Unele ziare par a-şi fi făcut o plăcere din a comunica fel de fel de ştiri eronate asupra „Timpului”. O asemenea ştire, într-o formă neobicinuită şi puţin colegială, o găsim trecută în „România liberă” de azi. N-avem decât a repeta declararea categorică făcută în atâtea rânduri că nici este, nici a fost vrodată vorba de încetarea „Timpului” şi că toate amănuntele date în această privire de „R[omânia liberă]” sunt inexacte.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Din capul locului am observat că rău şi fără cale Creditul Funciar Rural se adresează la tribunal în procesul ce-l intentează d-lui Alex. Ciurcu. Distingerea care se face între acţiune publică şi acţiune privată ni se pare o subtilitate arbitrară în materie de presă, cu atât mai arbitrară în chiar cazul de faţă. Activitatea Creditului nu este o activitate privată. Concesionată de stat, având privilegiile ei, prin urmare drepturi escepţionale, stând în legătură cu toată lumea capitaliştilor precum şi cu toată lumea proprietarilor, având o activitate publică şi o răspundere publică, se prea poate întâmpla ca gestiunea Societăţii să fie supusă unei critice aspre, mai mult – se poate zice, fiindcă suntem la noi în ţară – că se fură.

Ei, şi nu s-o fi furând la noi în ţară !

Când vedem atâţia oameni cari din nimic au ajuns milionari, fără a înfiinţa fabrici, fără a face agricultură, şi când ştim că pentru majoritatea oamenilor banul se datoreşte muncii, la ce să atribuim aceste îmbogăţiri ca din senin? Dar vom numi-o agiotaj, dar păsuială, dar favoare guvernamentală, destul că sume de aur se duc în mâni cari n-au oferit societăţii un echivalent de servicii pentru ele şi poate ca juridic lucrul să fie îngăduit sau să poată scăpa printre picături; moralmente şi economic vorbind e o spoliaţie. Spoliaţie sistematică, de sus până jos. O pensie reversibilă de ex. care se plăteşte unui om ce nu şi-a petrecut timpul în serviciul statului, ci urmărindu-şi ambiţiile sale personale, e după a noastră părere o spoliaţie a tezaurului. Da- ne-va d. C. A. Rosetti în judecata tribunalului că nu poate mânca şi el o pâine de răul nostru?

Nu credem.

Dar, pentru a ne întoarce la cazul nostru, orice delict, fie de natură privată, fie de natură publică, care se consumă şi se comite prin presă nu poate veni decât înaintea Curţii cu Juraţi. Cuvântul tipărit, iată termenul de căpetenie. Cuvântul tipărit se judecă de Curtea cu Juraţi. D. Ciurcu a afirmat ceva prin cuvânt tipărit. D. Ciurcu vine înaintea juraţilor. dacă juraţii vor judeca că afirmarea d-sale tipărită e o calomnie, că această aserţiune calomnioasă au adus pagubă Creditului, cestiunea acelor pagube poate fi urmărită mai departe, pân-atunci însă nu.

Nu vorbim aci ca amici ai libertăţii presei. Se poate că noi înşine am dori să vedem respectate multe lucruri; am voi să vedem respectate credinţele religioase şi tradiţiile naţionale, am voi poate să vedem neatinse bunurile ideale ale poporului şi ale istoriei noastre, dar n-o putem face. Vorbim aci de textul pozitiv al legii fundamentale, care nu permite nici o urmărire a presei decât înaintea juraţilor. La conştiinţa publică se adresează tiparul, conştiinţa publică să-l judece.

Poate cineva să nu fie mulţumit cu libertatea absolută a presei. Indiferent. Pe cât timp Constituţia subzistă şi trimite orice enunţare a presei, de orice natură ar fi, înaintea juraţilor, acolo trebuie să şi meargă. Cine nu e mulţumit se va plânge de Constituţie, va cere modificarea ei; dar, pân’ a nu se modifica, tribunalele nu devin competente de-a judeca nici ceea ce se petrece, nici ceea ce nu se petrece în presă.

Şi s-au petrecut multe în presa din ţară. Ziare scrise în limbi străine sau şi de străini au insultat adesea poporul şi istoria noastră. Mai mult. Era destul să sosească în mijlocul nostru vrun om dintr-o bună familie română pentru ca o pană ocultă să-l denigreze în ochii publicului, nu pentru altceva decât pentru singura cauză ca e român şi că familia lui a fost domnească în România. Denigrări de cea mai înjosită speţie, a căror sorginte era cu toate astea foarte sus, al căror instrument era vrun erou de tristă figură. Ei, pe tribunalul secţia cutare nici nu l-a durut capul de asta, pentru că n-avea dreptul să se ocupe. Curtea cu Juraţi ar fi trebuit să judece şi la dânsa nu s-a adresat nimenea. Sunt cestiuni acestea cari se ţin de conştiinţa chiar a poporului românesc şi când această conştiinţă suportă injuriile ce se aduc oamenilor de frunte ai naţiei aceştia sunt destul de generoşi pentru a nu apela la ea, pentru că ruşinea naţională ar fi ruşinea lor. Libertatea presei poate fi un rău, dar e înscrisă în Constituţie; nici o excepţie, nici o tâlcuire într-altfel a Constituţiei nu se încape.

Singura pedeapsă care s-a aplicat regulat celora cari au abuzat de această libertate, celora ce-au insultat Coroana şi familia regală de ex., a fost câte-un Bene merenti aplicat pe piept.

Daca Creditul Funciar Rural se crede calomniat, calea la Curtea cu Juraţi [î]i e deschisă, cealaltă cale însă, mai recomandabilă, e de a solicita pentru jurnalistul de care se crede atins una din acele plăci de metal cu care s-au decorat Orăşanu şi semenii lui.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

În sfârşit Senatul a scuturat amorţeala în care zăcea de atâţia ani sub influenţa sirenei Brătianu. Un curent galvanic a străbătut membrele îmbătrânite ale acestui corp şi, pentru prima oară, ne-a fost dat să-l vedem răspunzând cu demnitate şi bărbăţie la presiunile cutezătoare ale puterii centrale.

Oricât s-ar masca faptul de cei interesaţi, este netăgăduit că votul de la 7 decembre, care trimite în judecata Înaltei Curţi de Casaţiune şi de Justiţie pe generalul Slăniceanu, constituie o înfrângere umilitoare a „dictatorului”. Opiniunea publică nu s-a înşelat un singur moment asupra importanţei politice a acestei şedinţe şi toată lumea este de acord spre a recunoaşte că ceea CE un cap de cabinet, respectuos către reprezentaţiunea naţională, ar trebui să facă în asemeni împrejurări ar fi să-şi depuie demisiunea în mâinele M. S. Regelui.

Că d. Brătianu nu va urma această linie de conduită, singură demnă, singură admisibilă pentru un ministru constituţional care se respectă, aceasta o ştim mai dinainte. Acest ministru n-a iubit niciodată situaţiunile limpezi şi onorabile; caracterul său respinge orice rezoluţiune virilă. Om de tenebre şi de politică bizantină, el va căuta să escamoteze acest vot care-l loveşte cu brutalitate în faţă şi, prin influenţa atotputernică, dizolvantă, fatală, de care dispune, va sili pe venerabilele momâi din palatul Academiei să revie asupra neaşteptatei lor hotărâri. Aceasta nu va fi nici cea dintâi, nici cea din urmă încercare a sa.

Nu dară de consecinţele ce va avea acest vot, cu privire la tristul erou al zilei, ne interesăm astăzi, ci de veleităţile de independenţă faţă cu „Vizirul” ce s-au manifestat deodată în sânul maturului corp.

Nu mai era un mister pentru nimeni că d. Brătianu luase sub înalta sa protecţiune pe ministrul de război acuzat că a fost mituit de ovrei ca cel mai de rând membru al partidului roşu. Faptul era de o gravitate fără seamăn şi cel mai elementar bun simţ impunea în mod imperios atât protectorului cât şi protegiatului să ceară ca lumina să se facă degrabă, pentru onoarea armatei care avusese pe acel militar în fruntea ei, pentru onoarea ţărei care-i încredinţase un post atât de înalt. Din nenorocire, păcatul era vădit, pipăit, indiscutabil şi d. Brătianu n-a putut găsi alt argument spre justificarea protegiatului său decât să strige senatorilor: – Şi eu am făcut tot aşa! Atât de mult era convins primul ministru de devotamentul, de supunerea, de platitudinea acelora la cari se adresa, atât de mult despreţuia el opiniunea publică, înaintea căreia făcea atâtea temenele ipocrite odinioară, încât căpătase convicţiunea că este destul să afirme solidaritatea sa cu tripotagiurile ovreieşti ale actualului reprezentant al Râmnicului Sărat spre a-l scăpa curat ca argintul din încurcătura în care-l aruncase teribilul d. Grădişteanu.

Ştim cu toţii scandalul ce a urmat acestei incalificabile intervenţiuni, scandal fără precedent în istoria politică a oricării ţări constituţionale. Nu numai ministrul abuziv sau taxat astfel n-a fost trimis înaintea supremei instanţe judecătoreşti a ţărei, după cum cerea legea şi morala publică, după cum a reclamat-o el însuşi, dară încă a fost numit şef al statului – maior al armatei, pe care raportul d-lui Grădişteanu afirma că a dezonorat-o, şi, acum în urmă, ca încoronare a operii, numit – căci nu este cu putinţă a se zice că a fost ales – numit senator !

Desfiderea aruncată opiniunii publice nu putea fi mai pe faţă, nici voinţa Coroanei siluită cu mai mare cutezanţă. Trebuia în adevăr la cârma statului un ministru autoritar şi fără sfială de legi şi de oameni ca d. Brătianu pentru ca să asistăm la desfăşurarea unui atare cinism guvernamental.

Astfel, graţie presiunii sale neobosite, ceea ce se anunţase la început ca o dramă, destul de tristă, căci era vorba de onoarea unui ofiţer superior român, era aproape să se termine ca o mizerabilă farsă, în care generalul Slăniceanu şi protectorul său făceau le pied de nez Senatului întreg. Femeia frumoasă se termina în coadă de peşte…

Din norocire, înscenarea farsei a lăsat mult de dorit; lucrurile au fost ticluite aşa de transparent încât şi cei mai credincioşi au stat la îndoială în faţa ruşinei ce li se cerea să sancţioneze. De aceea, când nevinovatul d. Orleanu şi-a citit raportul, făcut în numele faimoasei comisiuni de „informaţiune”, prin care fostul ministru de război era spălat de toate păcatele comise şi se conchide că nu e necesitate de trimitere înaintea Curţii de Casaţiune, murmure destul de expresive s-au ivit printre senatori. Palidul ministru de justiţie abia a avut curajul să răspundă discursului virulent al prinţului Dimitrie Ghika, care a sfârşit prin a înţelege în cele din urmă că ceea ce pretindea guvernul însemna pur şi simplu sinuciderea morală a Senatului.

Rolul decisiv însă în această afacere a fost rezervat generalului Florescu care, cu un tact superior, cu o sobrietate de cuvinte exemplară, a arătat colegilor săi câte pericole pot decurge pentru prerogativele şi demnitatea Senatului din imixtitunea continuă şi făţişă a guvernului în voturile sale.

Numirea d-lui Slăniceanu ca şef al statului – major al armatei în condiţiuni atât de anormale, când un vot de blam al Senatului stă suspendat d-asupra capului său, acuzându-l de concusiune şi de tripotagiuri, – această numire este o adevărată crimă din partea guvernului, căci şeful statului – major nu este destul să fie inteligent şi capabil în lucrările sale, el trebuie să fie cinstit şi, până la proba contrarie, cinstea d-lui Slăniceanu este bănuită.

Se ştie cari au fost consecinţele acestui discurs: cu o majoritate de 20 voturi în contra a 8, Senatul a decis trimiterea fostului ministru în judecata Curţii de Casaţie, numind în acelaş timp şi comisiunea de acuzare.

Ce va face această comisiune, compusă din elemente atât de disparate, ne este cu greu să o spunem. Oricare va fi rezultatul final al cestiunii Slăniceanu, un lucru rămâne de aci înainte câştigat pentru toată lumea: votul de blam ce a izbit deopotrivă atât pe fostul cât şi pe actualul ministru de război.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Observăm că unirea între grupurile opoziţiei nu-i face multă plăcere „Românului”. Onorabilii confraţi găsesc că deosebirile între sinceri – liberali şi sincer – conservatori sunt atât de mari încât nu e cu putinţă a se stabili o programă comună, că grupurile sunt una numai în negaţiune, pentru a forma un partid obstrucţionist ş.a.m.d. Când lipseşte ideea răsare numaidecât un cuvânt nou care nu prea are înţeles, dar care ţine locul ideii. „Obstrucţionişti „ e bine şi felicităm pe confraţi pentru îmbogăţirea dicţionarului de porecle. Trăim în ţara poreclelor, ne-am deprins cu toate, încât, precum am suportat titlul de reacţionari, fără a o fi, credem că putem suporta fără pagubă şi pe acesta. Unde-a mers mia, meargă şi suta.

Din nou ni se spune bunăoară că dorim întoarcerea stării de lucruri înainte de 1700, că „vorbim cu deliciu de un Domn român de sânge, înconjurat de-o aristocraţie istorică”, ba „Românul” are chiar aerul de-a ne face o imputare din aceasta. Să ne- nţelegem: nu dorim nici una, nici alta.

Dar de ce n-am aminti cu iubire trecutul? Fără îndoială vechii Domni cari şi-a întins armele până-n Dunăre şi Nistru, ei, „scut creştinătăţii” precum [î]i numea biserica şi evul mediu, n-au existat pentru a face ruşine generaţiei actuale, şi acea aristocraţie, cu independenţa ei de caracter, cu curajul ei, ale cărei privilegii consistau în datorii cătră ţară mai grele decum alţii aveau a le purta, asemenea n-ar fi vro pagubă dac’ ar exista şi astăzi. Dar de la părerea de rău după veacuri trecute de neatârnare până la dorinţa nerealizabilă de-a restabili trecutul e o mare deosebire.

Daca ne place uneori a cita pe unii din Domnii cei vechi nu zicem cu asta că vremea lor se mai poate întoarce.

Nu. Precum lumina unor stele ce s-au stins de mult călătoreşte încă în univers, încât raza ajunge ochiul nostru într-un timp în care steaua ce au revărsat-o nu mai există, astfel din zarea trecutului mai ajunge o rază de glorie până la noi, pe când cauza acestei străluciri, tăria sufletească, credinţa, abnegaţiunea nu mai sunt. Degeaba pitici moderni ar îmbrăca zalele lor mâncate de rugină dacă nu pot umplea sufletele cu smerirea şi credinţa celor vechi.

Ci nu de ei poate fi vorba când discutăm ceea ce se petrece în zilele noastre; nu virtuţile lor de eroi şi de sfinţi pot fi măsura virtuţilor confiscate ale ilustraţiunilor actuale. Nu abnegaţiunea, onestitatea vulgară, care e dator s-o aibă orice om de rând, nu eroismul, sentimentul celei mai simple datorii, iată ceea ce căutăm în zădar la adversarii politici. Nu restabilirea trecutului; stabilirea unei stări de lucruri oneste şi sobre, iată ţinta la care se mărgineşte oricine din noi.

Este sau nu adevărat că prezidentul acestei Adunări a numit-o compusă din oameni vrednici de puşcărie şi carantină? Este sau nu adevărat că nu există, între şefii partidului chiar, nimenea care să crează în onestitatea acestui partid? dacă n-ar fi decât această mărturisire, ea ar fi îndeajuns pentru a face cu neputinţă perpetuarea la guvern a unor asemenea elemente. Stigmatizaţi de chiar şefii lor cu epitetul de putregaie şi de oameni corupţi, orice ar pretinde că vor să facă de acu-nainte, la ce ne putem aştepta de la ei? Din coada de câine sită de mătasă nu se face. Corupţia dinlăuntrul partidului, vânătoarea brutală după aur şi influenţă ar fi motive îndeajuns pentru ca toţi oamenii de bine, fie chiar deosebiţi în principii, să se unească în contră-le, nu pentru a opune reforme la reforme, ci pentru a restabili domnia celei mai vulgare onestităţi, celui mai vulgar spirit de echitate. Nu poate o naţie să fie pururea condusă de ne-adevăr şi de corupţiune. Nu i se poate spune zi cu zi ce progrese enorme face, în acelaşi timp în care membrii ei sunt scoşi în vânzare ca vitele la târg. Nu se poate vorbi de sporirea avuţiei publice în acelaşi timp în care populaţiunea decreşte pe-un pământ roditor şi înzestrat cu toate de natură. Nu se poate vorbi de progresul luminii când nici trei la sută nu ştiu citi şi scrie.

Când toate concurg pentru a dovedi că domnia ignoranţei şi cupidităţii privilegiate e cu neputinţă în România şi că ceea ce se cere înainte de toate e un guvern onest, ni se spune că unii din opoziţie sunt prea liberali, alţii prea reacţionari şi că o unire între ei nu e cu putinţă. Noi credem însă că sunt o sumă de lucruri cari n-au a face cu subtilităţile teoretice ale deosebirii între principii liberale şi conservatoare. Asemenea deosebiri nu mai pot exista între partide de vreme de principiile supreme nici nu sunt în discuţie. Nu e în discuţie alegerea între monarhie şi republică, nu drepturile sau datoriile cetăţenilor, nu Constituţia; o luptă pentru religia politică nu mai e la loc şi cu cale de vreme ce problemele ei sunt rezolvate prin legile actuale, prin Constituţia actuală. Toată discuţia asupra unor lucruri ce nici nu sunt în cestiune, nici formează pentru cineva obiectul vreunei controverse e stearpă, fără soluţiune practică, şi, după cât ştim, nu preocupă pe nimeni şi nu de ea e vorba.

Ceea ce simţim cu toţii însă sunt relele reale cari bântuie ţara, rele cari nici au a face măcar cu principiile conservatoare sau cu cele liberale şi pentru a căror înlăturare nu se cere dialectică şi oratorie, ci muncă, echitate şi adevăr.

Mizeria materială şi morală a populaţiunilor, destrăbălarea administraţiei, risipa banului public, cumulul, păsuirile, corupţia electorală, toate acestea n-au a face, la dreptul vorbind, cu cutari sau cutari principii de guvernământ. Oricare ar fi guvernul şi oricare vederile sale supreme, corupţia şi malonestitatea trebuie să lipsească din viaţa publică; oricare ar fi, pe de altă parte, religia politică a unui guvern, ea nu-i dă drept de-a se servi de nulităţi venale, de naturi catilinare, de oameni de nimic pentru a guverna. Chiar numai tendenţa, clar formulată, ca statul să fie guvernat de oameni de cea mai elementară probitate şi să ‘nceteze de-a fi mărul de ceartă între cavaleri de industrie şi de facem-treburi, cuprinde un întreg program faţă cu aceia cari nu cred în nimic şi pentru cari principiile politice n-au fost decât pretexte de-a parveni şi de-a se îmbogăţi.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

S-o lovi nu s-o lovi, iat-o frântă că ţi-am dres-o. Cam aşa, în bobote, ni se răspunde de cătră foile guvernamentale de câte ori relevăm lucruri reale şi pozitive, ca şi când le-am vorbi chinezeşte şi nu ne-ar pricepe. Una zicem noi, alta răspund dumnealor.

Să zicem că toate foile sunt pline de mizeriile reale de cari sufere ţara? Să venim cu statistica, multă – puţină câtă se face la noi, pentru a proba că în ţara aceasta, care se numeşte românească, elementul românesc este cel care scade la număr, el e cel atins de morbiditate şi moarte, că nici catolici, nici izraeliţi, nici oameni de vro altă lege n-au a înregistra pierderi anuale atât de însemnate ca poporul ortodox, adecă cel de limbă română? Să cităm din nou economişti vrednici de credinţă cari arată că trei din patru părţi ale proprietăţii rurale au trecut deja în mâna unor străini deghizaţi? S’ arătăm cum douăzeci la sută din copiii născuţi sunt nelegitimi, făcuţi în concubinaj? Să spunem în fine că aproape 30 000 de oameni, numai în capitală, sunt trecuţi în recensimentul din urmă între indivizi fără nici o profesie?

Nu mai vorbim de Moldova. Stările de lucruri, incuria administrativă din acea jumătate a României – mizeria ţăranului, decreşterea populaţiei rurale şi morbiditatea ei, toate acestea îşi bat joc de orice descriere, lasă în urmă puterea oricărei pene.

Şi dacă le relevăm acestea, dacă arătăm nu ceea ce noi zicem, ci lucruri ce le constată în scrierile lor teoretice chiar membri ai partidului: un Aurelian, un Ioan Ghica ş.a., dacă afirmăm că e clar ca ziua că, cu toată pretinsa civilizaţie, dăm îndărăt

– ce ni se răspunde?

Românii s-au bătut bine la Plevna.

Ba ni se citează pasaje din „Timpul”, privitoare la purtarea oştirii noastre ca şi când ar fi având a face una cu alta. Ei, şi turcii s-au bătut bine la Plevna şi cu toate acestea praful s-alege de Împărăţia turcească.

O satiră din anul 1821 zice:

Toate ar fi mers mai bine, dacă turcul n-ar fi fost

Vrednic numai la războaie, dar în politică prost.

Acelaşi lucru ‘l putem spune despre câte se petrec la noi. Politică proprie nu numai că nu s-a făcut vrodată, dar cei mai mulţi oameni par a avea o înnăscută incapacitate de-a înţelege importanţa cuvântului. Nu este şi n-a fost nicicând politică frământarea bizantină de a parveni, intrigile personale de harem şi serai şi goana după aur a o mână de străini deghizaţi, constituiţi în societate de esploatare.

Nici o reformă din câte se propun nu se face din punct de vedere obiectiv, pentru că aşa ar fi bine să se facă, ci pentru că e oportun, pentru că un interes de partid o dictează.

Oare politică să se poată numi apucăturile bizantine ale unui I. Brătianu, acestui om care-şi bate joc de toţi bărbaţii din ţară, care-i înalţă pentru a-i sfărâma, pentru a-i arunca apoi într-un colţ, ca să le fie silă lor înşile de ei?

Oare politică să fie a se servi de oameni corupţi, a căror viaţă şi privată şi publică e un adevărat scandal, şi-a face din ei sâmburul partidului său? Politică e din partea acestui om de stat de-a acoperi hoţiile coreligionarilor săi, politică de – a – şi îmbogăţi soitarii prin afaceri scabroase, politică oare de-a da pradă ţara şi instituţiile, viitorul poporului, bunăstarea lui în mâna unor elemente inculte şi perverse totodată, de cari sunt pline Adunările? Politică e de-a decora pe trădători şi de a-i pune în evidenţă, când asemenea oameni, chiar folositori să fi fost faptelor sale, cată să rămâie în umbră, pentru a nu răpi poporului întreg credinţa în onestitate?

Şi care-i scopul cu care se nimiceşte moralmente şi fizic poporul nostru, căci statistica ne dă dreptate în toate privirile: se nimiceşte.

Daca în fruntea guvernului ar fi o comisie străină am şti scopul: substituirea. Există străini cari nu fac nici un mister din aceasta; alt popor pe aceeaşi espresie geografică e parola multora din ei.

Care poate fi scopul d-lui Brătianu îndeosebi?

D-sa ştie, oricât de puţină istorie să fi învăţat, că liberalismul e dizolvant, cu atât mai dizolvant când, paralel cu el, avem zilnic imigraţiunea? D-sa ştie că, oricât de rău ar fi fost trecutul – retrograd chiar – al ţării noastre, această ţară era înainte de toate a românului, ceea ce azi nu mai este? D-sa ştie că toate elementele c-o ambiţie estravagantă de-a parveni sunt naturalmente eterogene şi că a le da vânt, precum le dă, înseamnă a înstrăina ţara? Le ştie fără îndoială sau, dacă nu le ştie, n-are decât să privească mutrele dimprejurul său pentru a se convinge pe deplin. Le pasă acestor cumularzi, acestor samsari politici, acestor ignoranţi, de ţară, cum ne pasă nouă de China.

Şi când toate acestea sunt învederate, când, mulţumită unei politici vitrege de chiverniseală, în toate punctele se observă un regres înspăimântător a elementului român, ce ni se răspunde?

„Românii s-au bătut bine”. „N-aveţi încredere în vitalitatea poporului”, o frază a d-lui Dim. Sturza.

Toate popoarele agricole şi păstoreşti sunt războinice. Dar ce dovedeşte asta? Dovedeşte poate că, cu toată bravura, al nostru nu dă îndărăt?

Daca politica străină, împreună cu străinii ce ne guvernează, tind la substituirea elementului român prin scursături din toate unghiurile lumii, dacă nici unul din relele ce bântuie populaţiunile noastre nu merită atenţia aşa numiţilor oameni de stat şi dacă la toate mizeriile ce relevăm nu primim alt răspuns decât digresiuni asupra gloriei militare [î]i putem asigura pe adversari că – din nenorocire – va veni o zi în care nimeni nu va mai putea conta pe un popor sărăcit şi demoralizat. Istoria îşi are logica ei proprie; nici un neam nu e condamnat de a suporta în veci un regim vitreg, corupt şi mincinos, chiar dacă acel regim se exercitează de cătră fiii lui proprii, cu atât mai puţin când se exercită de stârpituri orientale. Ne temem că aproape e ziua în care simţul conservaţiunii fizice, revoltat de maltratările administrative şi fiscale şi de exploatarea escesivă din partea străinilor, va preface poporul nostru într-o unealtă lesne de mânuit în contra a chiar existenţei statului.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Avem sub ochi expunerea oficială a situaţiunii judeţelor ţării pe anul 1880. Impresiunea ce ne-a produs citirea acestei lucrări făcute de comitetele permanente este din cele mai dureroase. Cine mai păstrează încă iluziunea că guvernul d-lui Brătianu a umplut ţara de fericiri n-are decât să-şi arunce privirea asupra acestor expuneri şi va vedea deosebirea enormă ce există în fapt între declamaţiunile ziarelor oficioase şi realitatea lucrurilor.

Bilanţul cu care se încheie situaţiunea fiecărui judeţ este mai pretutindeni acelaşi:

În prima linie, descreşterea populaţiunii, descreştere provocată de traiul mizerabil al locuitorilor şi de epidemiile variate ce-i bântuie periodic;

Scăderea avuţiei publice prin împuţinarea vitelor, cari constituie principala avere a ţăranului român;

Nesiguranţa proprietăţii şi a averii cetăţenilor prin sporirea numărului făcătorilor de rele

Părăsirea cultului, multe din biserici fiind văduve de servitori

Instrucţiunea publică aflată în cea mai deplorabilă stare, din cauza condiţiunilor cu totul primitive ale localelor de şcoală acolo unde se găsesc şi a soartei precarie de care se bucură învăţătorii

Căile de comunicaţiune lăsate în plata lui Dumnezeu.

În fine, administraţia comunelor încredinţată pe mâna unor oameni netrebnici, corupţi şi venali, a căror singură ţintă este de a se înavuţi pe nedrept din averea administraţilor lor.

Iată, în lineamente generale, binefacerile realizate pe socoteala ţării de regimul actual.

Cum vedem, decrepitudinea morală şi intelectuală de care suntem izbiţi merge în paralel cu degenerarea fizică; una serveşte de complement celeilalte.

Astfel, tot progresul de care ni se împuiază urechile există numai la suprafaţă; fundul este o adevărată mocirlă. Pe când droaia satisfăcuţilor şi a chivernisiţilor zilei se răsfaţă în onori şi se îngraşă din sinecure, masa naţiunii suferă de toate neajunsurile fizice şi morale.

Hrana ţăranului este redusă astăzi la cea mai simplă expresiune, pentru că toată munca lui de peste an nu ajunge să plătească nenumăratele biruri pe cari stăpânirea părintească a d-lui Ion Brătianu i le-a pus în spinare. dacă [el] reuşeşte a-şi scăpa vita din bătătură din gheara teribilului perceptor, vine peste noapte hoţul şi i-o fură şi, oricum ar face, el este obligat să rămâie tot sărac.

În asemenea condiţiuni este de toată evidenţa că ţara merge către o adevărată ruină. S-a zis, şi cu drept cuvânt, că ţăranul este temelia casei. Ori, slăbindu-se necontenit această temelie, edificiul întreg al statului român poate să se prăvălească. dacă aceia cari au în mână soarta şi viitorul ţării nu văd primejdia, atât mai rău pentru ei, – atât mai rău mai cu seamă pentru cetăţenii cari – i sufăr încă în fruntea afacerilor publice.

Este un adevăr dureros astăzi că administraţiunea d-lui Brătianu n-are altă preocupaţiune, nu urmăreşte alt scop decât mănţinerea sa la putere prin toate mijloacele putincioase, morale şi imorale. Aceasta explică pentru ce, de şase ani, asistăm la repeţirea uneia şi aceleiaşi drame, care se numeşte decadenţa fizică şi intelectuală a României. Grija prefectului roşu nu este de a sili pe sătean să-şi trimită copiii la şcoală arătându-i foloasele instrucţiunii; nu este de a-l ajuta şi de a-l ocroti în vremuri de nevoie, de a-l învăţa principie de igienă casnică, de a-l îndemna să nu lase în părăsire biserica, de a-i inspira idei de patrie şi de solidaritate naţională; grija prefectului roşu este ca alegerile să se facă după chipul şi asemănarea guvernului. Aci se mărgineşte tot rolul său: încolo lucrurile vor merge cum va da Dumnezeu! Sub domnia acestor falşi patrioţi prefectul nu mai este mentorul şi părintele administraţilor săi; el este sicarul puterii centrale, asupritorul lor. Ce-i pasă acestei slugi credincioase, care, lipsită de orice valoare proprie, nu însemnează ceva decât prin partidul din care face parte, ce-i pasă lui Chiriţopol, lui Anastasiu şi lui Stătescu, bunăoară, dacă numărul morţilor din judeţul său întrece pe al născuţilor, dacă epizootia decimează vitele locuitorilor, dacă tâlharii se înmulţesc, dacă siguranţa publică descreşte şi dacă belşugul de odinioară al satelor este înlocuit prin sărăcie lucie

? Nu pentru îndreptarea acestor rele a fost numit el prefect; el are o misiune mai înaltă, mai nobilă şi mai demnă de dânsul: aceea de a asigura alegerea de deputat a unui Iepurescu, a unui Dimancea, a unui Pătărlăgeanu şi a atâtor alte talente distinse cari onorează partidul său. Din momentul ce această grea sarcină este realizată, prefectul îşi freacă mânile cu satisfacţiune, căci rolul său a încetat.

Cât timp, prin urmare, destinele ţării vor fi încredinţate pe mâinile unor astfel de oameni, pentru cari cuvintele de patriotism şi de conservaţiune naţională nu sunt decât mijloace întrebuinţate pentru căpătuiala partidului, vom avea să înregistrăm cu durere bilanţul de care am vorbit mai sus şi care se traduce prin degenerarea fizică şi intelectuală a naţiunii.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

„De îmbunătăţiri rele cât vrei suntem sătui „, zicea un scriitor pe la anul 1840; şi, dacă vrea cineva să judece acest saţiu de îmbunătăţiri din ce în ce mai rele, n-are decât să măsure gradul de nepăsare politică cu care publicul întâmpină vestitele propuneri de reformă ale Constituţiei şi legii electorale.

Dar se va da regelui sau Parlamentului dreptul de a declara război? Dar se va introduce noul titlu în Constituţie? Dar se vor şterge din număr, ca o definitivă recunoaştere a faptului îndeplinit, judeţele ce s-a şters demult din trupul, indivizibil, dragă – doamne, al ţării? Cine mai ia în serios toate acestea, cui i-ar veni în minte să atribuie acestor lucruri importanţa unor acte de stat?

Zece – douăzeci de ani de luptă parlamentară şi ziaristică se desfăşoară în ţările Apusului când legea fundamentală e să se schimbe; la noi pensia reversibilă votată unui patriot merită cu drept cuvânt mai multă atenţie decât o schimbare a Constituţiei.

Cu drept cuvânt zicem. Nu prin vorbe tipărite şi votate de două treimi a Adunării chiar se întemeiază monarhia într-o ţară, ci prin spirit monarhic, prin încredere în această formă de stat. Acest spirit nu se face, nu se improvizează; el se naşte din istoria naţională, e inerent poporului. Noi însă, după mărturisirea celui mai de căpetenie politician, trăim în realitate sub republică şi cată să credem ceea ce ne zice d. C. A. Rosetti, căci e un om, ce e drept, străin în România, care însă a văzut multe lucruri şi ştie desigur a destinge între monarhie şi republică; distinge cu atât mai bine cu cât elementele politice republicane în ţară sunt tot atât de venetice ca şi el.

În realitate, în noaptea în care Carada şi C. A. Rosetti, două venituri orientale, au pus la cale textul Constituţiei actuale, s-a ucis principiul monarhic în România, au murit pentru totdeauna Mircea Bătrânul şi Ştefan cel Mare; au murit atât de mult în inima tuturor încât un Simulescu poate preface în puşcărie mormântul celui dentăi, cum ar preface şi pe-al celui de al doilea dacă acesta n-ar avea fericirea de a dormi în pământ străin. Prin acea cartă pusă la cale de doi samsari politici s-au declarat egali samsarii popoarelor străine cu poporul ţărilor române. În acel moment naţionalitatea română din aceste ţări şi-au lepădat armele, recunoscând că pe veci merită a fi esploatată de străini. În decursul întregului nostru trecut, esceptând epoca de tină şi înjosire a fanarioţilor, monarhul avea puterea de a-şi apăra poporul. El [î]i ştia nevoile şi greutăţile, nu punea pe umărul românului mai mult decât poate purta, distingea bine între ceea ce este drept şi neclintit din această ţară şi-ntre ceea ce e venitic şi suprapus. Matei Basarab răscumpăra cu bani din visterie pământuri încăpute pe mâini străine; astăzi trei din patru părţi ale acestor pământuri sunt în asemenea mâini. Se înţelege că cu pământul trec drepturile publice, cu acestea Parlamentul, cu Parlamentul puterea.

Astfel doi conspiratori au aplicat cuţitul de disecţie asupra principiului monarhic precum rezulta din istoria noastră şi au făcut din el o umbră, luându-i iniţiativa, luându-i orice voinţă, orice gândire, orice acţiune proprie. E indiferent dar titlul când el se dă umbrei unei instituţiuni.

Domnul nu mai are dreptul de a pedepsi pe tâlharul pus în funcţie, el n-are dreptul de-a apăra poporul în contra celor ce învederat îl exploatează, nici asupra vânzătorilor de ţară şi Domnie el nu mai are dreptul spadei. Luându-se puterii supreme atributele ei înalte, ele s-au depus în mâna Caradalelor; prin chiar legea fundamentală s-au consfinţit domnia veneticilor şi a parveniţilor – republica C. A. Rosetti.

Să urmărim dar gradele de tranziţie în care domnia acestor elemente se ‘ntăreşte şi mai mult, să urmărim cu câte palme devine tot mai adânc mormântul poporului nostru în ţara sa proprie.

Ingrată misiune în adevăr, şi cel ce simte zi cu zi cam relele politice se schimbă în rele fizice, cum exploatarea exercitată de aceste elemente asupra poporului se preface în morbiditate, sărăcie şi moarte, cum viaţa poporului nostru este preţul cu care se plăteşte această pseudocivilizaţie, acela ar fi vrut de mult să ‘nchiză ochii, ca să nu mai vază ce se petrece.

Suntem însă condamnaţi de-a asista şi la cel [din] urmă atentat făcut asupra elementelor rămase independente în ţară, la modificarea electorală, care, nimicind drepturile politice ale proprietăţii istorice, sfărâmă pavăza din urmă care apăra capul acestui popor.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

„Moralitate în alegeri, moralitate în administraţiune, moralitate în justiţie chiar, iată trebuinţele imperioase ale momentului: opoziţiunea de toate nuanţele, unită asupra acestui program comun, va fi sigură de triumful ei.”

Cu aceste cuvinte am terminat noi primul Bucureşti al ziarului de la 20 noiembre trecut. dacă ne-am permis a le reproduce astăzi cauza este că faptele au venit să ne dea dreptate foarte curând. Demisiunea motivată a d-lui Ion S. Brătianu, fost preşedintele al Tribunalului de Comerţ din Ilfov, demisiune pe care am publicat – o în numărul de alaltăieri, ridică cu brutalitate vălul ce acopere planurile guvernamentale şi ne pune din nou faţă-n faţă cu vestita „influenţă morală” care va face celebru pentru vecie numele actualului şef de cabinet.

Negreşit ar fi multe de zis asupra acestei demisiuni, venită tocmai în ora din urmă şi în momentul unei permutări. Lucrul este însă fără interes pentru cititori, cari probabil nu se aşteaptă să găsească caractere catoniane printre membrii familiei de la putere.

Lăsăm deci la o parte mobilul ce a împins pe tânărul magistrat să-şi dea demisia şi luăm act numai de revelaţiunile sale, revelaţiuni cu atâta mai zdrobitoare cu cât ele vin din partea unui membru credincios al partidului şi aliat prin legături de sânge cu primul ministru chiar.

Or, ceea ce rezultă în mod netăgăduit prin această petiţie este că guvernul caută, uzând şi abuzând de atotputernicia sa, să transforme pe magistraţi în agenţi electorali.

Cunoşteam de mult colosalele preparative ce se fac în vederea viitoarei campanii electorale. După câte ştim, ele vor întrece cu mult tot ce ţara a avut ocaziunea să vadă în trecut în asemenea materie. Nu credeam totuşi ca cutezanţa oamenilor de la putere să meargă până a dezonora justiţia, făcând-o unealtă de partid şi servindu – se de dânsa în alegeri spre a oprima voinţa şi conştiinţa alegătorilor.

Nimeni nu mai trebuie să-şi facă astăzi iluziuni asupra monstruoasei ingerinţe guvernamentale ce se pregăteşte în umbră. Câteva alegeri parţiale ce au avut loc de curând au dovedit până la evidenţă că nu mai este nimic de aşteptat de la guvern şi că cetăţeanul, spre a-şi putea da votul în libertate, trebuie să conteze numai pe energia lui, legile şi oamenii fiind neputincioşi spre a-l apăra în contra presiunii puterii executive. Astfel, bunăoară, prefectul Chiriţopolu, în ajunul unei alegeri de deputat la colegiul IV din judeţul ce administrează, a schimbat cu grămada pe toţi învăţătorii de sate bănuiţi că nu simpatizează cu guvernul şi i-a înlocuit cu creaturi de al căror devotament este sigur întotdauna.

Pe cât însă sunt de făţişe şi de neruşinate planurile guvernului faţă cu viitoarele alegeri pe atât trebuie să fie de energică şi de încordată rezistenţa opoziţiunii. Nu este demn pentru ţară a se lăsa să fie intimidată de o mână de oameni cari şi-au făcut demult din patriotism o meserie şi al căror trecut ne spune îndestul vor ce fi capabili să facă în viitor.

Toată lumea este sătulă de domnia acestor paraziţi. Naţiunea voieşte să răsufle un moment, căci grumajii [î]i sunt apăsaţi de politica d-lui Brătianu, care o înăbuşeşte. Ea are trebuinţă de repaos spre a-şi reculege puterile şi a reîncepe munca zilnică, muncă fără de care popoarele ca şi indivizii nu pot trăi.

Acest repaos, această linişte, de care simte atâta trebuinţă, ea nu o va putea găsi cât timp „dictatorul” şi partizanii săi vor fi la putere. Înlăturarea lor, prin urmare, se impune ca o cestiune politică şi socială de prima ordine.

Atât mai rău dacă cetăţenii nu vor înţelege acest adevăr !

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

În numărul său din urmă „Românul” contestă însemnătatea balanţei comerciale, pentru a se pune de astă dată în acord cu opiniile esprimate de d. Costinescu în Cameră, unde d-sa a arătat că balanţa comercială, astfel cum rezultă din statisticele oficiale, nu este un element cu ajutorul căruia s-ar putea judeca despre situaţiunea economică a unei ţări.

Discuţiunea noastră cu foaia guvernamentală e lesnicioasă. Pe când astăzi „espresiunea de balanţă comercială” este pentru „Românul” „goală şi fără de nici un înţeles”, tot această foaie emitea o opinie absolut contrarie acum doi ani. Deşi azi nu mai e „un element cu ajutorul căruia s-ar putea judeca drept situaţiunea economică a ţării, totuşi foaia acestuia d. Costinescu, reproducând după „Monitor” statistica importului şi esportului pe 1879.

Cifrele acestei statistice sunt foarte elocinţi. Ele dovedesc că Balanţa comercială a României e foarte rea şi îngrijitoare…

În cursul anului trecut averea publică a României a jertfit pe altarul progresului străinătăţii enorma sumă de aproape 66 milioane

Oricari ar fi teoriile ce se pot face asupra balanţei comerciale, nimic nu va putea suprima faptul, dat pe faţă de aceste cifre, că producerea noastră nu e îndestulătoare spre a acoperi cheltuielele ce facem, că pe fiecare an capitalul naţional se micşorează în loc de-a creşte şi, în sfârşit, că, mergând tot astfel, vom slăbi din ce în ce, până ce vom ajunge la inaniţiune.

Situaţiunea e grea şi perspectiva ce ne discopere din cele mai îngrozitoare.

Precum cititorul vede, limba nepreocupată a „Românului” era cu totul alta decât limba preocupată a oratorului care avea a combate pe un adversar politic. Pe atunci cifrele erau elocinţi, ele dădeau pe faţă faptul că producerea noastră nu e îndestulătoare, că capitalul naţional se micşorează, că mergem spre inaniţiune, iar astăzi? Astăzi aceleaşi cifre… sunt goale şi fără de nici un înţeles.

Astăzi „Românul” ne opune autoritatea d-lui Leroy – beaulieu. Între el şi „Timpul” nu stă nici un moment la îndoială. Ca să venim în ajutor confraţilor, le putem spune că acum doi ani ne puteau opune o autoritate şi mai mare încă, pe însuşi Adam Smith, împreună cu toată şcoala anglo – franceză a liberului schimb. Autorităţi de citat în contra teoriei balanţei există de mult.

Aşadar poziţia noastră faţă cu „Românul” e lesnicioasă: n-avem decât să-i opunem propriile sale cuvinte.

Dar nu de aceasta e vorba, căci de puţin interes e daca, într-o discuţie teoretică, noi sau adversarul ar avea dreptate. Lucrul cel important e decăderea economică a ţării, în special a elementului românesc, o decădere care ne face a lua apărarea „Românului” de-acum doi ani în contra sa însuşi şi de-a repeta ceea ce am zis în aceste coloane. Balanţa comercială defavorabilă dovedeşte, pentru o ţară agricolă, că ea consumă mai mult decât produce.

Plusul consumaţiunii ei se acoperă prin datorii contractate în străinătate. Puţine înscrisuri se află în ţara noastră; cele mai multe titluri ale statului şi ale societăţilor de credit sunt peste hotare, în mâni străine. Am putea zice că proprietarii adevăraţi şi în perspectivă ai bunurilor ipotecate din ţară sunt detentorii străini de titluri române.

De ce însă o balanţă nefavorabilă are o însemnătate escepţională pentru o ţară agricolă?

Pentru că ţările industriale introduc materii brute, plătite ieften, cărora prin muncă industrială le dau o valoare înzecită, încât acelaşi volum, aceeaşi greutate de materie e înzestrată, prin concursul aptitudinilor şi meşteşugului, cu calităţi ce nu le avuse înainte şi care-i sporesc utilitatea. Astfel producţiunea ţărilor industriale nu are virtual nici o margine; numai debuşeuri destule de-ar avea, ar merge evident în infinit. Din contra, producţiunea ţării agricole are margini determinate: pământul nu se poate înmulţi din cât este; productivitatea lui nu se poate spori în infinit, produsele în fine au, relativ, o valoare constantă. De ‘ndată ce anual se cheltuieşte mai mult peste această valoare constantă ţara nu mai află alt mijloc de a-şi acoperi deficitul decât ipotecând însuşi capitalul cu care lucrează-pământul.

Pentru noi nu e îndoială că statul agricol, pentru ca să prospereze, are nevoie de-o organizaţie mult mai simplă, mai patriarhală, mai puţin costisitoare decât statele industriale că cel dentăi, încărcându-se cu sarcini disproporţionate cu puterea lui de producere, ajunge a-şi împinge populaţiile în mizerie, o mizerie atât de acută încât pentru dări publice se vând oameni în piaţă, precum se vindeau negrii pe ţărmii Africei.

Dar creditul statului e sus, ni se zice. Să nu se uite cumcă aveţi încă ce vinde. Mai sunt de vândut trupurile de moşii ale statului, mai e de vândut dreptul de-a le cumpăra; mai sunt de vândut încă multe din România din câte strămoşii au păstrat.

Şi, dacă ne veţi întreba care e împrejurarea ce inspiră străinătăţii încredere în solvabilitatea statului român, vă vom spune asemenea care e.

Din ce în ce elementele naţionale sunt substituite prin cele străine; siguranţa că România devine un simplu nume pentru a însemna colonii din centrul Europei lângă Dunăre, siguranţa că poporul nostru nu mai e în stare de – a – şi recâştiga vreodată pământul patriei sale din mâni străine, pe această siguranţă că viitorul e al lor în această ţară, ei creditează guvernului.

Mai zilele trecute reprodusesem în „Timpul” un articol asupra situaţiei averii fonciare în România, scris fără îndoială de- un economist:

Oricine cunoaşte starea plugarului român – zice autorul – poate spune că o mare parte din proprietăţile cedate acum optsprece ani celor 800000 de foşti clăcaşi sunt vândute într-un mod mai mult sau mai puţin latent… Şi să nu se crează că lucrurile se petrec altfel cu proprietarii cei mari. Luaţi de curiozitate o plasă şi cercetaţi cine erau acum 50 de ani proprietarii moşiilor celor mari din acel ocol şi comparaţi acele nume cu ale proprietarilor lor de astăzi: veţi găsi că trei pătrimi din ele au trecut în mâinile grecilor, bulgarilor şi la evrei deghizaţi. Să nu ni se zică ca toţi vechii proprietari români au fost incapabili, risipitori şi jucători.

Ei bine, acesta e modul cu care se plătesc anuităţile şi disproporţia balanţei comerciale, acesta modul în care în genere un popor îşi plăteşte diferenţa între consumaţiune şi producţiune: înstrăinarea capitalului naţional. Această vorbă pe care foaia guvernamentală a rostit-o acum doi ani ar trebui s-o menţie şi astăzi.

Pentru cel care observă substituţia zilnică a elementelor române prin elemente străine, care vede cum totul ne scapă din mână şi că advocaţii şi politicianii noştri sunt cu desăvârşire prinşi de curentul de-a înstrăina prin toate mijloacele ţara lor, pentru acela perspectiva unui viitor mai bun pentru poporul românesc nu există. Rămas îndărăt din cauza nestatorniciei istoriei sale, trebuind să deprindă a priori şi prin şcoală oarecum ceea ce alte popoare au deprins prin tradiţie şi esperienţă proprie, fără putere de a putea rezista în afară, subminat de-o imigraţiune lacomă, numeroasă şi despreţuitoare de ţară, guvernat chiar de elemente străine, pentru cari patrie şi naţionalitate sunt nu convingeri ci pretexte de-a parveni, acest popor, cel mai numeros şi cel mai inteligent în Orient, e condamnat la o sigură pieire, precum e condamnat la mizerie. Dar se vor mai inventa încă zece, douăzeci de ani decoraţii pentru trădători şi pornografi, dar se vor mai improviza demnităţi publice pentru nulităţi şi pentru naturi catilinare, dar se vor mai vinde ţărani în piaţă pentru a hrăni pe aceşti oameni, în sine vorbind, istoria românilor se încheie în secolul acesta poate pentru totdauna.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Depeşa din urmă prin care d. C. A. Rosetti a declarat a nu putea primi nici scaunul de deputat, nici acel de prezident al Adunării, din cauză că între d-sa şi majoritate există deosebiri de principii, a avut asupra multor spirite din partid efectul unui ferment de discompunere.

Onorabilii senatori şi deputaţi se adună şi se sfătuiesc de mai multe zile ca să afle un mijloc: cum i-ar pune capăt legei electorale actuale, pentru a o pune în concordanţă cu reforma comunală deja votată şi mai cu seamă cu dorinţa d-lui C. A. Rosetti de-a democratiza colegiile.

Se ştie că pentru a împlini dorinţa marelui om nu se cere nimic mai mult, nimic mai puţin decât convocarea unei Adunări de revizuire, în care părerile predilecte să întrunească o majoritate de două treimi.

În Cameră sunt aşadar elemente destule care înclină a cere convocarea unei asemenea Adunări, cu scopul de-a desfiinţa colegiul I şi al Ii-lea, temeiul oricării opoziţii, şi a pune în mâna partidului, cel puţin pentru timpul în care împrejurările ar îngădui rămânerea lui la putere, această armă cu două tăişuri.

Alţii, înzestraţi cu o doză mai mare de precauţiune, cari ştiu din esperienţă că soarta puternicilor din această lume schimbătoare este, întrevăd momentul în care alt partid ar putea ajunge sus, care, uzând la rândul său cu aceeaşi înlesnire de aparatul electoral preconizat de d. C. A. Rosetti, ar face orice opoziţie cu neputinţă.

Daca acest aparat e propriu a asigura domnia unui partid pentru un timp nedeterminat, el e un instrument totodată care, ajuns la mâna adversarului, ar servi de minune la nimicirea partidului liberal. Considerând mijloacele multiple de presiune, de cari dispune un guvern, atârnarea a o sumă de alegători de bugetul statului, miile de favori pe cari puterea are mijlocul de-a le împrăştia, ne întrebăm ce-ar mai deveni un partid în opoziţie, fie acela conservator, fie liberal, fără acea mână de oameni independenţi din colegiul I a căror cultură şi neatârnare [î]i face capabili a rezista ademenirilor şi a-şi formula votul după opinia lor mai bună, nu după interes? dacă în împrejurările actuale, când aceste colegii există, lupta e atât de grea şi atât de nepotrivită între guvern şi opoziţie, ce-ar deveni ea sub un regim electoral în care colegiile să fie astfel compuse încât de mai înainte să se ştie că sunt guvernamentale? Orice opoziţie ar fi nimicită; atotputernicia absolută n-ar mai găsi nici o margine, nici un frâu, nici un control în acţiunea ei.

Iată dar inconvenientele proprii a nelinişti pe partidul liberal, chiar şi a-i inspira teamă de acea atotputernicie pe care reforma Rosetti o pune în mâna unui om.

Guvernul, pe de altă parte, păstrează o completă rezervă faţă cu amicii reformei electorale. D. Ion Brătianu, care nu opune niciodată o părere proprie tendenţelor democratice ale amicilor săi, dar care cu toate acestea ştie a le înlătura de minune şi a face ceea ce voieşte, stă cu braţele încrucişate, un adevărat sfinx, înaintea partidului în discordie; nici ţara, nici amicii săi nu au mijlocul de-a afla în care parte înclină cancelarul, dacă el voieşte reforma legii electorale şi convocarea unei Adunări de revizuire sau dacă nu le voieşte.

Din esperienţă ştie fără îndoială că, în vremi de restrişte pentru el şi partid, singurul azil pe care-l aflară aspiraţiunile sale de mărire politică era acel colegiu I pe care reforma amicului său [î]l desfiinţează. În Ţara de Sus a Moldovei, pe unde şi-a ‘nţărcat dracul copii[i], cum zice românul, pe unde lupii Hotinului îşi dau bună dimineaţă cu lupii Dorohoiului, acolo a trebuit să alerge un om astăzi atât de popular, un om care râvneşte la renume european, pentru a fi ales! Căci atât de impopular devenise, în toate colegiile, în urma concesiei Strusberg, încât numai în acel colţ de ţară se mai afla o mână de oameni cari să-i aprecieze talentele, cu toate greşalele sale din trecut. Întrucât priveşte deci esperienţa personală a primului nostru ministru, desigur că valoarea pe care o dă colegiului I trebuie să fie foarte mare, desigur ştie ce pavăză puternică a libertăţii tuturor o formează tocmai acea mână de oameni, acele resturi de rasă încăpăţânată pe cari banul străin nu le-a putut desfiinţa încă.

