nu a ţării, ci numai a partidului cu desăvârşire în pericol.
Aşa de învederat este faptul încât nimeni n-a cugetat să spuie d-lui D. Brătianu că succesiunea primită este la înălţimea ambiţiunii d-sale; căci toţi vedem că d-sa a venit jertfind toate interesele d-sale pe altarul partidului.
Cu aceeaşi majoritate aceleaşi dificultăţi le va întâmpina şi d-sa, ba încă mai grele, neputând să se bucure d. D. Brătianu de aceeaşi influenţă şi de aceleaşi puteri de rezistenţă ca predecesorul său. Pe altul decât pe d-sa am fi venit şi l-am fi întrebat cu asprime care sunt mijloacele nouă de guvern faţă cu d. Rosetti. L-am fi întrebat cari sunt concesiunile sau condiţiunile de viaţă pentru ţară dacă d-sa cu acelaşi mijloc speră a face ceea ce n-a putut face predecesorul său? Nu, nimeni nu se fereşte a vedea în d. D. Brătianu decât un simplu paliatif, slab neapărat, dar tot atât de credincios pentru binele partidului.
Satisfacţiuni multe s-au dat unora şi altora şi d-sa şi-a rezervat direcţiunea afacerilor străine, spre a nu pune încă în lumină acele cestiuni arzătoare cari sunt conţinute în arhivele acelui minister şi păstrate deocamdată în întunecimea edificiului şi conştiinţei acelui ministru ieşit, care, prin mai puţină ambiţiune precipitată, ar fi putut evita, consacrarea lor.
D. D. Brătianu şi Rosetti chiar în neînţelegerile lor n-au uitat a propune la mai multe personalităţi fuziunea, spre a întineri şi poate chiar a moraliza majoritatea, dar acele propuneri n-au izbutit, condiţiunile cerute de acele personalităţi lovind chiar existenţa acelor majorităţi.
Nu adeseori se vor mai găsi condiţiuni aşa de favorabile ca aceea care a întrunit majoritatea existentă mai vârtos chemată a rezolva o cestiune atât de arzătoare ca aceea a naturalizării izraeliţilor, impusă de Congresul de la Berlin.
Nu întotdeauna, chiar cu fericita invenţiune a influenţii electorale, se obţine o adunare de oameni a căror ambiţiune şi uşurinţă să nu fie întrecută decât prin devotamentul lor fără margini către d. Rosetti şi nepăsarea lor în ceea ce priveşte viitorul acestei sărmane ţări.
Să ne fie permis să conchidem zicând că cu întristare vedem cele ce se petrec, căci nu numai că sunt precedente nenorocite pentru un popor tânăr prin experienţa lui faţă cu regimul constituţional, care ar trebui să devie principala sa instituţiune, tânăr încă pentru a pricepe limitele în cari ar trebui să se mărginească cei cari sunt însărcinaţi de a conduce cu reflecţiune, cu moderaţie şi cu prudenţă interesele naţiunii, dar încă nu poate acest popor decât să-şi piarză cu încetul chiar respectul autorităţii, faţă cu exemplele zilnice cari pun la lumină baza acelui sistem, adică realizarea ambiţiunilor neruşinate şi trebuinţelor nemărginite ale acelor zecimi de persoane, conduse şi susţinute de d-l Rosetti, şi cari sunt ieşite din acele majorităţi care nu pot aduce ţării în viitor decât urmări funeste pentru respectul Adunărilor deliberative şi chiar pentru libertăţile publice.
Se naşte acum întrebarea dacă aceste jocuri de culise sunt constituţionale şi dacă ţara e condamnată a suferi indefinit compania de exploataţie care s-a constituit în Adunări şi guvern, deasupra ei; întrebarea este dacă pactul nostru fundamental, chiar de d-nii Carada şi C.A. Rosetti croit fiind, nu ne dă absolut nici un remediu în contra acestei uzurpări a tuturor funcţiunilor vieţii publice din partea unor nulităţi şi a unor oameni de afaceri?
E o cestiune pe care am dezbătut-o uneori în coloanele acestei foi. După a noastră părere nici unul din factorii constituţionali nu poate renunţa la prerogativele ce i le dă Constituţia dacă e vorba ca să existe echilibru între puterile statului, dacă e vorba ca indivizi adunaţi de întâmplare, de noroc şi de organizarea pe acţii să nu se perpetueze fără nici un merit şi fără nici o chemare la cârma statului.
În orice caz nu credem ca monarhia constituţională să fie sinonimă cu perpetuarea la putere a speculei şi a scabroaselor afaceri şi nu aceasta a fost ideea acelora cari i-au dat naştere pentru a pune frâu arbitrariului, vină el de sus, vină de jos.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII