[„ARMATA NOASTRĂ…”] – de Mihai Eminescu [15 martie 1883]

Armata noastră posedă o pletoră atât de mare de oameni speciali, cu cunoştinţe profunde, strategice, tactice, fortificatorii, atâta amar de învăţătură încât ne mai putem şi lipsi de câte unul din ofiţerii generali, dovediţi buni, dovediţi ştiutori de arta lor.

La urma urmelor nu ne rămâne generalul Călinescu, Serurie, întreg statul major al gardei civice, n-avem armata bravilor „apărători ai independenţei”, n-avem „baioneta inteligentă” care face de prisos orice altă baionetă? Există un pericol atât de mare ca general Călinescu şi vestitul locotenent – colonel, doctor în drept de la Pisa şi prezident Republicei Ploieştilor, să inunde această ţară cu lumina cunoştinţelor lor tecnice, încât d. Brătianu poate – dacă intrigile sale politice o cer – să creeze altor ofiţeri generali o situaţie care să-i silească a se retrage.

Iată în adevăr ce s-a întâmplat:

Generalul Manu e cunoscut ca unul din cei mai capabili şi mai speciali ostaşi. Ca inspector general al artileriei era pe deplin în rolul său, de vreme ce această armă cere cele mai multe cunoştinţe speciale. Nimeni nu se îndoieşte că artileria s-a resimţit de activitatea sa, căci ea e arma care s-a distins cu deosebire şi în timpul războiului şi în timpul manevrelor.

Iată în sfârşit un om care era la locul lui.

Dar pentru ca oamenii să nu rămâie la locul lor există d. Brătianu, care, pe lângă mica providenţă din cer ce dă oamenilor talent şi putere de acţiune, joacă în România pe marea providenţă a fevruariştilor, a republicanilor convertiţi, a doctorilor de la Pisa redeveniţi militari, a acelor eroi garibaldiani pe cari istoria-i distinge prin o profundă tăcere ş.a.m.d.

De două ori deja actualul ministru de război a ‘ncercat să sape în mod subversiv poziţia meritată şi cu drept câştigată de d. general Manu. Întâia oară pare că s-ar fi interpus M. Sa Regele. De astă dată însă – în preziua plecării M. Sale, fără considerare pentru starea de sănătate şi de osteneală a monarhului – s-a supus semnăturii sale liste lungi de numiri (66 de decrete cu sute de nume proprii) cari la drept vorbind pun toată puterea armată în mâna d-lui Brătianu şi a oamenilor săi.

Tot cu această ocazie de punere în aplicare a legii comandamentelor d. general Manu se numeşte cap al diviziunii a 8- a, cu reşedinţa în Roman, fiind de mai ‘nainte sigur că generalul nu va primi această… înaintare. Căci o înaintare ierarhică este – în alt chip nici d. Brătianu n-ar fi avut curajul să însceneze lucrul – dar o înaintare despre care se ştia că nu va fi primită şi că generalul va prefera să demisioneze.

Răul de căpetenie care dizolvă la noi orice încredere în stat şi în urmă orice încredere de sine însuşi, atât de necesară fiecărui om de merit, este politica. D. Brătianu – ajuns din nefericire ministru de război – ignorant în ale războiului, ca şi în toate cele, face politică în armată. Pentru a fi recunoscut de d-sa trebuie să fii omul d-sale, trebuie să stai cu d-sa în relaţii analoge cu cele în care stă Carada cu firma din Strada Nouă.

Până ieri administraţie şi Parlament erau în mânile d-sale; prin reforma electorală vrea să puie mâna pe Corpul electoral; prin eligibilitatea magistraturii mâna pe justiţie, prin aplicarea legii comandamentelor pune mâna pe armată-încât nu mai rămâne decât un singur lucru: mâna pe Coroană. Cine ştie însă trecutul d-lui Brătianu desigur că-l ştie capabil şi de aceasta. Ar fi păcat numai să nu se ‘nece, ca cineva, la mal.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
Mihai-Eminescu.Ro