Opune-va odiseea sa personală tendenţelor de reformă ale exilatului amic, primi-va atotputernicia cu picioare de lut care i se oferă? Nu ştim, dar, fiindcă omului [î]i place a spera ceea ce doreşte, ne permitem a crede că rezerva guvernului însemnează că el nu voieşte nici reforma electorală, nici electivitatea magistraturii. Deşi din relaţiile prezidentului de consiliu cu vestitul descoperitor al melcilor simpatici ştim că sâmburii demagogiei au fost semănaţi din tinereţe încă în creşterea sa politică, ştim pe de altă parte că, pe lângă teoremele abstracte de liberalism cari formează urzeala cugetării sale, mai are şi o doză de oportunism care-l fereşte de aplicarea pân-în ultimele consecvenţe a sofismelor anarhice.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

E greu a afla o formulă pentru cele ce se petrec; cu toate astea nu credem să fie cineva care să poată afirma că dispoziţia spiritelor la noi e normală şi sănătoasă. Oamenii simt o apăsare, asemenea celei produse de atmosfera îngreunată de furtună, apăsare de care nimeni nu-şi poate da seama de unde vine, dar care se manifestă prin o sumă de incidente. Desigur nu e pură întâmplare că se ‘nmulţesc omorurile, aceste morţi fizice prin violenţă, precum se sporesc falimentele, aceste decese economice asemenea violente. Nu credem ca circulare să poată înlătura cauzele sociale din cari răsar asemenea fenomene. În sfera vieţii morale pare a nu mai fi existând nici o idee serioasă care să ‘ncălzească sufletele şi să le ridice din mizeria vieţii dă toate zilele. Ideile religioase sunt subminate de-un materialism brutal, ideile morale substituite prin maxime epicureice şi prin cinism; scandalele se ‘nmulţesc şi iau formele cele mai degradatoare; ideea naţionalităţii chiar, atât de roditoare şi în stare a ţine loc multor goluri ale culturii, e subminată de teoreme cosmopolite şi socialiste. C-un cuvânt, zi cu zi ne americanizăm, zi cu zi devenim mai nepăsători faţă cu soarta poporului nostru propriu şi-n mijlocul acestei nepăsări, caracteristice numai pentru popoarele guvernate de despotism, singurul nerv care mişcă elementele dominante este goana după influenţă şi aur.

Precum corpurile cereşti răsar şi apun, tot astfel credinţa popoarelor vechi le dădea zeilor un răsărit pe orizontul conştiinţei omeneşti şi le dădea un amurg de seară şi o asfinţire. După apunerea lor ce putea să rămâie în urmă decât întunerec şi haos?

Tot astfel constelaţiunea de idei morale şi naţionale cari au luminat trecutul nostru, care ne-a mânat pe calea dezvoltării, înclină spre apus, nici una din credinţele din trecut nu rezistă digoluţiunii şi, ca să întrebuinţăm un frumos cuvânt al Bibliei, semnele vremii se înmulţesc.

Mânaţi de spiritul străin a unor mizerii străine, ne luptăm pentru sufrajul universal sau pentru electivitatea magistraturii. Marii oameni ce se pretind reprezentanţi ai poporului românesc întreg, cei ce pretind a personifica idealurile noastre naţionale, lupta de emancipare ce ne absoarbe de un secol şi jumătate, aceştia nu au în vedere decât utopii cosmopolite, proprii a ne dezorganiza şi mai mult, a slăbi în noi simţul de conservaţiune naţională şi, dacă se servesc din când în când de ideile comune poporului românesc, o fac numai debitându-le ca pe-o marfă, pentru a-şi câştiga popularitate.

Faţă cu aceste fenomene de discompunere pe toate terenele nu e oare o datorie pentru oamenii de bine de-a se opune uniţi acestui curent fatal care ameninţă a atomiza pe cel mai numeros popor din răsăritul Europei? Căci la ce alt tinde demagogia la noi şi pretutindenea decât de-a nimici clasele, identitatea lor de interese şi de vederi, de-a le desface în indivizi, de-a opune pretutindenea numărul şi mulţimea valorii, culturii şi meritului? A confunda pe toţi românii independenţi în colegiul al Iv-lea, a majoriza prin acesta, ce alt poate să ‘nsemneze decât a nimici din rădăcini clasele purtătoare de idei, pe cele cari înţeleg interesele naţiunii, şi a le îneca în masa celor ce, neştiind nici scrie şi citi, nu sunt în stare a înţelege interesele lor proprii, necum acelea ale colectivităţii naţionale?

Ameninţaţi dinlăuntru şi dinafară de discompunere, având a lupta cu duşmanul demagogiei interne, care, ca o boală organică, mănâncă încheieturile societăţii, pe când duşmanul estern caută a absorbi naţionalitatea, suntem în prada frigurilor dinlăuntru şi lovirilor din afară, stăpâniţi cu toate acestea, în timpul crizei, de-o mână de feneanţi şi de facem-treburi, de-un grup de esploatatori pentru cari nu există alte cestiuni decât acelea ale stomacului lor propriu.

Se ‘nţelege că pentru aceste elemente orice mijloc de-a rămâne deasupra e binevenit; nici unul din ilustraţiunile lor nu va avea slăbiciunea de-a se întreba care e preţul cu care se perpetuă domnia cupidităţii şi a corupţiei. Foile lor vor încerca să dovedească că nenaturală e unirea elementelor din opoziţie. În realitate însă pericolele ce ameninţă statul şi naţionalitatea sunt cu mult superioare deosebirilor de vederi ce vor fi existat vreodată între membrii opoziţiei.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Raportorul însărcinat a apăra răspunsul la discursul tronului, onor. Costinescu, având a răspunde d-lui Al. Lahovari în privirea balanţei continuu nefavorabile a negoţului nostru internaţional, a crezut a putea afirma că balanţa aceasta nu are nici o însemnătate şi că teoria ei e condamnată de ştiinţă.

Cată să constatăm că raportorul e în contrazicere cu redactorul „Românului”. Foaia partidului cuprinde din contră o sumă de articole cari, departe de-a ridiculiza teoria aceasta, afirmă că nefavoarea continuă a balanţei comerciale ameninţă ţara cu inaniţiune, cu sleire. Contrazicerea între raportor şi redactor, cari amândoi sunt una şi aceeaşi persoană, se esplică însă lesne. Raportorul avea a combate discursul unui adversar politic pe când redactorul scria sub impresia adevărului.

E ceva elementar ca oricine care cheltuieşte mai mult decât produce să se ruineze cu timpul; şi ceea ce e adevărat pentru individ n-ar fi adevărat pentru colectivitate?

Statele industriale ne prezintă în adevăr cazul aparent că, cu toată balanţa nefavorabilă, starea economică dinlăuntru e bună. Dar în realitate statele acele produc mai mult decât consumă; materiile brute cari formează obiectele de import capătă ‘nlăuntrul ţării, prin activitate industrială, o valoare încincită şi înzecită decum aveam înainte, încât, deşi ar importa mai mult decât esportă, bunurile dinlăuntrul ţării se înmulţesc şi ceea ce se ‘nmulţeşte şi mai mult este aptitudinea de-a produce aceste bunuri, e puterea productivă a industriei naţionale. Naţiile agricole, din contră, esportă materii brute a căror valoare nu se poate sui decât în margini restrânse, a căror masă chiar nu poate spori în infinit; în schimb ele importă obiecte industriale menite a se consuma şi deteriora, fără a lăsa nici o urmă din aptitudinele naţionale, fără a spori puterea de producţiune a poporului.

Această deosebire, întemeiată pe natura lucrurilor, face ca balanţa comercială să aibă o însemnătate mai mare pentru un popor agricol decât pentru unul industrial. Ne permitem dar aci a aminti cuvintele pe cari le-am produs şi cu altă ocazie în această cestiune, întemeiaţi pe critica căreia a fost supusă teoria balanţei de cătră economişti moderni.

Şcoala liberului schimb zice în adevăr că balanţa comercială, proporţia dintre esportul şi importul unei ţări e ceva ce nu merită a fi relevat, ceva ce n-are nevoie de-a fi observat şi îngrijit de către economia politică a statului, pentru cauza că un escedent al importului asupra esportului trebuie în scurt timp să se echilibreze de la sine. Această doctrină e însă numai pe jumătate adevărată.

Se ‘nţelege că escedentul importului asupra esportului trebuie să se echilibreze, dar cum şi cu ce mijloace? Considerând cazurile acele în care esportul rămâne în mod permanent în urma importului, an cu an, precum se ‘ntâmplă la noi, vom descoperi că echilibrarea balanţei comerciale nu se face prin schimb de valori reale, ci numai prin contractarea de datorii. Plusul importului se acopere prin esportarea de efecte de-ale statului, de obligaţiuni, de acţii etc. Producţiunea unor asemenea înscrisuri de datorie e în realitate mijlocul prin care economia unui popor, strivită de-o puternică concurenţă străină, e pusă în starea de-a consuma ani întregi mai mult decât produce. dacă am putea afla suma enormă reprezentată de obligaţiunile statului, de scrisuri funciare, c-un cuvânt de efecte române de pe pieţele străine, am constata lesne că aceasta, adică datoria, a fost mijlocul de-a echilibra balanţa nefavorabilă.

S-ar putea răspunde la aceasta că esportul de efecte de-ale statului, de obligaţiuni etc. nu poate ţinea în infinit; că există o limită a creditului oricărui popor faţă de străinătatea la care ajungând străinătatea nu mai face credit ţării îndatorate sau [î]l face cu condiţii din ce în ce mai grele. Până s-ajungă însă o ţară de – a – şi slei cu totul creditul în străinătate, până ce cursul efectelor şi acţiilor ci s-ajungă a scădea atât încât să nu se mai poată impune pieţelor saturate decât cu mari pierderi, până atunci esperienţa ne învaţă că e prea cu putinţă ca o ţară să cumpere ani îndelungaţi mai mult din străinătate decum [î]i vinde şi că nu poate echilibra balanţa nefavorabilă decât prin datorii din ce în ce mai mari.

O balanţă continuu nefavorabilă are însemnătate şi pentru ţările acele cari, din alte cauze, necomerciale, sunt deja îndatorate faţă cu străinătatea. Astfel de ex. un stat care va voi să aibă o influenţă politică ce stă în disproporţie cu puterea lui face cheltuieli mai mari decât poate suporta producţiunea anuală indigenă, deci acoperă plusul, consumat pentru scopuri politice, cu datorii contractate în străinătate.

Daca un asemenea stat va avea, pe lângă greutăţile financiare, şi o balanţă comercială continuu nefavorabilă, poate fi sigur că, pe calea aceasta de retrogradare economică, va ajunge la faliment.

Daca, după cele de mai sus, am întreba prin ce s’ acoperă disproporţia dintre consumaţiunea noastră şi producţiune am răspunde: prin datorii ipotecare asupra moşiilor şi caselor noastre, prin datorii publice, c-un cuvânt prin împuţinarea capitalului naţional. În lupta economică pe care-o reprezintă pentru noi cifrele proporţiei dintre import şi esport, România e învinsă gradat şi pe zi ce merge, până ce va ajunge la starea Egipetului şi a Turciei. Atunci poate că nimeni nu va mai încerca a închide ochii publicului asupra însemnătăţii balanţei comerciale, dar atunci va fi prea târziu. După părerea noastră chiar azi e prea târziu, ţara fiind supusă unui continuu proces de înstrăinare economică şi de dezorganizare politică.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Ne bucuram sa va oferim din Biblioteca Mihai-Eminescu.Ro o lucrare de exceptie a cercetatorului Dan Toma Dulciu, publicata in editie limitata in 2016:

Eminescu – Dan Toma Dulciu – Documente inedite – PDF AICI

Mihai-Eminescu.Ro

La ceas aniversar va prezentam din Biblioteca Mihai-Eminescu.Ro un studiu despre Eminescu – “agentul istoriei”, aparut in Revista Romana de Sociologie si scris de cercetatorului George Ene, autorul lucrarii “Eminescu – securitatea şi siguranţa naţională a României”, publicata de Editura Eikon in 2014 si disponibila in Bucuresti la Libraria Mihai Eminescu.

EMINESCU ŞI SIGURANŢA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI – PDF AICI

Mihai-Eminescu.Ro

Eminescu – Gravura a pictorului basarabean Th. Kiriacoff–Suruceanu, Editie de Poezii din 1943

Patru texte date la Luceafărul de dimineață, în continuarea serialului de mai jos, au fost refuzate politicos de revistă („nu se poate”). Au apărut compact în revista Argeș, octombrie 2017, la rubrica „Scrisori de la moara mea” si în premieră online aici, la Mihai-Eminescu.Ro. Titlul de mai sus ne aparține.

IARĂȘI DESPRE ATEISMUL DIN MORTUA EST!

de Nae Georgescu

Argument

Joi, 15 iunie 2017, la Căminul cultural din Dumbrăveni, județul Suceava, actorul Dorel Vișan a susținut un spectacol de poezie eminesciană, recitând și comentând, între altele, Mortua est!, cu insistente referiri la ateismul poetului de aici și din alte poeme – iar discuția reverberându-se, apoi, în luările de cuvânt ale distinsului prezidiu al distinsei adunări. Observându-mi prezența în sală. dl. academician Eugen Simion ar fi vrut, desigur, să-mi ofere cuvântul, peste rând, mai ales că dezvoltasem tema în legătură cu alte asemenea băgări de seamă, precum cea a lui Cristian Tudor Popescu ori cea a lui Răzvan Codrescu (aka Vasile Adolf Marian) – dar și-a făcut, probabil, socoteala că argumentația mea ar fi de circumstanță, și poate nu va convinge…

Abia revenind din piosul pelerinaj acasă, între cărți, îmi extrag din fișe și din ediția mea trimiterile și, pentru ca ateismul lui M. Eminescu din Mortua est! să nu rămână o glumă științifică nesancționată – dar și pentru a-l lumina pe actorul Dorel Vișan întrucâtva în privința textului – aștern pe hârtie în vederea publicării raționamentele de mai jos.

Printre locurile foarte greu de rezolvat, dacă nu imposibil, din poezia eminesciană aş dori să supun atenţiei publicului finalul de la Mortua est! Este publicată de Eminescu¹ în „Convorbiri literare”, 1 martie 1871, comentată (cu citate ample) de Titu Maiorescu² în studiul său „Direcţia nouă…“ din aceeaşi revistă, acelaşi an, 15 mai, de acelaşi³ în volumul de „Critice“ 1874, după care se regăseşte în ediţia princeps⁴ din 1883. Iată, aşadar, patru surse (tipărituri) — şi nu seamănă una cu alta. Primele îndreptări (de punctuaţie şi de termeni) le operează Titu Maiorescu în studiul citat din revistă; lucrul ni se pare interesant, pentru că repune în discuţie raportul lui Eminescu-poetul cu Iacob Negruzzi. Într-adevăr, poetul trimite Mortua est! de la Viena, însoţind-o de o scrisoare⁵ mult citată în care-i cere redactorului „Convorbirilor”: „Ştergeţi ce vi se va părea bun de şters“. Îndreptările lui Maiorescu (din studiul său) vin peste numai două luni, şi privesc chestiuni de fond. Deducem că Iacob Negruzzi nu s-a atins de aceste chestiuni, deci textul are girul lui Eminescu. Îndreptându-l o dată, Titu Maiorescu îl va îndrepta şi a doua oară, în 1874, şi a treia oară, în ediţia princeps din 1883 — şi chiar a patra oară, în ediţia a doua⁶ unde desparte prin spaţiu alb ultimele două versuri, ca pentru a indica importanţa lor; textul îngheaţă astfel în celelalte ediţii Maiorescu.

Drept este că formele din „Convorbiri literare”, considerate de noi ca având girul lui Eminescu, nu se regăsesc în nici unul dintre manuscrisele păstrate ale poemului. Nu este, însă, motiv de îngrijorare: ultimul manuscris, acela după care s-a cules textul, lipseşte la mai toate antumele. Ştim că Eminescu făcea, uneori, corecturi şi în şpalt (corecturi, adică reveniri asupra textului, schimbări de termeni, punctuaţie, apostrofuri).

În fine, urma alege, ca să zicem şi noi astfel, adică: dacă este un alt sens în textul tipărit cu girul lui Eminescu, şi dacă acest sens spune ceva în plus — locul merită discutat; dacă nu, rămâne să păstrăm ori să nuanţăm „contemporan“ ateismul tânărului poet, „resimţit“ de mulţi critici pornind de la acest final al poeziei Mortua est!

Redau ultimele patru versuri din prima publicare: Au e sensu in lume? Tu chipu zimbitoru / Trăit-ai anume ca astfeliu să mori? / De e sensu intr’asta e’ntorsu şi a tĕu; / Pe palida-ţi frunte nu-i scrisu Dumnedeu. Termenul care ne interesează este a tĕu, scris în două cuvinte şi cu căciulă pe -e. Citând textul peste două luni, Titu Maiorescu îndreptă: ateu, cuvântul cum îl avem astăzi. Peste un an, la 1 decembrie 1872, Eminescu va publica⁷, tot în „Convorbiri literare”, nuvela Sărmanul Dionis, cu poemul cunoscut unde versul — cunoscut, de asemenea — este: Ah! atei, nu tem ei iadul ş’a lui Duhuri — liliecii? Mai menţionăm că în manuscrisele poemului Mortua est! se regăseşte termenul firesc: ateu.

Poate că nu ne-ar fi ataras atenţia acest a tĕu, şi l-am fi considerat o scăpare de tipograf ori o îndreptare a lui Iacob Negruzzi, dar punctuaţia de care însoţeşte Titu Maiorescu, la retipărire, contextul ne face să revenim. Mai întâi pune două puncte şi virtulă la final de vers: De e sensu intr’asta: e’ntorsu şi ateu, / Pe palida-ţi frunte nu-i scrisu Dumnezeu. Reluând în Critice (1874) pasajul, pune virgulă în loc de două puncte şi elimină peste tot -u final (sens, ’ntors, scris). În ediţia princeps rămâne eliminat -u final, dar în locul virgulei de la sfârşitul versului găsim linie de pauză (aşadar, de un sens concluziv, pe care i-l dăduseră la început cele două puncte, are nevoie). Tot în ediţia princeps, cele trei puncte de suspensie din primul vers citat: Au e sens în lume?… Tu chip zimbitor (inexistente în Critice, 1874, unde, în schimb, este virgulă astfel: Tu, chip zimbitor / Trăit-ai anume…) Maiorescu pare a interpreta continuu pasajul, ca şi când ar fi nemulţumit de posibilităţile pe care i le oferă punctuaţia şi scrierea. Prin reacţie firească, ne incită să interpretăm, la rândul nostru.

Important, în pasaj, este, desigur, semnul întors. Îl vom regăsi în Egipetul (1 octombrie 1872): Magul, paza resbunerei, a cetit semnul intors; în Scrisoarea III: … să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale etc. În Mortua est! se explică mai clar: sens întors, adică invers. Trebuie, în acest caz, regândit pasajul iar cele două adverbe: anume şi astfeliu înţelese în contextul sensului invers: Trăit-ai anume ca astfeliu să mori nu înseamnă să mori astfel, în acest mod (tânără, frumoasă etc.) — ci strict: ai trăit pentru ca, trăind, să mori, scopul vieţii este moartea, lumea merge invers, întors, din viaţă spre moarte, trăieşte anume, în mod special, ca să moară. Abia acest sens luminează, dinspre final, textul de mai sus: Văd vise’ntrupate gonind după vise / Pân’ dau în morminte ce-aşteaptă deschise. Viaţa e vis: tema cunoscută — adusă, însă, de Eminescu la ultimele ei consecinţe. Şi abia astfel, revenind la termenul a tĕu din prima tipăritură (şi numai de acolo!) găsim sensul etimologic: alfa privativ înseamnă lipsit de. Sensul acesta, spune poetul, este lipsit de zeu, nu se poate ca zeul să pună semnul întors în lume, să fie pentru moarte — când el este viaţă. Nu este aici nici o revoltă, ci doar o constatare — cu această marjă de siguranţă: De e sensu intr’asta, adică dacă (şi numai dacă) este sens, atunci el nu este zeesc (pentru că zeul vrea viaţa, nu moartea). Poemul se închide în dilema hamletiană pe care o dezbate, de altfel.

Departe, însă, de asta este sensul ateu, care înseamnă împotriva zeului (şi a dus la ateism, curent de idei, atitudine chiar etc.) Eminescu se apropie, mai degrabă, de sensul istoric: după câte ştim, primii creştini erau numiţi „atei“, cu sensul că nu au nici un zeu (numele zeului lor fiind ascuns, vezi simbolistica ştiută); vezi, în limba română, „om fără nici un dumnezeu“, unde dumnezeu a luat locul lui zeu (şi, deci, nu trebuie scris cu majusculă, Dumnezeu).

Abia ajunşi în acest punct al explicaţiilor noastre, însă, lucrurile se complică. Într-adevăr, de ce pune poetul căciulă pe e din a tĕu? Dacă e semn pentru vocală scurtă, înseamnă că nu vrea accent pe –e. Dacă e semn pentru – ă, înseamnă că vrea să se citească a tău, rimă la Dumnezeu următor.

Ar fi o „rimă rea“ — şi cu asta revenim la studiul lui Titu Maiorescu din mai, 1871. Criticul spune că, dintre poeziile publicate de Eminescu până acum, Mortua est! este „cea mai bună“ — dar face, totuşi, observaţia că şi aici „sunt defecte, ce trebuiesc neapărat îndreptate“. Aceste „defecte“ sunt: „abuz de cuvântul pală“, „uneori gândiri şi expresii prea obişnuite“, „rime rele“. Rime rele în Mortua est? Poate sting/plăng — singura din tot ce citează criticul. Tău/Dumnezeu ar fi, însă, o rimă rea; criticul o îndreaptă: ateu/Dumnezeu.

Repetăm, considerăm că aceste sunt argumente că Eminescu a vrut textul iniţial aşa cum îl avem în prima tipărire. Problema este, însă, că rostirea/recitarea, în cazul cuvintelor despărţite formate cu alfa privativ, cere accent pe acest a iniţial. Grafia a tĕu se citeşte à tĕu. Și alfa privativ, și căciula pe -e o indică. Ca să iasă, însă, această lectură, ritmul cere o silabă în plus în piciorul anterior, aşadar: e’ntórsu şi à tĕu, cu accent pe o şi citirea lui -u final. O asemenea secvenţă ritmică va cere, însă, la rândul ei, în versul următor: nu-i scrisu Dumnézeu, accent firesc pe scrisu dar citirea lui -u final, accent nefiresc, mişcat, pe Dumnezeu. N-am fi insistat, dar am văzut că în a doua tipărire a poemului, în „Critice“ (1874), Titu Maiorescu elimină peste tot -u final — şi nu mai există nici măcar posibilitatea pur teoretică a unei astfel de lecturi.

Lectură care este, însă, în concordanţă cu amintita tradiţie istorică privind ascunderea numelui zeului suprem: se poate ascunde prin tăcere, ori prin evitarea numelui corect.⁸ Lectură care, apoi, este în concordanţă cu ideile din Sărmanul Dionis, nuvela publicată de Eminescu în 1872. La un moment dat, Dan are superbia să cugete asupra celor divine, şi atunci: „Vum! sunetul unui clopot urieşesc — moartea mărei căderea cerului — bolţile se rupeau, jumalţul lor albastru se despica, şi Dan se simţi trăsnit şi afumat în nemărginire“. Până aici, suntem în atmosfera din Mortua est!: Se poate ca bolta de sus să se spargă / Să cadă nimicul cu noaptea lui largă… Continuarea, însă, readuce în atenţie acea magie a numelui care ne preocupă: Dan-Dionis rosteşte pe jumătate numele zeului suprem, „şi un glas resună în urmă-i: nefericit,e ce-ai îndrăznit a cugeta? Norocul tău că n-ai pronunţat vorba întreagă…“⁹ Aşadar, în Sărmanul Dionis personajul este salvat pentru că s-a oprit la jumătatea cuvântului; în Mortua est! putem înţelege, deduce din logica faptelor (sau din ceea ce numim realitatea textului) că schimbarea accentului evită acelaşi contact cu numele adevărat al divinităţii. Următoarea ocurenţă a termenului¹⁰ în „Convorbiri literare” va fi în poemul Înger şi Demon, din 1 aprilie 1873, unde este scris aşa: Ah! acele gânduri toate îndreptate contra lumei, / Contra legilor ce-s scrise, contra ordinii’mbrăcate / Cu-a lui D-zeu numire…

Desigur, se citeşte accentul firesc în ritm — dar nu este scris numele întreg.

Toate aceste explicaţii editoriale (nici nu îndrăznim a zice că este o „demonstraţie“) îşi găsesc, de fapt, resortul în critica lui Anghel Demetriescu din 1874, la care ne oprim¹¹. Printre destulele inepţii ale pedantului filolog găsim, acolo, şi câteva observaţii despre ritm şi accente în vers care ne pot da măsura înţelegerii poeziei lui Eminescu de către contemporanii săi — singurul lucru care ne interesează, în fond. El citează schimbat (parcă toată lumea vrea să schimbe versurile lui Eminescu, încă de la debutul poetului):

Un vis ce îşi mòie aripa’n amar / Ast-fel a trècut d’al lumii otar şi comentează: „Pe care silabă pune cineva tonul din vorba trecut, pe tre or pe cut? Dacă pune pe tre versul e negreşit corect, dar pronunciarea va fi schimonosită şi licenţa poetului nu poate merge până acolo“. Versul este, reamintim: Astfeliu ai trecut de al lumii otar (nu Ast’fel, d’al). Înţelegem că în epocă -iu final regiza accentul: àst-fel, dar astféliu, ceea ce Anghel Demetriescu nu vrea să accepte (ceartă pe ortografie). Tot el, însă, citează mai departe o revistă umoristică a vremii, şi abia aceasta ne atrage atenţia: „…Versurile ne aduc aminte ceea ce un glumeţ a scris în Perdaful¹², foaie umoristică ce se publică în Iaşi“. Urmează două strofe din parodia Perdafului (la Mortus est! şi la Împărat şi Proletar) — din care cităm, cu accentele puse de foaia umoristică: A fi sau a nu fi? E calambur, poveste / Scomită de anticii istorici muritori? / Căci à fi însemnéază aceea ce nu este; / A nu fi e o horă de candide neveste / Ce’n stele şi în lumină apare une-ori“. Anghel Demetriescu urmează: „Deşi glumeţul de la Perdaful se sileşte a arăta, prin versurile ce reproduserăm, divagările poetului de la Convorbiri, noi din parte-ne însă mărturisim că suntem departe de a-l blama într-atât“.

Nu ne interesează aşa-zisul adevăr ştiinţific al acestor critici de epocă (deşi chestiunea merită interes şi ar trebui cunoscută) — ci doar faptul în sine: contemporanii lui Eminescu citesc Mortua est! încercând să pună accente pe cuvinte, schimbând accentele poetului. A fost, oarecum, o discuţie, oamenii şi-au pus întrebări. Trist este că n-a răspuns Eminescu însuşi acestor critici (nu mă refer la Criticilor mei, ci la texte ziaristice). Ciudat este că cei care discută evită tocmai versul final cu acea grafie specială care cere accent pe a. Oricum ar fi, această grafie trebuie păstrată într-o ediţie Eminescu: toată bibliografia consultată şi citată mai sus sugerează concordant că ţine de voinţa autorului. Este, în fond, vorba de ceea ce ediţiile din autori clasici greci sau latini numesc un happax legomenon, cuvânt care apare o singură dată în opera unui autor sau chiar în limbă.

Să luăm, însă, punctuația poemului pentru a vedea dacă sensurile sunt în concordanță cu această grafie. Mai întâi, versul 22: De ce-ai murit înger cu fața cea pală. Titu Maiorescu este cel care instituie virgula după înger, păstrată la toți editorii în lanț: în „Convorbiri literare” nu există această virgulă, sensul fiind ai murit ca, în chip de înger. Situația se repetă la v. 66: Au moartea ta înger de ce fu să fie?, din „Convorbiri”, devine, cu virgula vocativului instituită de acelaș prim editor: Au moartea ta, înger, de ce…

Dar sunt alte sensuri, iar logica ne obligă să-l separăm pe poet de editorii săi. De două ori poetul spune ceva – de două ori editorii interpretează la fel, altfel. Pe scurt, în logica grafiei a tĕu de mai sus, și în contextul debutului eminescian la „Convorbiri literare” cu poeme angelice, dilema sufletului poetic în Mortua est! este dacă are, sau nu, de-a face cu un înger disimulat, dacă a murit „îngerul” sau „demonul”. Apostasia din Venere și Madonă („apostat-inima mea”) ori din Înger și Demon („el – un suflet apostat”), ca oscilare continuă între angelic și demonic în viața omului în general – această apostasie este „a tee” , adică n-a fost încă însigilată de către zeu, definită de o parte sau de alta, numită; acestei apostasii i se aduce un argument așa-zicând ontologic: îngerii ei înșiși se disimulează, iar acesta, de aici, nu știu, zice poetul, dacă este înger sau demon – dar, pentru că semnele divine se rostesc astfel, este mai degrabă demon.

Am dreptul, în acest punct al demonstrației, să mă refer la versul 15 din „Convorbiri” : Când tocsul s-aude l-al vrăjilor caier, îndreptat în ediția întâi în Când torsul s-aude l-al vrăjilor caer, și devenit curent astfel (comentatorii eminescieni discutând, mai ales, un vers manuscris: Când torsul s-aude l-al vremilor caer superb, desigur, dar mult anterior datei publicării: se folosesc, în general, forme de prin 1866 pentru a suplinii tipăritura din 1871, patru ani diferență!). Redau sec fișa mea la ediție (mă autocitez pentru autenticitate, altfel știind că această ediție, într-un tiraj atât de mic, academic adică, nu putea să ajungă până la dl. Dorel Vișan, de pildă, înainte de a i-o fi oferit eu însumi – și nu fără strângere de inimă că rămân mai sărac cu mine): „Caierul vrăjilor nu pateu fi un caier moale, de lână. De vreme ce avem tocs, pentru tocsin, cu sensul: clopot de alarmă, sirenă, trebuie să acceptăm zgomotul strident al vrăjilor/vrăjitoarelor. Caier, scris caieru, după ce avea în versul anterior pept, vine de la încaier, încăierare (sens material: păruială, luare de păr/caier). Este vorba de încăierarea, încaierul, caierul vrăjilor la miezul nopții. Momentul e bine fixat în Melancolie, Se bate miezul nopții etc. (clopotnița, străveziul demon).Vezi și aici v. 2: Un sunet de clopot în orele sfinte, cu observația că orele sfinte și al vrăjilor caier sunt în aceeași opoziție ca sunet de clopot și tocs, după modelul Înger și Demon etc. Manuscrisele nu oferă soluții (există acolo inclusiv forma S-aude torcându-se-al vrăjilor caër, care întărește tocsul dar atrage atenția asupra grafiei caër) – dar nici revista nu poate fi suspectată că a introdus un neologism atât de prețios: tocsul. Este voința autorului. Sensul gramatical: când se aude tocsul caierului vrăjilor, acest (în)caier fiind, de fapt, el însuși tocsul, clopotul de alarmă. În formele manuscrise anterioare pasajul are conotații magice mai accentuate: Atuncia când magic pământu-și deschide, iar în Memento miri întâlnim: Împărații sori se-ncaier”

Adaug: prin acest zgomot vrăjitoresc trec demonii în și dinspre rai – aici, poete că fură o oră sfântă…

Față de atâtea imponderabile ale textului – multe, reîngreunate forțat prin ediții – nu prea văd unde mai e loc pentru ateism la Eminescu în Mortua est! Este poetul ateu dacă descopere și afirmă că demonul întoarce semnul, disimulează, mimează sfințenia? Este această disimulare atee? Surprinde el momentul exact al trecerii din înger în demon a „entității” pe care o plângea și acum este gata să râdă de el însuși? Orice interpretare totală trebuie să țină cont, însă, de sensurile parțiale, ca în Lucrețius (IV,500): când nu poți pătrunde adevărul ultim, pune-ți în minte să descâlcești, cel puțin, cât mai pe înțeles, adevărurile ivite pe parcurs.

Unul dintre acestea fiind că la Dumbrăveni se recită și se comentează în cor fertil poezia ca adevăr, iar nu adevărul ca poezie.

N.Georgescu

(Luceafărul, Nr. 7/2017)

Cantemir și fiul său Cantimir

Versul 11 din Epigonii, Cantemir croind la planuri din cuțite și pahară, s-a discutat mult: ce să caute Dimitrie Cantemir între poeți, ce planuri să fi croit el din cuțite și pahară încât numai Eminescu să fi știut de ele. Ironic, Anghel Demetriescu zice că Eminescu l-a confundat cu Constantin Cantemir, căruia Miron Costin i-a zis o dată „mai des cu paharele și mai rar cu orânduielile” – și care, se știe, l-a condamnat la moarte pe cronicar. Dar, zice criticul, Constantin Cantemir „în chestiuni de literatură era o nulitate patentă” – cu vorbele lui Neculce: „carte nu știa, numai ce iscălitura învățase de a face.” În concluzie, Eminescu încurcă rău lucrurile, tocmai el „care în ochii unora trece drept un puț de erudiție și de adânc cunoscător al istoriei și literaturii naționale”.

Lucrurile au rămas încurcate, D. Murărașu sintetizând situația și considerând că a găsit planurile lui Dimitrie Cantemir croite din cuțite și pahare: ar fi vorba de masa oferită de Țarul Petru I la Iași, la 28 iunie 1711, domnitorului și boierilor moldoveni – și, mai aplicat, de planurile pe care și le făcea în ascuns Dimitrie Cantemir să-și întemeieze o dinastie cu ajutor rusesc.

Rămâne întrebarea: ce caută, totuși, Dimitrie Cantemir între poeți – și se adaugă, iată, alta: de ce ar fi ținut Eminescu neapărat să-l glorifice pe domnitor …pentru asemenea intenții ascunse, nerealizate de altfel? În plus, cuțitele și paharele nu apar în citatele date de Murărașu despre banchetul de la Iași…

În 1962, Zoe Dumitrescu-Bușulenga sugera că ar putea fi vorba, în acest vers eminescian, de Antioh Cantemir, fiul domnitorului, marele poet rus – dar același Dimitrie Murărașu se opune categoric: „Nu se poate primi părerea Zoei Dumitrescu-Bușulenga (în Analele Universității București, Secția Științe sociale-Fiklologie,vol.25, XI /1962/, p. 599-561) că Eminescu s-ar fi gândit la Antioh Cantemir, autorul Satirelor. Eminescu are în vedere pe scriitorii care au scris o limbă „ca un fagure de miere” și care reprezintă „zilele de-aur a scripturelor române”. Antioh Cantemir nici nu ne cunoștea limba și și-a scris opera în rusește. Chestiunea se lămurește prin Lepturariu…”

Polemica s-a oprit aici, Zoe Dumitrescu-Bușulenga n-a mai revenit, D. Murărașu rămâne singur în arenă și opinia lui se ia de bună. A atașat această opinie la ediția sa din 1972, care este mult consultată și citată, care s-a reeditat în 1995 la Editura „Grai și suflet – Cultura națională” cu o Postfață de Eugen Simion, și care aflu că s-a reeditat acum, recent, la Fundația Culturală Națională, cu o Introducere de Eugen Simion (nu cunosc cartea).

Și totuși, Maica Benedicta are dreptate.

Să spunem mai întâi că revista Convorbiri literare, 1870, tipărește Cantimir croind la planuri…(Numai Bogdan-Duică, Ibrăileanu și D. Mazilu au astfel în edițiile lor; I.E.Torouțiu discută formele, ironizează „ilinica pițigăiere Cantimir” și cere „virila și frumoasa formă Cantemir, cu succesiunea vocalelor a-e-i”; și manuscrisele au forma cu –e, dar sunt anterioare anului 1870; D. Murărașu nu discută, nu semnalează măcar forma cu –i.) Orice s-ar zice, este o delimitare. Iar pentru că întreaga discuție se poartă pe Lepturariul rumânesc cules den scrptori rumâni, de Aron Pumnul, să revenim acolo. Într-adevăr, acolo Aron Pumnul antologhează o poezie de Iancu Văcărescu (Poet rumânian), și imediat după acesta fragmente din Dimitrie Cantemir (”Demetru Căntemir” la cuprins, Cantemir în corpul lucrării) – ordinea din Epigonii: Văcărescu cântând dulce a iubirei primavară, / Cantimir croind la planuri din cuțite și pahară. Lepturariul are, aici, primăvară, Eminescu păstrează italienizant, primavară, diferență semnificativă pentru că este alături de cealaltă, Cantimir. Tot Lepturariul are, însă, în același tom dar mult mai departe, și o antologie din Satirele lui Antioh Cantemir, în traducerea lui A. Donici și C. Negruzzi din 1844.

Numai dacă citești de plăcere – și este o traducere românească ce te invită – ajungi, în cele din urmă, la Satira III, denumită Cărăpteriile oamenilor, și la versurile 105-147, despre cel de-al patrulea caracter, al „limbutului lăudăros” – unde dai de sursa Epigonilor. Este vorba de un Longin, cetățean moscovit, care vorbește mult și se laudă încontinuu, de care trebuie să te ferești ca să nu te acapareze. De pildă, dacă-l inviți la masă, îți va povesti pe larg: „…S-a apucat la țară să-și facă-un mare iaz / Al cărui plan el iute din buzunar îl scoate; / De l-a uitat acasă, începe a ți-l face, / Cuțite, furculițe pe masă întinzând./ Moșia ți-o descrie cu tot venitul ei (…) Aici apoi pe-ntregul croiește la minciuni.” ( mai jos, despre un bețiv: „Înflat la față bùget; cu ochii roși și tulburi” ; cuvântul cu accent revine la Eminescu, vezi Scrisoarea III).

Traducțiunile nu fac o literatură, cum zicea Kogălniceanu – dar fac foarte bine o limbă, iar Antioh Cantemir a fost tradus într-o românească superbă de către Donici și Negruzzi, încât Aron Pumnul îl preia ca scriptor rumân. La apariția traducerii, în 1844, Vasile Alecsandri avea asemenea cuvinte de laudă: „ acele Satire care au dobândit autorului cinstitorul nume de Boileau al Nordului, trebuie să fie primite cu atât mai mare entuziasm din partea românilor, că prințul Antioh Cantemir a fost însuși român și cu atâta mai mare recunoștință că pare să fi fost scrise pentru veacul nostru și pentru noi!”

Putem discuta dacă Antioh Cantemir știa sau nu știa românește, dar mai interesant ni se pare să analizăm o virgulă din Epigonii. Convorbirile literare tipăresc așa: „Văd poeți, ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere: /Chichindeal….Prale….Văcărescu…” Punctuația este explicativă: virgule și două puncte înaintea enumerării. Nu e vorba de o limbă ca un fagure de miere, cum știam toți de la Maiorescu încoace, ci de poeți care stau ca într-un fagure de miere. Iar „ce-au scris o limbă” are aspect perfectiv: au scris-o, au desăvârșit-o. Se schimbă sensurile…(Aici Perpessicius scoate virgula după poeți, dar o păstrează ferm după limbă, în ambele ediții ale sale.)

Dar despre punctuația poeziei eminesciene vom mai avea ocazie să vorbim, desigur.

N. Georgescu (Luceafărul, Nr. 8/2017)

MUSTAŢA CULINARĂ

Venind după Perpessicius, în scurta fereastră a libertăților de la începutul anilor 70, D. Murărașu ar fi putut să aibă mai mult curaj cu textul eminescian în covoarele de comentarii și citate (din poet și din criticii lui). Dimpotrivă, el duce textul ca text înainte de Perpessicius, ia din toți editorii ce-i convine fără a semnala, interpretează în multe locuri punctuația – atent aproape exclusiv la aspectul de enciclopedie al ediției sale. Repet: am auzit că dl. Eugen Simion a scos o nouă ediție Murărașu (după ce, în 1999, mai scosese una în colecția „Orion” a editurii „Cultura Națională”, sponsorizată de Fundația Soros), am și văzut acea carte cât m-a slăbit ochiul vigilent al primarului comunei Dumbrăveni care a adus câteva exemplare pentru sponsori și pentru aplauze, dar n-o am, s-o răsfoiesc, s-o confrunt cu cealaltă și cu celelalte ediții; îmi rămâne doar speranța că bunul editor de azi, de vreme ce nu rămâne doar la o simplă Postfață, ca în 1999, ci are chiar o Prefață, va fi dereticat, cât de cât, prin vastul șantier Murărașu ca să poată primi ochi de cititor avizat al secolului nostru.

Până atunci, mă voi referi la scena pețitorului din Scrisoarea IV, în editarea Murărașu, ca să se vadă cât de simplu se pliază acesta pe edițiile anterioare – deși cunoaște sursele prime ale textului. Iată, în numai două versuri, vreo patru notaţii care ţin de stilistica limbii, pe care editorii nu le iau în seamă şi pe care lingviştii nu le studiază, nu le cunosc.

De pildă, interjecția Ași!. Iorgu Iordan se ocupă pe câteva pagini din Stilistica limbii române (p. 67-70, capitolul Accent) de interjecţia aşi, preluănd definiţiile şi citatele din Dicţionarul Limbii Române (seria Al. Philippide), etimologia dată acolo, delimitându-se, propunând o etimilogie proprie. Dicţionarul dă, ca etimologie probabilă, interjecţia turcească haşa!, cu sensul „ferească sfântul!, ferească Dumnezeu!”. Iorgu Iordan: „Etimologia aceasta nu poate fi primită, mai întâi din motive principiale. Interjecţiile nu se împrumută, afară de împrejurări cu totul excepţionale, care trebuiesc, deci, lăsate la o parte. E ca şi cum am imita felul de a ne exprima durerea, bucuria, revolta etc., ceea ce, dacă poate face un individ izolat, nu face niciodată o colectivitate întreagă(…) Dicţ. Acad. însuşi afirmă că aşi! sună şi aşa!, adică identic cu adverbul modal aşa, de care se apropie şi semantic până la confuzie”. Observaţia lui Iorgu Iordan privind regimul interjecţiei este actuală şi astăzi, când vedem cât de dificil le este chiar celor care vin din spaţiul anglosaxon să exclame amercian : „Oauuu!”, „Naisss!”, etc. Mai interesante sunt, însă, citatele dicţionarului, din care preluăm: „aşa (accentuat áşa: cu accentul principal pe silaba întâia şi cu un accent secundar pe silaba a doua; de cele mai multe ori ş se pronunţă lung, sau se face o mică pauză între primul a și ş următor)”. De pildă: Socotiţi că-i scria răvaşele franţuzeşti, ca în ziua de azi? A’ şa! Mă punea pe mine de-i cântam nopţile pe sub ferestrele ei”.

Dicţionarul găseşte, aşadar, modalitatea de a scrie cum el însuşi, dicţionarul, spune că se pronunţă: a’ şa, cu apostrof larg, ca pentru intonaţie. EI bine, iată, pe noi acest lucru ne interesează, şi anume pentru un vers din Scrisoarea IV de Eminescu. Poetul scrie: „A-şi ! abia ţi-ai întins mâna, sare ivărul la uşă, / E-un congres de rubedenii, vre-un unchiu, vre o mătuşă…” El transcrie, deci, silabic, exact cum cere „Dicţ. Acad.”. Editorii săi nu vor, pun la unison Aşi! În Luceafărul, textul din Almanahul României June, poetul reia modalitatea aceasta de a rupe cuvântul, în discursul lui Demiurg : „Î-ți dau catarg lângă catrarg…”, sugerând vorba poruncuitoare, desigur ; edițiile (inclusiv Perpessicius care se supune consensului tacit, mult studiat, în editarea antumelor eminesciene) nu primesc, au : „Îți dau catarg…”

Desigur, Iorgu Iordan nu era obligat, pentru observaţiile sale, să treacă prin toată literatura. Nu era obligat nici să-l cunoască pe Eminescu; noi nu facem decât să deplângem faptul că nu l-a cunoscut, nu-l acuzăm, ferească sfântul! (cum zice…turcul de mai sus) pentru asta. Dacă ar fi citit versurile de mai sus ale lui Eminescu, ar fi exclamat, fără îndoială, că e bine scris a-şa!

Ar fi observat, apoi, cele două grafii: vre-un unchiu, vre o mătuşă, şi n-ar fi uniformizat, ca editorii poetului: vre un unchi, vre o mătuşă. (Murărașu: vre-un unchi, vre-o mătușă; Perpessicius: vre un unchiu, vre o mătușă; Petru Creția – ciudatele forme: vrèun unchi, vrèo mătușă). Poetul vrea simplu: vre-un legat, și unchiu, cu citarea lui -u final (ca basmu, în Mortua est!, ca cinismu, în Scrisoarea III). De ce? – Unchii, ei, sunt mai curioşi decât mătuşile, mai dornici să prindă „flagrantul” (îndrăgostiţii singuri în cameră sărutându-se); un unchiu face cât mai multe mătuşi în această privinţă; printre rudele fetei sunt câţiva unchi – şi o sumedenie de mătuşi. Oricare dintre aceste explicaţii este valabilă: oricum, trebuie păstrat vre-un unchiu, vre o mătuşă – şi recitat cu păstrarea ritmului, deci pronunţându-se –u final silabic aici.

Uneori, poetul foloseşte ghilimelele pentru a atenţiona asupra sensurilor unor cuvinte; nici acestea nu sunt primite de editori. Iată, suntem la Scrisoarea IV, câteva versuri după ce tânăra pereche este surprinsă de unchiul şi mătuşile fetei. Ce face personajul masculin? – Tu cu mânile’ncleştate, mai cu degetele depeni./ Mai suceşte vre-o ţigară, numeri fire de „musteţi”,/ Şi ’n probleme culinare te încerci a fi isteţ. Compare oricine cu textul de azi: Mai suceşti vre o ţigară, numeri fire de musteţi / Şi-n probleme culinare te întreci a fi isteţ.

Nu este vorba, deci, de mustaţa de deasupra buzei, de firele de la mustaţa bărbătească. De altfel, cum ar putea cineva să sucească o ţigară, adică să pună tutunul în foiţă, să răsucească foiţa şi apoi s-o lipească, şi în acelaşi timp să-şi smulgă fire din mustaţă?! Nu ! Musteţile sunt, aici, firele de tutun, vezi musteţile spicului de grâu, de pildă, şi anume acele fire care se prefiră/strecoară afară din foiţă şi pe care fumătorul le alege, le răsuceşte şi le îndeasă înapoi, în sulul de hârtie, cu vârful degetelor arătătoare de la ambele mâini.

De ce, apoi, acest prezent, mai suceşti, din ediții, când avem forma mai suceşte, din Convorbiri literare, atât de expresivă, care indică repetarea acţiunii (formă de prezent iterativ) şi care se poate folosi în româneşte.

Aici e de remarcat – cum să-i spun? – pedanteria lui D. Murărașu, care ține să spună că Maiorescu are în unele ediții mustață iar în altele mustață. A văzut, deci, textele, dar ne spune numai ce-i convine din ele. Nu este acesta o formă de sadism științific?

Mai sus avem forma cu mânile’ncleştate, pe care ediţiile (până la desfiinţarea apostrofului din scrierea limbii române, în 1953) o redau cu mânile ’ncleştate cu apostrof larg (chiar cu virgulă: Tu, cu mânile ’ncleştate…), iar după 1953 cu cratimă. Forma conjunctă dorită de poet creează expresie de limbă, „mâinile ca un cleşte, folosite în chip de cleşte” – pe când apostroful larg descompune cuvintele şi arată o psihologie, i s-au înţepenit, „încleştat” degetele. De fapt, el doar ţine, acolo, mâinile ocupate cu fabricarea ţigării.

Avem, în fine, apostroful distanţat: Şi ’n probleme culinare … pe care ediţiile vechi îl păstrează, dar atenţie: după ce au scos virgula după „musteţi”, din versul anterior, iar cele noi uniformizează la cratimă. După virgulă, cum vrea autorul (Eminescu), şi ’n are sens adverbial : chiar şi în, până şi în ; fără virgulă, cum vor editorii lui, este conjuncţie şi indică o enumerare – şi chiar o concluzie, arătând că peţitorul este bucătar de profesie, aduce vorba la ce se pricepe (mă rog, cine vrea face și jocuri de cuvinte, dar nu în contul lui Eminescu, totuși!). Sensul este că vorbeşti de toate, arăţi că te pricepi la toate – până şi la „de re cuquinaria”.

N.Georgescu (Luceafărul, Nr. 9/2017)

Scrisori de la moara mea

(Patru texte date la Luceafărul de dimineață, în continuarea serialului, refuzate politicos de revistă („nu se poate”). Au apărut compact în revista Argeș, octombrie 2017, la rubrica „Scrisori de la moara mea” si in premiera online aici, la Mihai-Eminescu.Ro).

Editor de editor

… O vară întreagă am căutat ediția Murărașu (Eminescu, Poezii) scoasă de dl. acad. Eugen Simion la Fundația Națională pentru Știință și Artă de sub egida Academiei Române, prezentată de către dânsul la Dumbrăveni, apoi la televizor (de două ori) și acum, recent, în Aula Academiei Române cu ocazia sărbătoririi a 150 de ani de la înființarea Bibliotecii Academiei Române, și iată că am reușit s-o obțin abia la Chișinău, unde m-am aflat la Congresul eminescologilor, invitat pe jumătate ca să zic așa, dar fiind acolo; am văzut-o, am înhățat-o și n-am mai lăsat-o din mână cu toate protestele distribuitorilor pe motiv că nu sunt în protocol (o privire blândă a d-lui academician Mihai Cimpoi i-a liniștit într-atâta, încât și-au cerut chiar scuze și mi-au oferit încă un exemplar).

Fiind o ediție cu care am lucrat mult, mă interesează, acum, strict profesional pentru așternerea pe hârtie a diferențelor de text și, poate, pentru alcătuirea unui profil; am scris despre mai toate edițiile critice Eminescu, evitând un cuvânt final numai despre aceasta, pentru că este foarte stufoasă, editorul îl „confiscă” aproape total pe poet construind un „Eminescu al său” – cum îi plăcea și lui Laurențiu Ulici („să avem fiecare pe Eminescu al nostru”), și în general mi-este foarte greu să iau enciclopedismul personal drept ediție critică.

Sunt dornic să încep demonstrația, dar nu pot trece peste Cuvântul înainte semnat de Eugen Simion; mai bine zis, aș fi trecut cu vederea studiul dânsului dacă nu mă opreau câteva stridențe, precum „miticul Perpessicius” (expresia este imposibilă, intrând în concurență cu numele fiului lui Perpessicius, Miticuță cum îi ziceam noi, prietenii…), ori „o ambiguitate și mai mare” (asta ar putea fi o „trilemă”? derivă termenul de la „ambitus”?), sau „o purificare totală, etc.” (imposibil: gândiți-vă ce ar putea să însemne o distilare totală: nu mai rămâne nimic, totul devine abur). Îmi pare rău s-o spun, dar respectul pentru adevăr mă obligă: „Cuvântul înainte” de acum, care este „Postfața” lărgită la ediția din 1995, este plin de neatenții (are și erori de tipar, citate greșite din poezie, punere în pagină halandala, citate fără trimitere, etc). Puteam să afirm despre Petru Creția „sed magis amicus…Plato” pentru că în spatele emendațiilor sale se vede munca și pasiunea, lui lipsindu-i doar dialogul cu textul înaintașilor, chestiune de manieră în fond – dar în cazul de față trebuie să revin: Amicus Plato, sed magis amica veritas. Așadar: cred în programul lui Eugen Simion, l-am susținut public, realizările sunt de admirat – însă… când greșește, greșește. Și greșește când pune mâna să facă singur, după dictonul „Si natura negat facit indignatio versus”. Trebuia să se păstreze în poziția înaltă de coordonator al programului – și să găsească un specialist pentru editarea lui Murărașu.

Poate veți spune, cei care ați citit cartea ca mine, că greșește numai în amănunte – dar vorba aceea, micile supărări devin mari când sunt foarte mici și foarte, foarte multe. Nu poți spune, de pildă, în acest Cuvânt înainte, că Murărașu îl citează la comentarii numai de două ori pe G. Călinescu – când chiar în Indicele de nume al cărții – pe care se presupune că l-ai făcut chiar tu, ca editor, sau, oricum, că ți l-ai adjudecat – vezi că este citat de … 33 de ori. Înțelegi, în cele din urmă, că se referă la comentariile privind Odă (în metrul antic), unde așa este, dar să nu știi că lui G. Călinescu nu i-a plăcut acest poem eminescian? D. Murărașu e delicat că nu se referă mai în amănunt la asta – și-l citează pe N. Sulică în partea de izvorăstică a notelor sale. Tună și fulgeră dl. Eugen Simion, și se oprește în adagii de tipul „așa suntem noi românii”, nerecunoscători, nu avem intuiția valorii pe moment (truisme de acest fel se mai rulează, la noi, doar la jocurile de fotbal, de către comentatorii sportivi dornici să definească specificul național după vârful bocancului)… și-l deranjează grozav că un N. Sulică oarecare este citat înaintea lui G. Călinescu. O fi, dar se poate, ca istoric literar – căci editologia, în istoria literară se încadrează – să nu știi care a fost relația de citare a lui G. Călinescu față de eminescologii bucovineni? Nu există numele lui I. E. Torouțiu în Istoria…sa, pentru că acesta l-a combătut acerb pentru ediția Eminescu și pentru Viața lui Eminescu, nu există numele lui Lecca Morariu, nici al lui D. Murărașu; nu că nu-i combate sau rezumă – pur și simplu n-au nume acolo; și cu toate acestea, în comentariile sale din 1970-1972, D. Murărașu îl citează, cum văzurăm mai sus, de 33 de ori (pentru comparație, pe N. Sulică îl citează, după același Indice de nume al lui Eugen Simion, numai de 7 ori) – cu bune și cu rele, desigur, dar exact. E cazul să spună dl. Eugen Simion asemenea lucruri: „Nu știm ce-l determină pe onestul și învățatul clasicist să-l ignore cu atâta obstinație pe incomodul, eruditul G. Călinescu și nici nu vreau să îndrept discuția spre acest accident, dar semnalez cazul cu tristețe, pentru că absența din comentariile bogate ale lui D. Murărașu limitează și împuținează considerabil informațiile despre subiect și verosimilitatea lor.” (Observați, rogu-vă, fraza: nu știm… și nici nu vreau…; absența cui sau a ce? Pare stil oral prins de un microfon și pus pe hârtie fără corectură.)

Trecem (adică, poate revenim mai jos). Atitudinea aceasta, însă, – cum să-i spun? – paternalistă? a lui față de D. Murărașu nu e de loc corectă. Zice să l-a cunoscut personal, prin 1961, la Biblioteca Academiei, „în mica bibliotecă de manuscrise” (mai jos: „în mica sală de la etajul întâi” – chiar așa? E destul de mare, vă asigur; cred că-l strânge partea de care nu trebuie să vorbească din literatura română), apoi i-a publicat unele studii, în 1962, la Gazeta literară – și :„L-am pierdut apoi din vedere și după o vreme am aflat că dispăruse așa cum trăise: cu discreție și bună cuviință. N-am pierdut însă din vedere studiile lui despre Eminescu și clasicismul greco-latin (1932), Naționalismul lui Eminescu (1932), Eminescu și literatura populară (f.a.),ediția sa de Scrieri politice din 1931, și, cu precădere, traducerile sale din Lucrețiu și Virgiliu.” (p.VI). Doar atât?! Eminescu și literatura populară nu e o carte, e studiul introductiv la marea, importanta ediție a lui D. Murărașu Eminescu: Literatură populară. După 1962, când îl pierde din vedere dl. Eugen Simion, D. Murărașu devine foarte cunoscut, deloc „discret” ci dimpotrivă, destul de incomod, prin studii (cărți tipărite, primite cu belșug de comentarii în presă) și ediții (cea de literatură populară, din 1936, reluată, cea pe care o reeditează astăzi Fundația Națională pentru Știință și Artă) care ar fi trebuit să treacă și pe sub ochii lui Eugen Simion. Parcă învață puiul pe găină, cum se spune. D. Murărașu avea dreptul la o bibliografie – lucru ce se face în mod obligatoriu în cazul unei ediții – la o cunoaștere mai bună a implicării lui în literatura română, adică la ochiul unui, cel puțin, specialist.

Dar… mi se termină condeiul și nici pe sfert n-am epuizat „dialogul” cu editorul, ca să pot trece și la materia editată. Poate pe data viitoare.

2. O ediție „învârstată”

Reeditându-l pe Murărașu, dl. Eugen Simion face și considerente de istorie literară, nu numai de specific etnic: „Când s-a apucat s-o pregătească, apăruse deja o bună parte din marea ediție a lui Perpessicius, începută în 1933 (primul volum a apărut în 1939) și, după obiceiul adamismului românesc, neîncheiată de criticul eminent și stăruitor până la sacrificiu care o pornise.” Nicidecum: Perpessicius încheiase, cu volumul VI (1961), marea sa epopee – urmând ca, din 1965, să-l scoată pe Eminescu în seria Scrieri literare de la Minerva, o reeditare cu note prescurtate – care va cunoaște o a doua ediție, în colaborare cu d-na Aurelia Rusu, cea care duce foarte sus această ediție după Perpessicius, stând într-un paralelism cronologic dar, mai ales, într-un dialog continuu, fertil, cu ediția MLR (care, după 1961, nu mai este „a lui Perpessicius”, ci „a lui Oprea”, cu Petru Creția și D. Vatamaniuc la timonă – și iată, pentru că am păstrat eticheta simionescă, putem prelungi și sugestia care vine de la el: „adamismul” are, la noi, pereche, semn de echilibru, chibzuință etc. – lucruri care comentatorilor specificului nu le convin de loc). Aurelia Rusu are principii diferite de editare, corectează multe erori de lecțiune – de pildă, cam pe toate, foarte multe, din ediția Flora Șuteu căreia Eugen Simion i-a semnat prefața în 1964 (ediția Aureliei Rusu este primită, ca al IV-lea volum din OPERE, la aceeași editură Grai și suflet, în 1995, imediat după cele trei volume Murărașu cu Postfața lui Eugen Simion)…și reprezintă azi, ca editolog și eminescolog, linia perpessiciană în toată splendoarea și plenitudinea ei.

D. Murărașu se referă, în notele sale, la volumele I-VI din ediția Perpessicius, venind în 1970 după ce programul înaintașului său se încheiase. Mai ales vol. VI, care cuprinde literatura populară, a fost discutat viu: după ce criterii introduce editorul în zona literaturii populare poeme ca Miron și Frumoasa fără corp, Fata în grădina de aur, etc.? În ediția sa din 1970-1972, D. Murărașu le trece la opera poetică propriu zisă – dar, atenție vă rog: în ediția sa din 1936 la Poezia populară a lui Eminescu, și el le avea tot aici. Face o întoarcere de șurub, așadar.

Dar asta ține de textul ediției de față, noi n-am ieșit, încă, din Cuvântul înainte. Pentru a înțelege motivația reintrării lui D. Murărașu în 1970 în atenția editurilor de stat, trebuie să mai amintim de aspra critică a ediției Perpessicius făcută în 1960-1961 de către Institutul de lingvistică al Academiei Republicii Populare Române. Avându-l pe Ion Crețu „la fileu”, revista Limba română publică numere la rând liste de cuvinte din ediția Perpessicius care trebuie îndreptate. Nu insist, am comentat cam toate exemplele în altă parte (unele dintre ele, și în Ediția Perpessicius pe care Eugen Simion mi-a publicat-o acum câțiva ani la Fundația Națională pentru Știință și Artă); Ion Crețu lansează inclusiv acuzația de plagiat după C. Botez a lui Perpessicius.

Colectivul Dicționarului limbii poetice a lui Eminescu (coordonat mai întâi de Tudor Vianu iar, după el, de Șerban Cioculescu), dicționar ce se elabora în acești ani, a restrâns lista și a publicat-o în anexa cărții. Se punea, așadar, problema ca Perpessicius să-și reediteze ediția – și să țină cont de aceste îndreptări de text, el era chiar somat s-o facă. În ediția a doua a sa, aceea de Scrieri alese, Perpessicius răspunde acestor critici foarte ferm: nu schimbă nimic (acceptă doar două lecțiuni ale lui Traian Costa), spune că acesta este ultimul său cuvânt, nu acceptă „colective” de editori la un singur text – ci vrea responsabilitate deplină, personală, asumată, a unuia singur. În aceste condiții apar proiecte paralele. Ion Crețu, autor la Dicționar, are o ediție a sa pe care vrea s-o publice (el publicase poeziile lui Eminescu și în perioada interbelică). Nu i se permite – ultima carte a acestui curajos profesor de liceu, eminescolog ce a trecut peste război, fiind o cronologie eminesciană. Gheorghe Bulgăr, autor de asemenea la Dicționar, are o ediție cu toate emendațiile din listă – și o ține ani la rând la Editura Junimea, fără a i se da voie s-o publice. Dânsul mi-a spus și că Tudor Vianu discuta frecvent cu Perpessicius în birourile Institutului de lingvistică despre corecturile pe care le cereau tinerii și mai vârstnicii său angajați – dar și că s-a opus foarte ferm Zoe Dumitrescu-Bușulenga să apară o ediție Eminescu alternativă la Perpessicius, pentru a proteja un simbol, cum am zice astăzi. Flora Șuteu, iarăși colaboratoare la Dicționar, scosese, deja, în 1964, ediția de Proză literară (împreună cu Eugen Simion, Prefațată de Eugen Simion, dar Nota asupra ediției de Flora Șuteu: responsabilitatea este difuză, așadar). În revistele științifice precum Limba română (dar imposibil să nu fi fost însoțită și de Gazeta literară; dl. Eugen Simion ar face bine să-și răscolească memoria și să ne spună; nu e de crezut că ignoră aceste lucruri de vreme ce-l vedem implicat în ele…) se milita pentru o ediție nouă – cu, desigur, minimalizarea celei devenite standard.

Pe acest fond se așterne ediția Murărașu, nouă, într-adevăr, față de model – dar nouă, în ce fel? Editorul nici nu-i bagă-n seamă pe autorii Dicționarului, nu citează măcar cartea, nu ține cont de niciuna dintre propunerile lor, justifică chiar păstrarea lui –u final în cuvinte oarecum voiu=voiesc, acceptă doar aceleași două modificări propuse de Traian Costa – dar vine cu o altă organizare a materialului poetic, amestecă, adică, antumele cu postumele. Această idee s-a discutat în presa românească din timpul războiului, la apariția volumului III din ediția lui Perpessicius, și un critic precum Vladimir Streinu scria despre necesitatea unei ediții „învârstate” a poeziei lui Eminescu. În 1966 Vladimir Streinu revenea asupra temei, în revista Luceafărul: „O viitoare ediţie critică va avea, aşadar, plecând de la exactitatea absolută, în privinţa aceasta, a lui Perpessicius, să distingă între poeziile pe care Eminescu însuși, trăind, le-ar fi publicat şi cele pe care, oricât ar fi trăit, le-ar fi reţinut de la tipar.(…) Ediţia critică viitoare va avea, aşadar, să clarifice ideea de operă postumă mai întâi, iar apoi să cronologizeze pe baza stabilirilor lui Perpessicius producţia eminesciană în întregimea ei şi, printr-o inserţie exactă a Postumelor în procesivitatea firească a operei întregi, să înlesnească viziunea celei mai complexe deveniri artistice româneşti” . Este exact programul lui D. Murărașu – care păstrează chiar termenul: „Am organizat opera poetică a lui Eminescu astfel că antume și postume se învârstează ca într-un buchet de flori variate, nu am pus hotare între ele.” (s.n.) De ce nu-l citează pe Vladimir Streinu? Nu știu…Poate știe dl. Eugen Simion.

Oricum ar fi, este o opinie de generație, a circulat vreo 20 de ani. A nu se înțelege, însă, că D. Murărașu îl desface și-l reface pe Perpessicius, că ar fi aceeași ediție construită altfel. Se ocupa editorial de Eminescu încă înaintea lui Perpessicius și avea lucrările sale de sertar. El păstrează enciclopedismul, îl accentuează chiar – aducând în atenția intelectualității anilor 70, spre înciudarea sau indignarea unora, nume uitate sau criptate din perioada interbelică, precum I. E. Torouțiu, Lecca Morariu, I. M. Rașcu, N. Sulică…În privința textului – la poezia antumă eminesciană ne referim, pentru că aceasta „face diferența” în interpretările editorilor – D. Murărașu merge foarte aproape de Perpessicius, iar când aduce forme din C. Botez, Al. Colorian, G. Ibrăileanu etc. nu semnalează. Are o punctuație proprie, dar în punctele fierbinți păstrează modelul. Păstrează modelul și în privința cronologiei, respectând, oarecum, recomandările lui Vladimir Streinu – dar aici aduce argumente pentru cele câteva abateri. În general se poate spune că D. Murărașu validează ediția Perpessicius, în contextul iconoclast al anilor 50-60 când s-a intenționat scoaterea ei din circuit, înlocuirea cu altceva. Lasă pentru viitorime doar speranțe – și acestea, ascunse, pentru că nici un editor de după Perpessicius nu se ridică pe față împotriva lui Perpessicius (pieziș, da: sunt chiar cazuri când se combină principii și viziuni opuse – doar pentru originalitate). Complicatul șantier al lui Murărașu are nevoie, însă, de explicații – pe care nu le putem culege din reeditarea lui Eugen Simion, fie pentru că nu dorește să ni le dea, fie pentru că nu le consideră importante – fie, mai sigur, pentru că nu cunoaște faptele. Dânsul pare a fi reeditat, mai degrabă, o umbră, o amintire a lui D. Murărașu trecând printre tinerii studioși de la Biblioteca Academiei cărora imensa sală a manuscriselor li se părea strâmtă, prea mică, pentru că-i strângea, probabil, partea despre care nu trebuia să vorbească din literatura română…

Dar iarăși mi s-an tocit condeiul – și trebuie să-l mai ascut.

N.Georgescu

3. C-așa-i românul
   

Acolo, însă, unde se vede clar că editorul, sau cei care i-au pus sub semnătură ediția¹³, n-a(u) consultat cu atenția minimă cartea pe care o editează, este în privința sumarului. D. Murărașu pune, la „Cuprins”, pentru fiecare poezie identificată ca titlu, pagina unde se află și, în paranteză, pagina unde o comentează. După această înșiruire, însă, „Cuprinsul” mai are o secțiune: „Comentarii eminesciene”, doar cu pagina unde se află fiecare comentariu. De pildă: „Mii de stele… dulce seară…288”, înseamnă că această poezie ar trebui să se afle la pagina indicată. Acolo, însă, dai peste comentariile la „Făt Frumos din tei” – și rămâi descumpănit: greșeală în cuprins la Murărașu? În Indicele alfabetic al poeziilor, pentru „Mii de stele… dulce seară” ești trimis tot acolo. Greșeală și în Indice?!

Abia parcurgând comentariile te dumirești, citind: „Manuscrisul 2262,f. 187-191 ne-a păstrat versificarea unei aventuri silvestre, în care eroina este o domniță din fantezie, fiica lui Dragoș (Vezi și ed. Perpessicius, VI, 127, cu unele deosebiri de lectură)”. Urmează textul poeziei, pe care Perpessicius o clasificase la literatură populară, și n-o punea în legătură cu Făt Frumos din tei, lucru pentru care îl cam admonestează Murărașu în comentarii. Este un titlu inexistent în ediția Simion, pentru că este scos și din Cuprins, unde Comentariile eminesciene lipsesc, și din Indicele de poezii. Bravul editor de azi, văzând că e ceva încurcat, că se dublează unele trimiteri, scoate aceste Comentarii ca să-l… salveze pe Murărașu.

Editorial, este un lucru foarte grav, pentru că D. Murărașu presară comentariile sale cu multe fragmente închegate, variante, poezii fără titlu (cărora le dă ca titlu primul vers) – pe care le găsim identificate ca atare în alte ediții dar el nu le scoate în față, nu le pune în corpul poetic propriu zis. Este vorba de poezii precum: Cântecul lăutarului, Sala-i mare strălucită, Iubito, dulce înger, Christ etc. (am dat doar câteva din vol. I), în total 12 titluri pentru vol. I, 18 pentru vol. al II-lea și 37 pentru volumul al III-lea. E și mai grav că, făcând un sondaj, observ că Terține se află și la Eugen Simion, dar numai în Indicele de poezii. La fel, Cântecul lăutarului. A operat, așadar, o selecție? I-au scăpat acestea câteva? A observat cineva dintre cei care au lucrat la această carte că trimiterile acelea duble aveau sens? Din 67 de titluri, câte se vor fi păstrat ca trimiteri? Este cazul să verificăm?

Cu riscul ca aceste notații să pară un referat de serviciu, iată situația numai pentru primele două volume din ediția Murărașu. O călărire în zori (variantă) este în indicele lui Eugen Simion fără indicarea paginii, așa: O călărire în zori: (cele două puncte atârnă în gol), Din străinătate (variantă) nu este, Cântecul lăutarului este, Catrene sunt, Sala-i mare, strălucită nu, Iubito, dulce înger, nu Fragment /la Steaua vieții/ nu, Când sufletu-mi noaptea nu, Christ are trimitere corectă: vezi Dumnezeu și om, Care-o fi în lume (variantă) nu, Milly da, Aducând cântări mulțime da.

La vol. II : Mii de stele…dulce sară nu este, Luna iese dintre codri nu, Hai în codru la izvorul nu, Terține da, O dată te-am văzut (confundă cu O dată te văzusem),Confesiune da, Bolnav în al meu suflet da, Luna trece lin prin ceață nu, Stam la fereastra susă (trimite la Lectura, corect), Oricare altul nu, Sauve qui peut da, Le Baron de Trois Étoiles da, Patria vieții e numai prezentul nu (un splendid concentrat eminescian la Cu mâne zilele-ți adaogi), În lumina albăstrie nu, Ce s-alegea de doi nebuni, iubito da, În fereastra dinspre mare da, Astăzi sunt setos de forme nu, Eu te iubesc, a mea Irenă nu.

Repet: D. Murărașu consideră că acestea sunt titluri care trebuie reținute ca atare, dar nu le scoate în vedetă, le pune doar în comentarii; în edițiile de după el, multe au devenit titluri definitiv incluse între poeziile eminesciene. D. Murărașu mai are, încă, în comentariile sale, și alte fragmente de poezii eminesciene, unele care se pot susține ca poeme închegate – dar nu le „creditează” în acest indice de rezervă al său. De pildă, din șantierul la Despărțire, „Și ce să voi eu de la tine” (9 strofe),etc. Editologia eminesciană după Murărașu și Perpessicius merge preluând asemenea fragmente, de la note și comentarii, și făcându-le loc între cele aproape 500 de titluri ale poeziilor închegate. Chiar Eugen Simion comentează poemul Napoleon, individualizat de Murărașu dintre variantele la Odă (În metrul antic)și separat de aceasta: alte ediții nu au „curajul” să-l publice de sine stătător. După ce Petru Creția a scos „Constelația Luceafărului” din șantierul la „Luceafărul”, fragmentele individualizate de el circulă, sunt citate și reeditate. Este chestie de testare a gustului public, de obișnuire cu noutatea: editorii fac acest lucru treptat. De bună seamă, după excelentul comentariu al lui Eugen Simion la acest poem (Napoleon), și el va intra în circuitul public. Așadar: se folosește de metoda pedagogică a editorului pe care-l reeditează – dar îi ascunde intențiile în alte atâtea și atâtea cazuri; nu intră în acest drum al edițiilor succesive, ascunde în loc să dezvăluie. E limpede că cineva a încurcat indicii lui Murărașu, apoi a încercat (tot el, sau poate altcineva) să-l folosească – și a ieșit acest joc de-a nu și da ce te pune pe gânduri… Pare treabă de calculator, ajutat de mână stângace – totul, pus în fața celui care semnează și care nu este orientat în ediție. Păcat – dar, cu vorba non-opinentului meu, așa-i românul: are mereu încredere în bătrâni…Completată: dai un deget – semnează cu mâna toată.

4. Ștefane Măria-Ta, asta e Moldova ta

Să spunem, totuși, că ediția din 1995, pe care o postfața Eugen Simion, are, în această privință, lucrurile puse la locul lor, numai aceasta, din 2017, le încurcă.

În Anexă, D. Murărașu pune o traducere din Carmen Sylva, „Vremea și iubirea”, făcută de Eminescu împreună cu Titu Maiorescu (de aceea o separă de opera pură a poetului). Ediția Eugen Simion trece bucata la Traduceri și prelucrări, deci o atribuie plenar poetului – dar, să râzi nu alta, la comentarii o reia (același text cu literă mai mică) și-i atașează nota lui Murărașu în care acesta presupune că Eminescu a tradus doar versurile iar Maiorescu proza. Ediția din 1995, postfațată de Eugen Simion, avea și o Anexă B, în care se tipărea poezia Doină, cu o Notă a redacției: „Deoarece din ediția D. Murărașu, pe care o reproducem, nu a fost inclusă poezia Doina, re4dăm textul acestei creații eminesciene, ca și variantele din Notă, după ediția Perpessicius.” Actuala ediție Eugen Simion inovează, adică scapă de anexe (cum a scăpat și de al doilea cuprins al lui Murărașu): pune poemul în corpul volumului – dar la anul 1878-1879, când Eminescu a început laboratorul Doinei. Respectă principiul cronologic așa cum crede că l-a înțeles Murărașu – dar uită să dea textul în cursive, cum stabilise acesta pentru poeziile tipărite în timpul vieții poetului. La comentarii, textul încropit în 1995.

Desigur, în 1970-1972 nu i se permitea nimănui să publice acest poem eminescian, este o restituire necesară, așadar, pentru Eminescu. Dar pentru Murărașu? S-ar fi mulțumit el cu o filă de comentarii încropită după vol. I Perpessicius din 1939? Editorii de azi l-ar fi putut, cred, mulțumi mai bine dacă-i republicau fragmentele cenzurate din, să spunem, Mușatin și codrul – cu atât mai mult cu cât aceste fragmente i s-au cenzurat și lui Perpessicius în 1961. Redau, în încheiere, unul dintre ele, această descriere a Basarabiei pe care i-o face Eminescu lui Ștefan cel mare:

„Pe culmea cea înălțată/El ajunge deodată/Și făcându-și ochii roată/El privește lumea toată;/Vede cerul sfântului/Și fața pământului:
Că departe se-ntind șesuri,/Ce cu ochii nu le măsuri,/Unde soarele cel sfânt/Parcă iese din pământ;/Colo-n zarea depărtată/Nistrul mare i s-arată/Dinspre țările tătare/Și departe curge-n mare/La Liman ca și o salbă/Se-nșira Cetatea Albă./Iar pe fața mării line/Trec corăbiile pline,/Trec departe de pământ,/Pânzele umflate-n vânt./Iar privind spre miazăzi/Dunărea el o zări/Într-un arc spre mare-ntoarsă/Și pe șapte guri se varsă./De la Nistru pân-la ea/Țară mândră se-ntindea/Vede șesuri fumegând,/Dealuri mândre înverzind,/Vede codri cum coboară,
Deal cu deal, scară cu scară,/Răsfirându-se pe șes,/Unde râurile ies,/Și pe vârfuri de păduri,/Mânăstiri cu-ntărituri,/Vede târguri, vaduri, sate/Pe câmpie presărate,/Vede mândrele cetăți/Stăpânind pustietăți,/Vede turmele de oi/Cu ciobanii dinapoi,/Cu fluiere și cimpoi,/Iară hergheliile/Petreceau câmpiile/Și s-așterneau vântului/Ca umbra pământului/Și de-a lungul râurilor/S-așterneau pustiurilor./Iară șoimul tinerel/Pe deasupra-i zboară el/Și din gură-i cuvânta:/Să trăiești, Măria-Ta!/Câtă lume câtă zare/De la Nistru pân-la mare:/Fă-ți odată ochii roată/C-aceasta-i Moldova toată.”

Fragmentul se găsește doar la Chendi, A.C. Cuza și Murărașu, fiind cenzurat după 1944 (la Perpessicius sunt puncte de suspensie), needitat după 1989 – deși pe Google apare – dar, atenție, în cărțile de literatură pentru copii. Eugen Simion îl editează pe Eminescu pentru oameni mari…

N. Georgescu (Argeș, Oct. 2017)

Mihai-Eminescu.Ro

Vedeti si:

Sunt doi ani şi mai bine de când foaia „Indépendance Roumaine” a publicat pentru prima oară mult discutatul Avantprojet al Austriei, acel reglement care se elaborase pentru supravegherea navigaţiunii pe Dunăre între Galaţi şi Porţile de Fier. Trei delegaţi ai Comisiunii Europene, întemeindu-se pe art. 55 al Tractatului de la Berlin, prezintară la 12 mai 1880 proiectul stabilit pe baza unui elaborat preliminar al delegatului Germaniei.

În acel proiect se zicea la art. 3: „Executarea reglementului e pusă sub autoritatea unei Comisiuni, numită «Comisiunea Mixtă a Dunării», care rezidă în Rusciuc şi în care vor fi reprezintate Austro-Ungaria, Bulgaria, România şi Serbia, prin câte un delegat”; iar la art. 4: „Prezidiul [î]l va avea delegatul Austro-Ungariei. Hotărârile Comisiunii se vor lua cu majoritate de voturi: în caz de paritate, votul prezidentului decide.”

Se ştie la câtă discuţiune au dat loc acest proiect, prefăcut în urmă în propunerea Barrčre, cum, în decursul tratărilor asupra lui, s-au schimbat miniştri de esterne şi reprezentanţi din străinătate, cum a dat ocazia la acele pasaje vitejeşti din discursul tronului cari mai la urmă au fost plătite c-o atât de amară umilire; c-un cuvânt asupra acestor două articole s-au vărsat multă mânie şi multă cerneală, s-au destituit un ministru plenipotenţiar, un caz fără precedent în analele noastre, s-a dat întregei afaceri aparenţele şi aerul unei mari acţiuni de stat… cu ce rezultat însă şi cu ce prespective, iată întrebarea?

Ne-ar place a crede că rezultatul va fi mai bun decât acele cu cari guvernul ne-au obicinuit în cestiunile exterioare. Deocamdată însă înregistrăm ştirea ce ne-o aduce presa străină că Anglia ar fi adresat puterilor o invitare pentru întrunirea unei conferinţe internaţionale la Londra, referindu-se la art. 54 şi 55 ai Tractatului de la Berlin.

Aceşti articoli, privitori la Dunăre, se rostesc în următorul chip:

Art. 54. Un an înainte de espirarea termenului hotărât pentru durata Comisiunii Europene a Dunării puterile se vor înţelege asupra prelungirii mandatului ei, precum şi asupra modificaţiunilor ce vor crede necesare a SE introduce.

Art. 55. Regulamente pentru navigaţiune, poliţia fluvială şi supravegherea de la Poarta de Fier până la Galaţi se vor elabora de cătră Comisiunea Europeană, asistată de delegaţi ai statelor ţărmurene, şi se VOR pune în concordanţă cu cele ce s-au stipulat şi se vor stipula de acuma-nainte pentru parcursul din jos de Galaţi.

La conferenţa aceasta puterile vor fi reprezentate, după cum se afirmă, de cătră ambasadorii lor respectivi din Londra, pe lângă cari se va mai delega câte un al doilea plenipotenţiar. Poate că Conferenţa îşi va începe activitatea ei chiar în decemvrie curent şi se presupune că în patrusprezece zile lucrările ei vor fi terminate. De pe acum deja se afirmă că nu mai există nici o divergenţă esenţială de păreri între puterile mari, nici în privirea prelungirii mandatului Comisiunii Dunărene, nici în privirea reglementului de navigaţie şi supravegheare, pe cari ea l-a elaborat în sesiunile închise. Desigur că sub acest reglement nu se poate înţelege decât Anteproiectul, fie în forma lui primitivă, fie cu modificaţiunile propunerii Barrčre. Aceleaşi sorginţi cari ne dau amănuntele de mai sus asupra viitoarei conferenţe cred a putea afirma că acordul general dintre puteri va sili şi pe România să desiste de la opunerea ei de pân’ acum în contra stipulaţiunilor acelora ale reglementului menţionat cari au format obiectul protestărilor ei.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Căderea Imperiului bulgar prin împăratul Basilios, ucigătorul de bulgari, la 1018 e una din întâmplările cele mai însemnate şi mai determinante din suta a unsprezecea, ba din întreg evul mediu. Imperiul roman al Răsăritului (numit cel romaeic ) se restabili din nou şi ajungea de la Marea Adriatică până la Marea Neagră, de la Dunăre până la vârful de sud al Peloponesului. Înlăuntru se înfrânsese domnia străină, visul unui imperiu bulgaro – roman se evaporase, sâmburul poporului bulgar căzuse pe câmpiile de luptă, oasele uriaşe ale bulgarilor se ‘nnălbeau pe câmpul de bătălie de la Spercheios, pustiite erau şesurile de la Niş, Sophia şi de lângă Ovcepolye; tăriile din munţi, ce păreau a nu se putea lua, palatele împărăteşti de la Târnovo şi Kastoria trecuseră în mânele romaeilor; discordia şi trădarea membrilor Casei şişmanizilor grăbiseră căderea împărăţiei, iar căderea aceasta căta să înlesnească, ba să împlinească definitiv contopirea bulgarilor cu slavii şi slavizarea celor dentăi. Dar pe cât de greu a fost pentru romaei de-a aduce căderea acelei împărăţii, care le fusese atât de fatală adeseori, tot atât de greu era de-a umplea golul pe care-l produsese căderea dinastiei indigene şi pieirea politică a poporului. Deja, în interesul lor propriu, bulgarii fuseseră păzitori ai Dunării; cele mai scumpe amintiri istorice ale lor erau relative la respingerea ruşilor lui Svjatoslav, a cărui incursiune, la a. 969, adusese cu sine căderea Imperiului bulgar de la Preslav şi incorporarea lui cu Imperiul romaeic sub Ioan Zimisches, la 971. Abia atunci, după căderea Imperiului de la răsărit, urmă cearta pentru moştenirea, între cei patru fii ai lui Şişman, carele, la 963, se lepădase de Imperiul de căpetenie şi de ţariul acestuia, Petru, şi întemeiase Imperiul de la Prespa (Ochrida, Kastaria ). Dezbinarea între cele două imperii, la care poate c-o fi luat parte precumpănirea populaţiunii slave de pe lângă Ochrida, au înlesnit victoria romaeilor. Lupta de esterminare de sub Basilios, care-a ţinut patruzeci de ani, stricase cumplit nu numai celor învinşi, ci şi învingătorul suferi pierderi nemăsurate. Când Bulgaria era cucerită deja, pieri o oaste grecească, la 1040, în lupta cu Ştefan Vojslav, Domn în Zeta şi Travunia; alte pierderi le aduse ridicarea bulgară de sub Petru Deljan, pretins fiu al ţarului Gavril, până ce şi acesta pieri prin alt şişmanid, Alusian, fiul ţarului Vladislav. Dar după acestea chiar se mai nimici o mare oaste romeică în strâmtorile de lângă lacul Scutari. Aceste stări înfricoşate grăbiră invazia polovţilor (pecenegilor ) în Tracia veche şi în Macedonia. Ceea ce cruţase războiul bulgar pieri acum (1048-1051) şi când pecenegii, după ce sfărmaseră de trei ori despărţămintele de armată romaeică, trecură îndărăt peste Dunăre, veniră apoi, de la 1065 începând, crunţii cumani, se uniră cu pecenegi şi prădară, uciseră şi părăduiră ţările dunărene până adânc în suta a douăsprezecea. Când la 1122 a succes a-i bate bine pe pecenegi, vin cumanii în locul lor; ţară şi locuitori cad în starea unei nemărginite barbarii; Tracia aparţine unor păstori, unor nomazi români.

Se născuse o anarhie generală. Basilios lăsă să subziste cele treizeci de episcopii bulgare şi instalase în Ochrida un arhiepiscop grecesc, atârnător de patriarhul de la Constantinopol; poate spera să poată esercita prin episcopi o influenţă asupra locuitorilor din ţara supusă. Dar domnia militaristă de sub strategi şi apăsarea fiscală a romaeilor, înstrăinând provinciile de Imperiu, îngreuiau stăpânirea recâştigată; clerul grecesc nu se putea împrieteni cu poporul bulgar, cu aceşti barbari „murdari şi puturoşi „. Theophylaktos, arhiepiscop din Ochrida, scria că acest popor „nu e bogat decât în răutate, că e decăzut la estremitate, că se îmbracă în piei puturoase şi face cu neputinţă petrecerea grecilor acolo”. Apoi se mai întâmplă că „sârbii cari se numesc şi croaţi „ făcură uz în folosul lor de catastrofa bulgarilor, cercară a-şi supune împărăţia de la Ochrida, arseră bisericile, pustiiră totul cu foc şi sabie, încât la 1073 arhiepiscopul scria că nici un diacon, nici un preot nu mai e în vestita odinioară biserică a bulgarilor. Această disoluţiune se manifestă, în toate privirile. Theophylakt menţionează pe-un apostat 1 care neliniştea Mokoi, o parte a Ochridei. Un bogomil trebuie să fi fost, fără îndoială. Nu mai puţin Dobromir

, care adună la 1078 în Mesembria o gloată puternică de oaste. Un altul se mănţinu la Beljatowo, se căsători cu fiica unui principe cuman şi părăduia după plac în Tracia. Nu e neverisimil că agresiunea armată a bogomililor au înlesnit alipirea croaţilor la Roma, precum pe de – altă parte papa Grigorie VII, acordând coroană regală lui Zwonimir, s-a îndemat la o cerere analogă şi principele sârbesc Mihail, un fiu al acelui Ştefan Vojslav care s-a mănţinut în contra romaeilor şi care, la 1053, au obţinut titlul de protospatharios. Mihail apare în adevăr în scrisoarea papei ca rege slav, rex Slavorum, dar e recunoscut, mai mult ca rege de fapt decât legitim. El avea neînţelegeri cu arhiepiscopul din Spalato, în contra căruia favoriza pe episcopul din Raguza. Acest din urmă, avea fără îndoială să primească palliul, pe care Mihail [î]l solicita pentru un arhiepiscop, iar el însuşi pretindea pentru sine în dar un steag ca acela ce i se dăduse din partea papei noului rege al Croaţiei. Dar lucrurile începură curând să se clatine, căci Robert Guiscard, duce vasal al papei, incurse în Imperiul romaeic, regatul Croaţiei se uni cu Coroana Ungariei, sub Manoil Comnenul (1143-1181), stăpânirea romaeică se răspândi învingătoare pân- la Adriatica, Ungaria pare a se fi anexat pentru un timp oarecare la Împărăţia romaeică, ba chiar regele de „Tschechis „ 2, Vladislav din Boemia, deveni vasal al împăratului romaeic, carele credea a putea realiza unirea celor două împărăţii, a celui german cu cel romaeic, folosindu-se de cearta papei Alexandru cu Frideric I.

Aci apare deodată în fruntea unor evenimente nouă o naţionalitate care pân-atunci pare a nu fi avut o altă menire decât aceea de-a fi călcată de-a călare de slavi, bulgari, romei, pecenegi, cumani.

Lumea slavilor de sud nu-şi mai avea pe atunci centrul lângă Dunăre, ci la Ochrida şi în Diocleea sârbească, pentru care s-a întemeiat arhiepiscopia din Antivari, care deveni chiar Scaunul primatului sârbesc. Episcopii latine, cari dispărură mai în urmă 3, corespundeau cu populaţiunea latină (romană) a ţărmului. Înlăuntrul ţării însă urmaşii provincialilor romani se prezintă sub formă de vlahi, aşezaţi în mijlocul bulgarilor, încât oraşele Ochrida, Prespal, Perlepe, Belgrad în Macedonia superioară, se prezintă ca oraşe vlaho-bulgare 4. Încă în suta a paisprezecea locuiau în Cataro, Antivari, Dulcigno, Svac, Scutari, Drivasto latini, în suta a douăsprezecea locuitorii dinlăuntrul Dalmaţiei vorbeau în adevăr slavoneşte după Guilelm de Tyrus (1188), însă nu locuitorii din oraşele de pe ţărmuri. Existau vlahi înainte de toate în Thessalia, care se numea Marea Vlahie, µe???? ß?a??a 5 o Mică Vlahie era de cealaltă lature a Pindului, o Vlahie Neagră în Moldova 6; apoi erau vlahi în Rodope, în Dobrogea, lângă Anchialis şi Bizye 7. Ansbert, autorul plin [de] cunoştinţe a istoriei cruciatei împăratului Frederic I, cunoaşte în apropiere de Thessalonika o ţară roditoare pe care-o numeşte Flachiam 8. Mai mult. El, care numeşte pe marele Nemanja Mare Duce al Serbiei şi Rasiciei (Crassiae ), el, care destinge foarte bine bulgari, serbi şi vlahi, numeşte de-a dreptul Blachi pe întemeietorii Imperiului al doilea bulgar, care apare sub numele domniei Asanizilor; Petru, care se cheamă şi Kalopetru, e domn al vlahilor (dominus Blachorum ). Puterea lor, care se ‘ntemeia pe unirea vlahilor cu cumanii, era la 1190 atât de mare încât putură face împăratului Frederic I propunerile cele mai mari în lupta în contra romaeilor; o oaste sârbească avea să se unească cu el şi să ajute a cuceri Constantinopolul, iar Petru, care-şi aşezase deja pe frunte cercul de aur, după ce câştigase pentru el pe bulgari, avea să devie

1 a servo et apostata. Ep. LXIV. Traducerea latină a scrisorilor lui Theophylakt la Baronius după un Codex vaticanic nu coincide însă cu totul cu scrisorile publicate în ediţie separată.

2 Cum scrie Kynamos.

3 Episcopatus Swarinensis, Polatinensis, Arvastinensis, Svacinensis, Dulcinensis, Sarcanensis, Theiner, Vet.- monum. I şi XIV.

4 Hopf., Griechenland, p. 333.

5 Hopf., p. 328-335.

6 l.c., pag. 61.

7 Jirecek, p. 218. Serbii numeau despotatul Epirului Ţara Vlachioţilor. Rosler, Locuinţele românilor în evul mediu, p. 105 et sq.

8 Nicetas zice în mod espres că vlahii trecură peste Istru şi se aliară cu învecinaţi Skyţi…

prin împăratul german (allemanic ) stăpânitor al Constantinopolului. Rosler, în Romanische Studien, are pe deplin cuvânt când atribuie o enormă consecuenţă hotărârii pe care – ar fi luat-o împăratul, căci poporul românesc, care umplea pe atuncea partea dinlăuntru a tuturor provinciilor Traciei, Macedoniei, Thesaliei, Moesiei, întrecea ca număr şi putere fizică pe poporul grecesc… Dar, trebuia s’ adaoge, el nu era organizat, [î]i lipseau înainte de toate centrele orăşeneşti, nu era unit nici politiceşte, nici bisericeşte, nici teritorial, era pretutindenea şi nicăiri şi câştiga un sâmbure consistent totuşi numai prin bulgarii trăitori în oraşe.

Cumcă însă mişcarea care, de la 1186 începând, a dus la ridicarea unui mare Imperiu vlahic a pornit de la vlahi, iar nu de la bulgari, se ‘nţelege şi cumcă acest Imperiu se numeşte în mod impropriu bulgar, n-o spune numai Ansbertus, căruia, cu tot spiritul său foarte exact de observaţie, i s-ar putea atribui, străin fiind, o concepţie eronată a raporturilor naţionale. Într-un mod tot atât de hotărât concordă cu el unul din cei mai buni martori ai zilelor acelora, Choniatul Niketas 1, precum şi autorul german al cruciatelor împăratului Frederic. El arată că fraţii vlahi au fost aciia cari-au răsculat întregul popor al vlahilor, de cari se ţineau şi ei 2, şi-i înseamnă pe Asanizi ca vlahi, nu ca bulgari.

E înainte de toate necesar de-a privi mai de aproape darea de seamă a Choniatului, de vreme ce-a fost contimporan cu răscoala vlahilor şi de vreme ce, ca cunoscător eminent al evenimentelor din timpul său 3, merită o deosebită recunoaştere.

El cunoaşte aşezările lor, zice că sunt mysii, moesianii de odinioară, numeşte pururea vlahi 4 pe fraţii Petru şi Asan, aminteşte cauzele răscoalei lor, destinge pe bulgari de vlahi, pe cari fraţii voiesc să-i mişte la o răscoală comună, şi anume cu intenţia de-a nimici pe romaei 5, încoronarea lui Petru de cătră sine însuşi în oraşul Pristhlava, războiul întâi cu vlahii şi cum într-acesta Petru şi Asan fură goniţi cu ai lor peste Istru şi cum se amestecară acum cu skyţii (cumanii) învecinaţi 6, încât în răscoala aceasta se iveşte şi un al treilea component etnic constitutiv: blachii, bulgarii, cumanii. Blachii se supuseră în aparenţă împăratului Isaak Angelos, care neglijă de-a sfărâma cu totul răscoala şi le dete printr – asta blachilor putinţa de-a se reculege şi de-a izbucni din nou. Cum se întâmplă aceasta, Asan se ‘ntoarse acum cu puternic sprijin din partea cumanilor şi acum ţinta sa era de-a face din blachi si bulgari un singur imperiu 7, precum fusese şi mai înainte. Acesta a fost aşadar stadiul al doilea al ridicării. În lupta proximă Petru şi Asan răpiră flamura imperială şi hainele împăratului şi se împodobiră cu ele 8. Apoi urmă un nou război cu blachii 9, lupta împăratului cu blachii şi cumanii la Berrhoea, prinderea soţiei [lui] Asan şi predarea fratelui său Ioan ca ostatec; războiul fu rău purtat. Când campoducele Constantinos Aspietes [î]i observă împăratului Isaak că oastea nu se poate lupta tot într-un timp şi în contra vlahilor şi în contra foamei, împăratul puse să-i scoată ochii. Blachii, ce făcuse tăriile lor inaccesibile, pustiau împreună cu cumanii provinciile romane, împăratul pierdu, la 1190, oastea şi podoaba capului său (??s??)10. Descrierea pe care Niketas o face despre purtarea împăratului Isaak Angelos confirmă pe deplin ceea ce tot el relatează, cumcă fraţii vlahi nu doreau nimic mai mult decât păstrarea acestui împărat 11, a cărui incapacitate garanta vlahilor şi amicilor lor skythici victoria armelor. Cetele lor nu se puteau oare înarma cu armele pe cari romaeii fugari le pierdeau în strâmtorile munţilor şi pe cari le luau de la romaei oamenii lor ce se căţărau ca şi caprele 13. Ei, vlahii şi cumanii, sunt aciia cari luptă mereu cu oştirile lui Isaak Angelos 13. Vlahii sunt acei cari înving 14. Ei prefac Tracia într-o pustietate, ei dărâmă oraşele, ucid pe locuitori sau îi vând în robie în mari depărtări; ogor, pădure şi vie, orice semănătură şi sădire piere şi singurul rod al ridicării noului Imperiu din Trnwo este nimicirea culturii romaeice şi a rasei romaeice, ori pe unde numai o pot stârpi vlahii şi skyţii, cumanii. Tracia trebuia să devie o vizuină pentru animale sălbatece 15. Un indiciu nu puţin semnificativ în privirea vlahilor, cari acum jucau rolul cel mare şi n-aveau aşezări numai din a dreapta Dunării, este că la disoluţiunea Imperiului romaeic al lui Angelos şi la întemeierea unui Imperiu latin nu se nasc state nouă greceşti numai în Nicaea, Herakleia, Sinope şi Trapezunt, ci Sguros Leon întemeiază unul în Korinth şi Nauplion 16, Chamaretos Leon în Sparta, Mihail din neamul sebastocratorului Ioan în Nicopoli şi Durazzo (Epidamnos ), marchizul latin Bonifaciu în Thessalonic şi Thessalia inferioară, iar în Thessalia superioară, care acum se cheamă Vlahia Mare, se ridică un alt principe, pe care Niketas nu-l citează cu numele. Dar şi francul Robert de Clary, cari au scris în limba franceză lupta latinilor cu grien, grecii, şi care descrie luarea Constantinopolului la 1204, nici el cunoaşte pe inamicul de moarte al latinilor şi romaeilor, Johannes, altfel decât sub numele de Johans li Blaks 17 şi tot aşa ‘l numeşte pe nepotul şi urmaşul lui, după ce Sf. Dimitrie ucisese pe cel dentăi în octomvrie 1207, în timpul odihnei de noapte. Erau regi ai Vlahiei, rois de Blakie. În acelaşi chip se esprimă Geoffroi de Villeharduin: Johanris li rois de Blakie; dar întrebuinţează şi espresia le roy de Blakie et de Bougrie 18. Traducătorul neofrancez şi-au permis însă libertatea neistorică de-a face din el le bulgare sau roy de Bulgarie, ceea ce apoi a trecut în cărţile noastre de istorie 19. Chiar acolo unde Geoffroy spune espres roi de Blakie traducătorul pune roi de bulgares 20. Geoffroy nu vorbeşte, ca Niketas, de skyţi, ci de cumani şi vlahi.

Locuitorii prinşi ai oraşelor romaeice se târăsc, după porunca regelui Ioan, în Blaqui, în închisoare 1. Încet, încet se aude vorbindu-se (de la 1206 începând) şi despre un ţari al vlahilor şi bulgarilor 2, curând apoi numai despre unul cuman.

Şi Henry de Valenciennes, urmaşul lui Geoffroy de Villeharduin, vorbeşte regulat de blas et comains3, el menţionează că Esclas, vărul domnitorului peste blas et comains, anume Burille, este vasal al împăratului Enric, pentru Blaquie la Grant.

Faptele acestea ar trebui de sine înşile să fie îndeajuns pentru a dovedi că noul Imperiu bulgar al Asanizilor a fost înainte de toate un imperiu vlahic, deci românesc, şi că caracterul lui a fost cu precumpănire acesta.

Ceea ce pare a se opune încă acestei maniere de-a vedea este împrejurarea că fraţii Petru şi Asan au întemeiat Imperiul nou la Târnovo, capitala veche bulgară, afară de asta recunoaşterea Asanizilor de vlahi e în aparenţă contestată de însăşi afirmarea lor directă că s-ar fi coborând din neamul vechilor ţari bulgari, încât imperiul şi Casa domnitoare ar fi veritabil bulgare şi nu vlahe. Această obiecţiune va trebui s-o cercetăm cu amănunţime.

Nimeni nu va tăgădui faptul de [mai] sus şi dacă cei doi fraţi vlahi voia să câştige importantul Tîrnovo şi po-porul bulgar, pentru o împreună ridicare în contra romaeilor, trebuiau să se îndrepte cătră vechiul oraş al ţarilor şi să facă din el punctul de plecare al răscoalei lor, să implice pe poporul bulgar în revoluţia care avea de scop nimicirea romaeilor. Nimic nu pricepeau bulgarii mai lesne decât că, după un ucigător de bulgari romaeic din Constantinopole, să urmeze un ucigător de romaei din Tîrnovo.

Cât s-atinge însă de originea ridicării bulgare, e sigur că ea n-a plecat de la bulgari, ci de la cei doi fraţi vlahi, care, precum se va vedea mai târziu, se numeau ei înşii romani, iar nu romaei sau latini. Cererea pe care Petru şi Asan o adresară împăratului Isaak Angelos şi a cărei impetuozitate i-a atras lui Asan o palmă peste obraz, după porunca sebastocratorului Ioan, palmă ce s-a plătit mai târziu cu atâta sânge romaeic, cererea aceasta era relativă nu la bulgari, ci la intrarea vlahilor în serviciul militar romaeic şi, abia când cererea a fost respinsă în modul cel mai insultător, cei doi fraţi întreprinzători hotărâră a turbura şi pe bulgari, de a se avânta în fruntea lor şi, precum Nemanja între sârbi tindea la rumperea de domnia romaeică, tot astfel să lucreze şi ei în contra clătinătoarei domnii a Casei Angelos.

Daca Petru şi Asan ar fi fost, precum se afirmă din nou, coborâtori din vechii ţari bulgari, ridicarea lor ar fi avut o formă foarte simplă. Ar fi trebuit numai ca în Tîrnovo să se refere la descendenţa lor şi bulgarii, cari făcuseră încercarea de-a scutura jugul romaeic ori de câte ori un descendent veritabil sau mincinos al vechilor ţari împlântase flamura independenţei, s- ar fi adunat cu entuziasm împrejurul lor 4. Dar nu se-ntîmplă nimic din toate acestea. Cei doi vlahi avură mai întâi nevoie de-un soi de profetese şi profeţi, cari spuneau că e în voinţa lui Dumnezeu ca vlahii şi bulgarii să se ridice. Ba de mirare e că însuşi Sf. Dimitrie trebuie să intervie, carele atât în Patras cât şi în Salonichi se dovedise ca cel mai mare adversar al slavilor, căci, precum cehii obicinuiau a ieşi la război în contra germanilor după ce invocase pe Sf. Wenzel, aşa romaeii ieşau în contra slavilor după ce invocase pe Sf. Dimitrie. Acum însă, după pustiirea Salonicului de către normani, sfântul îşi părăsise sanctuarul din oraşul grecesc, pentru a căuta un nou sanctuar în Târnovo, care nu fusese zidit de bulgari, ci de vlahul Petru. dacă însă Kalopetru avea de gând a influenţa şi asupra populaţiunilor greceşti nemulţumite cu domnia familiei Angelos, de-a-i răsturna pe aceştia şi de-a deveni împărat al romaeilor, desigur nu exista un mai bun mijloc decât de-a atrage în joc şi pe Sf. Dimitrie, patronul apărător al grecilor, care, precum Sf. Veit călătorise de la saxoni la boemi, călătorea acum de la Salonic la Târnove. Dar, cu toate acestea, lucrul nu mergea atât de lesne. Bulgarii şi vlahii trebuiau să se razime încă pe cumani, între cari fără nici îndoială locuiau şi vlahi, pe malul stâng al Dunării. Întemeiarea regatului sârbesc sub marele Nemanja pricinuia, după cum se esprima Ansbert, mari neajunsuri romaeilor, cari în mai multe rânduri bătuse pe bulgari. Unirea ţarului vlah al bulgarilor cu cumanii era însă atât de intimă încât Kalopetru putu să ofere împăratului german, în certurile acestuia cu bizantinii, o oaste auxiliară de 40 000 de bulgari şi de cumani, dacă-l va recunoaşte pe el de împărat romaeic. Frideric I respinsese însă oferirile serbilor din Diocleea; el nu intră nici în voia principelui vlahilor şi bulgarilor şi merse neoprit spre Ierusalim. Dar, în loc de a ajunge la Iordan, ajunse numai până lângă Saleph; cadavrul fu înmormântat în Antiohia eliberată. Cu greu împăratul Isaak îşi scapă viaţa, la 1190, în lupta cu bulgarii de lângă Berrhoea; când aceştia cuceriră Niş şi Sophia, ei duseră de acolo la Târnovo relicviile veritabilului patron al bulgarilor; S-tul Ioan din Ryl înlocui curând la bulgari pe romaeizândul sfânt Dimitrie. El nu putu scăpa însă pe Ioan Asan I nici de trădare, nici de ucidere. Fratele mai mic fu ucis la 1196, cel mai mare, Kalopetru, la 1197, amândoi de către bulgari. Al treilea frate fu ucis de-un cuman, la 1207 5. După legendă căzu însă de mâna Sf. Dimitrie din Salonic, neocrotit de Ioan din Ryl, patronul bulgarilor.

E important a afla cum indicau membrii nouăi Case vlahe de ţari originea lor. Această cestiune pare dezlegată de-o scrisoare a papei Inocenţiu III către legatul său, ca răspuns la plângerile regelui Ungariei de la 1204, în care scrisoare papa spune espres că Petru şi Johannicius, cari se coboară din sângele foştilor regi, nu tind a ocupa, ci numai a recupera ţara părinţilor lor 6.

Cu aceasta pare a se potrivi un pasaj din scrisoarea lui Johannicius (Kalojohannes), împăratul (imperator Bulgarorum et Blachorum), în care se zice: „Dumnezeu privi la umilirea noastră şi ne aduse aminte de sângele şi de patria de la care descindem”7. Pe lângă această scrisoare, care, privită mai de aproape, se esprimă cu mare precauţiune şi care cerea papei o coroană (1202) precum o avea Petru şi Samoil, cari însă nu sunt numiţi strămoşi (progenitores), mai există ca pendent o scrisoare a lui Basilius, arhiepiscop din Zagora, cătră acelaşi papă, în care, ca motiv că demn este de-o coroană imperială, se citează întâi înclinarea lui Kalojoannes, precum ş-a întregului Imperiu, pentru biserica romană, apoi descendenţa acestuia din sânge roman (1202). 8 Într-o scrisoare anterioară, pe care Kalojoannes o adresase papei Innocenţiu şi din care acesta citează un pasaj, domnitorul bulgarilor şi vlahilor (Bulgarorum et Wlachorum) zice de-a dreptul că strămoşii săi descindeau din Roma 9 (1199?), că prin urmare nu erau bulgari.

Altfel cancelaria romană este aceea care numeşte pe foştii ţari, veritabili bulgari, progenitores al Iui Ioanniţiu, în loc de praedecessores, încât din asta se naşte eroarea că vlahul, românul, care se laudă a fi de origine curat romană, n-a avut pe bulgari ca predecesori, ci ca strămoşi! Innocenţiu menţionează rugămintea lui Kalojoannes pentr-o coroană romană, precum li se dăduse lui Petru Samoil şi altor predecesori ai lui Kalojoannes şi orânduieşte ca legatul destinat pentru

1 p. 93, 94. Aci, în sfârşit, traducerea franceză zice Valachie.

2 p. 102.

3 Michaud I, p. 121, Traducerea franceză iar zice: les bulgares et les comains.

4 Niketas p. 385.

5 Acropolita, p. 236.

6 duo fratres – de priorum regum prosapia descendentes terram patrum suorum non tam occupare quam recuperare ceperunt. Theiner, Vet. mon. Slav. merid. I, p. 36.

7 reduxit nos ad memoriam sanguinis et patrie nostre a qua descendimus. Theiner, l.c. p. 15.

8 tamquam heredes descendentes a sanguine Romano. Theiner, l.c. pag. 27.

9 quod de nobili Urbis Romae prosapia progenitores tui originem traxerint. L.c. p. 11.

Bulgaria să facă cercetări îngrijite în privirea coroanei acordată de biserica romană acestor predecesori 1. Johannicius să poarte deocamdată de grijă ca statutele aduse de legat să fie primite de întreaga biserică a bulgarilor şi vlahilor şi să fie observate. O espresie egală pentru duplul imperiu o ‘ntrebuinţează Innocenţiu în scrisoarea cătră arhiepiscopul din Zagora (27 noiemvrie 1202 2 ).

Kalojoannes însă se numi după aceasta imperator Bulgarorum şi-l asigura pe papa că grecii [î]i făcuseră prin patriarh propuneri de a-l încorona de împărat şi de a-i da şi un patriarh, căci, fără un asemenea, împărăţie nu poate sta 3. Dar el voieşte să fie serv al S-tului Petru şi al Santităţii Sale. După asta Innocenţiu, care încă la 10 septemvrie 1203 [î]l numea pe Kalojoannes „Domn al bulgarilor”, se decise la 25 fevruarie 1204 să-l recunoască de rege al bulgarilor ai blachilor 4, să-i trimiţă coroană şi sceptru, să puie să-l încoroneze rege, să ridice pe arhiepiscopul din Trnwo la rangul de primat (nu patriarh) al Regatului bulgarilor şi vlahilor, să-i dea acestuia dreptul de-a încorona pe regii vlahilor şi bulgarilor, de-a sfinţi în orice biserică a Bulgariei şi Vlahiei chrisma, după care urmă declararea decisivă a împăratului întregei Bulgarii şi Vlahii. 5

În scrisoarea prin care Kalojohannes predă, în calitate de imperator al întregei Bulgarii şi Vlahii, imperiul său Scaunului papal vorbeşte de repetate ori de foştii împăraţi ai Bulgariei, Simeon, Petru şi Samoil 6. Este aşadar semnificativ că, chiar acolo unde era în interesul lui de a-i numi strămoşii săi, el întrebuinţează numai termenul praedecessores, numindu-i cu toate astea împăraţi, precum se numeşte el însuşi, şi pe lângă cari vorbeşte de un Imperiu al Bulgariei şi Vlahiei. Abia atunci când ceru direct de la papa Innocenţiu ca noul arhiepiscop de Trnowo şi primat al întregei Bulgarii şi Vlahii să fie ridicat patriarh, să se erige un patriarhat permanent în imperiul său, el însuşi să fie încoronat 7, vorbeşte de împăraţii Simeon, Petru şi Samoil nu numai ca de nişte precedesori, ci ca de strămoşi. Innocenţiu se fereşte a-l recunoaşte de împărat; dar vorbeşte despre el cu termenii „rex bulgarorum et Vlachorum qui imperat „ 8; menţionează că bulgarii şi vlahii coboară din sânge roman 9, ceea ce în orice caz nu se putea zice decât pentru cei din urmă. Abia acum, la 15 septemvrie 1204, papa, în scrisoarea cătră regele Ungariei, numeşte pe fraţii Petru şi Johannicius coborâtori din vechiul neam al regilor (bulgari) 10, ceea ce ca fapt istoric nu are mai multă valoare decât menţiunea de mai sus că bulgarii şi vlahii ar fi de origine romană.

Kalojohannes însă obţinuse ceea ce voise. Voise să fie împărat, ca ţarii de mai înainte; o putea face numai dacă se răzima pe aceştia şi astfel predecesorii deveniră străbuni; papa consimţi la acestea, pentru a dovedi regelui Ungariei că noua ridicare nu era în sine o inovaţiune, că nu se făcea pe seama sau în paguba Ungariei, ci că fraţii victorioşi cereau numai îndărăt ceea ce era al lor. Numai în una papa nu intră în voia lui Kalojohannes: niciodată nu-l numi direct imperator, nici pe primat patriarh; şi când acum Balduin, conte de Flandray, deveni împărat (latin) la Constantinopol, nici încoronarea, nici trimiterea de sceptru, coroană şi flamură (vexillum ) nu mai erau de ajuns; imediat după victoria latinilor se arată la noul rege o supărare, care se manifestă deja în scrisoarea asupra încoronării îndeplinite. Kalojohannes se numeşte acum rege al întregei Bulgarii şi Vlahii 11, iar domnia sa regnum, ceea ce înseamnă că nu exclude cuvintele ßas??e?? şi ßas??e?a. Arhiepiscopul primat vorbeşte, din contra, de încoronarea împăratului, împlinită la 8 noiemvrie 1204, stil bulgar 13. Împărţeala Imperiului Romaniei a urmat. Balduin de Flandra e acum împăratul peste un imperiu consistând din a patra parte decum fusese şi lupta între el şi împăratul – rege bulgaro – român izbucneşte. În curând contele Enric, fratele lui Balduin, regent al Imperiului (moderator), are a ne vesti despre reaua reuşită a bătăliei de la Adrianopole, de la 15 aprilie 1205, despre prinderea lui Balduin şi închiderea lui în temniţa lui Johannicius, domnul vlahilor 13, care l-au atacat pe acesta c-o mulţime nenumărată de vlahi şi cumani. Innocenţiu III se văzu silit de a interveni pentru pace între bulgaro – vlahi şi latini; dar nu-i succese nici de-a obţine măcar eliberarea lui Balduin, a cărui închisoare deveni poate ceva mai suportabilă – la început fusese ‘ncărcat cu lanţuri până în gât -, dar totuşi în urmă fu aruncat într-o prăpastie, cu mânile şi picioarele tăiate, unde pieri în mod vrednic de plâns. Oraş după oraş de pe teritoriul latino – grec fură acum prădate, populaţia ucisă; noul imperiu fu cel puţin întru atâta, bulgar, întrucât, ca-n zilele lui Krum, tara cea mai frumoasă deveni pustietate: numai animale sălbatece, dar nu romaei şi latini s-o mai poată locui. În sfârşit, trebui să vie însuşi Sf. Dimitrie şi să-l omoare, la vreme de noapte, pe Romaeoktonos; Johannicius se dezbinase cu conducătorul bulgarilor şi acesta preferă, în loc de-a fi ucis, să ucidă el însuşi pe împăratul – rege (1207).

Din cele mai de sus va fi rezultând însă cu siguranţă o serie de fapte:

1)         Imperiu bulgar în adevăratul înţeles al cuvântului a fost numai cel mai vechi şi e despărţit de domnia Asanizilor prin sângeroasa domnie a lui Basilios Bulgaroktonos şi prin dominarea romaeică.

2)         Întemeietorii reînnoitului Imperiu bulgar erau vlahi, şi nu bulgari, de origine români, iar noul Imperiu din anul 1186 era, vlaho – bulgar.

3)         Ridicarea din anul 1186 a pornit de la vlahi, s-a sprijinit mai cu seamă, pe cumani, a atras în curentul ei şi pe bulgari şi astfel al doilea Imperiu bulgaro – vlah se deosebeşte în mod esenţial de cel dentăi; e un imperiu mai cu seamă vlah, care [se] numeşte bulgar pentru că fraţilor vlahi le succesese de-a deveni domni şi ai Bulgariei.

4)         Abia după ce aceasta s-a întâmplat s-a născut silinţa de-a pune pe noul neam de domnitori vlahi în relaţiuni istorice şi de înrudire cu vechiul neam bulgar, ceea ce-a fost cu totul arbitrar şi eronat.

5)         Întregul raport al vlahilor cătră bulgari şi cumani cată deci a se considera altfel decum se considera pân’ acum. Ce deducţiuni sunt însă a se face dintr’ aceasta pentru istoria românilor nu mai este obiectul acestor cercetări.

1 Scrisoare de la 27 noiemvrie 1202: et aliis progenitoribus tuisi in libris tuis regitur concessisse, l.c.p. 16 (p. 21)

– l.c. p. 17.

2 n. XXIX.

3 quia imperium sine Patriarcha non staret.

4 l.c. n. XLI.

5 me dominum et imperatorem totius Bulgariae et Vlachiae, l.c. n. XLIII.

6 n. XLIII.

7 n. XLVI praedecessorum meorum Imperatorum Bulgarorum et Blachorum — Symeonis Petri et Samuelis progenitorum meorum, l.c. pag. 29.

8 Archiepiscopis Belesbuldensi et Prostlavensi, n. XLVII.

9 Bulgarorum et Blachorum populis – descenderunt etiam ex sanguine Romanorum, n, XLVIII.

10 l.c. p. 36.

11 n. LXI.

12 n. LXI.

13 a Johannicio Blachorum domino, n. LXIII.

6) Nu se mai cade desigur de-a vorbi de Imperiul Asanizilor ca de-un imperiu bulgar. S-ar comite numai aceeaşi eroare în care au căzut, după cum am dovedit, traducătorul francez al lui Villeharduin, când a schimbat arbitrar Blaquie în Bulgarie, ştergând astfel tocmai deosebirea caracteristică între Imperiul Asanizilor şi cel bulgar de mai nainte. dacă prin aceasta se şi pierde o bucată din istoria pur slavă, adevărul istoric poate câştiga numai. Imperiul era vlaho – bulgaro – cuman, dinastia vlahia.

(Monografie de C. cav. do Höfler, în „Analele Academiei din Viena”)

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

S-a zis că aceleaşi cauze produc de ordinar aceleaşi efecte. Aceasta explică îndeajuns, credem, noi, pentru ce priveliştea la care asistăm de şase ani nu este decât reproducţiunea fidelă a epocei agitate din 1868, care dezgustase ţara întreagă de regimul reprezentativ.

Camera de atunci, produs al reteveielor electorale şi al celei mai monstruoase ingerinţe administrative ce s-a văzut vrodată în România, rămăsese ca un model unic de servilism şi de platitudine parlamentară. Faimosul strigăt: Sus, băieţi! Jos, copii! a intrat deja în domeniul istoriei şi va înfiera pentru totdauna această nenorocită pagină a vieţei noastre constituţionale.

Nu credeam totuşi ca reînnoirea ei să mai fie posibilă. Lucru ciudat! a fost de ajuns ca D. Brătianu să revie la putere pentru ca aceleaşi scene ruşinoase să se repete cu o preciziune aproape matematică. Desfrâul demagogic din 1868 se răsfaţă astăzi cu o intensitate încă şi mai mare, cu toată condamnaţiunea trecutului, cu tot progresul realizat de atunci. Aceiaşi oameni ignoranţi, maloneşti şi cupizi cari au aruncat asupra trecutului un reflect atât de trist sunt şi astăzi „în fruntea bucatelor „, dacă ne este iertat să ne servim de o expresiune scumpă vocabularului roşu. Toate lepădăturele, toate putregaiurile lui 1848 şi ale lui 1868 au ieşit iarăşi la lumină. Ţara nu mai poate răsufla din cauza Seruriilor, Pătărlăgenilor. Mărgăriteştilor, Grigoreştilor, cari au năpădit-o de toate părţile ca o droaie de câini flămânzi.

Punctele de contact şi de asemănare între cele două epoce sunt în adevăr uimitoare. Camera slugarnică din 1868 îşi vede imaginea reprodusă în Camera „automaţilor „ din 1882. Cuvântul de „automaţi” va rămânea, căci rareori el a fost mai bine aplicat. Scandalul chiverniselei neruşinate pe socoteala statului continuă, fie sub formă de grase pensiuni viagere, fie sub titlu de recompense patriotice atât de gustate odinioară, fie prin mijlocul diurnelor, misiilor în străinătate cari se cifrează la mii de lei, cumulului funcţiunilor practicat pe o scară întinsă, răscumpărărilor de lucrări problematice sau imaginare şi atâtea alte invenţiuni maestre datorite acestor lacomi patrioţi. De altă parte, favoarea şi nepotismul au luat nişte proporţiuni necunoscute până şi în cele mai nefaste timpuri ale Regulamentului. Pretutindeni administraţiunile publice sunt împănate de neamurile puternicilor zilei până la a zecea spiţă. N-a rămas locuşor în buget care să nu fi fost întrebuinţat pentru căpătuiala protegiatului cutărui sau cutărui roşu influent.

Din această cauză funcţionarii publici nu mai sunt astăzi servitorii ţărei care-i plăteşte, ci creaturele supuse ale partidei care i-a numit; şi cetăţeanul care, din păcate, are nenorocirea să nu împărtăşească ideea că d. Brătianu este un mare om de stat sau d. Costinescu un finanţiar fără seamăn se vede expus zilnic la cele mai incalificabile vexaţiuni.

Astfel asistăm cu toţii la o ediţiune revăzută şi augmentată a tuturor turpitudinilor cari au făcut atât de celebră prima trecere la putere a roşiilor. Oriîncotro întoarcem privirile dăm peste aceeaşi falsificare sistematică a instituţiunilor şi aceeaşi batjocură a principielor cari constituiesc patrimoniul sfânt al omenirii. În numele libertăţii, oamenii de la putere au comis şi comit pe toată ziua cele mai cutezătoare abuzuri de putere. Prefecţii şi subprefecţii regimului arestează, bat şi schingiuiesc pe cetăţeni, în dispreţul Constituţiunii şi al legilor. Lumea se plânge; se numesc anchete spre a se dovedi adevărul celor reclamate. dacă procurorul are destulă integritate de caracter spre a nu menaja pe culpabili şi a nu ceda nici unei intimidări rezultatul cercetărilor sale rămâne îngropat în cartoanele ministerelor şi funcţionarul abuziv continuă a desfide opiniunea publică indignată. În numele egalităţii, de care le este gura plină întotdauna, aceşti satisfăcuţi şi-au atribuit toate onorurile, toate sinecurele, toate privilegiele, ca o dovadă strălucită a dezinteresării şi a patriotismului lor. În numele fraternităţii, în fine, ei au mers cu neruşinarea până a vinde oamenii cu toba la mezat!

În mijlocul acestei dezlănţuiri de pofte şi de patime patriotice s-au operat şi câteva schimbări la faţă impuse de evenimente. Deodată cu cărunţeala părului, ermitul de la Florica a fost aclamat de semizeu. Cu ocaziunea acestei deificaţiuni toate dobitoacele apocalipsei au devenit fiinţe inteligente: „asinii „ de odinioară, ca să ne servim de forma neologistă întrebuinţată de d. Maiorescu, s-au îmbrăcat în piele de leu şi Kogălnicenii, Lahovarii, Ioneştii s-au văzut nevoiţi să recunoască şi să proclame atotştiutori şi atotputernici pe dd. Dimancea, Serurie şi Iepurescu.

Să nu ni se zică că exagerăm lucrurile numai pentru plăcerea de a face opoziţiune guvernului. Înainte de a condemna noi pe aceşti oameni, împreună cu întreaga opiniune publică din ţară, ei s-au condemnat singuri între ei, şi-au aruncat unii altora epitetul de „hoţi”, spre marele scandal al tuturor oamenilor de bine, s-au ameninţat cu puşcăria şi chiar din mijlocul atmosferei viţiate ce-i înconjoară s-a ridicat un glas spre a le striga: „E timpul să vă moralizaţi!”

Este adevărat că glasul a răsunat în pustiu, căci el pierduse demult dreptul de a le vorbi pe acest ton. Este însă netăgăduit astăzi că atmosfera politică a ţărei are trebuinţă să fie purificată de miasmele pestilenţiale ce o apasă; „moralitate” este cuvântul ce se află pe buzele tuturor.

Moralitate în alegeri, moralitate în administraţiune, moralitate în justiţie chiar, iată trebuinţele imperoiase ale momentului. În faţa chivernisiţilor şi a îmbuibaţilor zilei, opoziţiunea de toate nuanţele, unită asupra acestui program comun, va fi sigură de triumful ei.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Câte acte are farsa şi al câtelea s-a jucat alaltăieri în Adunare? După jalnica plecare a d-lui C. A. Rosetti la Paris lumea credea a fi scăpat pentru câtva timp de d-sa şi de proiectele d-sale; unii aveau chiar naivitatea de-a atribui d-lui I. Brătianu puţin simţ de om de stat, cât e firul de muştar măcar. S-ar fi putut crede în adevăr că, după atâţia ani de esperimentare consecutivă, d. prim ministru se va fi convins că nici frazele, nici principiile electorale chiar nu însemnează mult în viaţa unui popor; că ceea ce se cere înainte de toate pentru a-l administra bine şi pentru a-l conduce este muncă şi ştiinţă. Ar fi fost de crezut că d. prim ministru s-a convins în sfârşit de sterilitatea absolută a partidului său roşu şi a vecinicelor lui tendenţe de reforme, precum şi că ţara s-a săturat de ele, aşteptând, din contra, de la stabilitatea instituţiunilor o dezvoltare mai sănătoasă a intereselor ei.

Cine-a crezut-o s-a înşelat. Plecarea d-lui C. A. Rosetti la Paris, mânia sa aparentă asupra majorităţii Camerei, sciziunea de principii între el şi dioscurul său politic n-au fost decât tot atâtea scene de farsă, pentru a masca invazia ohlocraţiei autoritare, pentru a masca venirea acelor legi cari, modificând regimul electoral de pân’ acum, pun pe toţi alegătorii la discreţia guvernului, fac cu neputinţă orice alegere liberă, prefac pe viitorii deputaţi în valeţi patentaţi ai guvernului, iar pe viitoarele guverne în creaturi neresponsabile a unui singur om.

O mască a fost deci totul şi nimic alta. Colegiul al III-lea a reales pe d. C. A. Rosetti, o Cameră fără biurou – deci legal incapabilă de-a lucra – l-a proclamat deputat şi, după ce această Cameră au comis în două zile două ilegalităţi consecutive, tot ea l-au proclamat preşedinte.

Nu mai există aşadar nici o îndoială că Adunarea împărtăşeşte vederile d-lui C. A. Rosetti: ea vrea contopirea colegiilor electorale, vrea electivitatea magistraturii. Pe de altă parte majoritatea aceasta fiind a guvernului Brătianu, iar d-sa, tăcând faţă cu proiectele radicale ale amicului său politic pare a consimţi la ele, împreună cu tot cabinetul.

Alegerea d-lui C. A. Rosetti la prezidenţia Adunării însemnează aşadar: contopirea colegiului I, al Ii-lea şi al Iv-lea într- unul singur, deci majorizarea tuturor drepturilor prin delegaţii guvernamentali ai colegiului al Iv-lea; apoi electivitatea magistraturii, deci robia justiţiei sub regimul de partid, punerea onorii, vieţei, averii oamenilor la discreţia bandelor electorale ale lui Serurie.

Iată dar la ce avem a ne aştepta. Funcţiile de judecător ca şi cele de deputat vor deveni adevărate moşii, pe cari guvernanţi inteligenţi le vor putea pune în toată regula la licitaţie, precum se şi face în Statele Unite, şi ceea ce s-a întâmplat deja în unele ocaziuni se va repeta de regulă: judecătorii viitori din România vor putea stabili înţelegeri permanente cu Radu Anghel şi Palma – lată, precum şi cu alte instituţii oneste, spre a împărţi, cu preţul impunităţii, venitul meseriilor lucrative, precum se ‘ntâmplă asemenea în Statele Unite. În genere, lipsind orice control, ba chiar posibilitatea acestuia, guvernul va putea să-şi recruteze deputaţii şi administraţia din elemente esclusiv energice, încât cuviosul Simeon şi eroii de la 11 fevruarie să fie oarecum norma şi prototipul personalului onest şi fidel de care se va servi viitoarea omnipotenţă Rosetti brătianu.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Cu ocazia unor apreciaţiuni asupra partidelor din opoziţie, o foaie din capitală („Războiul”- Weiss) crede a putea afirma că „peste puţin ziarul „Timpul” va înceta, iar membrii rămaşi în clubul conservator se vor contopi cu grupul d-lui G. Vernescu”.

Nu este un mister pentru nimenea că grupurile opoziţiei caută de mult un teren comun de acţiune, o linie comună de purtare în activitatea lor politică şi parlamentară. Deosebirile de vederi fiind în mare parte puţin esenţiale, e natural ca din amândouă părţile oameni politici să fie dispuşi a desista de la o seamă din ele, în interesul consolidării opoziţiei. Dar despre încetarea ziarului „Timpul” nu este, nici a fost vodată vorba şi suntem autorizaţi a nega hotărâtor afirmarea ziarului menţionat mai sus.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Încă din sesiunea trecută se ascundea în cutele evenimentelor vestita lege privitoare la consiliile judeţene, acest fidel pendent al proiectelor cari au de ţintă introducerea votului universal în România. Prin această lege, fragmentară şi ad-hoc ca şi cea comunală, se dispune şi pentru personalul menit a administra judeţul metodul de alegere sancţionat deja pentru comune. Acesta este al doilea pas spre demagogia autoritară, căci mai suntem încă în poziţiunea de-a putea număra aceşti paşi.

Nu vorbim aci de inichitatea sufrajului universal, mai ales în forma propusă de d. C. A. Rosetti. Oamenii sunt o dată din natura lor inegali, unul prin muncă şi merit se ridică pe scara socială, un altul rămâne pe loc, şi poate că trecerea din colegiu în colegiu, înălţarea politică a unui om într-o sferă din care [să poată] determina cu mai multă greutate voinţa publică să se fi considerat ca o răsplată datorită meritului sau, ca-n vremile vechi, ca o datorie pe cari calităţile superioare să fie obligate a le presta statului. În vechime aproape toate prerogativele, câştigate prin lupte şi muncă, erau în realitate datorii, era obligaţiunea celui ce o merita de-a servi statul mai mult şi mai bine decât altul care nu se distinsese. Votul universal le confundă toate acestea într-o apă; omul ce ar avea putinţa de-a se ocupa cu afacerile publice se confundă cu cel pentru care alegere şi elegibilitate sunt o belea, toţi sunt puşi pe aceeaşi linie: cel ce nu caută câştig în politică e pus în acelaş rang cu cei ce, prin industria aceasta modernă, nu au nimic de pierdut, ci totul de câştigat. Interesele claselor celor mai vechi şi mai importante ale poporului nostru se pun pe-o linie cu votul imigraţiunii de ieri de alaltăieri; şi cu toate acestea inichitatea e poate defectul cel mai mic al legii. La imputarea cumcă e nedrept de-a se şterge prin măsuri politice deosebirile dintre oameni, rezultate din natura şi aptitudinile lor, ni s-ar putea răspunde că politica nu are a face nimic cu morala, că nu echitatea, ci rezultatele practice ale unei legi este ceea ce se are în vedere. Cari însă vor fi rezultatele acestei reforme, ce bine pentru ţară şi pentru instituţii poate rezulta din ea? Decretată pentru comună şi judeţ şi în curând pentru Cameră, ea şterge până şi urma independenţei de caracter în colegiile electorale; colegiul al Iv-lea, devenit majorizator al tuturor alegătorilor, pururea guvernamental, ne va conduce la un despotism pseudo – parlamentar lipsit de orice control.

Chiar acum, când o mână de oameni independenţi tot mai găsesc mijlocul de-a pătrunde în Adunări, controlul nu este nimic mai puţin decât eficace; miniştri şi partid guvernamental trec peste întâmpinările cele mai justificate cu câte-o sofismă calculată după uşurinţa auditorului sau cu câte-o contraacuzare vulgară. Ce va deveni însă controlul ce are a-l exercita puterea legiuitoare când atotputernicia guvernamentală nu va mai avea a se teme nici de criticile cuviincioase ale unei opoziţii moderate?

Abatele Galiani, o figură cunoscută în saloanele din vremea lui Ludovic al XV [-lea], zicea între altele:

În ţări neroditoare găseşti datini republicane şi guvern republican, navigaţie şi industrie, pace, linişte, economie, gol istoric şi urât; în ţări roditoare afli inegalitate de clase, glorie, onori, biruri mari, mult zgomot, mari răsturnări şi o istorie care are haz la citit.

Fără îndoială România cată a se număra între ţările roditoare şi, deşi poate promiscuitatea etnică şi nestatornicia climei nu ne predispune la mari răsturnări, nici ne lasă s-ajungem la mare glorie – dar haz are istoria aceasta, mai ales cea modernă şi, veacurile viitoare nu vor putea să treacă fără un zâmbet de dispreţ peste uşurinţa cu care aruncăm de la noi bunuri morale pentru care un alt popor, mai aspru, mai primitiv şi mai tânăr, ar risca liniştea publică chiar. Ei bine, prin proiecte fragmentare şi votate ad-hoc se escamotează în România Constituţia şi regimul electoral şi această răsturnare cu susu ‘n jos a sorţii politice a ţării, această desfiinţare prin subrepţiune a libertăţilor publice nu mai are puterea de-a turbura apatia în care am căzut.

Ce ne mai interesează pe noi, ce mai e în stare a ne mişca?

S-ar părea că ne-am săturat de spectacolul inegalităţii, decretate oficial, între nulitate şi merit. Atâtea nulităţi s-au ridicat în cei din urmă ani, atâţia cavaleri de industrie s-au îmbogăţit încât spectacolul nu ne mai interesează şi pare c-am voi să vedem ceva nou, fie chiar cu preţul libertăţilor publice, fie chiar sub absolutism.

Nu mai e îndoială pentru nimenea că reformele ce se operează acum constituie începutul dictaturei d-lui I. Brătianu; nu e îndoială că colegiul sau al IV[-lea] ne va majoriza pe toţi, ne va închide gura tuturor. Pare c-am voi s-o vedem şi asta, pare c-am voi să asistăm la spectacolul ridicării unei păture de noi comedianţi politici, unei nouă serii de păpuşe dătătoare din mâni, unor noi speculanţi ai intereselor şi banului public.

Şi care e scopul măreţ pentru care sacrificăm cu uşurinţă ceea ce greu va fi de recâştigat? O mare acţiune în afară, mari îmbunătăţiri înlăuntru, cărora li s-ar opune cineva? Această lovire de stat, pe care o aprobă Parlament şi Coroană, are un scop superior actualităţii, o menire providenţială, o justificare istorică? Nimic din toate acestea. Singura menire este perpetuarea la putere a unor ambiţii bolnăvicioase şi a unor nulităţi atât de comune şi atât de maloneste precum nici o ţară din Europa nu le mai poate produce.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Graba cu care s-a promulgat legea comunală cu aparatul ei electoral ne dovedeşte cât de mult era interesat partidul şi guvernul ca această lege să intre cât se poate de curând în vigoare. Graba a fost atât de mare încât un ziar din Capitală calculează cu drept cuvânt că, între votul ultim al Camerei şi publicarea prin „Monitor”, n-a fost nici timpul material suficient pentru a supune noua lege sancţiunii regelui. Legea s-a promulgat deci fără să se fi sancţionat; d. ministru prezident pare a fi anticipat sancţiunea precum se scontează o poliţă înainte de termen.

Când vedem că o lege care modifică din temelie întreg regimul electoral al ţării se votează cu repejunea vaporului şi se promulgă fără să se fi sancţionat poate, putem constata din partea guvernului şi a legiuitorilor o mare uşurinţă, din partea opiniei publice o nepăsare tot atât de mare. Acesta şi este caracterul dezvoltării noastre întregi de la Unire încoace: uşurinţa advocaţilor legiuitori traducea zi cu zi texte străine de legi, copiate din ţări unde ele se potriveau şi aplicabile într-o ţară unde nu se potriveau nici cu starea de cultură, nici cu gradul civilizaţiei economice; iar ignoranţa nepăsătoare le aplauda, crezând că prin paragrafii traduşi din franţuzeşte starea ţării noastre va deveni egală cu aceea a Franţei sau a Angliei. Urmările au fost dezastroase precum se ştie. Neînţelese de popor şi de judecători, lesne de mânuit în favorul cametei şi mijlocitorilor, neputincioase întru a apăra pe român şi proprietatea lui funciară, ele au dat în curând precumpănire socială unei clase hibride de oameni, încât astăzi poate trei din patru părţi ale proprietăţii române au trecut în mâni străine şi semistrăine. Aşa numita revoluţiune socială, care s-a operat în ţara noastră de la Unire încoace, n-a avut de rezultat numai nivelarea deosebirilor de clase ce existau între români: nu, ea a fost totodată o suplantare a românilor prin elemente străine, o substituţie naţională. Acest proces de discompunere naţională s-au accelerat şi mai mult în zilele Regatului; trebuia dar să se afle şi signatura acestei stări de lucruri, printr-un nou regim electoral, copiat din Statele Unite bunăoară, în cari în fiece an imigrează aproape o jumătate de milion ele oameni din toate ţările din lume şi unde încetul cu încetul spaniolii au fost suplantaţi prin anglosaxoni, iar aceştia sunt din ce în ce înlocuiţi prin germani.

În toate ţările monarhice ale Europei Constituţia şi legile păstrează urme ale trecutului; fiece popor a făcut mari progrese, însă le-a făcut în mod organic, păstrând pe de-o parte capitalul acela de instituţii care s-a dovedit bun în trecut, adaptându-se pe de altă parte împrejurărilor nouă prin alte legi. La noi trecutul e tabula rasa: totul e nou, de la numele statului până la atribuţiile primarului; veche este numai mizeria, care creşte din ce în ce, şi ceea ce promite a se învechi şi a creşte într- una sunt datoriile publice, sporite din nou c-o sută treizeci şi patru de milioane.

Noua lege comunală, ce constituie tiparul după care se va croi reforma electorală în genere, este poarta prin care intrăm sub regimul demagogiei autoritare. Rolul economicos care i se atribuie colegiului al patrulea, putinţa de-a majoriza prin delegaţii acestui colegiu pe toţi ceilalţi alegători pune soarta ţării întregi în mâna d-lui Brătianu şi-l preface în dictator pe cât timp va trăi, pe cât timp împrejurări neprevăzute n-ar răsturna partidul său de la guvern. Împrejurări neprevăzute zicem, pentru că ţara nu va mai putea-o face nici într-un chip. Rolul Coroanei se va reduce asemenea la nimic, căci, ales după principiile preconizate de d. C. A. Rosetti, ce devin lege prin admirabila dexteritate a d-lui I. Brătianu, Parlamentul viitor nu va putea cuprinde nicicând o minoritate atât de însemnată prin valoarea sau numărul membrilor săi încât aceasta să poată atrage în parte-i ţara prin activitatea ei parlamentară. E aproape de mintea omului că un asemenea Parlament, compus numai din recomandaţi şi din creaturi, ar fi tot atât de [de] prisos ca şi Parlamentul de sub Napoleon III, unde glasurile izolate ale opoziţiei se pierdeau ca în pustiu şi unde bărbaţi de stat ca bătrânul Thiers chiar puteau rămânea nebăgaţi în seamă.

Şi ce va face oare d. Brătianu cu puterea absolută ce-o solicită? Va perpetua mecanismul administrativ şi fiscal de pân’ acum? Va spori ad libitum datoria publică, deja insuportabilă? Va spori dările şi taxele, de-a căror zilnică introducere gem coloanele „Monitorului” precum gem contribuabilii? Cine-o poate şti? Ceea ce ştim numai este că materialul de oameni de cari ilustrul om de stat e încunjurat se compune din tot ce e moralmente decăzut în ţară şi că regimul demagogiei autoritare este şi mai favorabil dezvoltării viciilor şi cupidităţii. De aceea am încheia cu proverbul: Să nu dea Dumnezeu omului cât poate purta.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Pe când în politica esterioară se operează o dislocaţiune şi o schimbare de front, d. C.A. Rosetti ne fericeşte din nou cu o scrisoare deschisă, adresată iubiţilor săi alegători. Se ştie că membrii majorităţii, pentru a împăca pe bătrânul lor şef, aşteptau să fie reales în colegiul devenit vacant şi, reintrat în Adunare, să-l pună din nou, cu entuziasm patriotic, în jeţul de prezident al Camerei. Speranţa de-a readuce pe păstorul rătăcit la turma cuvântătoare a patrioţilor se cam evaporează prin scrisoarea publicată în numărul de azi al „Românului”. D-sa cere de la alegători să-i respingă candidatura în alegerea parţială, căci nu poate lua parte la lucrările unei Camere care, ajungând acum la sfârşitul carierei sale, nu mai are timpul şi poate nici putinţa de- a se mai ocupa de legile ce demult le-a propus d-sa (reforma electorală, electivitatea magistraturii) şi pe cari acum este silit a le supune dezbaterilor viitoarelor colegii electorale.

Nu putem tăgădui că această scrisoare are proprietatea a pune multe enigme opiniei publice. Amicul cel mai călduros al d-lui Brătianu şi cu toate acestea exilat de buna sa voie în Luteţia, cu toate astea supărat foc pe majoritatea sa fidelă, rezistând rugăciunilor prin viu grai şi înscrise ale credincioşilor, respingând genuflecţiunile a însuşi ilustrului d. Câmpineanu, iată lucruri cari, spuse deodată şi pe aceeaşi pagină, sunt proprii a escita o setoasă curiozitate, cu atât mai setoasă cu cât enigma va rămânea pururea neesplicată. Chiar duioasa reîntoarcere a păstorului la turma sa, chiar călduroase îmbrăţişări şi fericite lăcrimi de revedere ar da poate enigmei o încheiere mai mult ori mai puţin teatrală, dar n-ar dezlega-o.

Oncţioasă cum este şi cu duhul blândeţei, ca toate scrierile ilustrului nostru adversar, ne întrebăm împreună cu cititorul până unde ne îndreptăţeşte ea de-a admite o sciziune în partidul liberal. Nimeni nu va putea zice că acest act, oricât de neted în formă şi oricât de ţinut în tonul blând – cuvântătorului Nestor, este o afirmare a concordiei din sânul majorităţii. Din contra, el dovedeşte neînţelegeri între majoritate şi d. C. A. Rosetti, deci între grupurile majorităţii ele ‘n de ele. Până unde însă aceste neînţelegeri se răsfrâng şi asupra d-lui I. Brătianu e o cestiune la care nu noi, ci evenimentele vor răspunde.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

„Memorialul „ comitetului ales de Conferenţa română din Sibiu ne descopere situaţia curioasă şi umilitoare ce li s-a creat românilor din monarhia habsburgică prin dualism şi prin măsurile guvernamentale ale maghiarilor. Popor străvechi pe teritoriul unei ţări autonome, care şi-a mănţinut independenţa ei în curs de sute de ani atât faţă cu regii Ungariei cât şi faţă cu turcii, românii, cari singuri formează două treimi a populaţiunii ţării – pe când maghiarii şi germanii abia formează o a treia parte – sunt puşi cu totul în afară din viaţa publică prin fel de fel de măsuri machiavelice şi persecutaţi în toate ale lor, cu o stăruinţă demnă de o cauză mai bună.

Începând cu pseudoistoriografii cari contestau originea şi vechimea poporului nostru în munţii Ardealului şi sfârşind cu măsurile d-lui Trefort, maghiar de origine franceză, care introduce cu de-a sila limba maghiară în şcoalele rurale, vedem o lume întreagă, popor, diplomaţi, învăţaţi, conspirând pe întrecute în contra unui biet popor rustic din străvechime aşezat în acele locuri, viteaz la război, harnic şi liniştit în timp de pace, şi toate acestea – pentru ce? Ştim noi bine pentru ce? Pentru că n-are Dumnezeu de lucru, am zice.

În adevăr, nu s-ar crede şi cu toate acestea există până azi istoriografi cărora li se pare nimica toată a escamota un popor întreg de zece milioane de suflete din Dacia, a-l pune în Pind şi a-l face să vie de acolo îndărăt, prin suta a douăsprezecea, de peste Dunăre. Această teorie, susţinută întâi de Rosler, se bucură şi de favoarea maghiarilor şi astfel, cu vorbe, cu deducţiuni hazardate, cu combinaţiuni asupra unor timpuri egal de fabuloase pentru toate elementele din ţară, ei ar vrea să tăgăduiască drepturile şi existenţa unui popor de trei milioane, a unui element aievea care trăieşte, vorbeşte limba lui proprie, are cultura şi istoria lui proprie, cu un cuvânt al unui popor radical deosebit de cel maghiar.

Ce curioasă idee vor fi având maghiarii despre natura oamenilor şi a lucrurilor când încearcă a face într-o zi ceea ce o mie de ani n-au putut face? Ce copilărie e din partea lor de – a – şi închipui că naţiunile pier de pe-o zi pe alta. Bascii din Spania vorbesc până azi limba bască, sudul Franţei vorbeşte şi cultivă limba provensală, în Belgia, sub pătura subţire de cultură franceză, subzistă două naţionalităţi deosebite, după dispariţiunea Imperiului bizantin şi a celui turcesc, adecă după o mie cinci sute de ani, vedem încolţind, cu toată lunga dominaţiune străină, toate naţiunile vechi ale Peninsulei tracice: albaneji, români, bulgari, sârbi, greci, unele scăzute la număr, altele crescute; dar toate vii. Ceea ce n-au putut face cultura bizantină sau cucerirea otomană vor face ungurii prin societăţi de maghiarizare? În Rusia, dacă s-ar cutremura absolutismul ei actual, am vedea zeci de naţionalităţi deosebite răsărind intacte de sub pătura foarte subţire de predominaţiune moscovită.

Până la sfârşitul sutei Xv-a românii sunt în Ardeal şi Ţara Ungurească unul din elementele cele mai considerabile în viaţa politică. Trăind sub voievozi proprii şi sub legile lor proprii, fără amestec din partea Ungariei, ziditori şi apărători de cetăţi, pururea buni ostaşi, epoca de aur din ţările noastre, începută cu Mircea şi încheind cu Ştefan cel Mare, e o epocă de aur şi dincolo. Români sunt atât de numeroşi în munţii Ardealului încât fragmente ale populaţiunii Maramureşului fondează sub Dragoş statul Moldovei, fragmente din ţinutul Făgăraşului, Ţara Românească. Cine vrea să-şi facă o idee de energia CU totul elementară a acelui popor să considere că, optzeci de ani după fondarea ei, Moldova ajunge din colţul Ţării de Sus până-n Nistru şi la Cetatea Albă, Ţara Românească într-o sută de ani până în Dobrogea şi pe întreg malul drept al Dunării. E o epocă aceasta care în Ardeal produce pe Voievodul Iancu, cum îi zic baladele române şi slave, pe Ioan Huniad Corvin. Papa Piu II (Aeneas Silvius Piccolomini ) născut pe la 1405, deci contimporan cu toată seria strălucită de eroi ai poporului românesc, zice despre Iancu  „Ioannes Hunniades, cuius nomen caeteros obnubilat, non tam Hungaris quam Valachis, a quibus natus erat, gloriam auxit „.

Încă în suta a şaptesprezecea Miron Costin scrie regelui Poloniei că cel mai frumos şi mai corect dialect românesc, cel mai apropiat de graiul italic se vorbeşte în Satmar, unde, cu toată emigrarea lui Dragoş, românii rămaşi acolo sub fratele lui, Voievodul Balc, sunt atât de numeroşi ca şi când n-ar fi ieşit nimenea din ţară. E curios a auzi azi că, tocmai în acele clasice locuri, d-nii maghiari vor să înfiinţeze o episcopie maghiară de rit greco – catolic pentru români şi ruteni.

Şi când privim la munca seculară a acestui popor, la suma de putere musculară cheltuită, ne prinde mirarea. Ţinuturile în care locuiesc românii sunt răpite pustietăţii şi codrului. Fiece palmă de pământ de hrană e câştigată prin estirpare de codri seculari, prin curătură.

Pe când maghiarul şi-a câştigat şesurile patriei sale păscându-şi caii şi plimbându-se, [î]l vedem pe român cucerind palmă cu palmă pământul de sub puterile naturii, [î]l vedem curăţind rădăcinile codrilor seculari şi creându-şi patria lui muntoasă pas cu pas.

Cred oare ungurii că caracterul acestei munci grele şi statornice nu s-a imprimat în toată fiinţa poporului românesc, cred ei că această viaţă n-a lăsat adânci urme psicologice în acest popor, atât de liniştit în aparenţă, dar de o cumplită îndărătnicie în fundul sufletului său? Românul nu uită nici binele, nici răul. N-a uitat fărâmăturile de graţie ce li s-a aruncat de cătră echitatea Casei de Austria; de aceea e unul din popoarele cele mai dinastice ale monarhiei; dar românul nu uită în veci nici răul ce i l-au făcut alţii. Moştenirea de aversiune şi de iubire o păstrează intactă şi de aceea orice încercare de-a-i contopi este zădarnică şi copilăroasă. E zădarnică în Rusia, unde un colos de zeci de milioane apasă asupra câteva sute de mii, unde limba se transmite numai prin viu grai din generaţie în generaţie; cu cât mai zădarnică va fi în Ungaria?

Între mijloacele de-a înlătura pe români de la viaţa publică, cel mai de căpetenie e legea electorală escepţională, mănţinută ad-hoc pentru Transilvania. Legea aceasta e făcută în favorul esclusiv al populaţiunilor orăşeneşti – şi românii sunt în cea mai mare parte ţărani – apoi în folosul nobililor – toţi maghiarii sunt nobili şi votează direct, fără cens, fără nimic – şi a secuilor, cari iar votează direct. Astfel s-au creat o lege anume pentru Ardeal, care pune alegerile în mâna neromânilor, încât numărul de reprezentanţi pe cari l-ar putea obţine poporul în asemenea condiţiuni e cu totul ridicol.

Totodată guvernul se sileşte prin legi agrare a aduce pe român la sapă de lemn. Deşi ţăranii au fost împroprietăriţi, deşi despăgubirea pentru pământurile ce s-au conferit e strălucită, totuşi, prin aşa numita comasare, i se iau locurile lui roditoare şi i se dau în schimb locuri rele, apoi i se iau curăturile şi i se dă în schimb pădure. S-au restrâns dreptul de păşune, încât numărul vitelor de muncă a scăzut în proporţii enorme. Sate deposedate, familii aruncate pe uliţi, mii de locuitori ameninţaţi a fi alungaţi din vetrele strămoşeşti – iată justiţia, iată administraţia maghiară. Pe de altă parte cârciumele constituie un privilegiu, evreii le arendează şi acolo – şi debitează băuturile lor nesănătoase; populaţiunea română descreşte şi degenerează.

Şi, deasupra acestei mizerii produse în mod artificial de cătră înţelepciunea de stat maghiară, mai vine mizeria morală, siluirea zilnică a limbei.

Un corespondent al „Gazetei generale” îşi propusese să descrie corupţia administraţiei maghiare. Dar omul mărturisi în fine că condeiul îi cade din mână, că o carte, nu un articol de jurnal abia ar fi în stare a o descrie. Şi de ce nu scrie această carte?

Pentru că simţim scârbă – zice el – de acest organism care putrezeşte înlăuntru şi care cu toate astea trăieşte, ba chiar se ‘ngraşă. Se înfioară cineva să arunce mai adânc privirea în rulajul acestei maşine şi nu e om care să crează că va putea funcţiona în mod durabil, că e capabilă a trăi. Funcţionarii decretează dări fictive, care se încasează pe jumătate dacă cel lovit de ele ştie a se precupeţi – împrejurare ce dovedeşte că totul e o escrocherie; aci sunt case de economie cari refuză a înapoia capitalurile depuse; aci i se cer ţăranului taxe pentru orice înregistrare cadastrală şi, oriunde ar vrea să se informeze, i se ‘ntinde mâna goală. Judecătorului [î]i duci un râmător ori o butie cu vin şi eşti sigur să-ţi câştigi procesul – dacă partea adversă n-o aduce doi râmători. Prădăciuni şi omoruri chiar se fac muşama pentru mită; e o justiţie care ameninţă a se ‘năduşi în grăsimea ei.

Iată regimul atrăgător de la care se pretinde să exercite asupra a trei milioane de români farmecul de – a – şi renega limba şi istoria lor şi de-a deveni maghiari.

Postulatul de căpetenie al memorialului e aşadar: autonomia Ardealului, căci autonom a fost în toţi timpii şi până acum şaisprezece ani, până la fuziunea făcută în contra voinţei esprese a românilor; în contra tractatelor din trecut, în contra dreptului şi bunului simţ, poate chiar în contra voinţei Coroanei, căci s-a făcut nu sub influenţa unei necesităţi dinlăuntru, ci sub presiunea împrejurărilor create de războiul austro – italo – german, când emigranţi maghiari, ştiuţi pe atunci de contele Usedom, deci şi de principele de Bismarck, pregăteau insurecţiunea şi dezmembrarea monarhiei habsburgice.

Aci, sub presiunea unor împrejurări independente de voinţa sa şi contrarie intereselor dinastiei îndeosebi, a Imperiului în genere, mâna monarhului a putut fi siluită să iscălească un act nedrept pentru unul din popoarele cele mai credincioase ale monarhiei şi favorabil pentru schimbăcioşii maghiari. Chiar în acest moment de cumpănă şi de silă, monarhul şi-a adus aminte de români; garantarea autonomiei lor bisericeşti şi şcolare au format cetatea îndărătul căreia naţiunea a mai putut lupta în contra cotropirii. Dar tocmai de această autonomie miniştrii moderni ai Ungariei cearcă zilnic a se atinge şi vor cerca poate până în momentul în care îndelung– răbdătorul popor românesc va îngropa în ruine şi sânge tentativele lor.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Precum astronomul aşteaptă cu minutarul în mână trecerea unui corp ceresc printr-un anume punct cătră care îşi îndreaptă instrumentul său optic, tot astfel şi noi am putea sta cu ceasornicul înainte-ne, să urmărim cum se scurge nisipul şi cum se apropie din ce în ce termenul fatal al încetării libertăţilor publice, al dictaturii personale a d-lui I. C. Brătianu.

Degeaba foile guvernamentale ar face paradă de liberalismul lor; se apropie ora în care, în România, omului de la guvern îi va fi permis totul, cetăţeanului nimic; ora în care aparatul electoral, construit după reţeta tuturor stăpânilor absoluţi din lume, nu ne va mai da din urne decât creaturi ale unei persoane, ale unui singur om, ale despotului, ale d-lui I. Brătianu.

Chiar pân’ acum lumea numea vizirat domnia ministrului nostru prezident. Ne putem închipui ce va fi de acum înainte, când, în comună, nu va exista decât un singur colegiu, a cărui majoritate va fi pururea compusă din delegaţii guvernamentali ai colegiului al IV[-lea]; iar Adunările vor fi alese asemenea de delegaţii acestui colegiu, trimişi de subprefecţi să majorizeze pe alegătorii din colegiul I şi II.

Ca o cetate luată prin surprindere opinia publică, opoziţia în Parlament, presa n-au avut nici timpul material necesar pentru a băga de seamă ce se pregăteşte: schimbarea, nimicirea întregului sistem electoral şi reprezentativ din România, substituţia clandestină a sufrajului universal, însă nu direct, ci strunit, legat bine de mâni şi de picioare, pentru a fi pururea o unealtă în mânile despotismului.

Iată ceea ce am fi trebuit să ştim demult.

Toţi oamenii aceştia s-au îmbogăţit. Pe ce cale e de prisos a o spune; nu e aproape unul care nu s-ar putea aranja sub un paragraf din Codul lui Vasile Vodă Lupu, după carele abuzul unei vrednicii publice pentru a face avere se pedepsea încă cu cordonul Sfintei Cânepe. Ei bine, aceşti oameni nu pot risca căderea. Ce s-ar alege, pentru numele lui Dumnezeu, de cei ce au trimis pe ţărani sub suliţi căzăceşti până dincolo de Balcani; ce s-ar alege de cei cari, însărcinaţi cu răscumpărarea, au făcut în acel timp milioane; ce s-ar alege, social vorbind, de toate elementele acestea oculte, brutale, comune, cari s-au cocoţat deasupra ţării, cari s-au îmbogăţit, cari, mai mult, s-au aristocratizat?

Se ‘nţelege. Mutre confiscate, cărora orice om onest le-ar fi închis uşa înaintea nasului, s-au ridicat sub domnia d-lui Brătianu în sferele de sus; formează aşa numita societate la balurile şi la curtea regelui. De gâtul unor bandiţi sau a unor trădători notorii s-au atârnat semnele de onoare ale ţării; corectorii gazetelor roşii au ajuns milionari; toată plebea asta politică e azi scoasă din cutie, parfumată, înmănuşată, lustruită. E firesc lucru ca aceste elemente declasate ridicate din întuneric şi din ocupaţiuni adesea maloneste, intrate odată în atmosfera luminată de razele coroanei, să şi vrea să rămâie acolo.

Aceşti oameni vor să păstreze ce au. Nu numai averea – căci asta n-ar însemna nimic – nu! influenţa, vaza, rangul în ordinea socială, jeţurile din Adunare, cu un cuvânt tot ce sărmana vale a Dunării au avut de oferit meritului sau talentului, tot ce

D. Brătianu a monopolizat pentru creaturile sale. Toate trebuiesc păstrate în mâna Pătărlăgenilor şi Costineştilor, toate trebuie să rămâie zestre inatacabilă a nulităţilor, o schimbare de guvern să nu mai fie cu putinţă; arhiliberalii au devenit arhiconservatori în ceea ce-i priveşte şi nu se sfiesc nici înaintea… dictaturei personale a d-lui Brătianu.

Credem că cititorul care e deprins cu Ţara Românească, cu mecanismul ei administrativ de-o perfectă onestitate, cu instinctele generoase ale subprefecţilor, cu independenţa aproape legendară a colegiului al Iv-lea, nu-şi vor face iluziuni în privirea aceasta.

Contopite toate colegiile într-unul singur, în care delegaţii celui al Iv-lea vor decide, soarta oricărei alegeri îndeosebi şi a tuturor laolaltă e de mai nainte cunoscută: ele vor fi de prisos, vor fi o ocazie dată ministerului de a-şi plăti cu diurne creaturile numite de subprefecţi şi de organele poliţieneşti, vor fi atotputernicia guvernamentală, fără umbră de opoziţie, fără putinţă ca un glas independent să mai pătrundă în Adunări, căci izvorul a toată independenţa, colegiile neatârnate de pân’ acum, se desfiinţează.

Toate astea sunt bune şi frumoase.

Înţelegem chiar ca d. Brătianu să ne aducă aminte soarta gladiatorilor: Morituri! E drept să ne aducă aminte: clasele vechi ale României au sărăcit şi au căzut; vremea lor a trecut pentru totdeuna; toţi românii sunt săraci, toţi sunt egali. „Nu mă vreţi voi pe mine, dar vă voi eu pe voi. Am în mâna mea colegiul IV, inerţia pe care-o mişc încotro voi, şi din care fac colegiu I, cu el am în mână ţara, prin el fac din nulităţi oameni mari”.

Ave Caesar !

O grijă îşi vor lua desigur oamenii atunci; grija opoziţiei, a controlului, a afacerilor publice. Vorba românului: „De ce ‘ncărunţeşte nebunul? De grija altora”. Asemenea lucruri vor fi atunci naturalmente de prisos. Măria Sa, stăpânul nostru, d. Brătianu, ne va împărtăşi pe fiecine, după dragostea şi credinţa ce vom avea pentru el, cu câte un scaun în Parlament, cu câte-o funcţie, cu câte-o misiune; vom fi cu toţii – noi, supusul neam românesc – reduşi la rolul de-a solicita favorurile onor. Pătărlăgeanu sau Dimancea, favori preţioase, precum numai un valet le poate da. Poporul? Dar cine vorbeşte de popor? El nu votează direct. Nimeni nu va putea să strige înaintea a o mie de inşi: Iată, oameni buni, unde mergeţi. O nu! O mie nu vor fi nicicând la un loc. Grupuşoare adunate sub supraveghearea poliţiei vor alege… un delegat pe sprânceană, om al stăpânirii, credincios, trecut prin toate. Apoi delegaţii aceştia vor majoriza colegiul I şi al Ii-lea şi vor alege pe cel recomandat de Escelenţa sa d. subprefect.

Ave Caesar !

În sfârşit d. Brătianu va putea să-şi realizeze fantazia de-a fi singur stăpânitor în România, de-a putea face tot ce vrea şi tot ce nu vrea. Tot ce nu vrea înafară. Un parlament îndărătul căruia să se ascunză în cestiuni exterioare nu va mai avea. Oricare putere îi va putea spune:

„Fii mai espeditiv, d-le prim ministru, ştim cum stau lucrurile la d-voastră. Vrei să pretinzi că ridicolele figurine pe cari le-ai numit deputaţi îţi rezistă? Nu ne jucăm de-a baba oarba”.

Mişelia înlăuntru, umilirea în afară – iată care va fi caracterul acestei dictaturi în România. Căci acesta nu este absolutismul monarhic, răsărit din iubirea unui mare cap încoronat pentru clasele de jos; nu, este absolutismul unui ambiţios pentru a asigura impunitatea creaturilor sale. Nu este Frideric II sau Iosif II… e Vitellius cu compţiunea adâncă, cu mijloacele moleşitoare, cu dezbărbătare.

Dar vor întreba unii: ce se va face monarhul în România când alăturea cu el – cel mai liber dintre români, acela a căruia libertate se răsfrânge asupra tuturor – se va ridica al doilea monarh, al valeţilor şi creaturilor, când România toată va fi îmbrăcată în livreaua celui din urmă?

Ce se va face? Nu ştim. Ştim noi dacă d. Brătianu mai are necesitate de El? Poate că nu mai are. În orice caz, cu acest aparat electoral care nu e suficient nici măcar pentru a masca dictatura regentului-ministru, rolul monarhului e redus la nimic.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Suntem bine informaţi că Ministerul Instrucţiunii Publice a dat ordin d-lui Cumbaris a expulza pe Vetzis din şcoală…, din şcoala profanată de el despre care am vorbit în atâtea rânduri. În acelaşi ordin d. ministru impune directorului de formă, Cumbaris, ca să fie un director de fapt şi să organizeze şcoala şi să trimită programa şcoalei, care nu este aprobată, Ministerului spre aprobare; dacă d. Cumbaris nu va dovedi că ştie organiza o şcoală i se va retrage dreptul ce i s-a dat şi, dacă n-ar esecuta în parte sau în total ordinul ministrului, şcoala se va închide.

În acelaş timp ministrul a însărcinat pe revizorul şcolar a circumscripţiunei a observa dacă ordinul dat d-lui Cumbaris s-a esecutat sau nu şi a raporta ministerului.

Felicităm pe d. ministru pentru măsura energică şi conformă demnităţii ţărei. Aşa trebuie să lucreze bărbaţii erudiţi, morali şi cu durere de viitorul ţărei. Dacă până aci ne-am bazat pe credinţe, acum ne bazăm pe fapt şi sperăm că cei ce au dat asemeni ordine vor şti a le executa.

Adevărul trebuie să triumfe; minciuna şi crima trebuie să cadă! Când este vorba de interese mari, naţionale, între cari ocupă primul loc educaţiunea şi instrucţiunea tinerimei noastre, toţi românii trebuie să aibă un singur sentiment, o singură inimă, şi-n ea trebuie să fie gravate cuvintele: progres şi moralitate !

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

În zilele de 12, 13 şi 14 mai 1881 se adunase la Sibiiu, din toate ţinuturile Ardealului şi Ţării Ungureşti locuite de români, un număr însemnat de delegaţi, trimişi de cătră alegătorii lor pentru ca să se consulte ce atitudine să ia românii în faţa alegerilor ce aveau a se face pe atunci pentru Camera din Pesta.

Am dat seamă de-atunci de încheierile luate de acea conferenţă de alegători. Acele încheieri cuprind programul partidului naţional – român, care se obligă a lupta pe cale legală pentru obţinerea următoarelor drepturi: 1) recâştigarea autonomiei Transilvaniei; 2) introducerea limbei române ca limbă oficială a administraţiei şi justiţiei în ţinuturile locuite de români; 3) numirea de funcţionari români sau, dintre neromâni, numirea acelora cari ştiu scrie şi vorbi limba română; 4) revizuirea legii asupra naţionalităţilor; 5) autonomia bisericelor şi şcoalelor confesionale; 6) crearea unei legi electorale pe baza sufrajului universal sau cel puţin investirea cu drept electoral a oricărui cetăţean ce plăteşte o dare directă; 7) colaborare cu cei ce ţin seamă de interesele şi bunăstarea poporului.

Conferenţa de-atunci a însărcinat pe comitetul ei electoral să compună un memorand esplicativ în cauză şi să-i dea cea mai întinsă publicitate.

Această lucrare au apărut acum în limbile franceză, germană şi maghiară, precum şi în cea română, şi poartă titlul: Memorial compus şi publicat din însărcinarea Conferenţei generale a reprezentanţilor alegătorilor români, adunaţi la Sibiiu în zilele de 12, 13 şi 14 mai st.n. 1881- (Sibiiu 1882/ 1 vol. 144 pag.).

Constatăm cu multă părere de bine că lucrarea aceasta, dictată de-un adânc sentiment de naţionalitate, e scrisă totuşi cu multă linişte, cu o demnă obiectivitate. Ne rezervăm plăcerea a da o seamă mai amănunţită despre cuprinsul ei; deocamdată însă credem a putea repeta ceea ce zic confraţii de peste munţi: „nici un român ştiutor de carte să nu întârzie a-şi procura această lucrare”. Repede şi în corectă grupare urmează datele autentice cari dovedesc dreptul de autonomie al Ardealului, însemnătatea politică a românilor în evul mediu atât în Ardeal cât şi în judeţele dintre Tisa şi Carpaţi; c-un cuvânt un curs de istorie şi de drept public in nuce. Pân’ acum n-a apărut nici o carte care să fi descris în mod atât de limpede situaţia politică a românilor din monarhia Habsburgilor.

Ziarele maghiare au şi început a discuta cuprinsul lucrării acesteia şi ceea ce constatăm pân’ acum e că tonul ei liniştit şi plin de demnitate a impus adversarilor. Ar fi acum de datoria politicilor influenţi din România de-a da scrierii răspândirea ce i se cuvine în coloanele presei europene. Trebuie să se ştie odată că o jumătate a poporului românesc are a suferi, sub dominaţiune maghiară, cele mai mari nedreptăţi; că fiece zi aduce cu sine o nouă tentativă în contra existenţei naţionale a acestui element, considerabil ca număr, dar şi mai considerabil încă prin aptitudinile şi calităţile lui. Popor militar în decursul evului mediu întreg, producând din mijlocul lui mari eroi şi mari regi, românii au fost încet – încet jertfa unor uzurpaţiuni pe cari astăzi nu le justifică nimic, precum nu erau justificate nici în trecut.

Pentru noi nu e îndoială că consângenii noştri din Ardeal vor izbuti a obţine de la Coroană şi de la împrejurări realizarea întregului lor program, pentru că presiunile maghiarilor, departe de-a le folosi acestora, au trezit şi mai adânc sentimentul naţional al vrednicului şi statornicului popor românesc. Observăm cu bucurie că, chiar în acele ţinuturi unde sufletul părea mai adormit, un spirit nou, dătător de viaţă, s-a deşteptat. Cine are dreptate la urma urmelor nu este pretinsul drept istoric sau dreptul public, durat în favorul unei singure naţionalităţi, a celei maghiare, cine are dreptate este realitatea etnologică, este adevărul. În numele adevărului şi sub suflarea lui binefăcătoare e scrisă şi această lucrare şi, pentru că niciodată în cursul istoriei n-am văzut adevărul învins ci pururea învingător, de-aceea şi acum putem prezice că, per ardua ad astra, cauza română va triumfa.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

De câte ori am spus publicului cititor că societatea anonimă de esploatare a roşiilor nu are nici un fel de principii politice, n-a gândit niciodată asupra reformelor ce le introduce, nu înţelege nici litera, nici importanţa lor, ci totul se reduce la un singur lucru, unul, etern acelaşi, etern nepreschimbat: mutrele confiscate ale patrioţilor de meserie să rămâie la putere.

În Adunare se discută acum un proiect pentru modificarea legii comunale, proiect a cărui întreagă tendenţă, de sus până jos, e electorală.

Între modificările propuse aflăm următoarele:

Colegiul electoral comunal se compune:

În comunele urbane de alegătorii col. I, II, III şi de… delegaţii colegiului al IV [-lea] pentru Cameră… Ei formează un singur colegiu şi aleg prin scrutin de listă… Alegerea delegaţilor colegiului al IV [-lea] se face conform dispoziţiunilor legii electorale pentru Cameră.

Aci vedem sufrajul universal al d-lui C. A. Rosetti, cu cunoscuta svârlire a colegiului al IV[-lea] sub epitropia delegaţiunii. Amestec straniu de demagogie şi despotism!

Dar şi mai interesant:

În comunele rurale primarul şi ajutorii săi se aleg de consiliul judeţean (provizoriu de comitetul permanent).

Ceea ce va să zică: se numesc de comitet, recte de prefect.

Ei bine, aceşti liberali, aceşti „fraţi de popor, chica topor” – cum zice Millo în Paraponisitul – propun prin reformă ca colegiul al Iv-lea din oraşe, în alegerile comunale bineânţeles, să voteze prin delegaţiune, nu direct. Tot în această lege electorală sui generis, fenomenală desigur chiar pentru imperiul moscovit, se zice că primarii şi ajutorii de primari din comunele rurale vor fi numiţi. Ş-apoi să ni se mai zică că noi suntem reacţionari!

Colegiul al IV[-lea] în oraşe, care plăteşte toate dările indirecte, căruia, prin faimoasele şi costisitoarele îmbunătăţiri a d- alde Cariagdis şi a altora de această teapă, i se scumpeşte pânea din gură, lumânarea şi chibritul, să nu poată zice decât prin delegaţiune dacă toate aceste-i convin. Am înţelege, până la un grad oarecare, ca colegiul IV să joace un rol de inferioritate faţă cu alegerile din Adunare. Interesele ce se discută în Adunări ating o ţară; mizeria din Dorohoi ori din Râmnicul – vâlcii nu va fi pricepută de meseriaşul din Dealul Spirei; el poate nu-şi dă seamă de influenţele ce se exercită acolo asupra populaţiunilor, el nu va putea pricepe problemul economic sau social care s-ar ivi acolo; pentru priceperea acestora se cer poate elemente mai culte, pe cari adesea şi din nefericire nici colegiile superioare nu ni le dau. Dar în mahalaua lui, în oraşul lui, pe uliţa lui chiar, omul să nu poată să judece isprăvile primăriei, să fie pus sub epitropie, să aleagă prin delegaţiune, iată ceea ce nu înţelegem, nu zicem din partea oricui, căci am înţelege-o de la guvern autoritar, absolutist, care vrea să le facă oamenilor bine cu de-a sila, n-o înţelegem însă din partea unei Adunări cari se porecleşte liberală, a unui guvern ce se pretinde liberal.

Poate în adevăr ca să fie bună o eforie numită în locul unui consiliu ales – dar în acea eforie desigur guvernul, asemenea autoritar, n-ar numi pe Cariagdi, ci ar alege un om cu cunoştinţe tecnice, în stare a pricepe lucrările de resort ale municipalităţii. Un guvern autoritar are a judeca oamenii pur şi simplu după aptitudinile lor, certificate prin şcoală şi antecedente, nu după simpatiile sau antipatiile ce le inspiră alegătorilor.

Odată însă pe terenul electoral, odată la discreţia simpatiilor ce le poate escita cutare paralitic sau cutare vânător de funcţie, să şi rămânem pe acest teren.

În viaţa comunala, sub o democraţie adevărată si istorică, stă temeiul libertăţii în genere. Omul mic din colegiul al IV[- lea], care du reste ştie a scrie şi citi tot aşa ca onor. Cariagdi, cată să se intereseze în mod intensiv de afacerile comunei, fie aceea rurală, fie urbană. Acest om mic nu ar putea să aibă sarcina de-a judeca afacerile complicate ale ţării, fie în afară, fie înlăuntru, căci se cere aci o putere de combinaţie care exige studii, studiile cer capital şi vreme, lucruri pe care omul mic nu le are.

Dar întru cât s-atinge de casa, uliţa, mahalaua, oraşul lui el va dovedi o pricepere mai exacta, şi mai clară a lucrurilor decât mulţi oameni teoretici.

Altceva s-ar fi putut face demult pentru comune şi anume pentru cele rurale: se pot descărca de variile, infinitele servicii cec au a le presta statului. Dar la aceasta nu gândeşte nimeni, din contra, pe zi ce merge comunele devin mai mult instrumente directe şi servile ale administraţiei centrale. Afacerile comunei stau baltă din cauza poruncilor gobernului, cum zice ţăranul, şi de la ministru până la notarul de sat toţi stau în legătură pentru a aplica iluziile câte se născocesc de capete ingenioase în aerul mefitic şi bolnăvicios al Bucureştilor. Astfel se guvernează din nefericire de zeci de ani şi de aceea n-avem nici urmă de autonomie comunală, de aceea atribuţiile organelor comunale, în loc de-a interesa pe oameni şi a-i atrage, [î]i respinge; de aceea fiece primar, ajutor, membru etc. sunt plătiţi anume… ca să se intereseze? nu, ca să nu se intereseze de comună.

Oare secretul unei vieţi comunale energice şi autonome să fie un privilegiu al raselor germanice? Nu tocmai. Vedem un stat vecin, Austria, unde populaţiuni de rase foarte deosebite au o viaţă comunală de model alăturată cu slugărnicia către subprefecţi pe care-o au comunele noastre. Şi cu toate acestea autoritatea statului e acolo cu mult mai tare şi mai concretă decât la noi, unde personajele ce ne administrează, departe de-a fi obiectul stimei cetăţenilor, sunt din contra tot ce societatea consideră ca mai abject şi mai de nimic.

Dar unde mai punem una? O modificare a legii comunale imediat înaintea alegerilor. Dar nu se va putea spune că o asemenea reformă ad hoc, imediat înaintea unor alegeri certe, este ticluită anume pentru trebuinţele electorale ale actualilor deţinători ai demnităţilor comunale? Că toată reforma e pusă la cale de oamenii interesaţi în chestie, interesaţi anume să iasă la viitoarele alegeri? Lucrul e atât de bătător la ochi încât nu ni se pare necesar a mai insista asupra lui. Şi-n adevăr, demult se şopteşte că variile şi costisitoarele nerozii făcute de primăria actuală ar fi inspirând părinţilor cumularzi ai comunei o frică semnificativă în faţa unor eventuale alegeri; de aceea, schimbând legea, deci cu necesitate şi rezultatele ei, ar spera să obţie de la alegeri ticluite o ratificare mai spontană a onerosului trecut al primăriei.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Când antisemitismul e la ordinea zilei în Germania, Austro-Ungaria şi Rusia, iar România nu mai e singura ţară asupra căreia să se descarce oprobriul persecuţiunilor, e interesant a lămuri, ca termen de comparaţie, situaţia juridică şi socială pe care- au avut-o evreii pân-la 1848 în Austria.

Cată să premitem următoarea consideraţie. Afară de calităţi pe cari evreii le vor fi având ab antiquo, de la strămoşii lor, multe deprinderi rele ale neamului, multe scăderi de caracter sunt contractate sub presiunea regimului sub care trăiau în diferitele ţări ale Europei, din evul mediu începând şi până mai ieri. Era aşadar cu totul nedrept de-a impune României – prin Tractatul de la Berlin – să suporte necondiţionat toate defectele numeroasei sale imigraţiuni, defecte ce nu se datoreau tratamentului din România, ci celui suferit în alte ţări.

D. baron de Helfert, cunoscut ca istoric şi etnograf, în colecţiunea etnografică a cărui au apărut şi interesanta scriere asupra românilor din Austro-Ungaria, ne dă într-o carte Asupra cestiunii confesionale din Austria următoarele amănunte asupra situaţiei din trecut a evreilor austriaci:

Ei trebuiau să poarte petece galbene ca semn distinctiv, asemenea ciandalilor din India. Dar afară de asta legislaţiunea le impunea o sumă de umiliri. Purtătorii de litiere erau opriţi de-a purta în jeţuri persoane atinse de boale contagioase, servitori în livrea şi… evrei. Cu toate că ei plăteau o anume dare pentru persoana lor, nu se puteau servi de orice mijloc de comunicaţie. Abia sub Iosif II fură liberi a se arăta în locuri publice. N-aveau dreptul nici de-a fi cetăţeni, nici maiştri, nici să aibă proprietăţi imobile, ba chiar libertatea de-a se căsători atârna de vacanţa unui loc în familie. Pentru câştigarea acestui loc se cereau cinsprezece documente deosebite şi în urmă locul totuşi se punea la un fel de licitaţie. Apoi numai primul născut se putea însura, împrejurare prin care se escitau multe patimi urâcioase ş.a.m.d.

Să se mai mire cineva că evreii, în amărârea lor în contra opresorilor, s-au oţărât cu totul, că caracterul întregului popor e corupt, să ne mai mirăm că mai târziu încercară a deveni din nimic totul? Se ‘nţelege însă: corupţiunea nu se putea tăgădui, în fabricaţiune şi negoţ evreii introduseră procederi pe de o parte cărpănoase, pe de alta nesolide; unde se ‘ncuibau la ţară ţărănimea începea să dea îndărăt în privirea averii şi corupţia morală asemenea se întindea, căci ei creau ţăranului o sumă de necesităţi nouă, ademeneau pe femei la cheltuieli de lux şi de mâncări, făceau din slugi hoţi şi gazde de hoţi. În Boemia li se făcea îndeosebi imputarea că oriunde s aşează ei slugile se abat de la calea dreaptă, hoţii desfac lesne lucruri furate ş.a.m.d.

Dacă li se impută însă evreilor înclinarea de-a precupeţi şi a neguţa şi că nu se fac fierari sau lăcătuşi, lucrul e esplicabil: ei nu iubesc nici o muncă la care se cere puţină mişcare intelectuală şi poate nici n-or fi având putere fizică îndeajuns pentru ocupaţiunile de mai sus.

Daca evreii se plângeau de fanatismul religios de pe-atunci, ei alterau, cu ori fără ştire, punctul principal al cestiunii: ei trebuiesc consideraţi ca naţiune, „naţionalitate cu dispoziţii netăgăduit favorabile şi cu facultăţi intelectuale”, dar, precum zice Mommsen, „un ferment activ de discompunere naţională”.

Asemenea un ferment politic. Ca atare se dovediră de la 1848 şi până azi. Închipuiască-şi cineva că evreii ar fi alungaţi din Austria! Nu numai librarii şi comercianţii de obiecte de arte ar simţi lipsa lor, dar şi în salele de prelecţiuni şi concerte s-ar observa multe goluri, asemenea ar scădea mult puterea opoziţiei politice, căci evreul e din natură om al progresului. Aceasta se arătă numaidecât din luna martie a anului 1848. Evrei erau oratori în Dieta din Viena la 13 martie; un evreu (dr. Bruhl ) ceru, ca deputat al mulţimii adunate în curte, libertatea cuvântului şi a presei, libertatea învăţământului, reprezentaţiunea în Confederaţia germanică, publicitatea şi verbalitatea procedurei judecătoreşti, constituţiune, egala îndreptăţire a tuturor confesiunilor. Afară de el vorbiră şi alţii, asemenea semiţi.

Un semn distinctiv al neamului este fără ‘ndoială lăudăroşia, crearea de legende de vitejie. Se ştie că chiar în România, în timpul ultimului război, s-a făcut încercări de-a constitui legende glorioase în favorul sergenţilor de rit mozaic şi- în treacăt vorbind – în favorul altor creştini a căror nume nu sunt de origine română. D. de Helfert ne dă un asemenea caz din anul 1848, care, oricât de simplu povestit, nu e lipsit de ironie.

Iată cum stă cu alt eveniment în orice caz trist, dar care-au fost umflat la importanţa unei acţiuni capitale şi de stat: un fapt simplu a fost împodobit cu cele mai bogate înflorituri de fantezie orientală, aci s-a născut o înjghebare istorică în spiritul lui Josephus Flavius, care c-un cuvânt se poate numi legenda Spitzer.

Până la apariţiunea cărţii d-lui Helfert toată lumea credea că în zilele din martie 1848 mulţi evrei ar fi căzut pentru cauza libertăţii, chiar în oraţiunile funebre ale rabinului era totdeuna vorba de evrei căzuţi. Critica minuţioasă a lui Helfert reduce numărul lor la… unul, Heinrich Spitzer, student în tehnică din Moravia, şi chiar acesta n-a căzut, ca un Winkelried ebraic, ca anteluptător sau predicator al libertăţii, ci ca jertfă nevinovată a unei salve date asupra unei mulţimi grămădite. Prin adaose nejustificate şi prin o frazeologie comună în zilele noastre s-au făcut din acesta „cel dentăi care şi-a vărsat sângele pentru libertate”; cel dentăi care c-o oratorie inspirată a apărat libertatea; în discursuri, în scris şi în desemne, a fost sărbătorit ca „cea mai nobilă jertfă care a căzut la 13 martie”; el prezisese „ca un profet” revoluţia; „el se săvârşi şi numele său va rămâne etern în panteonul istorici”. O descriere cu portret zice chiar următoarele:

Tocmai rostea Carl (!) (Spitzer) cuvinte suspirate înaintea Dietei cătră conşcolari şi popor când apăru armată. Atunci Spitzer înaintă: „Să dea foc! Voi fi cel dentăi care va cădea pentru libertate?” ş.a.m.d.

Dar destul despre acestea; dacă evreii n-au fost adevăraţii anteluptători în faţa baionetelor, totuşi au fost conducătorii mişcării intelectuale. Deja în manifestul autorilor din Viena găsim că între 29 de semnatari a treia parte sunt evrei. A fost natural ca evreii să gândească numaidecât la emanciparea conaţionalilor lor şi că n-au lipsit enunciaţiuni în acest înţeles. E adevărat însă că cei mai însemnaţi dintre ei gândeau că trebuie să se procedeze fără a se băga înainte, ci să se lase creştinilor meritul emancipării. Un predicator izraelit zicea între altele:

Ce e de făcut pentru noi? Pentru noi? Nimic. Totul pentru popor şi patrie, nimic pentru noi. Nici o vorbă de emanciparea evreilor dacă alţii nu vor spune-o pentru noi. Întâi dreptul omului de-a trăi, de-a respira, de-a gândi, de-a vorbi; întâi dreptul cetăţeanului, a nobilului liber în îndreptăţirea sa, apoi vie evreii! Să nu ni se imputeze că pururea şi pretutindenea gândim la noi şi numai la noi! Nu faceţi nimic. Timpul nostru vine şi nu poate să lipsească !

Observaţii escelente, de-o valoare chiar mai generală, făcea Moritz Markbreiter; el zicea între altele:

Cestiunea evreilor nu este o cestiune de drept, ci un obiect al simpatiei. Evreul e pentru marea parte a poporului un obiect al antipatiei. Dar un obiect al antipatiei nu poate învinge prin aceea că se impune, ci, dacă e cu putinţă, prin atitudine liniştită şi modestă.

…………………………………………………………………………………………………

Am afirmat adeseori că roşii sunt în cea mai mare parte străini de origine. Descrierea de mai sus ne dă ocazia de-a face o analogie, justă după cum ni se pare. Şi ei au fost liberali la 1848, în scris şi în vorbă, şi ei încearcă a crea un fel de aureolă de martiriu şi de vitejii cari n-au existat nicicând în favorul membrilor partidului lor. C. A. Rosetti şi ai săi au fost un „ferment activ de discompunere naţională” dacă aplicăm dictonul lui Mommsen. În adevăr, un ferment atât de activ încât din toată ţara veche, din datini, biserică, legi n-a rămas nici urmă. Analogia între roşii Ţării Româneşti şi liberalii semiţi ai Austriei e mare în multe puncte.

E o idee pe care adesea am repetat-o, că liberalismul la noi e de origine străină, că a fost manifestarea invidiei elementelor imigrate în contra claselor vechi şi a instituţiilor cam grele şi protectoare ale României istorice. Precum ţara noastră a fost în urmă condamnată a purta efectele morale ale relei tratări pe care evreii au suferit-o în alte ţări, tot astfel, de la 1848, dincoace de Milcov, ea a început a suporta efectele morale ale tratamentului de care a avut parte imigraţiunea transdanubiană pe când trăia încă sub turci. Aceeaşi lipsă de respect pentru orice element tradiţional al vieţii publice pe care evreii o arată în aproape toate ţările au fost şi zestrea politică a roşiilor la noi în ţară. Şi acestei lipse de pietate pentru elementele moştenite ale vieţei noastre naţionale, acestui daltonism oarecum faţă cu calităţile şi natura poporului nostru, îi datoresc succesele lor de pân’ acum.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Articolele ce ni le trimite din când în când Delfinul au proprietatea de-a escita organele roşii pân-la furie.

Ştim prea bine, şi organele adversarilor ştiu asemenea, că în lumea ziaristică e o regulă de-a respecta în întregul ei individualitatea unui autor, de-a respecta stilul lui, care e în genere în legături intime cu natura şi cu temperamentul lui, şi ei ştiu că a atribui unui partid întreg ceea ce un singur membru afirmă este o sofismă comună, de tot recomandată deja de Gerard Hamilton ca mijloc lesnicios, însă nu onest, de-a sprijini trebuinţele cauzei.

Daca recomandăm aceste articole atenţiei deosebite a cititorului, din aceasta dumnealor deduc numaidecât că împărtăşim cu desăvârşire, ca în reproducere galvanoplastică, punctul de vedere al autorului, pe când în realitate consideraţia noastră de căpetenie este că articolul e interesant, scris c-o deosebită energie de stil şi meritând – ca orice lucrare interesantă – atenţia cititorului, chiar atunci când n-ar reflecta pe deplin sau în toate punctele opinia noastră.

Audiatur! Nu ‘nţelegem ce fel de libertate de cuvânt ar fi aceea când cineva n-ar putea să-şi susţie vederile cu toată energia naturii sale proprii. Stilul şi judecata sunt tocmai la oameni talentaţi cestiuni de temperament. Precum fiece instrument are tonul său specific tot astfel fiece om are predispoziţia sa firească, pasională, de-a aprecia şi zugrăvi lucrurile; ar fi o goală pedanterie, demnă de bucherii foilor roşii, de-a reteza un stil viu, o apreciaţie energică, numai pentru că nu împărtăşim toate ideile sau punctul de vedere din care autorul scrie.

Admitem ideea determinismului întru cât priveşte caracterul individual precum şi acel al unui partid. Unui om i se pot arăta exemplele cele mai strălucite de îmbogăţiri prin fraudă, de înălţări prin trădare, de impunitatea aproape proverbială de care sunt apărate marile crime şi marii criminali – toate acestea el le va recunoaşte ca adevărate, dar a le imita nu va ajunge niciodată. Pentru că nu poate. Velle non discitur, zice sfântul Augustin, a voi nu ‘nvaţă nimenea din faptele altuia.

E drept că roşii au venit la putere prin influenţa străină, şi anume sub presiunea vestitei alianţe de trei din Reichstadt, apoi prin amăgirea a o seamă de elemente liberale şi conservatoare pe cari le-au eliminat îndată ce a trebuit să lucreze sub acea influenţă care-i adusese. E oare asta un cuvânt ca conservatorii să-i imiteze sau, în genere, sunt ei în stare de a-i imita? Noi credem că nu. Ei, a cunoaşte şi a constata ceea ce fac ei şi a face ceea ce fac sunt două lucruri foarte deosebite.

Imputarea acelora cari ignorează frumoasa lege descoperită de un sfânt şi confirmată de ştiinţele moderne este aşadar în esenţă următoarea: „De ce nu imitaţi pe roşii?”.

Pentru că nu putem. Există cu toate acestea oameni de bine cari cred a putea vorbi astfel:

De ce nu sunteţi ca ei? În loc de-a crede că puteţi împinge lumea lăsaţivă împinşi. De ce nu faceţi, fiind la putere, ceea ce fac adversarii voştri? E drept că ci au pururea patriotismul în gură; faceţi şi voi astfel, dezrădăcinaţi-l însă din inimă, unde degeaba ‘l aveţi în adevăr, şi veţi vedea ce folositor lucru este de-a spune una şi a face alta. Ştiţi prea bine că pretinsul patriotism al lor e un moft. Un patriot nu fură; ei fură pe un cap de sting. Prefecţi numiţi de pomană în funcţiile lor au plătit în doi-trei ani, de pe spinarea unor judeţe sărace, milioane de datorii; Warszawsky a fost numit director de ministeriu; cel însărcinat cu afacerea răscumpărării a făcut milioane – şi totuşi patrioţi sunt. Relele ce vin din afară ori dinlăuntru, trebuie să le consideraţi ca fatale, ca aduse de împrejurări neatârnate de voinţa oamenilor. În loc de-a vă opune curentului fatalităţii acomodaţi-vă cu el. În vorbă, în gazete, în adunări puteţi spune orice v-ar putea dezvinui sau arunca vina asupra altora. Dar în realitate, în taină, faceţi ceea ce împrejurările şi interesul personal vă dictează. Uite cum face Brătianu. Ştia că, de la Reichstadt încă, se hotărâse cedarea Basarabiei? Ce să se opuie dar la un rău inevitabil? S-a dus singur la Livadia. Ştia că războiul oriental are să se facă? E drept că la Mazar Paşa era turc, dar a intrat în apele războiului omul numaidecât. Răscumpărarea drumului de fier vi se impunea? Aţi trăgănat-o ani întregi doar aţi scăpa de ea. O! el a făcut altfel. În Senat a mărturisit în adevăr că e silit din afară, în gazete însă o numea cestiunea cea mai populară. A făcut-o, a dat ocazie amicilor să devie milionari de unde n-aveau de pe ce bea apă, încât aceleaşi rele pe cari împrejurările v-ar fi condamnat poate să le faceţi voi le-a făcut el ca un om cuminte, numai le-a făcut cu mult mai rele decum aţi fi fost în stare voi să le faceţi vreodată. dacă domnia împrejurărilor e absolută şi fatală, în loc de-a vă opune acelei fatalităţi, ca eroii tragediilor vechi, mai bine aţi intra în apa lor, căci oricât de răi aţi fi, atât de înjosiţi, atât de străini, atât de adânc de putrezi ca roşii tot nu sunteţi. dacă răul trebuie să se facă, faceţi-l încai voi, căci ar fi mai mic de cum [i]l fac aceşti oameni. În orice caz trădători n-aţi fi decorat şi înălţat, directori la ministerii n- aţi fi pus bandiţi; oricât de răi aţi fi fost, mai răi decât aceştia nu puteaţi fi. Cât despre ţară? Dar cui [î]i pasă de ea? Singurul ei folos ar fi doar că, din natură, nu sunteţi predispuşi de-a fi atât de comuni, de haini la inimă şi de maloneşti cum sunt roşii, că, personal vorbind, sunteţi mai curaţi decât ei. Ceea ce însă ei au făcut era în ordinea lucrurilor să se facă, oricât v-aţi fi opus, căci patriotismul şi sentimentele sunt răi conducători în viaţa practică. Vorbiţi ce poftiţi, daţi-vă aere de mari patrioţi cum îşi dau ei; fiece şir, fiece vorbă să fie umflate de fraze patriotice, dar faceţi ceea ce e inevitabil a se face, chiar rău fie, şi umpleţi-vă buzunarele înainte de toate. Auzi miniştri, ca cei conservatori, cari să iasă săraci din cabinet? Ba încă încărcaţi de datorii? Apoi miniştri aţi fost? Care e dintre roşii care – ar fi ieşit sărac, doar să fi fost din cale afară prost? Stolojan, C. A. Rosetti, Giani, ba însuşi ilustrul Brătianu? Dar ce-ar zice lumea întrebaţi? Lumea? Ceea ce zice de ei. Sunt isteţi, sunt oameni de afaceri – cel ce se conduce de patriotism, de sentimente, de principii e pur şi simplu naiv şi ridicol.

Ei bine, modul de-a scrie satiră cu aerul tentaţiunii nu e atât de nou pre cât s-ar părea. Un autor spaniol, Baltazar Gracian, pune pe doi tineri să călătorească prin lume sub conducerea unui personaj mitic, anume Desengano – dezamăgirea, deziluzia. Amândoi tinerii văd aceleaşi lucruri, aud aceeaşi esplicare din gura dezamăgirii, dar fiecare din ei se poartă cu totul altfel; pe Critil [î]l indignează ceea ce vede, pe Andrenio-l atrage de intră-n danţ. A fost din partea Delfinului o trăsătură de satiric de-a sfătui pe conservatori să lase focului idealismul lor politic şi să imiteze pe roşii.

– Dar dacă ne vor imita, zic onorabilii, ne răstoarnă?! Şi c-o furie dictată de instinctul de conservare foile lor se aruncă asupra articolului Delfinului să-l sfâşie, nu altceva.

Se ‘nţelege că acest punct de vedere nu este al nostru şi că nu suntem în stare să imităm pe roşii. Cine-o ştie mai bine decât oricine e Delfinul însuşi. Autorul acelui articol întruneşte în el graiul dezamăgirii cu sfatul pe care Andrenio l-ar da, pe când în realitate Critil [î]l aude. Orice partid care va şti să practice virtuţile roşiilor, în urma legii progresului [î]l va întrece în aceste virtuţi. Tot ce spune Delfinul e adevărat. Adevărat că, prin conivenţă cu străinii, roşii au ajuns la putere, adevărat că n-a existat cestiune internaţională în care să nu cedeze – făcând mendre de opunere de ochii lumii – adevărat că nu le pasă lor de ţară cum nu ne pasă nouă de China; adevărat asemenea că partidul există numai prin impunitatea absolută a tâlhăriilor şi mizeriilor ce le comit zilnic membrii lui, adevărat că nu există om în ţara aceasta care să nu simtă dezgust de aceste naturi profund necinstite şi catilinare, dar de imitat nu-i poate imita nimenea care nu e născut din tina şi din minciuna din care ei s-au născut; căci velle non discitur: a voi nu se învaţă. A constata că toate acestea sunt adevărate şi a le imita sunt două lucruri atât de deosebite pre câtă deosebire există între judecătorul ce constată faptele şi între cel ce le comite. Indignarea „Românului” în contra articolului citat e atât de mare din cauză că în el partidul roşu îşi vede urâciunea proprie, enormă, îşi cunoaşte trăsăturile insuportabile pentru ochii lui chiar.

Ei, ceea ce Delfinul sfătuieşte pe Catargiu să facă Brătianu a făcut de mult şi va face-o pururea. Între un sfat platonic de- a face şi între realitatea „s-a făcut” deosebirea e cât cerul de pământ.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Gruie Sânger în traducere germană a apărut acum de curând la librăria Wlh. Friedrich din Lipsca. Este o broşură [de] 28 pagine, în ediţie elegantă. Traducerea e făcută de d. L. V. Fischer din Erlangen, lângă Passau, în Bavaria. D. Fischer e unul dintre literaţii germani care-n anii din urmă au atras atenţia publicului german asupra literaturei noastre, comunicându-i în traduceri mai mult ori mai puţin reuşite unele dintre productele noastre literare pe care le-au socotit mai bune, parte proză, parte versuri. Îndeosebi d. Fischer a tradus pân’ acum, pe cât ştim, numai versuri, pe care le-au publicat în deosebite foi periodice din Germania. Astfel ne aducem aminte de o traducere a Răsunetului lui A. Mureşianu, publicată în Magasin für die Literatur des Auslandes şi de câteva poezii ale lui Alexandri publicate în Dioskuren, în Oester Gartenlaube. Gruie Sânger nu este dar prima încercare a traducătorului şi asta se vede aproape la fieştecare vers. Metrul e cel original şi în foarte multe versuri traducătorul a izbutit să reproducă farmecul deosebit pe care-l are limba marelui nostru poet.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

De câte ori gândim la dezvoltarea vieţii economice în România ne vine-n minte ideea, în aparenţă paradoxală dar cu atât mai adevărată, pe care o afirmă un economist american: pentru o ţară rămasă îndărăt în cultură comunicaţia cu străinătatea e pernicioasă.

În adevăr, un popor primitiv se distinge mai cu seamă prin lipsa sa de trebuinţe, prin modestia proverbială a exigenţelor sale materiale. Nu e bine, fără ‘ndoială, ca aceste trebuinţe să rămâie staţionare, căci atunci ar lipsi impulsul pentru o activitate mai mare, ar lipsi principiul progresiv; dar pe de altă parte e şi mai rău ca aceste trebuinţe să se înmulţească ca din senin, fără ca înlăuntrul poporului să fi pătruns diviziunea muncii; aptitudinea multilaterală de-a satisface el însuşi prin activitate proprie trebuinţele sale.

Din momentul în care Dunărea a fost deschisă pentru esportul nostru, mijloacele claselor relativ luminate s-au înmulţit în adevăr, dar şi trebuinţele lor au crescut cu totul în disproporţie cu aceste mijloace. Aproape toate trebuinţele s-au schimbat. Din creştet pân-în tălpi orice obiect de îmbrăcăminte au început a se introduce din străinătate: vechile clase de meseriaşi, având deprinderea a lucra pentru alte vremi şi pentru alte gusturi, neavând timpul necesar şi nici conducători de la cari să înveţe a lucra europieneşte, au început să dea îndărăt şi azi nu mai există. Negustorul care ‘ntroducea din străinătate obiectele necesare deveni factorul de căpetenie al pieţei şi era mai lesne ca acest negustor să fie străin decât indigen. Pe de altă parte braţele şi inteligenţele indigenilor neaflând o altă piaţă, nici o altă ocupaţiune decât aceea ce le-o oferea statul, s-au născut în ţară acea nefastă tendenţă de-a privi funcţiunile ca singurele ocupaţiuni onorabile, o tendenţă constatată demult în contra căreia, din nefericire, nu s-au opus aproape nici un guvern.

Nu avem nici scuza că răul nu s-ar fi constatat demult. Încă la 1863 Camera de pe atunci a admis a se trece, în răspunsul la adresa tronului, amendamentul următor:

Este drept a recunoaşte că obiceiul înrădăcinat în clasele cele comparativ luminate ale societăţii noastre de-a dispreţui orice altă profesiune şi de-a se îmbulzi în aceea a serviciului public au adus coucurenţa ce-şi fac cetăţenii într – această carieră la un grad funest moravurile noastre publice, astfel încât s-ar putea zădărnici orice încercare de serioasă îmbunătăţire din partea unui guvern luminat, cu intenţiune sinceră. Totuşi Adunarea deplânge că guvernele Măriei Tale, nu mai puţin decât acelea ale predecesorilor Măriei Tale, departe de-a cerca a combate acest defect al moravurilor noastre, care este una din cauzele principale ale paraliziei societăţii noastre, v-a făcut decât a-i favora dezvoltarea, întorcând-o în folosul lor ca un mijloc legitim de conservaţiune.

Acest amendament, propus de C. Creţulescu, s-a votat în unanimitate — fără nici un folos însă – de Adunarea de atunci.

Îşi poate închipui oricine cari trebuiau să fie rezultatele acelei tendenţe funeste. Aproape toată ura, toată înveninarea luptelor politice, solidaritatea dintre nulităţi pentru a combate şi răsturna orice merit adevărat – acest concurent periculos al nimicniciei şi ignoranţei -, dispreţul reciproc şi necuviinţa reciprocă, frazeologia goală, puţinătatea de caracter – toate aproape- [î]şi au izvorul în acea tendenţă funestă, în împrejurarea că aproape toţi românii relativ luminaţi deveniseră candidaţi interesaţi la demnităţile publice. Până azi încă România e în pericolul de-a deveni ceea ce erau republicele în decadenţă ale Greciei şi Roma în timpul discompunerii sociale.

După câte vedem astăzi nu se poate admite că dezvoltarea României a fost normală. Din contra: a fost în gradul cel mai mare anormală, sacrificându-se, în favorul ei, bunăstarea, sănătatea şi moralul tocmai a acelor clase pe cari liberalismul esploatator şi ignorant pretindea a le emancipa.

Ceea ce dar a adus dezvoltarea de pân’ acum n-a fost o nouă clasă de producători, nu ridicarea muncitorului la un nivel mai nalt de cultură şi de bun trai, ci o nouă clasă de stăpânitori, o aristocraţie nouă, compusă din oameni cu puţină ştiinţă de carte dar cu multă impertinenţă, cu mult spirit de şicană şi de-o ruşinoasă mlădioşie de caracter.

Congresul economic adunat la Iaşi n-a avut nici un cuvânt de laudă pentru dezvoltarea economică a României şi nici l-a putut avea. Din contra, regresul zilnic al negoţului şi meseriilor între români, substituirea zilnică a elementelor indigene prin cele străine, rezia administraţie, decăderea bisericii, insalubritatea regimului sub care trăieşte ţăranul, toate acestea au preocupat, incidental sau de-a dreptul, luarea aminte a congresului. Progrese n-au putut constata nimenea, nici căutându-le cu lumânarea.

Când lucrările Congresului se vor publica în ediţie autentică vom reveni asupra lor. Deocamdată stabilim numai că caracterul tuturor dezideratelor acestei adunări este constatarea de enorme goluri pe toate terenele vieţii materiale şi morale.

Admitem ca apreciaţiile oamenilor asupra cestiunilor de pură politică să poată fi determinate prin temperamentul fiecărui: ca unul să crează că e bun ceea ce altul crede că ar fi rău. Dar oare tot astfel e cu realitatea? Tot astfel e când ochii cari văd atribuie realităţii relele pe cari ea le cuprinde în adevăr?

Zilnic vedem foile guvernamentale polemizând cu noi în privirea aceasta, lăudând starea actuală, batjocorind pe cea din trecut. Suntem departe a fi laudatores temporis acti în mod absolut; ceea ce afirmăm însă în puterea cuvântului este că, cu acele trebuinţe puţine ale societăţii din trecut şi cu mijloacele prisositoare de-a le realiza, starea oamenilor era mai fericită decât azi. E drept că Domnul nu era Rege, dar avea mai multă autoritate în ţara sa proprie; e drept că bogăţii enorme nu se grămădiseră în lăzile industriaşilor politici, dar ceea ce nu exista deloc şi nicăiri era mizeria. Nu era om în ţară care să n-aibă o ocupaţiune certă, o piaţă sigură pentru munca sa. Azi e fără ‘ndoială altfel. Toate silinţele ce şi le dau oamenii în direcţia ideilor economice sunt la dreptul vorbind o încercare de-a se-ntoarce în multe priviri la trecut, când munca naţională, multă – puţină, era organizată de tradiţii şi aşezăminte, când proprietatea imobilă era îngrădită de protecţia legilor, când intrarea străinului în organismul social era mai grea.

Iniţiativa luată de societatea Concordia e lăudabilă în orice caz. Dar succesul dezideratelor congresului atârnă în mare parte de-o bună administraţie a statului, care nu ştim dacă în mersul actual al lucrurilor mai e cu putinţă a se introduce. Pentru a favoriza dezvoltarea economică se cere ca mecanismul administrativ să fie mai puternic, mai puţin atârnător de fluctuaţiuni politice decum e la noi. Din contră, observăm că toate propunerile de reformă, mai ales cele preconizate de d. C. A. Rosetti, tind a preface şi mai mult organele statului într-o pleavă bătută când încolo când încoace de vântul întâmplării şi de vicisitudini electorale.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Adunările se redeschid în sesiune estraordinară şi o sumă de cestiuni importante, mai cu seamă unele de caracter internaţional, vor ocupa atenţia lor.

Nu se poate tăgădui cu toate acestea că un fel de apatie generală a cuprins ţara, că ea nu mai posedă nici un fel de elasticitate a puterilor ei în faţa complicaţiunilor, că ceea ce se observă în genere e un fel de nepăsare, de dezinteres în cestiuni politice, încât chiar încercările de galvanizare făcute prin proiectele de reformă ale d-lui C. A. Rosetti nu produc efect asupra publicului.

Sunt o sumă de oameni – desigur nu proşti- capabili din contra de-a se interesa de orice manifestaţiune a activităţii omeneşti afară de una singură, de politică. Naufragiul pe care l-au suferit aproape toţi în iluziile lor politice [î] împinge să caute un refugiu, un liman asigurat înlăuntrul egoismului lor chiar. Nimic n-a putut să cauzeze atâtea decepţiuni decât acea himeră care se pretinde arta de-a guverna şi care nu însemnează la urma urmelor decât triumful limbuţiei şi a şiretlicului, triumful inteligenţelor sterpe asupra celor adevărate.

Orice – ar face cineva în lume, orice ocupaţiune cu care s-ar deda de gust ori de nevoie, care e scopul ce urmăreşte? O sporire morală a persoanei sale însăşi, a augmentaţiune a fiinţei sale. Această augmentare se găseşte pretutindeni, în toate ramurile de muncă, de aspiraţiuni: meserie proastă – afară de meseria politică – nu există.

La ce serveşte politica? Câtă înjosire, câtă umilire, câtă împuţinare a omului nu cuprind acele esplicaţiuni mai mult ori mai puţin întortocheate, acele precauţiuni oratorii, acele vorbe cu două înţelesuri, reticenţele neleale, scuzele, făgăduinţele de-a nu mai face pe viitor ceea ce s-a făcut în trecut, programele propuse ş.c.l. Niciodată ştrengar n-a tremurat aşa înaintea dascălului, niciodată lacheu parvenit nu s-a plecat înaintea stăpânului său ca lacheii politici înaintea pretinselor suveranităţi politice. Nu e unul care să-şi spuie vrodată gândirea de-a dreptul şi întreagă, nu e unul să n-aibă recurs la circumlocuţiuni şi cârciocarii, unul care, vorbind, să nu fi ascuns sau să nu fi exagerat ideea sa, unul care să nu fi justificat într-o măsură oarecare portretul ce Sallust [î]l face de Catilina… simulator ac dissimulator – dibaci a simula ceea ce nu e şi a disimula ceea ce este.

Mai cu seamă sesiunea aceasta promite a ne prezenta spectacolul unor discuţiuni şi unor intrigi pe cât de absorbatoare pe atât de sterpe. Foasta majoritate prezintă deja trei grupuri deosebite, al virtuţii, al d-lui C. A. Rosetti şi al d-lui I. Brătianu, plus numărul celor mediatori, gata a combate orice guvern şi a se alătura oricăruia.

Mai la vale publicăm un articol pe care Delfinul ni-l trimite din Galaţi şi în care cauza adevărată şi profund personală a acestor sciziuni e zugrăvită cu cunoscuta vigoare a penei autorului. Se poate ca în privirea planurilor politicei esterioare autorul să fi atribuind d-lui I. Brătianu un rol pe care acesta nu-l merită; în privirea însă a stărilor de lucruri dinlăuntru descrierea e de-o plastică fidelitate, proprie a atrage atenţia deosebită a cititorului.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Era greu de admis să mai existe vro grădină de guvern undeva pe faţa pământului care s’ aducă cu-al nostru. Cu toate acestea el are pereche în guvernul unguresc. Nu se putea altfel. În Ungaria, ca şi la noi, cine nu se pricepe la nimic se ocupă de politică. Şi acolo, „maghiarism”, „patrie maghiară” etc. sunt o marfă politică, a fi maghiar – de orice origine – este, nu o cestiune de rasă, ci o industrie, un negoţ adesea foarte lucrativ, întocmai precum la noi e o breaslă anume a fi patriot – orideunde ai fi. Poziţia sectei patriotismului cu degete lungi e aproape mai favorabilă dincolo decât dincoace de Carpaţi, căci imensa majoritate a populaţiunii, adecă 2/ 3, neştiind ungureşte, îşi poate închipui oricine că a şti acest preţios idiom constitue un privilegiu pentru a ferici ţara.

„Gazeta generală” cuprinde o descriere a Banatului Timişorii, provincie locuită în cea mai mare parte de români. Ea prezinta un îndoit interes, întâi asemănările cu starea de lucruri de la noi, apoi tabloul unei populaţiuni române guvernate de maghiari.

Era un timp – zice autorul – în care Banatul Temişorii se numea grânarul monarhiei austriace pentru că aci secultivau aproape esclusiv grâu şi porumb, iar recoltele rele erau necunoscute până-n anul 1863. Înaintea acelei cumplite veri, fusese treizeci de ani de-a rândul recolte bune. O singură recoltă rea a fost îndeajuns pentru a da loc la mare foamete. Statul a trebuit să intervie în ajutorul oamenilor cu grâne, făină şi alte mijloace de subzistenţă. Cu toate acestea Banatul fusese considerat ca ţară bogată, ca grânar al monarhiei. Iluzia se pierdu numaidecât. Ceea ce oameni cuminţi prevăzuseră demult, s-a invederat pentru toată lumea; populaţia Banatului trăia – afară poate de-o seamă de ţărani bogaţi -de la mână la gură. Puţini câştigau de cu vară mai mult decum le trebuia iarna. La vremea secerii ne şi lipseşte pâinea. Cel întâi grâu ce secerăm se preface literalmente în pâine, celălalt e vândut de pe câmp, fiind încă în spice, sau se duce numaidecât în piaţă – pentru a împăca pe perceptor.

Sarcinele ce-i se impun populaţiunii de aci sunt neauzite şi sute de mii de oameni muncesc zi şi noapte pentru nimic alt decât pentru a-şi ţinea sufletul, căci ceea ce nu le ia statul pe cale legală le mănâncă funcţionarii cei corupţi şi advocăţimea cumplit de cârciocărească şi sugătoare de sânge. Mania de-a SE judeca a fost cultivată în mod sistematic aci şi nu e casă să n-aibă procesul ei care-o stinge pân-în sfârşit. Toată populaţia s-a abrutizat în nesfârşita luptă pentru existenţă; muncesc ca animalele şi nu se poate să aibă altfel de simţiri decât acestea.

Deasupra acestei situaţii deplorabile din inima populaţiei chiar, faimoasa artă de guvernământ a maghiarilor [î]şi ridică biciul, un stat, care în teorie şi în faţa străinătăţii pretinde a trece de stat civilizat, pentru ca în practică să se poată resfăţa în bună voie în maximele lui asiatice. În teorie de ex. cestiunea limbilor s-a rezolvat în modul cel mai minuţios; regimul Taafe ar putea învăţa de la maghiari. Fiece condicuţă de dări are bunăoară trei rubrici, una maghiară, una germană, una romană; funcţionarul e obligat în aparenţă de-a umplea contribuabilului maghiar rubrica întâia, celui german a doua, românului a treia. Departe una ca asta! Deşi în tot Banatul nu sunt la ţară nici o sută de contribuabili maghiari, deşi în cele mai multe locuri nici rândaşii nu ştiu acest idiom, totuşi autorităţile nu cunosc, ÎN relaţiile lor cu germanii, românii, serbii ori bulgarii, altă limbă decât pe cea maghiară.

Cine n-a trăit pe aci nu-şi poate face o închipuire de încurcătura fără capăt, de mizeriile ce nasc din această singură împrejurare. Poporul neştiutor e dat cu totul pe mâna cavalerilor de industrie cari ştiu ungureşte, căci există localităţi unde, dintre patru mii şi mai bine de suflete, nici unul nu ştie boabă ungureşte. În asemenea localităţi persoane problematice îşi câştigă existenţa tălmăcind ţăranilor în limba lor pe acea a autorităţilor. Aceşti paraziţi de advocaţi de a treia mână şi de scriitoraşi existau cu de prisos şi înainte, dar acum sporesc ca buruiana cea rea, căci au o sferă de activitate determinată. Această canalie traduce actele şi adresele autorităţilor, sfătuieşte pe ţăran, [î]l instigă, îşi dă aerul că ar fi având trecere în sferele politice, caută a trage pe sfoară pe cel necunoscător, i se plătesc bine serviciile de interpret, ia avansuri în procese pendente ş.a.m.d.

Însă toate lipitorile astea mari şi mici n-ar fi încă în stare de-a ruina ţara şi de-a aduce populaţia la sărăcie deplină, dacă o legislaţiune defectuoasă şi o administraţie care-şi bate joc de orice idee de dreptate n-ar merge mână ‘n mână cu toate acestea.

Deocamdată vom da următoarele cifre cari vorbesc de sine. Banatul, aşa numitul grânar al imperiului, datoreşte 10 milioane de fiorini rămăşiţă din dări. După darea de seamă, publicată de curând, comitatul Temişorii numai datoreşte 3667095 fiorini reparţiţi asupra plaselor Temişoara, Verşeţ, Vinga, Lipova şi Biserica Albă. Ne vom ocupa cu Lipova, care în aparenţă e plasa cea mai bine situată în tot judeţul Temişorii.

Recolta anului acestuia se consideră bună ca-n toată Ungaria, asta a ajuns la auzul ministrului unguresc de finanţe, Seapary, care s-a grăbit a adresa o circulară cătră toate autorităţile fiscale din Ungaria, prin care comandă organelor sale de-a căuta cu zel şi asprime să încaseze dările. Organele subalterne, ce n-au nevoie de-o asemenea admoniţiune, n-au aşteptat să li-o spună de două ori.

Cine să execute însă?

Poporul e mai iritat decât oricând şi în adânca sa ignoranţă identifică pe perceptor cu neîngăduitorul creditor, cu statul. Fireşte. Cel ce ia grâul de pe ogorul ţăranului şi-l sileşte a-şi vinde marfa câteva săptămâni după secere, când e naturalmente mai ieftenă pentru a plăti dări cu banii; cine-l face pe ţăranul viier să-şi piarză recolta în acelaşi chip; cine-i ia pălmaşului vaca, care-i hrăneşte copiii, pentru a o da pe nimic celui întâi venit – acela e vrăjmaşul de moarte. Toate aceste le face însă în Ungaria un perceptor, un executor. Plânsete şi vaiete domnesc pretutindenea unde s- arată. De aceea niciodată un om care simte omeneşte sau un funcţionar cumsecade nu se oferă a fi perceptor. Numai oameni cu totul depravaţi, ce n-au nici un fel de căpătâi, se oferă la funcţii atât de neplăcute, primejdioase chiar, care se dau oarecum cu licitaţie. E foarte caracteristic că există sute de inşi cari se prezintă spre a ocupa asemenea funcţii de călăi; existenţele problematice foiesc în Ungaria cu de prisos şi un astfel domn, care-şi pricepe treaba, ştie să-şi facă avere, în poziţia aceasta, în timp de câţiva ani.

Cu revolverul în buzunar călătoreşte acest „domn”, în numele guvernului şi pe cheltuiala comunelor, în plasa sa din loc în loc şi o spaimă ce paralizează, [î]l precede. Înainte de a sosi, averea tuturor locuitorilor cari sunt în restanţă cu darea se trece într-un proces verbal; un scriitor şi un om al autorităţii (în genere un ţăran) merg din casă’n casă. Deja scriitorul acesta e pungaş, de mituit în orice caz, pentru că aci, în ţara aceasta, toţi se pot mitui.

Încruntând sprincenele întreabă pe o biată văduvă: „D-ta ai o vacă?” Tremurând, femeia-i pune-n mână un biet fiorin – poate cel din urmă pe care-l are – şi zice nu. El scrie „Nu” şi apoi continuă cu blândeţe: „Nu-i aşa că n-ai nici vin?” Apoi [î]i lasă o hârtie goală pe care ea are s-o iscălească. C-o clipire de ochi semnificativă, el părăseşte casa şi biata femeie crede c-a scăpat cu puţin. Cum s-a înşelat. Executorul vine-n ziua viitoare în persoană, o ameninţă cu temniţa pentru indicaţiunea ei mincinoasă şi dacă acum nu dă cinci sau zece fiorini pentr-o manipulaţiune analogă, se execută fără de milă. Adesea nici mituirile nu folosesc, căci executorul nu poate gândi totdeuna numai la sine, ci trebuie să gândească şi la ministrul de finanţe care-i cere bani.

Oare un popor care vede guvernul reprezentat de indivizi atât de venali şi atât de mojici poate să mai aibă conştiinţă de stat şi respect de legi, în existenţa cărora nici nu crede? Nu e de. mirare dacă ‘n timpul din urmă au fost ucişi în curs de opt zile doi executori şi un consilier fiscal în Ungaria, unul dintre ei în Banat chiar.

În modul cel mai brutal paraziţii aceştia scormolesc în carnea proprie a statului unguresc, prădând ţara, ruinând în fiece an sute de oameni, adecă tot atâţi contribuabili. Se ‘nţelege că numărul contribuabililor împuţinându-se, sarcinele celor ce mai sunt în stare a plăti devin din ce în ce mai grele. Această împuţinare creşte prin emigraţiunea în mase spre America, care ia dimensiuni din ce în [ce] mai mari, încât ministrul de interne al Ungariei s-a văzut silit a convoca o anchetă pentru oprirea „emigraţiunii în mase”. S-au cerut expertize de la comune şi de la societăţile agricole asupra acestui fenomen înspăimântător şi din toate părţile s-a răspuns că, principala cauză e mărimea dărilor şi asprimea încasării. Aşadar fugă generală înaintea executorului! Nu ştiu ce va decide ancheta, un lucru însă e sigur: nu există alt mijloc de îndreptare decât scăderea dărilor şi o purificare fundamentală a personalului adminstrativ. Dar e sigur de mai înainte că acest mijloc n-o să se aplice. Farsorii se vor tăvăli înainte până când s-o putea.

„Ungaria e o ţară bogată, binecuvântată şi popoarele ei sunt dintre cele mai fericite ale pământului” – aşa stă scris în fiece carte de şcoală, în care învaţă a citi copilul ţăranului, care nici de nume nu ştie ce-i fericirea. Da! e bogată ţara dar locuitorii sunt săraci.

Săraci, pentru că prea multe lipitori [î]i sug, pentru că statul întreg trăieşte pe-un picior prea mare, pentru că numai o idee, numai o tendenţă a cuprins puterile intelectuale din această ţară şi le absoarbe pe toate: ideea statului pur maghiar, tendenţa de-a impune ţării întregi, tuturor popoarelor, fiecărui cătun, fiecărei table de cârciumă sigiliul maghiarismului.

Deocamdată fenomenul emigraţiunii în mase se observă mai mult în Ungaria de nord. Comisarii şi agenţii preced cu temei şi n-au pătruns încă pân-aci; poate că unii nu presupun că vorbele şi momelele lor ar da de urechi ascultătoare şi de inimi deschise; căci populaţia din Bănat nu e numai săracă şi nemulţumită, ci chiar prea multă la un loc, şi tendenţa de-a emigra e vie în toţi. Deocamdată lipseşte ţinta ademenitoare şi mulţi nu emigrează decât în alte părţi ale Ungariei sau în Bulgaria, căci aci numai e loc pentru ei.

Cum vine însă că Ungaria, aci populată, dar în mare parte pustie, retrogradează din deceniu în deceniu în privirea populaţiei sale, că întreaga ei prosperitate economică e lovită de regres? Cifrele ce pătrund penibil în publicitate sunt spăimântătoare, nici acum, în anul cel bun, nu se vede o scădere a răului. Această împrejurare ne spune îndeajuns că n-avem a face cu neajunsuri trecătoare, ci cu rele sociale şi economice adânci, a căror înlăturare, în actualele împrejurări politice, li s-au părut cu neputinţă celor ce-au rupt-o de fugă. Recensimântul din 1870 spunea că în Ungaria sunt 4 417 574 persoane cari trăiesc din agricultură; pe când recensimântul ultim, făcut asupra popoarelor în anul 1880, dete un minus de 784 457 persoane, căci numărul acelora cari, în 1880, se mai ocupau cu agricultura e numai de 3699117 inşi. Fiindcă în cei din urmă doi ani tendenţa de emigraţiune a sporit – Bulgaria şi Bosnia sunt atât de aproape – se poate zice că, în ultimii 12 ani, agricultura Ungariei a pierdut un milion, aproape 25% a capitalului ci de braţe. Din nenorocire statistica naţională maghiară, a cărei exactitate şi bună credinţă întrece pe aceea a geografilor franceji, nu ne spune nimic pozitiv despre proporţia diferitelor naţionalităţi în aceste pierderi colosale. Ar fi interesant şi ar lămuri problema dintr-un punct de vedere care ar contribui a dezlega cu siguranţă cestiunea anchetei ministeriale.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

De câte ori contestăm realitatea progresului ce se pretinde că România l-ar fi făcut în decursul celor din urmă treizeci de ani avem fericirea a vedea pe confraţii de la „Românul” înmulţind în mod considerabil numărul frazelor durate în favorul partidului roşu, calificându-se rezultatele pseudocivilizaţiei cu fel de fel de epitete mari, dându-ni-se nouă numele de reacţionari, legitimişti etc. E ţara poreclelor.

Rolul confraţilor e comod, al nostru cam ingrat: ei se adresează suficienţei oamenilor, căci aceştia sunt pururea predispuşi a crede tot ce li se spune de bine de ei, pe când noi nu măgulim pe nimeni, ci facem apel la spiritul lor de adevăr.

Daca se găsesc instrumente pentru a măsura fenomene atât de simple cum e urcarea şi scăderea căldurii, să nu se fi aflând nici un chip pentru a măsura gradul de cultură a unui popor? Am dori în simplitatea noastră să ni se enumere marii oameni cari ar fi făcut la noi descoperiri în mecanică ori în chimie, ori în genere pe terenul ştiinţelor naturale, pe care descoperirile sunt lesne de făcut din cauza vastităţii domeniului lor. Am dori să ni se enumere operele de fond apărute în ţară de 30 de ani încoace, ca să vedem gradul de cultură. Nimic din toate acestea. Buni bucuroşi dacă apare câte-o carte elementară, în care autorul a ştiut cel puţin să traducă bine, să-şi aproprieze într-un mod cuviincios ştiinţa altora. Chiar cazul acesta e estrem de rar şi constituie aproape un merit. Cele mai multe cărţi, chiar elementare, dovedesc din contra că autorii lor nu sunt în stare nici să înţeleagă texte străine, necum să producă ceva de la dânşii.

O a doua măsurătoare a gradului de cultură este dibăcia unui popor de-a substitui forţei musculare agenţi naturali, de-a crea şi întrebuinţa maşini. Şi aci vom constata că maşinele introduse sunt în genere puse în mişcare de mecaniciani străini şi că românul e întrebuinţat ca lucrător cu braţul.

Acest nivel de cultură scăzut şi sus şi jos n-ar fi o nenorocire absolută. Un popor incult care tinde cu stăruinţă, însă gradat, de-a ajunge la civilizaţie, care se deprinde el însuşi zi cu zi a-şi apropria îndemnările şi cunoştinţele altora, ajunge în adevăr să egaleze pe ceilalţi. Dar la aceasta nu gândeşte nimenea. Lucrul la care aspiră toţi este a se folosi numai de avantajele civilizaţiei străine, nu însă a introduce în ţară condiţiile de cultură sub cari asemenea rezultate să se producă de sine.

Natura omenească şi natura organică însă îşi au economia lor, care nu se poate ignora decât în detrimentul vitalităţii. Când o societate contractează necesităţi nouă ca a noastră ea trebuie să contracteze totodată şi aptitudini nouă. Un organism e rezultanta a două puteri opuse: a eredităţii, principiul conservator, prin care rasa şi individul păstrează şi transmite la urmaşi calităţile cari i-au fost favorabile în lupta pentru existenţă, şi a adaptabilităţii, principiul progresiv, prin care rasa caută a-şi apropria aptitudini nouă, ce i le impune noul mediu înconjurător.

Dar pentru ca adaptabilitatea să câştige calităţile nouă se cere timp. Mediul social şi economic în care un popor trăieşte nu trebuie schimbat peste noapte, ci încet, pentru ca oamenii să aibă timpul necesar să se adapteze condiţiunilor nouă. dacă reforme şi schimbări vin peste noapte, ca la noi, cu aruncarea în apă a oricării tradiţii, se ajunge unde am ajuns noi. Calităţile din trecut devin insuficiente pentru a susţine exigenţele prezentului, bilanţul puterilor risipite întrece pururea pe-al celor puse la loc, organismul îşi încheie socoteala sa zilnică cu deficite cari se traduc în morbiditate şi în mizerie.

A sconta viitorul e lesne, şi cămătarul cel mai facil e timpul. Un copil poate avea plăcerile bărbatului, o naţie incultă rezultatele civilizaţiei, dar cu ce preţ? Cu acela al degenerării şi al stingerii timpurie, căci scontul pe care-l face timpul e mai scump decât oricare altul.

Din cauza acestui punct de vedere, adevărat pentru totalitatea fiinţelor organice, suntem numiţi reacţionari. E matematic sigur cu toate astea că tot ce se face fără o dezvoltare paralelă a culturii în zadar se face, că orice progres real se operează nu în afară, ci înlăuntrul oamenilor şi că, cu cât aparenţele nejustificate ale progresului sunt mai mari, cu atât regresul real cată să fie şi el mai simţitor.

Şi acest regres e foarte mare, orice s-ar zice; e un regres organic care atinge sănătatea, făptura fizică, bunul trai, bunele moravuri, c-un cuvânt întreaga constituţiune fizică şi morală a populaţiunilor noastre.

Ceea ce ne dă dreptate nu sunt fără îndoială lungile articole de fond ale „Românului’, în care se vorbeşte de civilizaţiune, de libertate, ca de bunuri câştigate de liberalism pentru poporul nostru, ceea ce ne dă dreptate – în contra voinţei noastre şi din nenorocire – e realitatea. Chiar de – am voi să calomniem, nu putem. De – am voi să zugrăvim lucrurile mai rele decum sunt condeiul nostru abia e ‘n stare a atinge umbra realităţii. Pentru a putea exagera ceea ce se ‘ntâmplă în ţară, în Parlament, în administraţie, în viaţa economică şi morală a imensei majorităţi a poporului, ar trebui cineva să ‘mprumute colorile negre din Infernul lui Dante.

Şi oare nu este această Românie pentru poporul ei propriu un adevărat infern? Am dori să treceţi graniţa pe oriunde poftiţi, să ne spuneţi unde veţi găsi atâta boală, atâta mizerie, atâta rău trai şi totodată atâta gol sufletesc ca la populaţiunile din ţara noastră. Un corespondent al „Românului’ compara, pe la Slănic, pe grănicerii noştri cu cei austriaci, români şi unii, români şi alţii; cei din urmă însă rumeni şi sănătoşi, cei dentăi – tipuri clasice de morbiditate şi mizerie. Astfel stă cu toată populaţia. E lesne a înfrumuseţa lucrurile, dar ceea ce nu se schimbă prin teorii şi tirade e realitatea. Se vede că redactorii „Românului” n-au ochi de văzut, n-au oglindă în care să se uite.

În unele judeţe populaţia scade, în cele mai multe stagnează şi s-apropie de scăderea absolută, numai în câteva de-a lungul Dunării, prin locuri mai puţin populate, sporeşte. E verisimil că nici şcoala nu ajută în contra mizeriei. Ea poate ridica un popor sărac, dar sărăcia dispune de condiţii de existenţă; unde e mizerie acolo condiţiile de existenţă sunt nefavorabile, cel mizer se zbate în zadar, puterile cheltuite sunt pururea superioare celor reproduse, el sfârşeşte prin a se istovi, prin a-şi slei viaţa în silinţe zădarnice.

Şi de ce aceste condiţii de existenţă lipsesc? Pentru că poporul are un guvern cu mult prea scump pentru nivelul lui de cultură; pentru că trebuinţele claselor lui superioare sunt cu mult prea numeroase ca munca lui să le poată satisface, pentru că e un popor incult, agricol, ce fusese menit a trăi poate o sută de ani încă, în condiţii mai primitive pentru a ajunge numai la dezvoltarea agriculturii, pe când trebuinţele statului şi ale societăţii sunt moderne, ultramoderne chiar: sunt ale unui stat industrial; pentru că în locul vechei organizări, care nu costa aproape nimic, avem azi o nouă aristocraţie, cu totul improductivă, de sute de mii de oameni cu aspiraţiuni imense, cu capacităţi nule.

E acum vina noastră dacă această pseudocivilizaţie, această înmulţire a trebuinţelor făr – o sporire paralelă a aptitudinelor economice şi intelectuale, s-a îmbrăcat sub forma liberalismului, s-a numit liberalismul din România? Arătăm atât rezultatele cât şi cauza; o facem după îndreptarul unui adevăr valabil pentru lumea organică. dacă rezultatele sunt de netăgăduit, dacă cauza e asemenea stabilită, de puţin interes e de-a ne da porecla de reacţionari sau legitimişti. Lucrurile rămân din nefericire aşa cum sunt, chiar dacă cerul ar fi o hârtie şi marea o cerneală, pentru a dovedi contrariul în contra evidenţei probe nu există.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

De ce vicleşuguri de iarmaroc mai sunt capabili şi nepreţuiţii confraţi de la „Românul”?

Într-un număr foaia liberală dădea seamă despre intenţia Rusiei de-a ne face navigabil braţul Chiliei, făcea imputări Comisiunii europene că e neglijentă şi zicea între altele:

Odată acest braţ (al Chiliei) devenit mai favorabil navigaţiunii, Comisiunea va putea privi din splendidul său palat de la Sulina cum comerţul [î]l ocoleşte spre a trece pe la Chilia…

Altfel, după cum Rusia se gândeşte azi a face braţul Chiliei navigabil, mâni desigur se va gândi şi România a-şi face navigabil braţul Sf. Gheorghe. Atunci, pentru marea părere de rău a însuşi românilor, Comisiunea dunăreană va pierde fatalmente toată însemnătatea sa.

Întreg articolul e ţinut pe tonul acesta, pe coarda, cum am zis, a presei ruseşti.

„Românul” azi binevoieşte a ne spune c-a mai avut un articol. Ştim şi l-am citit, dar posterior derogat priori.

Prin şirurile de mai sus „Românul” dă dreptate presei ruseşti şi prevede momentul când Comisiunea, mărginită la gura Sulinei, va fi redusă la rolul chietist de-a privi cele ce se petrec din splendidul său palat. Ba i se dă României sfatul de-a face acelaş lucru ca Rusia, pentru ca Comisiunea dunăreană să piardă (spre platonica noastră părere de rău) toată însemnătatea.

Ne pare îndealtmintrelea bine că, prin observaţiunile noastre, am făcut pe foaia liberală să se ‘ntoarcă de pe calea pe care pornise. Apucătura de-a zice că noi ne-am înşelat asupra celor enunţate de „Românul” e, cum am zis, un tertip de iarmaroc. Articolul pe care l-am relevat e inspirat de vederi ruseşti; dacă foaia l retrage, să-i fie de bine, şi să nu mai fie vorbă.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

„Gazeta generală” (pronumită de Augsburg), cunoscută pentru nepărtinirea ei, primeşte din Ungaria o dare de seamă mai lungă asupra „cestiunii izraelite” care merită a fi reprodusă, de vreme ce situaţia economică, astfel precum se descrie, prezintă multe analogii cu cea din Moldova. În orice caz, după atâtea denigrări repetate de Alianţa izraelită şi de presa apuseană, care-n mare parte e ‘n mâni evreieşti, începe a se face lumină şi în această cestiune. Ştim prea bine că există mulţi publicişti pentru cari evenimentele din Ungaria vor fi o oroare, însă nu de indignarealor poate fi vorba, nici de umanitarismul ideologic, ci de realitatea economică şi de neajunsurile ei, produse prin activitatea singulară a izraeliţilor.

Se va observa din cele mai de jos că evreii exercită o acţiune dizolvantă atât asupra moravurilor cât şi asupra echilibrului economic al populaţiunilor rurale. Ţăranul şi proprietarul, oameni ocupaţi cu producţiunea brută, fără aptitudini negustoreşti, cad în genere jertfă rafineriei speculanţilor. Cu toate acestea bunăstarea claselor ce se ocupă cu înmulţirea obiectelor de primă necesitate e mai importantă pentru societate decât starea acelor ce nu se ocupă decât cu traficul acestor obiecte. În fine clasele rurale mai au pentru un stat şi altă însemnătate. Ele nu sunt numai păstrătoarele cele mai credincioase ale acelor formaţiuni istorice pe cari le numim naţiune şi stat, ci totodată apărătoarele lor în vreme de război; ele reprezintă principiul conservator al istoriei. Nu e azi pentru nimeni o îndoială că proletarizarea claselor rurale are drept efect nimicirea statului.

Aceste zise, lăsăm să urmeze articolul în cestiune.

Circulara în termeni aspri şi energici, pe care ministrul – prezident a adresat-o tuturor municipiilor din ţară, e o dovadă mai mare decât goana din Pojon că există optima forma o cestiune izraelită în Ungaria.

D. Tisza ordonă capilor municipiilor să fie cu băgare de seamă la agitaţiunile ce pornesc din partea aşa numiţilor antisemiţi în contra populaţiunii evreieşti şi să intervie numaidecât la orice turburare a ordinei publice, pentru ca viaţa şi averea izraeliţilor să nu sufere neajunsuri. Antisemitismul e aşadar în floare şi antisemiţii formează în ţară un partid puternic, cu multe ramificări. S-ar putea zice că partidul numără membri pe faţă, activi, şi afiliaţi pasivi şi secreţi. Numărul celor din urmă ni se pare mult mai considerabil decât al celor dentăi şi tăria partidului consistă mai cu seamă în împrejurarea că posedă o sumă de aliaţi secreţi în toate sferele populaţiunii, până sus în birourile guvernului şi în cancelariile autorităţilor militare. Aci se ‘ngăduie multe, se ‘nchid ochii asupra multor lucruri, multe nu se observă deloc; în cazuri serioase intervin, însă nu se prea grăbesc, asta s-a putut vedea şi cu ocazia turburărilor din Pojon. Agitatorii îşi făcură treburile în linişte, se ‘ngăduiră chiar adunăturile plebei şi, când autoritatea a intervenit, a făcut-o cu mijloace insuficiente, cu blândeţe, încât a trebuit să vie din capitală un anume comisar regal pentru a insufla plan şi energie în măsurile luate spre năbuşirea turburărilor. Pe afiliaţii secreţi ai ligei antisemitice [î]i caracterizează vorba următoare ce s-aude rostindu-se des: „Nu strică să-i ciupe niţel pe ovrei”. Aşadar foarte mulţi sunt de părere ca evreii, ce nu le sunt simpatici, să fie ciupiţi niţel, ca să-şi mai domolească aspiraţiunile, să fie mai puţin fudui şi fastidioşi, să mai puie margini lăcomiei lor de bani, să nu mai esploateze şi mai mult populaţia prin apucături negustoreşti, prin manopere rafinate, prin specule asupra prostiei şi onestităţii oamenilor. Nu e fum fără foc. Antisemitismul, care s-a dezvoltat din începuturi modeste, dac-a putut ajunge atât de departe cată să fi având cuvântul lui de-a fi. Pentru ca agitaţiunea antisemită să aibă izbândă, precum a avut-o în realitate, sămânţa aruncată a trebuit să cază în pământ priincios, trebuiau să existe condiţiile sub cari să se dezvoltate o cestiune izraelită în Ungaria.

Cestiunea izraelită nu e confesională ori religioasă. Nimărui nu-i abate a crea legi escepţionale relative la exerciţiul religiunii lor; nimeni nu vrea să-i împiedice în obiceiele lor rituale. În vremea turburărilor, poporul s-aruncă asupra prăvăliilor negustorilor evrei, nu asupra sinagogelor comunităţii religioase. Afacerea Tisza – eszlar, menită a aprinde fanatismul acestora, precum unii din agitatorii antisemiţi au şi ştiut s-o utilizeze, n-a făcut nici un efect în ţară, lucru de care au a se felicita atât ţara cât şi evreii. Cestiunea evreilor nu e nici politică sau naţională, căci locuitorii evrei au convingeri maghiare; în ţinuturile slovace sau sârbeşti ei nu iau parte la demonstraţiuni antimaghiare, ci sunt şi acolo partizani ai sistemului actual. Junimea evreiască din clasele mai bune exagerează chiar în unele priviri, voieşte să s-arate, în vorbă şi port, mai maghiară decât maghiarul însuşi. Mulţi s-au făcut ridicoli lepădând numele lor vechi, cari poate nu sunau tocmai bine, şi primind nume cari sună curat ungureşte. Trăsătura caracteristică speculativă a acestui neam s-a manifestat chiar şi în privirea aceasta: evreii, oriunde au putut numai, au uzurpat numele unor vechi familii nobile existente, schimbând cel mult o literă în ele. Nu dăm mult pe sentimentele naţionale – maghiare ale evreilor, căci ei ţin pretutindenea cu puterea dominantă. Ei au ţinut tot astfel cu Bach şi cu sistemul lui; simţind însă de cu vreme schimbarea situaţiei, părăsiră repede corabia ce se cufunda, rămaseră câţiva ani în espectativă, apoi intrară cu pânzele pline în curentul mişcării naţionale când prevăzură că acest curent are să învingă. Apoi ţinură cu Deak şi cu partidul lui; acuma sunt partizanii cei mai zeloşi ai regimului Tisza, încât acesta nu-şi face numai datoria, ca şef al administraţiei, ci împlineşte totodată un act de recunoştinţă, apărând energic pe evrei, după ce ei au votat de atâtea ori pentru el şi pentru candidaţii săi electorali.

Cestiunea izraelită e în Ungaria curat economică, fără nici un fel de amestec confesional sau politic. Am ajunge prea departe dac – am discuta toate împrejurările în cestiune; dar în Ungaria nu e cestiune nici de liber-schimb, nici de şcoala Manchester, ci de lucruri cu mult mai simple. Mai cu seamă în părţile sale de miază-noapte ţara e populată de mulţi evrei; fiece orăşel, fiece sat, fiece localitate, oricât de mică, are câteva familii evreieşti. Toţi se ocupă cu speculaţia şi cu negoţul; ei ţin cârciumele, iau în licitaţie accizele şi în arendă ogoarele, deşi nu se ocupă mult cu agricultura. Arenda ogoarelor servă mai cu seamă ca pretext pentru a putea specula cu grâne, rachiu şi lână. Asta o fac cei mici ca şi cei mari. Cei mici sunt cămătarii şi precupeţii ţăranilor. Un negustoraş sau un cârciumar evreu are într-un sat o poziţie analogă cu Rothschild între puterile mari ale Europei. Toţi ţăranii [î]i sunt datori; el se ‘mbogăţeşte din dobânzile ce, i se plătesc. Dobânda ordinară e de 52 la sută: adecă, pentru fiece fiorin împrumutat, ţăranul plăteşte un creiţar pe săptămână. Însă ţăranul care ‘mprumută în asemenea condiţii trebuie să fie om sigur, să n-aibă multe datorii, căci altfel dobânzile se ‘ndoiesc şi se ‘ntreiesc. Tot ce câştigă ţăranul prin muncă trece în mâna evreului, care l-a ajutat cândva la nevoie c-un mic împrumut şi care şi în alte ocazii e gata să-l ajute – c-o dobândă de sută la sută. E lesne de ‘nţeles că, prin asemenea lucruri, nu se poate naşte vro inclinaţiune amicabilă a populaţiei faţă cu evreii. dacă mai vin şi agitatori cari-l lămuresc pe ţăran că e stors, antipatia se schimbă lesne în ură. În districtele mai sărace din nordul Ungariei jidovimea de jos joacă, cu speculaţiunile şi camăta ei, un rol mai mare decât în districtele mai bogate, populate de maghiari; dar şi în acestea întâlnim alt tip: marele arendaş evreu care s-a făcut stăpân boierănaşilor după ce, au fost împrumutătorul lor. Boierănaşii, mica nobilime maghiară dispare – nu cercetăm cauzele, ci constatăm numai faptul – iar în posesiunea moşiilor ei intră evreul, adecă un arendaş evreu, negustor din Pesta sau bancher din Viena. Se ‘nţelege aşadar că şi pătura de mijloc a ţării, din care se recrutează amploiaţii municipali şi guvernamentali, are mai multe antipatii decât simpatii pentru evrei şi că nu prea pune piedici agitaţiei antisemitismului. În micele oraşe din provincie negustorii creştini, deci burghezia e aceea care ‘ntâmpină c-o ură intensivă neamul evreiesc. Evreul îmbogăţit în sat emigrează, la oraş, deschide prăvălia şi, în armonie cu coreligionarii săi, precum şi sprijinit de ei, izbuteşte a învinge pe negustorul creştin. Cunoaştem localităţi unde acum treizeci de ani nu exista nici o prăvălie evreiască, iar azi nu mai e nici una creştină. Negustorii neevrei luptă pentru existenţa lor, dar lupta nu e lesnicioasă, pentru că negustorii evrei combat pururea cu puteri unite. Chiar dacă oricine ar fi convins că evreii datoresc poziţia lor preponderantă în viaţa economică a Ungariei numai desterităţii, zelului şi mulţumirii pe puţin, totuşi ar fi esplicabilă antipatia cu care sunt întâmpinaţi, căci nimărui nu-i place ca altul să se puie deasupra Lui, chiar dacă el ar fi de vină; dar încă unde o asemenea convingere nu există! Cestiunea izraelită izvorăşte din starea de lucruri economică a ţării şi-n ea agitaţiunea antisemitică află pururea nutriment.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Nu-nţelegem ce folos poate să aibă „Românul” din falsificarea şi esplicarea strâmbă a statisticei? În dorinţa ce are de-a ne combate şi de-a lăuda progresul imens realizat în ţară prin sistemul ideilor liberale, cifrele statisticei trebuie să i se închine, vrând-nevrând, ca şi când plăcerea copilăroasă de-a părea că ne dovedeşte nouă contrariul ar schimba ceva din realitatea lucrurilor.

D. Aurelian, actual ministru al instrucţiunii, autoritate pe care confraţii de la „Românul” credem că nu vor contesta-o în cât [î]i priveşte, ne spune în opera Ţara noastră următoarele:

Nu trebuie să ne scape din vedere că, de la 1859, adecă de când am intrat într-o eră nouă (liberală) politică şi socială, cheltuielele şi veniturile noastre s-au urcat într-un mod foarte simţitor. În adevăr veniturile statului erau de 29388614 lei în anul 1859, iar în 1876 se urcaseră la 90354614 l[ei], adecă se întreiseră. Cheltuielele la 1859 se suiau la 28 911844 l[ei], iar la 1876 ajunseseră la suma de 110 423 904 lei, adecă se împătriseră.

În acelaşi interval datoria statului s-a sporit cu una sută şasezeci şi şase de ori. Statul datora 2 820 117 lei, iar în 1876 suma datorită se suia la 468 677 730 lei.

Se ştie că de la 1876 încoace datoria publică s-a sporit cu mult, bugetul cheltuielelor asemenea.

Ţinut-au pas înmulţirea populaţiei şi a averii generale cu această colosală sporire a cheltuielelor şi a datoriei publice? Fără-ndoială nu.

Nu-l credem capabil nici pe „Românul” de-a afirma că sutele de milioane ale datori[e]i publice şi zecile de milioane ale bugetelor s-au cheltuit în mod productiv. Reorganizarea dinlăuntrul ţării făcându-se cu oameni de aceeaşi calificaţiune ca ale guvernelor trecute, nu s-au făcut decât a se spori personalul şi a se plăti îndoit şi-ntreit Mihăleştii şi Chiriţopolii, Ciocârlanii şi Ciocârliile moştenite din trecut. Sporul deci, făcut în favorul acestui personal, a fost aruncat în apă. Improductive au fost cheltuielele pentru armată, pentru o sumă de şcoli cari există pro forma sau cari au dat rezultate rele ş.a.m.d. C-un cuvânt: nivelul cheltuielelor s-a înzecit, nivelul culturii şi averii generale a rămas acelaşi, ba pentru marea majoritate a poporului acest nivel e chiar scăzut.

La 1859 ţara număra 4 425 000 locuitori: azi numără 5 200 000 după datele d-lui Bibicescu, va să zică cu 775 000 mai mult. Nu trebuie însă să uităm că de la 1864 încoace intră peste 20 000 de străini pe an în ţară, cari s-aşează la noi, încât sporirea populaţiei noastre proprie nu intră pentru nimic în cifra totală a înmulţirii.

Cea din urmă dare de seamă statistică a Ministerului de Interne asupra mişcării populaţiei e pentru anul 1877.

Din acea lucrare constatăm că creşterea populaţiei române e în douăzeci de judeţe cu totul neînsemnată. Dacă-n Tutova populaţiunea rurală se-nmulţeşte într-un an cu 20 suflete, în Roman cu 47, oare asta se poate numi spor? E stagnaţiune, e regres chiar. În alte judeţe, precum Dorohoi, Suceava, Botoşani, Gorj, Râmnicul-Vâlcii, populaţiunea scade; la Dorohoi într-un mod înspăimântător: într-un singur an au murit 1 126 de ţărani mai mult decum s-au născut. Zece judeţe numai sunt în cari populaţiunea sporeşte întrucâtva, şi anume Ialomiţa, Buzăul, Prahova, Ilfov, Vlaşca, Brăila, Dolj, Dîmboviţa, R. Sărat şi Teleorman; în toate celelalte, adecă în două treimi ale ţării, populaţiunea scade. Pe ici pe colo există în adevăr un escedent de naşteri asupra deceselor, dar acest escedent e ridicol şi dovedeşte în realitate stagnaţiune şi regres. Totalul naşterilor, comparat cu al deceselor, e din an în an mai mic, natalitatea scade în progresiune, încât se poate să fie în curând întrecută de cifra mortalităţii. La 1859 mureau 57 de oameni şi se năşteau 100; de atunci încoace mortalitatea s-a suit la 79, la 95, la 100, la 121 procente chiar. Aceste sunt lucruri cunoscute de toată lumea, tipărite în cărţi şi gazete; numai „Românul” găseşte că populaţia s- a-nmulţit şi s-a îmbogăţit.

S-a îmbogăţit într-un mod curios. Ne aducem aminte de „expunerea situaţiunii” pe 1879 publicată de prefectul de Bacău, d. A. Vidraşcu:

La 1864 locuitorii din acel judeţ posedau numai boi de jug 22 428. Acest număr de vite a scăzut foarte, locuitorii nu mai au nici pe jumătate din vitele câte au avut înainte. Fiziceşte vorbind, populaţiunile au fost şi sunt bântuite de boale contagioase. Anghina difterică a distrus o mare parte din generaţiunea viitoare. Moraliceşte vorbind, ele nu au făcut nici un progres în cultură, mulţi din ei nu au idee de morală. Produsul muncii lor [î]l consumă la cârciumă. Alţii petrec timpul cu furturi şi desfrânări. Căsătoria nu este respectată; clerul de la ţară se află pe-o scară de cultură inferioară; copiii mici n-ascultă decât vorbe rele, sudălmi şi bătăi li se aplică lor şi mumelor lor; bărbaţii se bat foarte des între dânşii. Bătăliile lor sunt foarte violente, ca la nişte adevăraţi sălbateci europeni; se rănesc grav, adeseori se ucid. Această generaţiune neomenoasă, ruşinea unui stat civilizat, aceşti oameni perverşi şi fertili în crime, delicte şi contravenţiuni de tot soiul se ruinează prin mişelii şi rea viaţă.

Iată tabloul pe care nu noi, ci un prefect al guvernului actual [î]l face despre populaţiunile noastre. Acesta e un tablou care se potriveşte cu toată Moldova şi cu multe judeţe de munte din Ţara Românească. Gorjul, Râmnicul – vâlcea, Argeşul, Muscelul, Oltul sunt în aceeaşi stare de decreştere în care se află Tutova, Putna, Romanul, c-un cuvânt douăzeci de judeţe, două din trei părţi ale României.

Ce ajută dar întâmpinarea că producţiunea şi esportul au crescut când toate acestea nu se răsfrâng asupra populaţiunii decât sub forma de cădere economică şi morală?

Dar au crescut suma bunurilor existente în România? Acesta ar fi un rezultat fericit pentru adepţii şcoalei din Manchester, pentru cari bunurile sunt totul, omul nimic; dar când acest rezultat au fost obţinut cu sacrificarea imensei majorităţi a populaţiunii indigene un român nu se poate felicita. S-ar putea felicita oameni pentru cari ţara însemnează totalul chilometrilor pătraţi, indiferent fiindu-i cine trăieşte pe ei, dar nu omul pentru care ţară şi naţionalitate sunt noţiuni identice.

S-au zidit fără îndoială multe palate în Bucureşti, s-au înmulţit numărul acelora cari trăiesc numai în capitală sau numai în străinătate, ţara munceşte înzecit pentru a întreţine absenteismul şi luxul, precum şi pătura numeroasă de oameni cari şi-au făcut din politică o profesie lucrativă; dar tot acest lustru occidental e urmat de umbra viţiului şi a unei mizerii care, orice s-ar zice, acum douăzeci şi cinci de ani nu exista în ţară, nu era cu putinţă să existe.

„Românul” are naivitatea de-a spune că bugetul de 30 milioane de acum 25 de ani era relativ mai oneros decât cel actual? Ca dovadă de inanitatea acestei aserţiuni pomenim ceea ce toată lumea contimporană ştie: fiece buget se ‘ncheia c-un escedent însemnat la venituri, o dovadă că oamenilor nu le trebuia nici măcar atât cât luau. Nu numai bugetele statului, ci toate, ale comunelor rurale, ale institutelor de binefacere, se ncheiau cu escedente, o dovadă că pretutindenea se cumpăneau exact trebuinţele cu mijloacele disponibile. În zilele lui Ştirbei Vodă escedentul anual al cutiilor satelor era de câteva milioane de franci. Se ştie că aceşti bani nu se datorau unor dări comunale deosebite, ci erau o parte a dărilor către stat ce rămânea în folosul comunei. Prin urmare nu existau resturile de dări, nu împrumuturi cămătăreşti spre a le plăti, nu dorobanţi împlinitori, nu biletele galbene ale perceptorilor, c-un cuvânt nimic din câte azi [î] aduc pe locuitor de-a i se face negru dinaintea ochilor.

Ce-i foloseşte „Românului” spoirea cu colori trandafirii a acestei realităţi? El nu poate amăgi pe nimeni decât doar pe sine însuşi şi face ca struţul, care, băgându-şi capul sub aripă, crede că, dacă el nu vede pe nimeni, nimeni nu-l vede pe el. Repetăm: acum douăzeci şi cinci [de ani] condiţiile unei dezvoltări normale existau intacte; astăzi dezvoltarea e compromisă prin acea era nouă (liberală fără ‘ndoială ) de care pomeneşte d. Aurelian.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

„Românul” înşiră cu înlesnire îmbunătăţirile pe hârtie pe cari guvernul liberal le-a decretat în favorul ţăranilor. Nu-i luăm această plăcere. În loc de-a aplica pur şi simplu texte de legi existente, au creat legi nouă pentru a stipula neînstrăinarea pământurilor ţărăneşti, trecută până şi-n Constituţie, şi împroprietărirea însurăţeilor, cuprinsă asemenea în legea primitivă. Nu ne-am opus la această substituţie, la acest nou cachet dat unor legiuiri pe cari dumnealor înşii nu le aplicaseră decât din momentul în care li s-a părut practic.

Dar de altceva e vorba.

Aceste pretinse reforme, reîmprospătări a unor legi existente, îndreptat-au starea ţăranului îndeosebi, a ţării în genere? Nu. Scoaterile în vânzare a chiar persoanelor, necum a vitelor şi a instrumentelor de muncă, dovedeşte că aceste reforme n-au folosit nimic, pentru că nu sunt făcute decât de ochii lumii. A da c-o mână, a lua întreit cu cealaltă nu va să zică a face cuiva bine. Paralel cu aceste pretinse îmbunătăţiri s-au atomizat din nou ţara în comune mici, din mari ce erau. În locul unui primar sunt azi trei, încât s-au întreit numărul personalului plătit din bugetul comunal, deci s-au întreit fără nici un folos cheltuielele, numai pentru a hrăni nouă păture de absolvenţi a patru clase primare. În acelaşi timp bugetul cheltuielelor statului s-au sporit cu 40%. Funcţiile dependente de ministerii s-au [î]ndoit. Atârnarea acestora de autorităţile supreme e atât de mare încât, pân-la ajutorul de scriitor, li se poate comanda acestor zeci de mii de oameni voinţa puternicilor zilei.

Cu ce s-au ales deci populaţiunile daca, paralel cu orice îmbunătăţire, se introduce o cauză permanentă şi mai grea de înrăutăţire şi de mizerie? Cu nimic fără îndoială, precum o dovedesc procedările zilnice ale administraţiei şi fiscului, precum o dovedeşte emigrarea oamenilor din ţara noastră – până chiar şi din pustia Dobroge.

Pururea se zice: „Conservatorii n-au făcut nimic”. Chiar aşa fie. A nu face nimic e mai bine decât a face rău. Ceea ce-au făcut însă conservatorii ştim bine. Ei au avut sarcina ingrată şi odioasă a impune dări pentru a plăti anuităţile Stroussberg şi datoriile flotante moştenite: au avut asemenea rolul ingrat de-a privi la ruina crescândă a populaţiunilor, în neputinţă de-a dezrădăcina rele adânci şi organice introduse în ţară de liberalism în genere, de guvernele oricât de scurte ale roşiilor îndeosebi.

Nu ne facem nici o iluzie în privirea aceasta. Evoluţiunea ideilor conservatoare e împiedecată prin căderea societăţii. Spre a conduce statul după idei conservatoare, s-ar cere o altă generaţie decât cea actuală, compusă din aspiranţi la funcţii; s-ar cere o biserică puternică c-o înrâurire permanentă şi determinată asupra creşterii şi a tăriei de caracter a oamenilor; s-ar cere gratuitatea demnităţilor publice; s-ar cere o monarhie cu mai multe tradiţii, c-un cuvânt ceea ce în România nu mai e de la 1700 încoace. Improvizaţia actuală nu mai e un stat organic; e o adunătură.

Daca liberalismul pretinde a fi introdus toate reformele în ţară, [î]i concedem bucuros paternitarea aceasta. Conservatorii pot fi învinovăţiţi însă că rezultatul acelor reforme e rău în toate?

Să zicem că liberalismului i se datoreşte împroprietărirea. Cine nu ştie că această reformă – departe de-a îmbogăţi pe ţăran, departe de a-l face mai neatârnat – i-au îngreuiat sarcinele. Cele douăsprezece zile pe an datorite pentru pământ şi păşune s-au înmulţit azi într-atâta încât o lege anume trebuie să stipuleze că două zile pe săptămână i se rezervă lui.

Să zicem că tot liberalismului i se datoreşte guvernul parlamentar. Ce-au devenit însă acest Parlament decât o unealtă pentru a spori, pentru a încinci şi a înşesi cheltuielele în douăzeci de ani, pentru a contracta datorii în disproporţie absolută cu puterea de producere a ţării, pentru a urca zilnic dările către stat, cătră judeţe, cătră comune? O unealtă în care cavalerii de industrie, prin speculaţiuni asupra tranzacţiilor statului, devin milionari, o adunare de oameni în cea mai mare parte imorali şi cinici, compusă de tot ce noul Bizanţ a putut produce mai pornoscop şi mai venal?

Să zicem că tot liberalismul a introdus învăţământul.

S-au decretat într-o zi înfiinţarea a mii de şcoale în toate comunele rurale. A doua zi s-a recrutat învăţătorii din băieţi de prăvălie ce nu ştiau scrie şi citi şi s-au umplut comunele c-un corp didactic improvizat din senin.

Cum s-au înfiinţat şcoalele secundare? S-au decretat asemenea ridicarea lor, s-au luat absolvenţi de liceu cu cunoştinţe filologice şi exacte elementare, s-au improvizat din ei un corp didactic care, în parte, stă până azi pe picior de război cu gramatica românească, necum cu alta, şi iată că ne trezim c-o generaţie de tineri crescută sub auspiciile unei ignoranţe patente.

Universităţile s-au înfiinţat în acelaşi chip. Buni profesori de liceu s-au prefăcut în mediocri profesori de universitate.

Să zicem că liberalismului i se datoreşte autonomia comunală. S-a întins o reţea întreagă administrativă şi fiscală asupra ţării, c-un personal care nu era deloc pregătit pentru misiunea ce i se ‘ncredinţa. O generaţie de oameni cari ar fi putut deveni folositori s-au distras de la orice ocupaţiune serioasă şi s-au aruncat în viaţa publică a statului. Legi peste legi, regulamente peste regulamente se traduceau din franţuzeşte, încât numai cele privitoare la comunele rurale, adunate de Epureanu, formează un volum de-o mie şi mai bine de pagine. Tot vravul acesta de legi era să se aplice de primari ce nu ştiau citi, de notari cari abia ţineau condeiul în mână.

Daca toate acestea s-ar fi petrecut gratis ne-ar fi părut rău de colosala risipă de puteri vii în decursul atâtor ani; dar, din nenorocire, toate ţineau bani. Tot personalul acesta imens de oameni ignoranţi şi stricaţi e plătit din bugetul comunei, al judeţului, al statului. Astfel s-a înmulţit, într-o disproporţie strigătoare la ceriu, numărul oamenilor trăitori din buget, numărul celor improductivi.

Daca în sfârşit se vor realiza şi cele din urmă propuneri de reformă ale d-lui C. A. Rosetti – eligibilitatea magistraturii şi schimbarea legii electorale – efectele vor fi, dacă se poate, şi mai dezastroase. Închipuiască-şi cineva o justiţie aleasă de agenţii electorali ai guvernului, un Parlament în care, prin desfiinţarea de fapt a colegiului I şi II, ar intra numai partizani ai guvernului! Iată absolutismul, cel mai rău absolutism din toate. Nu absolutismul monarhic, în care interesele dinastiei şi ale Coroanei sunt pân-la un grad oarecare o garanţie pentru interesele populaţiunilor, ci absolutismul unei coterii fără trecut şi fără viitor, dominată de lăcomia câştigului fără muncă, de poftele şi de răzbunările momentului.

Daca dar „Românul” pretinde a fi introdus toate reformele în ţară, tăgădui-va că rezultatul aproape al tuturor acestor reforme e absolut rău? Ce rol a putut avea conservatorii de la Unire încoace decât a întâmpina cu paliative veninul organic pe care liberalismul cosmopolit l-au introdus în ţară, un liberalism care-a folosit numai străinilor şi a ruinat cu totul poporul nostru propriu?

A fost în adevăr marea operă a maestrului din Strada Doamnei de-a face pe lume să crează că interesele naţionale sunt identice cu acelea ale liberalismului cosmopolit, de-a combina în unitate liberalismul cu naţionalitatea şi de-a sacrifica pe nesimţite pe cea din urmă celui dentăi. Ei bine, lumea l-a crezut şi orice reformă în senzul său rupea bucăţi câte unul din elementele vieţii naţionale; azi prerogativele politice ale proprietăţii istorice, mâni biserica, poimâni breslele, până ce toată combinarea organică, datorită veacurilor, s-au prefăcut într-o grămadă de indivizi fără nici un fel de legături între ei decât acelea ale unui interes momentan. Dar o grămadă de indivizi nu e un popor, precum o movilă de frunze şi rădăcini uscate nu e pădure.

Acest rezultat l-a avut în România lepădarea tradiţiei, lipsa de simţ istoric, pripa de-a ajunge, fără cultură şi fără avere suficientă, la rezultatele civilizaţiei apusene.

Un copac nu poate creşte decât din rădăcinele sale proprii, nu poate da decât frunzele şi fructele sale proprii. Tot astfel şi un popor. Frunzele şi fructele de carton, atârnate pe arborul dezrădăcinat al naţionalităţii nu sunt un produs organic, ci un artefact sterp, incapabil de- a se regenera.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Daca se va adeveri că pe la ‘nceputul lui octomvrie or să se deschidă Adunările şi vom avea iarăşi fericirea de-a perinda fizionomiile interesante ale acelor bărbaţi cari îngrijesc atât de mult de binele ţării şi de-al lor va rămânea să ne ‘ntrebăm în ce raport reciproc vor fi grupurile în cari majoritatea de pân’ acum se preface a fi despărţită.

Pân’ acum majoritatea era compactă. Cum era, bună – rea, îşi făceau treaba cu ea, zice – o vorbă, şi lucrurile mergeau strună. Rău mergeau fără îndoială, pentru că legiferomania pe de-o parte, lăcomia de averi pe de alta, sărăcia de minte pe deasupra, au făcut în adevăr ca ţara întreagă să se sature demult de aceşti pretinşi aleşi ai ei. Nu se poate tăgădui că nemulţumirea generală e mai mare decât oricând, că nu e om – nu cu vro minte deosebită sau pretenţios, ci oricum l-ar fi lăsat Dumnezeu – care să nu simţă că Parlamentul e în mare parte compus din farsori şi că administraţia maltratează lumea şi o despoaie. dacă până şi tatarii au început a părăsi Dobrogea, oameni fără nici un fel de necesităţi şi mulţumiţi cu orice soi de guvern din lume, necum să n-o simtă altcineva.

Dar, aşa cum era, majoritatea stătea compactă şi statornică în mijlocul mişcării continue de funcţionari administrativi, judecătoreşti şi fiscali cari se ridică şi se cufundă în graţia ministerială ca stolurile de umbre în infernul lui Dante. De cincizeci de ori s-a schimbat ministerul sub prezidenţa d-lui Brătianu: d-sa pare a fi avut atâtea cabinete în şase ani câte au avut toţi Domnii pământeni de la întemeierea ţărilor până azi; dar două poluri rămâneau neclintite în această necontenită rotaţiune: d. Ioan Brătianu pe de o parte, majoritatea sa parlamentară pe de alta.

De la un timp lucrul au început a se cam turbura. Fie că prea mulţi şi-or fi zis „omul face banii şi banii pe om”, fie că unii prinsese cheag la inimă, alţii nu; că unii sunt stupi neretezaţi, alţii nu prea au de moară; destul că dihonia şi pizma reciprocă dintre cei mici pare a fi înrâurit asupra celor mari, încât azi foasta majoritate, atât de strânsă prin apetituri, seamănă a se despărţi în trei, ca râul fericit ce curgea în mijlocul raiului. Ordinea logică a acestei împărţiri nu prea e clară, e chiar enigmatică pentru public; cea cronologică însă se poate urmări.

Întâi s-a supărat d. Dumitru Brătianu pe majoritate. I-a trimis pe unii la puşcărie, pe alţii la carantină şi, în intervalul de când Adunările sunt închise, s-au înjghebat un nou partid „al virtuţii”. A răsărit unde nu-l sameni, ar zice vorba, dar a răsărit. Deşi membrii partidului virtuţii nu prea sunt cunoscuţi publicului, despre existenţa lor reală nu se poate îndoi nimenea; iar îndoielele asupra virtuţii lor ar fi, se zice, şi mai neîntemeiate. Am scris-o deci şi noi pe lumânare pentru neuitare şi ne rugăm lui D-zeu ca aşa [să] fie.

Apoi s-a supărat d. C. A. Rosetti. Şi-a dat demisia din Adunare, a depus mandatul său în mâna alegătorilor şi, cu inima plină de amărăciune, a părăsit ţara, pentru a mânca din nou pânea neagră a exilului, udată cu lacrimi. Un alai de jalnici patrioţi l-au petrecut până la marginea târgului, unde, luându-şi toiagul în mână şi scuturând de pe încălţăminte praful unei patrii ingrate, au plecat spre depărtatele deşerturi ale Galiei, unde cu post şi în pustnicie să-şi petreacă rămăşiţa zilelor, scârbită de răutatea oamenilor.

Ci ‘nainte de-a pleca a spus de ce. Majoritatea n-a voit să-i primească reformele. Aceste sunt: decentralizarea, reforma legii electorale, electivitatea magistraturii, libertatea învăţământului cu dezgroparea răposatei Eforii şi — ca ton fundamental al muzicei – scăparea ţăranului de asuprire. Cum şi ce fel nu se spune, dar în sfârşit scăparea lui. Acesta e drapelul lăsat în mânile viguroase ale onor. Costinescu care, cu inima în dinţi şi cu funia ‘n traistă, [î]l va apăra. Iată dar un alt fragment al majorităţii grupat pe lângă acest drapel, fragment care n-are ridicola pretenţie de-a fi virtuos. Din contra, unde găseşte ceva pus rău, el pune bine.

Iată deci două centre de atracţiune dintre cari unul virtuos, „feţişoara mărită fetişoara”; altul mai puţin virtuos dar „sutele mărită slutele”. Atât virtutea de zile mari a unora cât şi cea mai de zile de lucru a celorlalţi arată opoziţie în contra Vizirului. Nu e îndoială nici pentru unii nici pentru alţii că d. Ioan Brătianu e un vizir, că guvernul său e o maşină pneumatică care absoarbe toate puterile vii ale ţării.

Cine dar mai rămâne sincer şi necondiţionat sub drapelul marelui nostru cancelar? Iată o întrebare pe care oricine şi-o face cu curiozitate. Altfel, de partizani să nu te plângi când ţii sacul cu grăunţe ‘n mână. Vor veni ei, chiar prea mulţi, chiar peste voie; dar, în aparenţă măcar, o majoritate care să voteze bugetele înţeleptului Sihleanu şi răscumpărările cu toată supunerea datorită pare a nu mai exista.

Oare unul din ziarele inspirate n-ar putea lămuri publicul? Pare c-am fi rămas fără umbră de ziar guvernamental care să ne spuie, bunăoară, ce gândeşte d. Brătianu în privirea acestor nouă grupări a majorităţii sale, precum şi în privirea -reformelor propuse de d. C. A. Rosetti.

Căci, deşi acele reforme a fost întâi prezintate în numele personal al redactorului „Românului”, prin scrisoarea de adio ele au devenit un program. Făcut pentru a forma obiectul de căpetenie al sesiunii Parlamentului – de vreme ce atinge cestiuni constituţionale -, propriu a servi de drapel în vederea nouălor alegeri, acest program e dezaprobat de marea parte a ţării, ca să nu zicem de toată, din cauza înnoiturilor şi a improvizaţiunilor ce cuprinde.

Cine din majoritate se uneşte cu ele, cine nu, şi mai cu seamă ce cugetă guvernul în privirea lui? Oare nu e dator a linişti ţara măcar în mod oficios în privirea intenţiilor sale?

Respinge-va majoritatea acele reforme, precum părea dispusă în trecut? Aproba-le-vor unii, nu le vor aproba alţii? Iată auspicii de deschidere cari par încărcate de furtună, dacă dăm crezământ semnelor de dezbinare de pân’ acum.

Mulţi însă înclină a admite că această dezbinare nu este decât o farsă, cu totul neserioasă în esenţă, de vreme ce nici pe unii nici pe alţii nu-i doare capul de îmbunătăţirile şi reformele ce le promit. În ajunul alegerilor însă e practic de-a se despărţi în două; de-a juca unii pe guvernamentali, alţii pe opoziţie, încât oricare ar fi rezultatul, tot în favorul lor să iasă. Deprinşi de ani încoace de-a urmări această politică stearpă de panglicării, care face cu neputinţă orice îmbunătăţire serioasă, oamenii cred că, cu toată furtuna într-un pahar de apă, cu toate indignările partidului virtuţii pe de-o parte, cu toată setea de reforme a grupului celor nevirtuoşi, ceea ce va rămânea neschimbat în sesiunea viitoare sunt iarăşi cele două poluri statornice: d. Ioan Brătianu şi majoritatea sa parlamentară.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Câteodată ne cuprinde o adevărată admiraţie de modul în care confraţii de la „Românul” binevoiesc a ne combate.

Nu există stat pe faţa pământului în care bugetul cheltuielelor să se fi făcut, în douăzeci şi patru de ani, într-o generaţie de şase ori mai mare decum fusese, ca în România, şi cu toate acestea se crede că un citat din Leroy – beaulieu despre tendinţa ce-au cheltuielele de-a creşte poate acoperi monstruozitatea de la noi.

Ne permitem şi noi a cita pe acelaşi autor:

Dacă examinăm, zice, curentul general al civilizaţiei noastre, de două secole încoace mai cu seamă, suntem izbiţi în mod singular de progresiunea cheltuielelor statului. Cei mai mulţi contimporani sunt spăimântaţi de acest fenomen, pe cari sunt ispitiţi a-l atribui relei adminstraţii şi neprevederii guvernanţilor. Cumcă această neprevedere şi dezordine figurează asemenea între cauzele dezvoltării cheltuielelor publice n-o poate contesta nici un om cu minte; însă dezvoltarea aceasta e un fenomen prea universal pentru a nu-i recunoaşte cauze mai adânci şi cum am zice mai independente de voinţa oamenilor… Lăsând de-o parte războaiele, cari se pot considera ca imputabile viciilor oamenilor şi guvernelor, trebuinţele statului augmentează din două cauze: sporirea serviciilor pe cari o populaţie mai rafinată le exige de la stat, apoi augmentarea preţurilor, fie a salarelor, fie a subsistenţelor… dacă de la 1818 pân la 1877 (59 de ani) bugetul Franţei s-au întreit nu trebuie să uităm că moneta însăşi şi-a schimbat valoarea reală în acest interval, aşa încât deosebirea între cheltuielele efective d’ atunci şi cele d’ acum e mai mică în fond decât în aparenţă.

Facem acest citat pentru a completa şirurile reproduse de „Românul” şi pentru ca să nu i se substituie scriitorului francez maniera uşoară de-a vedea a foii noastre liberale.

Autorul francez n’ arată alt decât că membrii proporţiei cresc, dar proporţia rămâne în fond aceeaşi. dacă în Franţa s-au întreit cheltuielile, cauza e, una, că, în proporţie directă, populaţia s-a îmbogăţit în 60 de ani, al doilea, că banul şi-a schimbat valoarea sa în proporţie inversă.

Dar în nici o ţară din lume cheltuielile n-au devenit, în douăzeci şi cinci de ani, de şase ori mai mari. S-au îndoit, s-au întreit (ca-n Olanda, pe care o citează „Românul)”, însă paralel cu o dezvoltare imensă a bogăţiei naţionale: nicăiri bugetul n-au devenit de şase ori mai mare, rămânând populaţia aceeaşi la număr şi fiind tot atât de săracă ca mai nainte.

Populaţia noastră cea rafinată, care exige de la stat o sumă de servicii nouă, consistă, precum „Românul” bine ştie, din milioane de oameni cari se hrănesc aproape esclusiv cu mălai, cari nu ştiu scrie şi citi, cărora pentru dări li se vând hainele de pe ei şi instrumentele de muncă, a căror persoane chiar se scot la mezat pentru a fi închiriate ca vitele. În favorul acestei populaţii rafinate s-au înşesit bugetul cheltuielelor?

Dar, în genere, ce comparaţie se poate face între noi, popor agricol, rămas îndărăt în toate privirile, cu Olanda bunăoară, care nu e – cum zice „Românul” – ţară mică, ci un stat vechi, ce-n decursul secolelor trecute a dominat mările şi a jucat rolul de putere mare? Ce comparaţie între noi şi Franţa ori Anglia? E o adevărată ironie, e o batjocură a celui mai de rând bun simţ de-a compara mărimi incomensurabile şi de-a vorbi de augmentarea bugetului Olandei pentru a esplica neprevederea şi dezordinea de la noi.

Suntem departe de-a voi trecutul, pentru că această voinţă ar fi în deşert. Orice pripă în dezvoltarea organică nu se poate face nefăcută; odată porniţi pe această clină, întoarcere nu mai e cu putinţă.

Nu contestăm asemenea că averile s-au înmulţit în România – numai nu în mâinile românilor; nu că esistă mai multe palate şi zidiri mari în oraşele noastre, numai nu sunt ale indigenilor; nu contestăm că suma averilor existente pe acest pământ e mai mare decât acum douăzeci şi cinci de ani, dar e aşa repărţită încât prea puţin din ea e ‘n mâini indigene. dacă însă acest lucru e indiferent, dacă prosperitatea pe espresia geografică e totul, iar espresia etnologică a naţionalităţii nu ‘nseamnă nimic, atunci fără îndoială e mare progres şi ne-am mira de-un singur lucru, de ce „Românul” n-ar propune mijloace pentru ca acest progres să fie şi mai mare? Există oameni cari susţin cu toată seriozitatea că colonizarea ţării c-un popor străin i-ar schimba cu desăvârşire faţa, că ţara ar merge înainte chiar dacă poporul românesc ar pieri.

Ca să venim dar de unde am plecat, susţinem din nou că starea veche de lucruri – care nu se mai poate reintroduce în nici un chip, să fie bine înţeles – era mai favorabilă existenţei şi dezvoltării normale a poporului nostru. Atât am zis şi nimic mai mult. Poporul poate era sărac, dar nu era mizer, nu sleit. Sunt fără îndoială oameni cărora dezvoltarea aceasta le-au folosit, pe cari i-au ridicat din nimic, i-au făcut bogaţi şi puternici; dar acei oameni nu sunt poporul românesc.

Nu e om cu oarecari cunoştinţe cari să conteste faptul că un popor relativ înapoiat, adus prea repede în contact c-o civilizaţie străină superioară, e în pericol de-a pieri. Degeaba ne-am zbate împotriva acestui dureros adevăr. Din momentul în care românul a intrat în contact cu mii din oameni cu deprinderi economice mai energice, de-un egoism mai pronunţat, de o cultură mai mare, desigur acei oameni au devenit vânătorii lui şi el vânatul.

Nu le luăm confraţilor plăcerea ieftenă de-a se uimi de progresele ce pretind a le fi realizat, dar, de un temperament mai puţin fericit decât ei, nu împărtăşim iluziile lor şi vedem lucrurile cum sunt.

Nicicând, în decursul istoriei, elementul român de lângă Dunăre n-a fost într-o stare mai rea şi mai periculoasă. Nu există vecin, mic sau mare, care să nu aibă sub stăpânire-i câte un fragment al acestui popor, pe care caută a-l absorbi; nu există unul deci ale cărui interese să nu ne fie opuse pân-la un grad oarecare. Străbătuţi în cruciş şi-n curmeziş de curente politice şi economice străine, în loc de-a strânge cu mână rezăşească petecul acesta de pământ, am făcut din el patria tuturor popoarelor, un otel pentru oricine şi pentru orice; în loc de-a ţine morţiş la dreptul vechi, la tradiţii şi lege, am crezut a putea uimi lumea prin aparenţele unei civilizaţii ce nu există şi, paralel cu importul de marfă străină, ne-am îmbolnăvit sufletul cu importul unor instituţii şi idei, potrivite poate cu stările de lucruri din Apus, dar nepotrivite c-un popor sărac şi unilateral în ocupaţiunile lui.

Acum douăzeci şi cinci de ani condiţiile unei dezvoltări normale şi sănătoase existau intacte aproape. Dar politica economică cât şi cea socială insuflată pururea din vederi liberale au nimicit mare parte din ele. La toate laudele câte şi le – aduce partidul în privirea acestui progres, răsărit din ruina poporului nostru propriu, am zice o vorbă veche populară: Doamne, fă să fie cum zic ei, nu cum ştim noi că este.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

„Românul”, în numărul său de duminică, ne dă un frumos exemplu de confuzie.

De câte ori ziarul guvernamental se prezintă dinaintea alegătorilor nu e nimic bun în ţară care să nu se datorească ideilor liberale; când e însă vorba de relele economice şi sociale, atunci – conservatorii au guvernat ţara, ei sunt de vină la toate.

Cu toate acestea lucrul trebuie judecat cum este; ideile liberale în aplicarea lor trebuiesc luate cu rezultatele cele bune şi cele rele şi să li se facă bilanţul, ca să vedem cui i-au folosit şi cui i-au stricat.

Să zicem – posito sed non concesso – că înaintea erei liberale nu era nimic în ţară. Averi mari nu erau, dar nici mizeria nu era cunoscută. Cu ocazia discutării legii rurale în cel întâi Parlament al României unite d. Cogălniceanu citea documente prin cari arăta că pământul era atât de larg încât ţăranul putea să-şi înfigă plugul Oriunde i-ar fi plăcut, fără să ‘ntrebe al cui e locul, şi că n-avea să dea decât una din zece a produsului. Codul Caragea prevede tot una din zece. În fine proiectul de ‘mproprietărire de la 1848, prezentat de proprietari, dă ţăranilor oricât pământ ar dori şi oriunde l-ar dori, în posesiune ereditară, dând una din cinci la arături şi una din trei la fânaţe (nefiind aci altă muncă decât coasa şi strânsul ). Ţăranii erau săraci atunci, dar nimenea nu era bogat. Meseriile erau şi ele ocrotite. Cineva trebuia să-şi fi învăţat meşteşugul bine pentru a-l putea exercita. Libertatea de comerţ nu exista pentru obiectele de prima necesitate. Se socotea preţul grâului şi al vitelor, se adăuga câştigul legitim al negustorului, încât pâine, carne, lumânări aveau preţuri taxate şi cât se poate de reduse. Nu erau atâtea case frumoase în Bucureşti, nu atâtea trăsuri strălucite, nu erau strade pavate cu pietre aduse din Scoţia şi din Belgia; bugetul amânduror ţările nu era decât de vro 20 de milioane; o mie de oameni – boieri li se zicea, cu şi fără cuvânt – guvernau ţara, bine – rău cum o fi fost, însă foarte ieftin.

Iată că, deodată cu Unirea, vine la ordinea zilei era liberală. Nu se poate tăgădui că Vodă Cuza era liberal; autoritar da, însă democrat autoritar, liberal autoritar. dacă ne aducem aminte de elementele numeroase pe cari Vodă Cuza le-a ridicat pentru a le opune boierilor şi ne uităm azi împrejuru-ne, le vedem pe toate foarte sus, le vedem constituind… partidul roşu, escepţie făcând poate de capi. Abia doi ani trec de la Unire şi bugetul cheltuielilor se ridică de la 20 la 40, 48, 50 de milioane. E drept că poporul primeşte o sumă de libertăţi; dar orice libertate nouă, de care până în ziua de azi încă nu e în stare a se folosi, corespundea cu cheltuială căci libertatea, chiar dacă n-o ştii s-o întrebuinţezi, e scumpă. Înainte boieri, adică funcţionari mari şi mici, plătiţi şi gratuiţi, erau o mie de toţi. Vodă Cuza introduce autonomia comunală şi judeţeană; în fiece comună câte un primar, ajutor, notar, vătăşei, toţi plătiţi; în locul a o mie de boieri de ai Regulamentului se nasc în ţară, ca iarba din pământ, 40 pân-la 50 de mii de boieri noi, săraci dar fudui şi pretenţioşi, aşteptând să fie slujiţi de alţii, văzând în poziţia lor improvizată un mijloc de-a trăi din munca altora. Toată această aristocraţie nouă ţine bani. Pârcălabii şi vornicii cei vechi, vatamanii şi bătrânii satului nu ţineau nimic. Pe lângă aceea că bugetul general al statului era de două ori şi jumătate mai mare, fiece centru mic de populaţie era încărcat cu cheltuieli comunale de zeci de mii de franci pe an. Aproape tot CE câştigă ţăranul i se escamotează sub titlurile cele mai diverse de către organele politice: statul, judeţul, comuna. Mai intervine o foamete generală; ţăranul se împrumută ca să poată trăi de pe-o zi pe alta; cu toate acestea perceptorul vindea căldările de pe foc.

În fine regimul percepţiei, precum şi regimul în genere, se discreditează şi o conspiraţie aduce, în locul liberalismului autoritar, liberalismul pur. Se durează o Constituţie – cea mai liberală din Europa – în care se stipulează: egalitatea deplină a străinului cu românul în ţara acestuia, fără a se ţinea seamă că superioritatea economică şi de cultură a străinului [î]l face pe acesta, prin natura lucrurilor, stăpân românului. În toate opera aceasta de liberalism cosmopolit nu e un articol de incolat, care să mărginească relaţiile dintre străinul cult, abil, cu deprinderi economice fixate, şi între românul incult, naiv şi deprins numai cu munca grea a câmpului. Din cauza aceasta până-n ziua de azi ţăranul îşi vinde grâul cu 30-40 la sută mai ieftin decât proprietarul, arendaşul sau alţii. Fiecare ‘l înşeală şi nimeni nu-i deschide ochii. Imediat vine şi era drumurilor de fier. E drept că ele încărcau o ţară săracă cu o datorie de sute de milioane pe 90 de ani înainte – dar articolele de lux veneau mai grabnic din străinătate, noua aristocraţie se putea înţoli mai cu înlesnire. Şi pe când fiece sezon arunca petecăriile de dincolo de graniţă pe umerii românului, străini ce le introduceau îşi fixau frumuşel capitalul realizat din aceste petece, ridicând prăvălie după prăvălie, palat după palat în Bucureşti. Într-adevăr imens progres! În sfârşit, cu mila Domnului, d. Brătianu mai vine un al doilea rând la putere, înmulţeşte iar funcţiile, ridică bugetul cheltuielilor în şase ani cu 40%, mai face drumuri de fier, se mai ridică palate la Bucureşti, în acelaşi timp în care se vinde cămaşa de pe ţăran, ba se vinde el însuşi rob cu braţele.

Daca toate acestea nu s-or fi chemând progres, apoi nu mai ştim ce e progresul.

„Românul” se preface a fi atât de naiv pentru a număra anii câţi au fost conservatorii la putere şi găseşte că sunt mai mulţi decum ar fi stat liberalii. Da! asta vrea să zică a confunda „cauza” cu „timpul”, lucruri cari n-au a face una cu alta. Cauza marei datorii publice sunt drumurile de fier şi înmulţirea funcţiilor şi această cauză li se datoreşte liberalilor de toată mâna. Cincizeci de ani ar fi putut sta conservatorii după votarea concesiei Stroussberg şi anuitatea tot ar fi avut s-o plătească. Prezenţa lor la putere nu desfiinţa întru nimic angajamentele luate în numele ţării de roşii, prezenţa lor la putere nu putea reduce capitalul unei datorii contractate de alţii, tot aşa precum ea nu putea lua legilor organice caracterul lor liberal – cosmopolit care li s-a imprimat [de] roşii.

Nu ‘ntrebaţi câţi ani au stat unul şi celălalt la putere, ci ce-au făcut fiecine în aceşti ani. Conservatorii n-au făcut nimic – să zicem – s-au opus numai cu îndărătnicie la binele ce voiaţi a-l realiza. Dumneavoastră aţi făcut totdeuna ceva, şi ceva rău. De câte ori partidul liberal a fost în fruntea ţării, el a creat câte-o cauză permanentă de mizerie, pe care urmaşii lui n-au mai putut-o desfiinţa. Şi încă – de-aţi putea face tot ce voiţi! De aţi putea introduce eligibilitatea magistraturii, şi cu ea împreună venalitatea ei şi nesiguranţa averii; dac-aţi putea desfiinţa colegiul I, înecându-l într-al patrulea, pentru ca să nu mai fie cu putinţă de-a alege un singur deputat independent – atunci opera ar fi încoronată. Atunci în adevăr ţara, avere publică şi averi particulare, ar deveni proprietatea esclusivă a unei coterii lacome de aur câştigat făr-de muncă şi de demnităţi acaparate fără ştiinţă şi merit.

Să nu confunde „Românul” timpul în care efectele unei cauze durează cu cauza însăşi. În acest timp, şi după ce veninul liberalismului cosmopolit a pătruns în România, fără îndoială şi conservatorii au trecut pe la putere. Dar în contra unor rele organice, infiltrate de alţii, ei n-au dispus de mijloace destul de energice şi n-au dispus de ele pentru că ar fi compromis poate şi mai mult starea socială. Machiavelli zice: un rău politic se poate vindeca pe cât timp puţini-l văd; când [î]l vede toată lumea, el nu mai e vindecat. Putrejunea moravurilor private produsă prin declasarea generală îşi are reversul în putrejunea şi libertinajul moravurilor publice; într-o ţară de oameni declasaţi şi moraliceşte căzuţi statul nu poate fi decât icoana lor; el nu va fi un sanctuar ci un lenociniu. Nu se poate aştepta de la un partid, oricât de onest şi de energic ar fi, de-a schimba ca prin minune rolele organice pe cari alţii le-au introdus. Căci răul se ‘ntroduce lesne.

Roma a putut fi arsă într-o zi, pe când pentru zidirea ei s-a cerut o mie de ani.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

D-lui colonel Candiano – popescu s-a conferit medalia Bene-merenti clasa I, pentru scrierile sale poetice – militare (?!). În adevăr că şi merita; ne mirăm numai cum de nu a primit această medalie mai înainte.

Săracă ţară!…

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Friguri de reforme au cuprins capetele, pân’ acum destul de pozitive, ale oamenilor noştri de stat, cari pregătesc viitorul în coloanele gazetelor.

În unele foi din străinătate apare pe pagina a treia, după anecdote şi diverse, câte-un „sfat pe zi”, care cuprinde când reţete pentru a obţine o mai bună recoltă de sparanghel, când un leac în contra boalelor de ochi, când prepararea unui nou fel de şoriceasă. Foaia de căpetenie a partidului dominant ne fericeşte asemenea aproape zilnic cu câte-o reţetă de reformă: azi se reformează justiţia, mâine agronomia, apoi biserica, şcoala, regimul economic, administraţia comunală şi judeţeană – c-un cuvânt totul. Se ştie că noi românii suntem oameni lesne crezători. Nu ne-am îndoit nicicând că un text de lege, votat făr’ a fi fost citit, e în stare să schimbe obiceiele rele ale administraţiei şi ignoranţa tuturor. Un şir de paragrafi traduşi repede din franţuzeşte de vrun şef de biurou e după părerea noastră în stare a schimba brazda ţării şi caracterul populaţiunilor, încât din ziua promulgării şi până mai apoi să ne trezim atât de departe în privirea tuturor progreselor realizabile încât să ne mirăm noi înşine de ceea ce ne-a găsit.

Cu toate acestea observatorul chiar superficial al maniei de reforme va vedea lesne că boala aceasta devine acută mai cu seamă în unele momente – asupra alegerilor. Când alegerile sunt aproape totul e rău, totul trebuie reformat. Atunci în istoria monotonă a unei mizerii permanente, în contra cărei nu există alte remedii reale decât munca şi cultura, intervine epizodul vesel al bunelor intenţiuni, al propunerilor de reformă radicală, cari, ca varga magică a vrăjitorilor, să preschimbe ca din senin pustietatea în grădină, colibele în palate şi un popor sărac într-o turmă de regi. Aceste planuri de reforme ne dau în adevăr ocazia de-a făgădui, de-a deschide pentru câteva săptămâni cutia vestită a Pandorei şi a lăsa să fluture pe dinaintea oamenilor iluziile transparente ale tuturor bunurilor din lume. Odată alegerile făcute, marii reformatori de ieri recâştigă temperamentul lor apatic şi oriental şi ţara…? merge mereu cum a mers sute de ani, sub auspiciile singurei divinităţi care-a mai rămas în fundul cutiei Pandorei – a mizeriei…

În România mai avem a lupta c-un incovenient statornic în viaţa noastră publică. Din ceea ce oamenii scriu şi zic nu poţi deduce ceea ce ei vor. În cele mai multe cazuri trebuie să laşi tot vravul de vorbe de-o parte şi să ghiceşti intenţia lăudabilă a reformatorului, care e în genere cu totul alta decât aceea pe care marele om o pretextează.

Astfel ni se ‘ntâmplă şi cu reforma electorală propusă de d. C. A. Rosetti. Teoretic o discutăm destul de bine şi arătăm în destul de invederat că zadarnică e orice reformă pe cât timp oamenii asupra cărora se aplică nu ştiu nici a citi şi a scrie, neavând posilibitatea de-a judeca interesele publice. Aceste cuvinte, cari ar fi în stare a convinge pe omul ce caută adevărul şi care nu se fereşte de-a fi convins, nu vor avea nici un efect asupra omului care ştie prea bine unde tinde şi a cărui ţintă e mai mică decât cea pretextată — paralizarea corupţiunii în alegeri – însă e cu mult mai practică şi mai pozitivă.

Această ţintă este de-a se perpetua la putere.

Se ştie că, dac-a fost vrodată cu putinţă a răsturna un guvern la noi prin opinia publică, iniţiativa a plecat de la colegiul I şi al II[- lea]. Colegiul al Iv-lea votează aproape totdeuna cu guvernul şi după comanda administraţiei; colegiul al III-lea, mai ales în oraşele din provincie, unde clasă de mijloc mai nu există, e asemenea guvernamental.

Daca vom enumera pe membrii opoziţiei conservatoare şi liberale vom vedea lesne că cei mai mulţi deputaţi opoziţionali îşi datoresc mandatele lor acestor două colegii, unde, cu toată corupţiunea, tot mai există neatârnare materială şi morală. Ce voieşte dar d. C. A. Rosetti? Să nimicească cu totul influenţa acestor colegii, băgând în ele pe delegaţii ţăranilor, cari, struniţi de subprefecţi şi perceptori, vor vota pururea cu guvernul. Pentru a ajunge la acest scop dumnealui nu se dă ‘ndărăt nici înaintea celei mai reacţionare idei; propune restrângerea dreptului politic al ţăranilor. Ţăranii vor alege numai pe jumătate atâţi delegaţi, decum aleg astăzi. Va să zică când e vorba de- a paraliza colegiul I şi al Il[-lea] prin delegaţi ţărani, pururea guvernamentali, d-sa devine chiar neliberal şi restrânge capacitatea politică a trei din patru părţi a populaţiunilor României.

Reforma fiind constituţională are nevoie de votul unei Camere de revizuire. Precum Victor Hugo propune pacea eternă, cu condiţia ca un ultim şi mare război să înlătureze toate nedreptăţile de pe pământ, marele nostru reformator [î]şi promite ca, prin o ultimă presiune electorală, să obţie o asemenea Cameră şi o asemenea reformă de la colegiile actuale. După ce acestea se vor desfiinţa presiunea nu va mai fi necesară. Colegiul I, II şi al IV[-lea] întrunite vor cuprinde pretutindenea o majoritate guvernamentală în mâna prefectului, compusă din delegaţii ţăranilor. Minoritatea proprietarilor mari va rămânea pururea, prin natura lucrurilor, învinsă de-o majoritate inconştientă, fără pricepere pentru interesele publice şi mânuită de guvern ca o unealtă mecanică.

Care este deci rezultatul ce caută a se obţine? Punerea întregului corp electoral sub puterea discreţionară a guvernului, asimilarea tuturor cu delegaţii ţăranilor ce votează cum li se porunceşte. E evident că atunci parlamentarismul ar fi o minciună, o aparenţă manţinută de ochii lumii şi că, în fond, guvernul autocritic ar putea face orice – ar voi.

Absolutismul nu este pururea şi pretutindenea o nenorocire. Adeseori el e necesar şi mari creaţiuni istorice îi se datoresc. Dar… absolutismul sincer, întemeiat ca atare pe dreptul public al poporului, absolutismul care nu se ruşinează de sine însuşi şi care crede că, prin o biurocraţie energică, cu învăţătură de carte şi incoruptibilă, se poate produce mai mult bine decât prin discuţiile adese sterpe ale unor parlamente inculte. Dar a avea un absolutism bazat pe minciuna parlamentară însemnează a avea o companie de esploatare în capul ţării, care, păzind cu ipocrizie formele esterioare ale parlamentarismului, e despotică nu în folosul statului şi al populaţiunilor, ci în folosul [a] o mână de oameni lacomi de avere şi moraliceşte putrezi.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

„Românul” comentează asemenea unul din pasajele noastre, care făcuse deliciile „Telegrafului” în curs de o săptămână, un pasaj pesimist, n-o tăgăduim, prin care arătăm că toată pseudocivilizaţiunea noastră, stearpă economic şi intelectual, s-a tradus în o cumplită apăsare fiscală şi administrativă a ţăranului şi că sub statul naţional el nu poate înţelege azi decât stăpânirea privilegiată a unui milion şi mai bine de oameni pe care-i consideră ca străini, străini poate nu cu limba, dar cu inima, cu caracterul şi cu înţelegerea pentru lucrurile ţării. Nu era îndoială că „Românul” va striga numaidecât că e o provocaţiune la străini etc., deşi în fond nu e decât un crud adevăr. Un sistem a cărui esenţă e spoliaţia [î]l face indiferent pe omul din popor pentru ţara şi naţionalitatea lui; purtând numai sarcini fără nici o compensaţie, un asemenea sistem face asupra lui efectul unei dominaţiuni mai odioase decât cea în adevăr străină.

Poate ca acest pesimism să nu fie îndreptăţit; poate chiar ca esprimarea lui să nu fie politiceşte practică; dar nu aceasta e în cestiune. Supere-se marii patrioţi pe faptele ce ne inspiră un asemenea raţionament, supere-se pe realitate înainte de toate, nu pe concluziile pe cari, cu ori fără cuvânt, le tragem din asemenea fapte.

Oare nu e caracteristic pentru tratamentul de care se bucură populaţiile noastre din partea administraţiei ŞI a fiscului când constatăm că, în acelaşi timp în care zeci de mii de străini imigrează în fiece an, românii, din contră, părăsesc ţara lor, ca şoarecii o corabie care arde, şi că emigrează? D. G. Obedenaru constată în opera sa La Roumanie economique că tocmai în secolul acesta, al liberalismului, o sumă de români, poate o jumătate de milion, au trecut în Dobrogea pe când era turcească, în Bulgaria, în Serbia.

D. Ioan Ghica constată în Convorbiri economice acelaşi lucru:

Sunt localităţi unde plugari împroprietăriţi, după ce-au plătit anuitatea şapte – opt ani, au părăsit pământul, s-au făcut servitori şi argaţi sau au trecut Dunărea.

Din Moldova ţăranii îşi părăsesc căminele şi trec în Basarabia rusească. Toate aceste sunt fapte.

Aceste fapte dovedesc decadenţa statului, căci nu sunt unice în istorie, ci se repetă ori de câte ori decadenţa intervine şi mai curios este desigur că, pe când oamenii care se complac în decadenţă se bucură şi se veselesc, tot atuncea spiritele mai bune înclină a vedea lucrurile în culori negre şi sunt atinse de pesimism.

Salvianus, un preot din Marsilia născut pe la 390, care a scris tractatul, ce se păstrează încă, De Gubernatione Dei, toată viaţa sa a afirmat cu multă elocuenţă teza că „barbarii cuceritori sunt însărcinaţi de Dumnezeu să pedepesască viciile şi nedreptăţile lumii romane”. Acest pesimist al timpului său observă în cartea sa (V, 8) că romanii fug la goţi şi că nu se tem de nimic mai mult decât ca să redevie romani. Ba chiar toţi oamenii din popor ar căuta refugiu la goţi dac’ ar putea lua cu sine puţina avere ce-o posedă; căci acolo nu li-i permis celor mari, ca la romani, de-a asupri nepedepsiţi pe cei mici (Una et consentiens illic Romanae plebis oratio, ut liceat eis vitam, quam agunt, agere cum barbaris. Et miramur, si non vincuntur a nostris patribus Gothi, cum malint apud eos esse quam apud nos Romani? Itaque non solum transfugere ab eis ad nos fratres nostri omnino nolunt sed ut ad cos confugiant, nos relinquunt).

Nimeni n-a numit pe acest călugăr trădător sau nebun pentru că constata că starea de nedreptate în Imperiu făcea pe poporul roman să prefere domnia barbarilor.

Bizantinul Priscos fu trimis în solie, la anul 448, la Curtea lui Attila, regele hunilor, unde află o sumă de romani. Ce-i spuse unul din ei, spre marea mirare a lui Priscos? Că sub aceşti barbari oamenii nu sunt pururea şicanaţi ca în Imperiu, că judecăţile sunt drepte, că judecătorii nu sunt venali, că dările nu sunt, ca-n Imperiu, în permanenţă insuportabile. Ceea ce cineva câştigă cu muncă onestă poate să şi folosească în linişte, cu totul opus stărilor de lucruri în Imperiu.

Acesta e chiar secretul tuturor cuceririlor uimitoare. Când Alexandru a cucerit Persia, desigur stările de lucruri fuseseră pentru popor atât de rele încât acesta nu i s-a opus; cu satrapii lesne a putut s-o scoaţă la capăt. Norocul lui Napoleon în Germania se esplică în acelaşi mod. El purta în raniţa sa o îndreptare a stării sociale a Germaniei, care era insuportabilă în cele mai multe din statele mici. A trebuit mari îmbunătăţiri înlăuntru, a trebuit o generaţie crescută în universităţi cu totul în alt spirit, adânc naţional, pentru ca Napoleon să poată fi învins.

Iată lucruri clare şi învederate.

Când vedem zilnic că perceptorii nu iau darea de la ţăran din prisosul producţiunii lui precum se ‘ntâmplă în toate ţările din lume, ci din vânzarea instrumentelor lui de muncă, scutite de lege, din haina de pe el, din pânea de toate zilele, când constatăm, din raportul asupra portăreilor, cum se aplică împlinirile judecătoreşti, când adăogăm peste acestea spoliaţiunile administrative, ne mai rămâne oare cuvânt de-a ne mira de vorba ţăranului de la Cetatea Albă, care găseşte starea lui preferabilă celui din România liberă?

Dar să zicem că, dacă ţăranul nostru stă rău, are cel puţin satisfacţiunea de a-şi vedea respectat sentimentul lui naţional, că acesta rămâne izvorul lui de speranţă în viitor, steaua care-l conduce şi-l mângâie în căderea sa materială.

Să vedem ce se face în privirea aceasta.

Cozia, unde e înmormântat Mircea I, cel mai mare Domn al Ţării Româneşti, acela sub care ţara cuprindea amândouă malurile Dunării până-n mare, Cozia unde e înmormântată familia lui Mihai Vodă Viteazul, un monument istoric aproape egal în vechime cu ţara – ce-a devenit acesta? Puşcărie!

Turci şi austriaci au ocupat ţările, dar puşcărie tocmai din această mănăstire n-a făcut. A trebuit „roşii”, „naţionalii” să vie, cu ilustrul lor Simulescu, ca s-o facă şi asta.

Dar oare Carol Îngăduitorul nu va înceta din viaţa când va sosi sfârşitul prescris de Dumnezeu şi regilor şi oamenilor de rând? Oare puşcărie se va face deasupra mormântului său? Oare nu există nici o solidaritate istorică între cel ce poartă azi coroana Ţării Româneşti şi cel ce a purtat-o acum cinci sute de ani?

Iată panteonul care se pregăteşte eroilor şi regilor poporului românesc – puşcăria. Nu suntem siliţi să-l sfătuim pe primul nostru ministru să treacă graniţa la Putna, să vază cum străinii respectă mormântul lui Ştefan cel Mare, cum şi azi, ca acum o sută şi două sute de ani, o candelă pururea aprinsă luminează la capul marelui Domn român, că poporul vorbeşte de el ca şi când ieri ar fi trăit?

Când dar vedem un popor atât de maltratat în privirea stării sale materiale şi maltratat şi mai rău în privirea tuturor amintirilor mari şi sfinte pe care le-a avut, mira – ne – vom de mărturisirea publiciştilor că românii emigrează, mira – ne – vom că preferă o domnie străină barbară în locul celei pseudocivilizate ce se pretinde a fi a lor? „Non solum transfugere ad nos omnino nolunt, sed ut ad eos confugiant, nos relinquunt”, zice Salvian şi acelaşi cuvânt se aplică şi la noi.

Nu vă prefaceţi a vă supăra pe ceea ce zicem, supăraţi-vă mai bine pe ceea ce se ‘ntâmplă, pe realitate. Ceea ce se ‘ntâmplă în viaţa materială şi morală e trist, nu icoana slabă pe care noi o dăm în scris despre această realitate.

Poate cineva comenta oricum voieşte ceea ce zicem; nu de comentarii e vorba, nu de intenţiile ce ni se atribuie sau ni se tăgăduiesc, ci de realitate. Realitatea aparţine ordinei materiale a lucrurilor, unde totul e pipăit, învederat, capabil a fi măsurat. Oricât de crudă ar fi forma în care ne esprimăm impresia, ceea ce e mai crud şi mai odios e realitatea însăşi.

Toate protestările de patriotism nu modifică întru nimic realitatea, precum procesele intentate lui Galilei nu opreau ca în realitate soarele să fie centrul sistemului şi pământul să se ‘nvârtă împrejurul lui. A modifica realitatea, nu a parafraza vorbele noastre, iată ce-aţi trebui să faceţi.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Sub titlul „Situaţia politică din România” „Gazeta generală” din Augsburg publică următorul articol ce i se trimite din Bucureşti, cu data de 11 septemvrie.

Astăzi românii serbează aniversara celei dentăi lupte victorioase după sute de ani de apăsare a naţionalităţii lor Luarea redutei de la Griviţa, care constituia o parte din formidabila întărire de pământ de la Plevna, li se reaminteşte azi tuturor locuitorilor tării printr-un Te Deum oficial în toate bisericele. La Sinaia, reşedinţa de vară a regelui, serviciul divin se celebrează de mitropolitul Moldovei, cel primat lipsind din ţară.

Au trecut cinci ani de când principele Carol de Hohenzollern comanda dinaintea Plevnei armata ruso-română de împresurare care, la 12 septemvrie, au întreprins asaltul asupra întăririlor turceşti. Primite din toate părţile de un cumplit foc de artilerie şi de puşti, dat din poziţiuni cu totul acoperite, trupele năvălitoare dădeau înapoi pe toată linia, când principele Carol se aruncă în faţa batalioanelor române cu cuvintele „Scăpaţi onoarea zilei şi a naţiunii”. El le făcu să se ‘ntoarcă, să repete asaltul asupra şanţurilor Griviţei, pe a cărei înălţimi fâlfâi o oră mai târziu tricolorul român. Din ziua aceea mersul răsboiului se schimbă, în decursul căruia mica armată română se mai distinse prin multe lupte viteze. Ruşii aveau aşadar toate cuvintele pentru a fi mulţumiţi de aliaţii lor.

Dar alianţa era nenaturală şi nu se făcuse decât prin puterea împrejurărilor. E cunoscut că, la începutul răsboiului, Rusia respinsese alianţa României. Rusia singură voia să învingă pe turci şi să libereze naţiunile oprimate, pentru ca, după război, să poată dicta legile ei atât celui învins cât şi celor eliberaţi. Când însă opunerea neaşteptată a unei armate turceşti sub Osman Paşa nu opri numai oştirea rusească în loc, ci o ameninţa cu nimicirea, comandantul suprem rus se văzu silit a se adresa României cu rugămintea de a-l sprijini şi depeşa Marelui Duce Nicolae către principele Carol „Au nom de Dicu, venez vite!” e înscrisă în cartea istoriei tot astfel ca şi gratitudinea cu care Rusia a răsplătit României după încheiarea campaniei. E cunoscut pe de altă parte că, la deschiderea războiului, românii se temeau mult mai mult de liberatorul rus decât de opresorul musulman; că -în zadar- s-au adresat puterilor garante cerând sfat şi ajutor, că au protestat în contra intrării ruşilor; că s-au văzut siliţi a încheia o convenţie cu Rusia pentru a nu fi trataţi ca inamici de armia ei supraputernică şi că, la urma – urmelor, românii fură siliţi să dea ajutor Rusiei, pe de-o parte pentru a opri pe turci de-a intra pustiind în România în urma unei oştiri ruseşti bătute şi a preface ţara în teatrul războiului, pe de altă parte pentru ca, în caz de victorie, să nu fie cu totul daţi pe mâna aşa numiţilor liberatori.

Şi-n adevăr ajutorul României i-a costat mult mai scump pe ruşi decum se admite în genere. E drept că alianţa cu România n-a oprit pe Imperiul ţarilor să-i ia aliatului, cu toate protestele, ţinuturile din Basarabia; dar Imperiul a fost silit a ţinea seamă de activitatea proprie a naţiunii române şi de atitudinea bărbătească, eroică chiar, a armatei ei; au trebuit să-i lase acesteia deplina neatârnare şi prin aceasta Rusia a pierdut roadele victoriilor sale. Scopul războiului întreprins nu era desigur eliberarea bulgarilor de sub jugul turcesc, ei crearea unui stat sau a unei confederaţiuni de state care să atârne cu totul de Rusia şi să se prefacă cu timpul într-o secundogenitură rusească. Acest stat sau această confederaţiune de state avea să cuprinză Bulgaria, Muntenegrul, Serbia şi România şi să serve pe de o parte de staţiune spre Constantinopol, pe de alta să fie un zăvor în contra unei înaintări eventuale a monarhiei austro-ungare cătră Orient, în cazul dărîmării Imperiului otoman.

Să nu ni se observe că acest plan s-a împiedecat, nu prin atitudinea României, ci prin aceea a Congresului din Berlin; nu ignorăm deloc puterea areopagului european şi suntem departe de-a-i opune greutatea relativ mică a naţiunii române; dar atitudinea României în timpul războiului ruso-turcesc a fost un factor în mâna Congresului. Situaţia Rusiei în faţa Congresului ar fi fost cu totul alta dacă reprezentanţii ei s-ar fi putut înfăţişa ca cuceritori sau liberatori ai tuturor statelor balcanice. Afară de – asta cabinetul din San – petersburg n-a renunţat la dorinţa şi la scopul de-a forma un stat federativ din ţările balcanice, ci urmăreşte şi acum acest scop cu toate mijloacele ce-i stau la ‘ndemână, prin ambasadorii şi agenţii săi din Bucureşti. Ştirea răspândită acum câteva zile de cătră un agent rusesc despre o întâlnire încurândă a regelui României şi al Serbiei cu principele Bulgariei la Rusciuc cată a se considera ca un ballon d’essai pentru a afla pe de-o parte ce-ar zice puterile europene despre o asemenea întâlnire a principilor statelor balcanice şi a trezi pe de altă parte neîncrederea Austriei şi Germaniei în contra României şi Serbiei. dacă s-au zădărnicit pân’ acum toate silinţele şi ‘ncercările agenţilor ruşi de-a realiza o confederaţie a popoarelor balcanice cauza e că în Bucureşti au pătruns demult convingerea că interesele României nu se pot uni defel cu acelea ale statelor slave din vecinătatea ei şi apoi instinctul de neatârnare al naţiunii care nu îngăduie ca România să cedeze ceva din independenţa sa, pentru care s-a luptat atât de mult; în fine – last not least – pentru că România posedă un rege din Casa Hohenzollern, care în nici o împrejurare nu s-ar hotărâ a se degrada devenind vasalul Coroanei ruseşti.

Daca instinctul de neatârnare şi de libertate al românilor, care se manifestă atât în politica lor esterioară cât şi în cea interioară, i-a ferit pân’ acum de-a ajunge să atârne de Rusia, el pe de altă parte a creat un conflict cu monarhia austro-ungară şi i- a pus în opoziţie cu toate puterile europene, căci în cestiunea dunăreană ei au insistat cu prea multă îndărătnicie asupra punctului lor de vedere, care e, blând vorbind, unilateral, iar inamicii guvernului român – interiori şi esteriori – n-au întârziat a făuri din cestiunea dunăreană o armă în contra guvernului, a dinastiei şi a ţârii.

Spaţiul nu ne permite de-a cerceta cestiunea aceasta complicată; mă mărginesc dar numai la observaţiunea că fiece, naţiune, mare ori mică fie, are misiunea deplină de a-şi apăra drepturile şi interesele ei, dar că nu trebuie să meargă atât de departe ca să ignoreze sau să atingă interesele şi drepturile unei alte naţiuni, mai ales când aceasta e un stat vecin cu mult mai puternic. Dreptul, strict în multe cazuri nu se poate, aplica fără pagubă nici măcar într-un litigiu între două persoane private; cu atât mai puţin între două state învecinate a căror interese se întreţes în mii de direcţii şi sunt atât de varii încât prudenţa impune fiecărei din părţi concesiuni în unele cazuri, pentru ca şi partea cealaltă să încline a face concesiuni în alte cazuri. Chiar un stat mai mare şi mai puternic decât România s-ar măcina cu timpul prin conflicte continue cu toţi vecinii săi; afară doar dac’ ar avea un protector foarte tare într-una din puterile mari şi dominante în Europa. Un asemenea protector România ‘l poseda odinioară în Franţa, sub Napoleon III; dar azi nu mai există în Europa nici o putere care să exercite o influenţă dominantă, căci singura care ar putea-o nu voieşte s-o exercite.

Nu e îndoială că România se bucură în prezent de mare bunăvoinţă din partea Germaniei: nu numai pentru că regele e un Hohenzollern, ci pentru că conducătorul politicei germane a recunoscut marea vitalitate a poporului românesc, pentru că ştie a apreţia importanţa situaţiei geografice a ţării şi o serie de alte împrejurări cari crează României pentru viitor o misiune politică şi militară la porţile Orientului.

Dar, oricât de mare ar fi părtinirea cancelarului german pentru România, ea nu e îndestul de mare pentru a o favoriza în socoteala Austro-Ungariei, care e şi mai importantă pentru el. Se pare aşadar că din Berlin i s-a dat regelui României sau guvernului său sfatul urgent de-a aplana cât se poate de curând diferenţele pendente între Austro-Ungaria şi România cu privire la cestiunea Dunării, într-un mod cât se poate de echitabil pentru amândouă părţile.

E sigur însă că, după ce s-a făcut o schimbare în direcţiunea Afacerilor Esterioare ale României şi după ce d. Dimitrie Sturza a luat portofoliul Esternelor, România va renunţa la punctul ei vechi de vedere, la non possumus, în cestiunea dunăreană. Deşi nu s-a aflat încă modul de învoială cu Austria, totuşi se caută şi, dacă se va fi aflat, putem aştepta cu siguranţă că în România se va fi creat un nou element puternic pentru garantarea păcii europene.

Aceste sunt apreţierile corespondentului „Gazetei generale.” Din parte-ne observăm că concesiile de natura celor cerute în cestiunea dunăreană nu numai că ating autonomia şi suveranitatea României, dar creează totodată un precedent pentru ca alte puteri rivale să pretinză concesii analoge. Este însă interesul bine înţeles al României de-a evita până şi părerea că ar nutri vro preferenţă fie pentru Austro-Ungaria, fie pentru Rusia. Nu voim şi nu e de nici un folos pentru autonomia noastră de-a înclina într-o parte ori într-alta şi de-a ne preface de bună – voie în mărul de ceartă între cei doi puternici vecini. O mănţinere strictă a autonomiei noastre în politica esterioară, o egală evitare a influenţei fie a uneia, fie a celeilalte dintre puteri, e o garanţie mai sigură pentru mănţinerea păcii decât concesii unilaterale, menite a ne câştiga poate simpatiile unuia, dar cu atât mai proprii pentru a stârni rivalitatea celuilalt.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Sunt o seamă de medici a căror îndărătnicie teoretică este atât de mare încât puţin le pasă dacă bolnavul lor merge bine ori rău: odată diagnoza făcută, acest din urmă e condamnat să beie seria întreagă de decocturi prescrise de discipolul lui Ipocrat. Zvârcolească-se cât o pofti, meargă-i cum i-o merge, hapurile trebuiesc înghiţite, fumurile trebuiesc inhalate, pentru că aşa scrie la carte. Dar s-o potrivi starea bolnavului ori nu cu cele spuse în carte, asta nu-l priveşte pe medic; e vina bolnavului daca, tratat sistematic, după idei preconcepute şi a priori, a dat ortul popii. Fost-au tratat conform regulelor? Asta-i cestiunea. dacă şi-a zvârlit potcoavele şi ni s-a închinat cu plecăciune e treaba lui.

Astfel ni se pare şi medicul nostru politic, d. C. A. Rosetti. Legea electorală, iată cauza tuturor relelor; sufrajul universal sau măcar apropiarea de el, iată medicamentul sigur care, aplicat României, are s-o lecuiască de toate urmările domniei fanarioţilor, invaziunilor ruseşti, imigraţiunii străinilor, decăderii economice şi politice.

D. C.A. Rosetti ne spune chiar că a studiat istoria în curs de atâţia ani de zile şi că la aceste rezultate teoretice a ajuns; aşadar nu mai rămâne îndoială că, cu câţiva paragrafi noi de lege, starea se va ‘ndrepta numaidecât.

Permită-ne d. C. A. Rosetti a-i face o mărturisire modestă, căreia va binevoi a-i da puţină crezare. Şi noi am studiat istoria. Din această istorie, scrisă de oameni nepărtinitori, am constatat cu mirare că starea bună sau rea a unei societăţi nu atârnă mai niciodată nici de forma de guvernământ, nici de legi, ci cu totul de alte împrejurări. Am constatat cu mirare cum despoţi cari considerau statul ca o proprietate a lor şi legile ca pe nişte acte de bunăvoinţă personală au produs cele mai fericite rezultate în ţările supuse lor. Un Frederic II, un Iosif al II[- lea], un Petru cel Mare, o Elisabetă a Angliei au întemeiat cultura, buna stare economică, dreptatea în statele lor; guvernul unui despot ca Napoleon I a făcut mai mult pentru bunăstarea şi administraţia regulată şi îngrijită a Franţei decât tot şirul de regi dinaintea lui. Pe de altă parte, state cari au avut sufrajul universal, ca Roma sau ca republicile Greciei, au decăzut până unde numai o colectivitate omenească poate cădea şi tocmai medicamentul prescris de d. C. A. Rosetti au fost unealta cea mai puternică a unei tiranii cumplite, adeseori bestiale.

Aşadar, dacă nu tăgăduim că multe din cele [ce] se petrec în vremea alegerilor sunt conforme adevărului, nu e pentru că am crede că prin reforme s-ar putea aduce vrun bine. Suntem siguri că o altă stare de cultură, că mai multă ştiinţă, o mai îngrijită educaţie, o accesibilitate mai reglementată la demnităţile publice, după măsura meritului şi învăţăturii, ar da rezultate mai bune, oricare ar fi forma de guvernământ în România; şi că, din contra, cele mai escelente legi scrise pe hârtie nu vor avea nici un efect într-o ţară unde munca agricolă se face cu aceleaşi instrumente primitive şi cu aceeaşi risipă de putere musculară ca acum cinci sute de ani, unde muncă industrială nu există, unde învăţământul de la bază pân-în vârf e mediocru.

De-aceea am zis: „Corupţiunea este generală, e espresiunea culturii vicioase a românilor”.

D-sa ne răspunde că aceasta-i o credinţă a conservatorilor, pe care-o respectă, dar o combate, fiind cu totul greşită şi foarte periculoasă pentru viitor.

Greşită? D. C. A. Rosetti ne datoreşte proba în contrariu. Oare doreşte o listă de toate nulităţile cari joacă cel întâi rol în ţara noastră, de toate inepţiile administrative răsărite din pură ignoranţă, un album de portrete al partidului dominant? Ni s-ar zice că insultăm şi facem personalităţi, cu toate acestea unui asemenea album nu i-ar putea contesta nimeni veracitatea.

Periculoasă e maniera noastră de-a vedea? Pericolul nu consistă însă în ceea ce afirmăm noi, ci în realitate. Oricât de întunecos ar fi tabloul ce l-am face stării nostre de cultură, realitatea aievea ‘l întrece, şi-n această realitate rezidă în adevăr periclitarea viitorului nostru.

Noi vedem aşadar în starea de cultură răul acela care nu poate fi vindecat prin o lege, ci numai prin muncă constantă şi afirmăm că oricine crede a putea înlătura relele printr-un text paragrafat se înşeală pe sine, dacă nu vrea poate să înşele pe alţii. Din acest punct de vedere orice reformă e sterilă, dacă nu stricăcioasă, şi acest punct de vedere critic l-am opus proiectului de reformă. Venind însă la proiect în sine, am cerut un singur lucru d-lui C. A. Rosetti, abstracţie făcând de eficacitatea problematică a propunerii sale: să fie consecuent cu sine însuşi.

D-sa nu e consecuent.

Nu se uneşte când zice că „numărul nu este nicicând o cauză de lumină”… „În mulţime, din contra, domneşte totdauna moralitatea.”

„Între 20 de răi se găsesc tovarăşi la păcătuire, între o sută mai cu greu, între o mie se vor găsi cenzori”.

Care-i consecuenţa firească a acestei enunţări? Votul universal. Cu toate astea d-sa nu-l cere.

Supremul număr fiind suprema moralitate, virtute, lumină, de unde ia d. C. A. Rosetti dreptul de-a esclude de la o egală participare a votului toată suflarea câtă exista in ţară? De ce toţi alegătorii din comune urbane, ştiu ori nu a citi, să voteze direct, iar ţăranii numai prin delegaţie? Cu cât mai mulţi vor fi cu atât mai multă lumină şi moralitate.

Ştim bine că mulţi vor fi zâmbind la teoria cu totul nouă că numărul, nu calitatea şi cultura, ar fi determinând lumina unei adunări de oameni. D. C. A. Rosetti o crede însă şi această credinţă o respectăm. Dar ar fi bine s-o respecte d-sa însuşi.

N-o face însă; căci „domnia fiind numai în mânele claselor dirigente, ele vor respinge desigur astăzi votul universal”, de aceea d- sa „propune numai ce s-ar putea face în epoca, în zilele în care vorbeşte”.

Această concesiune preţioasă, însă timporară, pe care-o face claselor dirigente e o abatere serioasă de la principiul absolut, o apostazie a credinţelor proprii în favorul credinţelor politice a adversarilor. Din momentul în care, incidental chiar, se recunoaşte raţiunea de- a fi a claselor dirigente, ba chiar li se fac concesii foarte vătămătoare ortodoxiei „sufrajului universal”, am intrat cu totul în apele acelor clase dirigente cari, consistând ele înşile din grupuri deosebite prin cultură şi avere, au recunoscut între ele această inegalitate firească care le stăpâneşte şi au admis împărţirea pe grupuri, pe colegii. Votul claselor dirigente e dat în privirea aceasta; ele, precum însuşi d. C. A. Rosetti mărturiseşte, ar respinge desigur votul universal. Dacă l-ar respinge tale – quale, în întregul lui, oare nu l-ar respinge şi ca măsură prealabilă, şi ca reformă care tinde, într’ acolo? Cine nu vrea scopul nu vrea nici mijloacele ce tind a-l realiza; cine nu vrea votul universal nu vrea fără îndoială nici o reformă care s-apropie de el.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Ce imperturbabili sunt confraţii de la „Românul”! Se vede c-au uitat cu desăvârşire catehismul liberalismului când [î]i prinde gustul a spune că sistemul protecţionist nu are a face şi nu stă în legătură cu seria de idei politice pe care un partid le profesează.

„Românul” nu se sfieşte chiar a parafraza o metaforă întrebuinţată de noi tocmai în favorul educaţiunii industriale:

E ceva firesc ca un copil să nu se poată lupta în contra unui bărbat; el are nevoie de protecţiune până ce să ajungă bărbat, ca să se lupte cu bărbaţii. Aruncându-l deodată în luptă [î]l vom ucide.

Aceştia sunt termeni întrebuinţaţi de noi în aceeaşi materie pe care o discută „Românul” în polemica sa actuală.

Daca însă din punct de vedere economic un popor e copil, e tot aşa în privire politică. De când lumea nu s-a văzut ca un popor să stea politiceşte sus şi economic jos; amândouă ordinele de lucruri stau într-o legătură strânsă; civilizaţia economică e muma celei politice. Când cineva e conservator în principiile economice ar fi obligat a fi şi în principiile politice. A cita America ca exemplu de protecţionism însemnează a nu ţine seamă de istoria acestei ţări şi a confunda etichetele cu realitatea. Şi-n America ideile protecţioniste sunt conservatoare, deşi formula pe care ele < le> [o] iau într-o republică va fi nominal alta decât într-o monarhie. Căci ideile conservatoare şi cele liberale există pretutindenea ca predispoziţie a spiritului public şi indiferent dacă forma generală a organizaţiunii statului le impune numiri improprii. Ideile protecţioniste au fost şi sunt combătute în Franţa, în Germania, pretutindenea, în numele libertăţii negoţului şi a muncii. În Europa continentală cel puţin, de-al cărei dicţionar politic ne servim, ele sunt taxate de idei reacţionare şi un exemplu zilnic despre aceasta ne-o dă presa liberală din Germania. Reproducem mai la vale câteva pasaje din declaraţiunea liber – schimbiştilor franceji, compusă de Bastiat; din ele se va vedea în numele căror idei politice se cere liberul – schimb.

Schimbul e un drept natural ca şi proprietatea. Orice cetăţean care-a creat un produs trebuie să aibă opţiunea sau de a-l aplica imediat să trebuinţă sa sau de a-l ceda oricui de pe suprafaţa pământului care consimte a-i da în schimb obiectul dorinţelor sale; a-l priva de această facultate când nu face un uz contrar ordinei publice şi bunelor moravuri, numai pentru a satisface convenienţele unui alt cetăţean, înseamnă a Legitima o spoliaţiune, a atinge legea justiţiei.

Se violează condiţiile ordinei, căci ce ordine poate exista în sânul unei societăţi unde orice industrie sprijinită de lege şi puterea publică îşi caută succesele în opresiunea tuturor celorlalte.

Se ignorează cugetarea providenţială care prezidă la destinele oamenilor, manifestată prin infinita varietate a climatelor, anotimpilor, puterilor naturale şi aptitudinilor, bunuri pe cari Dumnezeu nu le-a împărţit atât de inegal între oameni decât pentru a-i uni prin schimb, cu legămintele unei frăţii universale.

Se contrariază dezvoltarea prosperităţii publice, pentru că cel ce nu-i liber a schimba nu-i liber nici a-şi alege munca şi se vede constrâns a da o direcţie falsă silinţelor, facultăţilor, capitalurilor şi agenţilor pe cari natura i-a pus la dispoziţia sa.

Se compromite pacea între popoare, căci înseamnă a sfărma relaţiunile cari le unesc şi cari vor face războaiele imposibile, pentru cu le vor face oneroase.

Şi într-adevăr cum s-ar putea ca protecţionismul să nu fie reacţionar când el constituie o mărginire considerabilă a libertăţii individuale în favorul educaţiunii economice. După teoria liberalismului orice om e absolut liber de a-şi întrebuinţa banii şi munca oricum voieşte. E fără îndoială în folosul lui individual şi o sporire a libertăţii sale individuale ca cu banii săi să-şi procure suma cea mai mare de bunuri, pe cari nu le poate afla cu preţul cel mai redus decât în piaţa universului. A-l sili, prin măsuri de intervenţiune din partea statului, ca să producă singur ceea ce-i trebuie, însemnează a-i cauza o pagubă de timp şi de bani, a-l lipsi de-o sumă de bunuri pe cari ar fi fost în stare a şi le procura sub regimul liberului schimb, a-l face să plătească mai scump ceea ce-i trebuie, c-un cuvânt a-i pune restricţiuni – ca la un copil – folositoare după mintea celor ce joacă rolul de epitropi, dar desigur epitropia economică ca şi cea politică nu este liberală. Fără îndoială puterea lui de-a produce va creşte şi această putere e cel mai însemnat rezultat ce-l poate obţine colectivitatea. El se va deprinde a face ceea ce nu mai făcuse; dar e evident că n-a ajuns la această putere pe cale[a] liberei determinaţiuni de sine însuşi, ci prin măsuri restrictive cari l-au silit la aceasta.

Libertatea, precum o cere liberalismul „Românului”, e absolută; rămâne ca fiecine să se folosească de ea în marginile putinţei sale. E elementar însă că o industrie nu se poate crea decât cu paguba timporară a comerţului internaţional şi a consumatorilor. Cum şi de unde ia „Românul” un drept escepţional în contra libertăţii absolute? Cum liberalul pur îndrăzneşte a crea favori şi privilegii în folosul unei serii de oameni şi în defavorul matematic calculabil al negoţului şi al imensei majorităţi a consumatorilor? Scopul e educaţia industrială, da. Dar cine dă dreptul oamenilor bătrâni de la „Românul” să silească pe cetăţeni asemenea bătrâni să-şi cheltuiască altundeva banii decum voiesc ei? Cine le dă dreptul de-a considera ca copii economici nişte oameni cărora nu li se tăgăduieşte bărbăţia politică, o afirmare zilnică atât de folositoare partidului roşu şi marilor bărbaţi de stat pe cari ni-i dau urnele electorale? Împrejurarea că negustorul are un folos mai mare din libertatea negoţului nu i se poate imputa lui; sub acelaşi regim, mulţimea câştigului atârnă de instrumentul ce-l mânuim şi de inteligenţa cu care-l mânuim. Dacă libertatea e mai folositoare unui soi de ocupaţiune decât altuia, cine ce are ce zice? Cum puteţi crea drepturi în contra dreptului absolut, în contra libertăţii?

Aşa este, şi acesta e liberalismul. Şcoală? Libertatea învăţământului. Fiecare – fie ori nu calificat – are dreptul de-a deschide şcoli şi de-a instrui generaţii întregi în lucruri ce el nu le ştie. Biserica? Nu este o instituţie istorică a naţionalităţii ci… treaba comunei. Fiecine e liber de-a avea morala care-i convine, chiar dacă ea e imorală. Meserie? Fiecine e liber a o profesa, chiar cârpaci fie, şi a concura în mod neonest pe meseriaşul cu zeci de ani de deprindere industrială care-şi pune nu numai munca, dar chiar onoarea profesiei în lucrurile ce le produce.

Aceasta e libertatea, onorabililor, şi vă uitaţi crezul botezând de liberale idei de protecţie, de epitropie, restrângătoare absolutei libertăţi a capitalului şi a muncii.

Ne vorbiţi ca de un amic al protecţionismului de John Stuart Mill, care – ar fi radical. Dar radicalismul nu e liberalism. Radicalismul are cele mai diverse nuanţe; unii admit omnipotenţa statului, alţii vor nimicirea lui totală; câte capete atâtea sisteme politice, încât un radical care propune măsuri protecţioniste dovedeşte numai că nu e liberal şi că puterile pe cari i le rezervă statului trec dincolo de jocul absolut liber al tranzacţiunilor economice.

Pentru a rezuma din nou ideile noastre zicem: nematuritatea economică e totdeuna însoţită de cea politică. Şi pentru a ajunge la maturitate se cere educaţie. Precum copiii nu pot fi în şcoală absolut liberi, ci trebuie să înveţe, trebuie să se supuie disciplinei, trebuie să se deprinză a face singuri temele şi socotelele pe cari numai profesorul le ştia mai nainte, tot aşa orice măsură educativă pentru un popor e o restrângere a libertăţii, e reacţionară. Dar se cere neapărat să avem industrie? Da, dar niciodată ea nu se va opera prin măsuri liberale.

Şi cumcă nu se va opera ne-o dovedeşte chiar „Românul”. Atât de liberală în materie politică, foaia partidului dominant simte că ideile sale sunt cu totul sterpe în materie economică, le părăseşte cu desăvârşire şi vede în ideea de stat, în ideea poliţiei economice, pe care zilnic o batjocureşte, singurul sprijin şi singura scăpare a muncii naţionale. Astfel „Românul” nu are dreptate decât atunci când, izbit de bunul simţ şi de logica imanentă a ordinei lucrurilor, aruncă utopiile şi sofismele liberalismului cosmopolit în apă. Ne pare bine că putem constata o asemenea apostazie, o asemenea defecţiune, şi felicităm pe confraţii noştri că, în momentul în care e vorba de misiunea practică, materială, administrativă a statului, ei devin reacţionari.

Venim acum la tractatul de comerţ, nu pentru a aduce motive în favorul lui, căci aceste sunt cunoscute. Tendinţa era precum se ştie de-a câştiga în genere libertatea pentru ţară, de-a încheia tractate de negoţ, căci pân-atunci ele se încheiau de Turcia şi ni se impuneau de Europa. Acest motiv de politică esterioară a fost terenul de pe care, conform „Românului”, „orice altă consideraţiune trebuie să fie înlăturată”.

Dar în orice caz, dacă e vorba a se face imputări partidului conservator, nimeni nu are mai puţin dreptul de-a le face decât

„Românul”. Mergând la Domn cu „jalba ‘n proţap” ca să-l roage să nu sancţioneze Convenţia, veniţi la putere tocmai pentru a împiedeca pe Domn de-a întări cu semnătura sa acel act, cel întâi decret după venirea la putere a fost întărirea Convenţiei.

Dacă, în preziua unui război, afirmarea dreptului ţării de-a încheia tratate era un câştig superior consideraţiunilor economice este o cestiune pe care n-o discutăm, pentru că nici nu este în discuţie. Constatăm numai că, dacă vină există, cei ce au consumat-o definitiv au fost liberalii, şi confraţii sunt în mare grad imperturbabili ridicând o acuzaţie a cărei greutate recade în definitiv asupra lor.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

„Românul” de la 29 august înserează următoarele rânduri, sub rubrica Abuzuri:

Multe ziare publică un număr de mari abuzuri ce s-ar fi făcând la proprietatea de la Ungureni a d-lui G. Lecca. Nu vedem anunţată nici o cercetare şi nici o întâmpinare făcută în această privinţă.

Suntem deprinşi a avea multă stimă pentru familia Lecca.

Avem însă o datorie mai mare; aceea d’ a cere dreptate şi legalitate pentru toţi.

Astfel fiind, suntem datori a reproduce şi noi, ca extras, următoarele linii ce sunt în fruntea „Gazetei de Bacău” de la 26 august:

„Aici, de ani întregi, săteanul munceşte câte cu 6 fr. falcea de arătură; aici li se vând vitele şi cenuşa din vatră pentru aşa numitele datorii ale boierului; aici se omoară oamenii între ei provocaţi de feciorii boiereşti; aici se torturează; aici se ia cu forţa dreptul altuia; aici legea nu poate intra; aici sătenii au ajuns la sapă de lemn”.

Ne aducem aminte că ţăranii de pe moşia Neaga sau Socetul din Teleorman au reclamat în nenumărate rânduri în contra abuzurilor neomenoase ale liberalului senator Pişca. Ei au mers chiar cu jalbă la rege spre a-şi expune păsurile.

Toate plângerile lor au rămas zadarnice până astăzi. De ce oare „Românul” n-a cerut dreptate şi pentru ei?

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Dacă vor mai fi existând încă, din păcate, oameni nărăviţi, cu sufletul şi cu tendinţele reacţionare, cari să se îndoiască de propăşirea noastră socială şi de omenia guvernului actual, le recomandăm cu stăruinţă următorul anunţ, al cărui original redacţiunea „Luptătorului”, din Focşani, de pe care-l reproducem, declară că-l are în birourile sale:

De vânzare sunt: 38 ţoale, 1 vacă, 2 cămăşi bărbăteşti, 3 cămăşi femeieşti, 3 scurteici femeieşti, 2 feţe de ghete, 8 aşternuturi, 1 iapă, 3 scoarţe de lână, 3 perne, 95 pogoane porumb a se arenda, 8 flanele, 4 rochii, 1 şervet, 49 pogoane fân a se arenda, 3 zăbune femeieşti, 1 zăbun bărbătesc, 3 vase deşerte pentru vin, 2 pieptare de postav, 1 pereche pantaloni femeieşti, 4 1/ 2 pogoane pârloagă, a se vinde rodul, 2 brâie roşie, 1 pereche cioareci, 3 plapome, 1 mintean, 1 polcă femeiască, 1 manta şi 6 coţi materie. P. Agent: M. Cursarie

Toate aceste obiecte, ne spun confraţii noştri, au fost secuestrate locuitorilor din comuna Risipiţii, plasa Marginea de Jos, judeţul Râmnicul Sărat; iar vânzarea s-a şi efectuat în zilele de 24, 25 şi 26 iunie expirat.

„Luptătorul” mai înşiră o mulţime de alte fapte gingaşe de felul acesta, căci pomelnicul e lung şi fericirea sătenilor desăvârşită.

Desculţi ne-a făcut Dumnezeu; se pare că desculţi voieşte să ne lase şi d. Brătianu. Zicem desculţi prin eufemism, căci în realitate e vorba de o adevărată despuiare.

De altminteri, căutând bine, aceste procedări sumare ale perceptorilor regimului fac parte dintr-un întreg sistem de guvernământ. dacă ar fi izolate, am fi dispuşi să credem că ele sunt dictate de interes, sau pornite dintr-un exces de zel condemnabil; din nenorocire ele sunt generale, se petrec pretutindeni şi pe fiecare zi şi, putem adăuga fără teamă de a fi dezminţiţi, că ţara „pradă perceptorilor s-a dat”, dacă ne este permis să schimbăm un vers celebru. Mezatul a devenit o adevărată maximă de guvernământ, căci d. Brătianu ţine cu orice preţ să dovedească, lumii că situaţiunea noastră finanţiară este din cele mai înfloritoare.

Astfel, pe când lăzile vistieriei se umplu de bani, sărăcia rămâne lucie prin sate, căci totul a fost vândut cu toba de perceptor. Nimic nu scapă acestui teribil agent administrativ.

Se vinde omului până şi cele mai neapărate obiecte de îmbrăcăminte pentru dânsul, pentru femeie şi pentru copiii lui! Şi setea de urmărire a mers aşa de departe încât ne-a fost dat să vedem zilele trecute chiar braţele sătenilor scoase la licitaţiune. Bietul ţăran, văzându-şi casa pustie, vitele vândute, femeie şi copii goi şi nemâncaţi, îşi ia câmpii de disperare şi trece graniţa- doar va da de un cer mai ospitalier!

Această ticăloşie adâncă în care zace ţara de atâta vreme nu împiedică întru nimic pe miniştrii Maiestăţii Sale de a se duce pe la băi sau prin vilegiaturi de luni întregi. Preţioasa d-lor sănătate are trebuinţa de cele mai mari îngrijiri. dacă perceptorii esecută fără milă şi fără lege, atât mai rău pentru aceia cari nu-şi plătesc dările! Regatul se ţine cu cheltuială; trebuiesc lefuri mari şi diurne încă şi mai mari miniştrilor şi deputaţilor; trebuiesc mai cu seamă sinecure şi pensiuni droaiei nesfârşite a favoriţilor acestora. dacă ţăranul nu va munci ca să plătească birul cine oare va îngriji de soarta lefegiilor ce se hrănesc din buget?

Nu ştim câtă vreme încă ţăranul se va supune acestei barbare şi stupide exploatări din partea guvernanţilor săi. Căci răbdarea are şi marginile ei, răbdare îndelungă, de şapte ani de când strigoii administrativi [î]i sug sângele şi-l schingiuiesc!

De câte ori a fost vorba de soarta lui pe hârtie s-au ridicat sute şi mii de voci din tabăra zisă liberală ca să protesteze de devotamentul şi de solicitudinea lor pentru temelia casei şi a naţionalităţii române…

Fiecare s-a grăbit a recunoaşte că condiţiunea eroului de la Plevna este din cele mai mizerabile şi că trebuie să se aducă o îndreptare relelor de cari sufere, sub pedeapsă de a fi trataţi de barbari şi de a pierde stima lumii civilizate.

Toate vorbele frumoase ce s-au spus necontenit prin ziarele oficioase, toate făgăduielele ce s-au făcut s-au tradus întotdauna prin cea mai odioasă împilare de fapt.

Probă sunt nenumăratele scandaluri şi nelegiuiri în contra cărora ţipă districte întregi, fără ca nimeni să le audă plângerile. Probă sunt aceste mezaturi neomenoase şi infame, cari ne umple sufletul de scârbă şi de ruşine şi ne face uneori să disperăm de viitorul acestei ţări.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Între multele îmbunătăţiri economice pe cari, cu şi fără cale, le propun onorabilii confraţi din Strada Doamnei, este una – şi anume cea din urmă – care nu e lipsită de originalitate. Organul d-lui C. A. Rosetti crede că se pot realiza capitalurile necesare pentru a crea o societate de navigaţiune româno – bulgară, unită cu una franco – engleză care, făcând concurenţă societăţii austriace, să împiedece înstrăinarea definitivă a Dunării de Jos.

Ideea aceasta nu e cu totul nouă; noi înşine am susţinut în diferite rânduri că e cu putinţă a se face concurenţă Societăţii de Navigaţiune, că drumurile noastre de fier i-o şi fac chiar în mod considerabil şi că antreprenori străini cari ar împodobi vasele lor cu colorile noastre ar putea să constituie un surogat, nu tocmai esenţial, al unei navigaţiuni naţionale. E aproape sigur că Domnii vechi, stăpânitori[i] Dunării şi Mării Negre, cum erau Alexandru cel Bun şi Mircea I, posedau în statele lor o navigaţiune exercitată de genoveji şi veneţiani, care, fără a fi naţională şi în mâna poporului muntean al românilor, a înflorit pe ţărmurii noştri până-n vremea lui Mohamet II. Dar fost-au aceasta o navigaţiune proprie a noastră? Dezvoltat-au românul aptitudinile sale nautice, dacă le are? dacă poporul nostru ar fi contractat deprinderile navigaţiunii din epoca aceea încă, ea ar fi subzistat şi în vremea predominaţiunii turceşti şi altă faţă ar fi avut Dunărea. Din nenorocire, ea nu era decât un copil adoptiv care-a fugit îndată ce l-au alungat turcii; o educaţie anume în această direcţie a chiar poporului nostru n-a avut nicicând loc şi, cu toate că ţărmii amândoi ai Dunării sunt ocupaţi de populaţiuni de limbă şi rasă română, român corăbier abia se va găsi. Numai oamenii de munte coboară pe plute cu repejunea săgeţii apele Bistriţei ş-a altor râuri, pentru ca, ajunşi la port, să se ‘ntoarcă acasă pedeştri.

E dar cam bizară forma în care foaia guvernamentală gândeşte a se realiza dezvoltarea navigaţiunii române, căci o societate bulgaro – franco – engleză, în parentez şi română, e măcar pe trei sferturi tot atât de puţin română ca cea austriacă – căci ce-mi sunt franco – bulgaro – englejii, ce-mi sunt austriacii? Ce-mi e unul, ce altul? Deşi înşine am formulat o asemenea idee, când era vorba de-a preântâmpina preponderanţa marei monarhii vecine pe Dunăre, cată să recunoaştem că, substituind unui termen străin un altul tot atât de străin, poate fi un expedient minunat de-o însemnată valoare momentană, dar rămâne un expedient, o măsură preventivă care nu va folosi tocmai mult răspândirii gustului de navigaţiune între români.

Ar fi dar practic ca confraţii să ne spuie ce cred în privirea aceasta. Am făcut drumuri de fier cari, după lege şi natura lucrului, au să fie odată administrate numai de români. Cu toate acestea pân-în ziua de azi n-a gândit nimeni la înfiinţarea unei şcoli politehnice din a cărei elevi buni să se recruteze inginerii şi administratorii viitori ai reţelei noastre de căi ferate. E adevărat că o sumă de români se aplică în străinătate la studii tehnice, ba par a avea chiar o înclinare şi un talent deosebit pentru ştiinţe pozitive; e adevărat asemenea că la o şcoală înfiinţată imediat, funcţiile s-ar ocupa, ca după obicei, nu după merite, ci după protecţiile de cari se bucură concurenţii; cu toate astea nu credem ca, pentr-un timp îndelungat, să ne putem dispensa de o asemenea şcoală înaltă. În toate zilele aproape coloanele optimiste ale ziarelor guvernamentale ne vorbesc de dezvoltarea agriculturii noastre, de întrebuinţarea maşinelor în locul braţelor, de sute de alte îmbunătăţiri. Cu toate acestea, într-o ţară a cărei producţiune se ‘ntemeiază aproape esclusiv pe plugărie, se află o singură, zi una, şcoală de agronomie, şi chiar despre acest institut unic nu se poate afirma că ar putea servi de model. Dar oricine pronunţă vorba „maşină” spune totodată că aceste instrumente, dacă înlocuiesc puterea braţelor, cer pe de altă parte concursul inteligenţei omeneşti. Deşi românul e din natură inteligent, proroc nu e şi nu putem aştepta de la el, ca fără cunoştinţe mecanice, să poată conduce o maşină. Dovada? Aproape toţi maşiniştii sunt străini. Se vorbeşte în acelaşi ton de dezvoltarea industriei şi a meseriilor. Dar cum se pot aceste fără educaţie profesională, fără ca încercările şi începuturile să fie încurajate şi sprijinite. Dovadă că nu se poate e că unul dintre magnaţii noştri, carele s-a ‘ncercat a fonda o fabrică, e azi aproape ruinat după cât auzim, cu toată activitatea şi cu toată cunoştinţa sa de cauză. El nu poate lupta cu primele de export ale statelor vecine.

Tot astfel foaia guvernamentală vorbeşte azi de navigaţiune naţională „bulgaro – franco – engleză „. Cum îşi închipuiesc confraţii istoria aceasta?

Cred că, substituindu-se unei companii străine o altă companie străină, aptitudinile nautice ale poporului românesc se vor dezvolta mult? Fără îndoială, multe şi curioase abateri s-au comis de către Societatea de Navigaţie, mai cu seamă multe uzurpaţiuni şi, pentru a reafirma dreptul ţării şi a nu-l lăsa să cază în desuetudine – deşi în asemenea cazuri nu există prescripţiune -, poate fi, precum am zis, un espedient practic de-a opune pe-o altă societate celei existente. Dar e un espedient; să nu ne ‘nchipuim că fără muncă proprie, fără ca populaţiuni proprii ale noastre să deprinză arta navigaţiunii, vom avea vreodinioară vase şi marinari. Oriunde intervine concursul inteligenţei, deprindere şi o educaţie specială se cere, căci e mare deosebire între a ridica o sarcină în spate numai cu putere musculară şi între a dirige un vas.

Acestea am avea de observat la istoriile pe apă ce ni le zugrăveşte foaia guvernamentală. Nimic nu se câştigă în mod durabil fără muncă proprie, fără deprindere proprie. A substitui pe unul altuia poate fi necesar pentru cuvinte de drept; dar cu dezvoltarea ca atare a navigaţiunii o asemenea măsură nu are a face.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

D. Alexandru Pencovici ne trimite câteva notiţe pe cari le publicăm mai la vale, culese cu ocazia călătoriei făcute între românii balcanici. Din aceste notiţe se va vedea că un popor întreg, aproape egal la număr cu grecii, e supus unui sistem de deznaţionalizare din cele mai odioase, prin presiunea unei biserici străine şi a unor societăţi de agitatori străini al căror scop e dezmembrarea Imperiului otoman şi substituirea etnocraţiei turceşti prin etnocraţia grecească, pentru a ne servi de termenul consacrat de d. Paparrigopulo.

Ca fost director al serviciului statisticei în România, ca participator la congresele de statistică câte s-au ţinut în Europa pân – acuma, ca amic al celor mai cunoscuţi bărbaţi de ştiinţă în materie de statistică, notiţele d-lui Pencovici merită desigur crezare. Ele confirmă, prin intuiţiune proprie, ceea ce au constatat deja geografii şi istoriografii Peninsulei şi probează că, de la venirea turcilor în Europa, elementul latin, odinioară cel mai numeros al Peninsulei, au fost absorbit în cea mai mare parte de cătră popoarele conlocuitoare şi că grecii moderni se silesc acum a asimila până şi resturile, încă destul de însemnate, câte şi-au păstrat limba naţională.

Ni se pare că mijlocul cel mai eficace pentru a emancipa această populaţie latină de influenţa bizantină ar fi despărţirea ei bisericească de greci, ceea ce-au făcut bulgarii, ceea ce au făcut românii din Banat şi graniţa militară. Biserica răsăriteană e naţională; ea nu numai admite, comandă chiar ca serviciul în biserică să se facă în limba grăită de popor. E, o constatăm cu durere, o ruşine ca în suta a nouăsprezecea membrii unui popor de douăsprezece milioane aproape să fie siliţi, sub un guvern negrecesc, de-a întrebuinţa în şcoală şi biserică limba unui stat străin şi lor şi poporului dominant al osmanilor, şi să fie prada unor agitaţii îndreptate în contra existenţei Imperiului otoman şi a înşişi existenţei lor.

Iată şi scrisoarea în cestiune:

NOTA: Vom reveni cu materialul scanat.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

„Prin natura principiilor lor, Conservatorii văd cu ochi răi deşteptarea economică” aceasta e cea mai nouă frază ce-o debitează

„Românul” şi, ca s-o probeze, citează deviza „mulţi dedesupt puţini deasupra”. Ne impută asemenea că noi, vorbind de congresul economic, ne-am esprimat neîncrederea faţă cu Clubul comercianţilor din Iaşi.

Dar oare nu contrariul e adevărat? Prin natura principiilor lor, roşii ar trebui să fie adversari ai deşteptării economice.

Întâi, dacă sunt consecuenţi în liberalismul lor, cată să fie partizani ai liberului schimb. Din punct de vedere liberal e nedrept de a-l pune pe consumator să plătească mai scump articolele ce-i trebuiesc când le poate avea mult mai ieftine din străinătate căci, conform teoriei liberalismului, fiece om cată să fie absolut liber de a cumpăra în piaţa care-i convine şi de-a vinde asemenea.

E fără îndoială neliberal şi neegalitar de-a scumpi prin măsuri protecţioniste, chiar pentr-un timp mărginit, obiectele industriale, căci prin scumpire ele devin accesibile numai numărului mic al acelor bogaţi şi neaccesibile oamenilor mai săraci. Iată dar că protecţiunea favorizează inegalitatea şi restrânge libertatea omului sărac de – a – şi satisface cu banii munciţi de el necesităţile sale, de-a cumpăra obiectele pe piaţa cea mai favorabilă lui, pe cea mai ieftină, pe cea străină.

Afară de asta un sistem care încurajează industria naţională constituie privilegii cari se răsfrâng asupra industrialilor şi le asigură câştiguri. Nimic mai neliberal, mai reacţionar decât privilegiul.

Introducerea industriilor favorizează totodată inegalitatea. În măsura în care într-o industrie intervine concursul inteligenţei, se introduce între oamenii ce o profesează o ierarhie a muncii contrarie egalităţii. Idealul liberalismului e o societate în care toţi să fie egal de inculţi, egal de săraci, egal de guvernabili prin frazele d-lui C. A. Rosetti.

În realitate liberalii şi sunt în toate ţările partizani ai liberului schimb şi nu se sfiesc de-a stigmatiza cu porecla de „reacţionară” orice măsură de protecţie; pentru că în alte ţări liberalii ştiu ce vorbesc, se ‘ntemeiază pe principii şi ‘nţeleg foarte bine că, sub firma liberalismului, nu pot debita idei reacţionare.

Numai la noi e altfel. Înclină ţara în favorul ideilor conservatoare? Numaidecât se află oameni abili cari să le escamoteze şi să le boteze liberale.

Când cei ce pretind a împărtăşi vederile liberalilor din ţările apusene adoptează idei protecţioniste nu dovedesc alt decât că nu şi-au dat seama de sistemul ce pretind a-l profesa, că n-au avut nicicând idei veritabile şi că, vorbe nedefinite umplându-le capul, cu vorbe şi pentru vorbe s-au luptat.

Coloanele acestei foi sunt de ani încoace marture că, în margini practice şi dictate de esperienţă, am fost pentru încurajarea, pentru protegerea industriei naţionale. Inconvenientele măsurilor protecţioniste le-am considerat ca o dare plătită în favorul educaţiunii noastre industriale şi am sperat că dintr-un regim de protecţie şi educaţiune va rezulta diviziunea muncii. Pururea am văzut în diviziunea muncii principalul mijloc în contra mizeriei actuale, dar am constatat că această diviziune nu se poate întâmpla pe cât timp meseriile vor fi paralizate prin concurenţa fabricatelor străine şi în fine că educaţia noastră industrială este cea care cere sacrificii şi că le merită mai mult decât acea educaţie stearpă care produce zecile de mii de aspiranţi la funcţiuni.

„Românul” ne-a escamotat ideile şi nu e minune ca azi să pretinză că sunt ale sale. Plagiarea e un obicei atât de înrădăcinat în România încât nu suntem nici cei dentăi nici cei din urmă cari au fost obiectul unei asemenea spoliaţiuni. Meşteri de a-şi apropria lucru străin, confraţii se mândresc azi cu bunul altuia şi pretind că nişte idei, poreclite reacţionare sau conservatoare în toate ţările celelalte, devin liberale la noi din momentul ce dumnealor vor binevoi a le lua de la alţii.

Credem că în privinţa controversei e destul de lămurit că ideile protecţioniste nu sunt, nici pot fi liberale şi trecem la cazul cu Clubul din Iaşi.

În afară de ordinea de gândiri pe cari le susţinem, am afirmat că Clubul comercianţilor din Iaşi e – din nenorocire – un club eminamente politic.

Am fi dorit aşadar ca o societate ca Concordia, care s-a ferit cu îngrijire de veleităţi politice şi electorale, să nu se amestece în activitate c-un club ca cel din Iaşi, a cărui unică ţintă pân’ acum a fost de-a influenţa alegerile. Iată ceea ce am zis: nimic mai mult, nimic mai puţin. Societatea Concordia, care a dat probe de activitate neobosită, ai cărei membri s-au distins prin zel, inteligenţă şi nepărtinire, care s-a ferit cu nestrămutare de orice mişcare politică, fie opoziţională, fie guvernamentală, şi-ar ignora ţinta din momentul în care – ar intra în comunitate c-un club condus, după cum toată lumea ştie, de agenţi electorali subvenţionaţi de guvernul central din fonduri secrete. Menirea acelui club n-a fost pân’ acum cel puţin nici negoţ, nici industrie, ci chip de-a pune cerul şi pământul în mişcare pentru ca deputaţi roşii să iasă din urnele Moldovei. A dat deci concurs în alegeri oamenilor adunaţi sub firma d-lui Herşcu Goldner, cari nici trecut au în Moldova, nici amici politici, nici măcar un nume respectabil, şi pentru cari orice idee, fie politică, fie economică, e bună să serve de pretext la vânătoarea de voturi, diurne şi funcţii.

Aşa a fost pân’ acum cel puţin şi nu credem că acea asociaţie viciată de veninul politicei în chiar originile ei, să poată da alte rezultate decât acele pentru cari au fost făcută. Dar poate că suntem prea pesimişti! Cu atât mai bine. dacă Clubul ar fi în stare a împlini misiunea economică pe care ‘ncearcă a şi-o atribui, va rămânea vorba noastră jos şi fapta dumnealor sus. Dar, până la dovadă, insistăm a crede că Congresul economic, întru cât s-atinge de Clubul din Iaşi, e un mijloc din cele multe pentru a câştiga popularitate şi voturi sectei politicianilor roşii cari au început a se cuibări şi în Moldova.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Confraţii noştri de la „Binele public” s-au găsit cu drept cuvânt atinşi prin câteva linii ce a apărut într-unul din cele din urmă numere ale „Timpului” şi care făcea aluziune la nişte zgomote după cari s-ar fi căutând o apropiere între partidul „Binelui public” şi partidul de la guvern.

Confratele nostru declară în modul cel mai formal că acele zgomote sunt neîntemeiate:

Nici faptele petrecute până astăzi, nici conduita noastră corectă şi sinceră nu autoriza pe cei de la „Timpul” ca să ne presupună măcar că cochetăm cu un guvern care s-a ilustrat numai prin fărădelegi sau că facem cauză comună cu o ceată de jefuitori ai averei publice.

Avem mult de luptat împotriva răului comun şi este de dorit ca asemenea bănuieli, vătămătoare din toate punctele de vedere, să dispară pentru totdauna.

Rugăm pe confraţii noştri să crează că în intenţiunea noastră nu a fost de a da vreun crezământ acelor ştiri, ci numai de a le denunţa, pentru ca să poată fi dezminţite, cum au şi fost în modul cel mai categoric.

Confraţii noştri mai observă că s-ar putea mai cu drept cuvânt să ni se atribuie nouă intenţiunea de a ne apropia de guvern, deoarece chiar de curând dd. Mavrogheni şi T. Rosetti au primit funcţiuni de la guvernul actual. Dar credem că la rândul lor sunt şi ei nedrepţi şi cu aceşti bărbaţi şi cu partidul conservator.

În ce priveşte pe d. Mavrogheni, vom observa că în toate ţările civilizate funcţiunile diplomatice sunt considerate ca afară din luptele de partide.

Şi tocmai de aceea, dacă între noi şi în ţară putem să ne împărţim în mai multe partide, conservator, liberal, liberal sincer, independent etc., în faţa străinilor nu putem fi decât români şi constituim toţi un singur partid, partidul naţional.

În Anglia, de exemplu, miniştrii plenipotenţiari rămân la posturile lor deşi guvernele se schimbă, afară numai de cazurile rare în cari e vorba de a se schimba cu totul atitudinea politică a guvernului faţă cu una din puteri.

Astfel fiind, d. Mavrogheni, care şi-a servit ţara în timp de 30 ani pe terenul politic şi a cărui sănătate nu-i mai permitea să rămână în Parlament, a putut primi să şi-o servească şi de acum înainte într-o funcţiune care este afară din luptele politice şi pe care putea să o îndeplinească mai bine decât oricare altul, fără ca să-şi schimbe convicţiunile sale politici şi fără ca să aibe dreptul cineva de-a califica purtarea sa de defecţiune.

În ce priveşte pe d. T. Rosetti, unul din cei mai demni reprezentanţi ai principiilor partidului conservator, caracterul său cumpătat şi pacinic, temperamentul său liniştit şi blând [î]l destina natural la magistratură şi-i impunea, ca să zicem aşa, funcţiunea pe care a exercitat-o cu atâta succes şi pre care va împlini-o şi de acum înainte cu acelaşi succes pentru binele ţării şi onoarea justiţiei. Şi, oricare ar fi părerea noastră de rău că în luptele politicei active vom avea un luptător mai puţin, partidul conservator o uită gândind ce bun şi demn magistrat a câştigat ţara.

Altele sunt faptele cari se pot numi defecţiuni şi cari ne-au făcut bănuitori, după cum observă, cu multă dreptate, confraţii noştri de la „Binele public”.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

„Luptătorul” din Focşani continuă a ne da tabloul stării economice a ţării, descoperind vânzări silnice de obiecte scutite de lege pentru plata dărilor. Ziarul comunică de astă dată două publicaţiuni de vânzare ale perceptorilor din comunele Bonţeşti – cârligele şi Măicăneşti, jud. R. Sărat:

Obiectele secuestrate locuitorilor din Bonţeşti sunt: 600 scânduri de câte 16 palme una lungimea; 10 dulapi; una scurteică femeiască de atlas de lână gri, blănită cu blană neagră şi vulpe; două aşternuturi, unul verde şi altul conabiu; 198 vedre vin alb, recolta anului curent; 14 oi; rodul de la 98 pogoane vie; precum şi, de la 22 „pogoane porumb”, recolta anului 1882; 2 iepe; 3 cai; o jumătate pogon fâneaţă, livadă; 100 doage; un râmător; 1 zăbun; 1 ferăstrău cu coardă; arendarea pre doi ani a două pogoane vie; un junc; 18 bucăţi lemne de construcţie de case; 10 căzi; 1 curătoare; 1 butie; 1 mânzată; 1 boloboc; 1 oglindă de perete. Licitaţia s-a ţinut în ziua de la 24-26 iulie expirat, 1882. Iscălit p. agent Zoicărescu (originalul se află la redacţiunea „Luptătorului „).

La comuna Măicăneşti s-au secuestrat: 6 oi; 1 gonitor; 3 iepe; 90 coţi velinţe; 2 vaci; 1 pereche foi; 23 coţi aşternut; 3 ţoale de car; 1 aşternut; 20 baniţe porumb; 2 cai şi 3 butoaie. Vânzarea acestor obiecte va avea loc de la 15-25 august. Agent Ionescu – No. 139.

Aşternut, haine, instrumente de muncă, recoltă – totul i se vinde ţăranului pentru a hrăni nesăţiosul buget. Şi în acelaşi timp în care vie, vite, grădini, animale de muncă, vasele pentru fabricarea vinului, c-un cuvânt tot ce susţine viaţa ţăranului de pe-o zi pe alta se vinde la mezat pentru neplată de dări, în momentul în care starea poporului nostru e mai rea decum a fost vrodată şi puterea lui impozabilă istovită după probele de mai sus, ilustrul Carada e trimis la Berlin ca să contracteze o nouă datorie publică de 134 de milioane. Pentru ce? Pentru a construi nouă drumuri de fier, pentru a transporta un grâu ce nu se vinde, o producţiune brută care nu mai află cumpărători.

„Românul” însuşi constată în numărul său de azi că nimic din banii realizaţi cu toba pe aşternuturi, zăbune, ferestraie nu se restituie sub nici un chip contribuabilului muncitor.

Debitanţii de tutun în loc de-a fi români, după cum prescrie legea, sunt, sub ochii directorului, în capitală chiar, străini. Dispoziţia legii nu e respectată nici de stat, care administrează el însuşi monopolul. Prin legea de la 1864 se prescrie ca cârciumarii din sate să fie români; nu sunt. Primăria cheltuieşte cinsprezece milioane, dar nici măcar lucrătorii cu mâna nu sunt români. La căile ferate, după dispoziţiile contractului de înterprindere, jumătate din funcţionari ar trebui să fie români. Nu sunt. Şi aşa în toate. Capitaluri de sute de milioane se iau an cu an din punga contribuabi [li]lor şi nimic, absolut nimic nu li se restituie. Pe când datoria publică s’ adaogă cu sute de milioane şi acestea se cheltuiesc pentru a plăti servicii străine, „Monitorul” publică în toate zilele vânzări de case de-ale muncitorilor, pentru sume neînsemnate. Efectele sunt? „Românul” recunoaşte în fine ceea ce de şase ani [î]i spunem necurmat – recunoaşte că ipocrizia şi nepăsarea guvernamentală conduce la sărăcia muncitorilor, la mortalitatea lor, la degenerarea lor fizică şi morală.

Iată ceea ce-am zis şi am repetat de atâţia ani de când „Românul” face mereu apologia îmbunătăţirilor introduse de partidul liberal. Foaia guvernamentală ne dă chiar azi o serie lungă de pretinse îmbunătăţiri în favorul negoţului şi se laudă cu ele. Fără cuvânt. Prin aceste îmbunătăţiri aţi făcut ca ţara să atârne din ce în ce mai mult de-un negoţ străin, dovadă umplerea până la superfluenţă a oraşelor noastre cu negustori din câteşipatru colţurile lumii, cari, introducându-ne până şi făina din străinătate, paralizează în germene orice activitate proprie. Fără cultură, fără bani, fără aptitudini, negoţul ne-a prefăcut-copii economici – în concurenţi ai naţiunilor celor mai înaintate. Meseriaşul nostru este silit de negoţul ce-i introduce similarele străine să concureze cu acestea sau să lucreze cu pagubă. Ş-aşa în toate cele.

Până azi liberalii nu văd că interesele negoţului internaţional pe de-o parte, şi acele ale educaţiei noastre industriale pe de alta nu sunt identice, ci opuse. Până azi nu s-au convins că nu e permis a confunda, negoţul dinlăuntrul ţării, menit a introduce diviziunea muncii după condiţii climatice şi după repărţirea materiilor brute, cu comerţul internaţional, menit din contra, nu a diviza munca, ci a o reduce la un singur soi, la cel mai ingrat din toate.

Şi, cu toate acestea, în folosul comerţului internaţional Carada contractează o nouă datorie publică de 134 de milioane.

Puţin trebuie ca populaţiunile noastre să întreacă în degenerare fizică şi morală populaţiunele Indiei, supuse guvernului britanic, şi pe foştii sclavi negri din statele de sud ale Americei. Şi cu toate că mizeria crescândă produsă prin sarcini publice împiedică pe muncitor de-a se hrăni bine, de-a locui bine, de – a-şi trimite copiii la şcoală şi-l face să retrogradeze în toate cele, suma deja enormă a datoriilor publice se sporeşte din nou cu sute de milioane şi universalul Carada e trimis să menajeze aceste lucruri, cu cele mai mari foloase private pentru complicii săi din partidul roşu.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

După cum ne asigură ziarele iniţiate în tainele guvernului Camerele se vor convoca în octombrie, c-o lună înainte de termenul reglementar, pentru?… pentru a rezolva unele cestiuni cari nu mai sufăr nici o întârziere.

Se ştie înţelesul acestei diplomatice parafraze. De câte ori am auzit-o ne-am închipuit, în naivitatea noastră, următorul lucru: muncim pământul cu acelaşi plug cu care-l munceam la anul o mie două sute după Hristos, în vremea voievodului Bărbat şi a Radului din Făgăraş; se vede că Adunările s-au convins că, după o întârziere agronomică de aproape şapte sute de ani, azi nu e timp de pierdut; cată să modificăm sistemul nostru de cultură, ca să putem ţine pas cu alte ţări. Cel puţin aşa ne închipuiam. Când colo, care era lucrul ce nu suferea întârziere? Vro pensie reversibilă, vro răscumpărare de drum de fier cu câştiguri pentru deputaţi ş.a.m.d.

Curioşi copii suntem noi românii!

Cel mai simplu om care-a observat că albina adună miere şi ceară, iar cuca îşi pune ouăle în cuiburi străine deduce că aşa va face albina în veci de veci, că tot astfel va rămânea şi nevasta cucului, care, ca femeile cele stricate, îşi leapădă copiii pe mâni străine. În toate cele recunoaştem necesitatea absolută a legilor naturii, ştim că o piatră aruncată va cădea în jos după o anume lege, că repezimea ei va creşte succesiv în patrat, ştim că apa nu curge la deal, ştim că soarele cată să iasă la răsărit şi să se cufunde la apus în noapte; numai despre oameni ne facem iluzii. De la oameni pe care prezidentul lor [î]i numeşte „buni de puşcărie şi de carantină”, pe care d. C. A. Rosetti [î]i numeşte „soitarii „, de la oameni cari au dovedit că sunt moraliceşte putrezi, intelectual sterpi, mai putem aştepta îmbunătăţiri? Pretextează cineva de a-l fi cuprins iluzia că din aceşti oameni poate răsări lumină şi libertate?

Caracterul empiric al oamenilor e aşa de fix, rămâne aşa de unul şi – acelaşi precum e una şi – aceeaşi forma şi sămânţa plantelor, forma lupului şi a maimuţei. De la lup nu poţi aştepta fapte de miel, de la pisici nu apucături de căprioară – numai de la oameni, a căror natură e constatat rea şi netrebnică, suntem încă în stare a aştepta lucruri bune, cu totul neconforme cu natura şi cu inteligenţa lor? Nimeni nu aşteaptă de la lemn calităţile fierului, de la lut calităţile aurului şi totuşi sunt oameni cari de la soitarii, maturităţi pentru Văcăreşti şi carantină, pretextează a aştepta fapte mari.

Iată în ce consistă iluzia. Suntem dar siguri că cestiunile cari nu mai sufăr întârziere s-ar putea amâna tot aşa de bine precum amânăm reforma plugăriei noastre de la 1 200 şi până azi. Altceva e la mijloc, iar interesele ţării numai un pretext sub vălul căruia se pregătesc nu reforme, ci nouă grupări de persoane şi de ambiţii.

Să vedem cari sunt lucrurile ce se petrec?

Căpeteniile roşii, văzând că în adevăr nu mai merge, că ţara e uimită de corupţia adâncă şi de ignoranţa neagră a partidului roşu, s-au sfătuit între ei să pară că se dezbină. Ei să-şi facă loruşi opoziţie – asta-i cestiunea. „Românul” să facă opoziţie guvernului, „Naţiunea” asemenea – să crează lumea că există sciziuni profunde în sânul partidului. Se ştie că Corpul nostru electoral nu prea face deosebiri de nuanţe; opoziţia e opoziţie orişice-ar gândi, guvernul, guvern. Ca la manevre, unde o parte a armatei joacă pe inamic, astfel o parte a roşiilor au început să joace opoziţia şi să reprezinte partidul virtuţii. Oricât voturile alegătorilor s-ar împărţi, tot unul de ai lor cată să iasă din urnă. Când manevra va fi sfârşită pe câmpul electoral, în Cameră se vor împreuna rangurile în aceeaşi armată de esploatare şi de băieţi de procopseală care-a existat şi pân’ acum.

N-ar fi minune ca aceste mari manevre electorale să izbutească şi să vedem că pretinsa opoziţie şi pretinşii guvernamentali, odată adunaţi în Dealul Mitropoliei, se arată a fi de un chip şi de-o asemănare, unii lupi goi, alţii îmbrăcaţi pe timpul alegerilor în piei de oaie, dar aruncând în lupăria din Deal, în codrul parlamentar, o deghizare devenită de prisos.

Se vorbeşte asemenea de-o intrare a grupului „Binelui public” în rangurile roşii. În adevăr, pretinsa reorganizare a partidului liberal ar fi o admirabilă ocazie pentru a se opera o accesiune mai pronunţată cătră putere. Poate că cine citeşte „Binele public” n-ar crede una ca aceasta – dar la Dumnezeu şi-n ţara românească toate sunt cu putinţă.

Se poate asemenea ca-n toamna aceasta Camerele sau să lucreze înainte, sau să fie dizolvate. dacă s-ar dizolva, tot planul acesta de operaţiune va fi norma de conducere a roşiilor. Vor juca unii pe opozanţi, alţii pe guvernamentali şi, dacă ţara va fi dispusă a vota pentru opoziţie, are să cumpere pisica ‘n sac şi se va deştepta prea târziu că oaia din urnă s-a transfigurat, în Cameră, în lup.

A ‘ntroduce acest joc pare a fi misiunea „Naţiunii”. În adevăr, pielea de oaie e blândeţea cu care se face opoziţie; o blândeţe care-a prezidat de-atâtea ori actele din Dealul Mitropoliei şi le-a îngăduit intră în cadrul comparaţiunii noastre. Statul major al unei şi aceleiaşi armate s-a despărţit deci în două: unul din fraţii generali conduce pe pretinşii inamici ai partidului roşu, pe cei travestiţi, celălalt frate conduce partea netravestită a turmei. Lupta aparentă va începe; se vor auzi împuşcături, dar oarbe, fără glonţi, vor bubui tunuri, dar fără ghiulele. Şi de-o parte şi de alta soldaţii se vor da prinşi fără a fi încercat să se apere cu baioneta şi, când lupta aparentă se va fi sfârşit, toţi vor vedea că n-a fost decât o manevră. Glonţii purtători de moarte nu vor fi fost decât pe hârtie, uciderile nu se vor fi întâmplat decât în coloanele gazetelor; toţi îşi vor depune lăncile şi coifurile de carton în bufetul Camerelor şi un vesel banchet va încheia duşmăniile teatrale, banchet făcut în intimitate, pentru a râde de ţară şi a se admira reciproc cum au fost în stare eroii să tragă atât de bine pe sfoară opinia publică.

Comedie, comedie!

Tragic e lucrul numai pentru ţară, pentru poporul nostru, sărmanul. Acesta va continua a purta în spate o pătură întreagă de feneanţi şi de ignoranţi, de oameni incapabili de-a se hrăni prin muncă onestă şi avizaţi la banul public; administraţia va continua a fi o bandă de hoţi şi mizeria va creşte din ce în ce, până ce vrun popor mai tânăr şi mai drept se va îndura să puie capăt noului Bizanţ. Sub un guvern cu limbă străină ţăranul nostru va începe a răsufla, precum răsuflă azi în Basarabia rusească. Am vorbit adesea cu ţărani de lângă Cetatea Albă, ba chiar de la Movilău de dincolo de Nistru şi toţi, văzând starea ticăloasă a fraţilor lor din România pretinsă liberă, ziceau că „bun şi mare e Dumnezeu” de i-a scăpat de stăpânirea română. E trist a constata acest adevăr; e trist a constata că faimoasa noastră psendocivilizaţie nu s-a tradus decât într-o cumplită apăsare a poporului nostru. La urma urmelor însă nici un popor nu e osândit de Dumnezeu de a fi vecinic robul invaziunei stârpiturilor orientale şi când, fără nici un bine pe pământ şi fără rază de speranţă în inima sa amărâtă, cade ostenit în umbra străinătăţii, el a murit pentru istorie, dar moartea va fi fost o binefacere supremă şi o mântuire pentru el.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

De câţiva ani încoace se manifestă şi la noi o tendenţă învederată pentru crearea unei industrii naţionale. Mai cu seamă Concordia Română din Bucureşti au ştiut să adune în sânul ei mai mulţi bărbaţi din deosebitele clase ale societăţii cari, deplorând părăginirea în care zac aproape toate ramurile de activitate naţională, au simţit în ei îndemnul de-a trezi la o nouă viaţă munca, paralizată de concurenţa străină şi de lipsa unui învăţământ special.

Ca o probă de activitate Concordia Română a deschis espoziţia ei, fără concurs guvernamental, din mijloace proprii, în localul ei restrâns. dacă acea espoziţie de obiecte confecţionate de români n-au fost splendidă ca să uimească ochii lumii, a dovedit pentru cine ştie a vedea că talentul de-a deprinde meserii oricât de grele nu-i lipseşte românului, ci ocazia şi putinţa de-a dezvolta acele aptitudini, de – a – şi exercita puterile.

Daca vrea cineva să judece un popor n-are decât să ia nu legile lui scrise, nici trecutul lui, ci literatura actuală şi guvernul actual.

Aceste sunt semne sigure, cari arată ca un termometru starea unei societăţi.

Când constatăm că guvern şi Camere consistă, după mărturisirea d-lui Dimitrie Brătianu, din indivizi buni de puşcărie şi din „speculanţi ai intereselor publice” buni de carantină, când constatăm pe de altă parte că băieţii de ieri alaltăieri scot gazete literare şi ştiinţifice, oameni ce nu sunt încă în stare a pricepe nici ce e ştiinţă, nici ce e literatură, e evident că, dacă în sfera intelectuală lucrurile stau atât de rău, nici în sfera muncii materiale ele nu pot sta sus. Nu se poate aştepta de la o generaţie care, cu abecedarul în buzunar, administrează, scrie tragedii, face finanţe, planuri strategice etc., ca ea să aibă un interes serios pentru lucruri cari cer studiu şi pricepere, cum e activitatea economică, atât de multilaterală şi de varie. Cu spirite conducătoare ca tejghetarul Carada, cu financiari ca Eliade Cârciumărescu, cu redactorul Adonis de la „Românul” care, însărcinat al statului în cestiunea răscumpărării, a confundat interesele reciproce cu atâta abilitate încât s-a ales cu milioane, cu asemenea oameni în capul ţării nu se poate cere ca industria sau meseriile să se fi bucurat de cea mai mică atenţie din partea plebei dominante. A trăi din munca altora, asta o înţeleg ei; a încuraja această muncă, a o diversifica, a o crea unde nu există, a da aptitudinilor naţionale libertatea de-a se aplica după soiul lor la ramuri diverse de producţiune, a aduce prin măsuri combinate înţelepţeşte poporul, până azi agricol, la diviziunea muncii, a-i da ocazia de a-şi întrebuinţa timpul iernei, pe care-l pierde în zădar – aşa ceva nici nu le-a trecut prin minte acestor oameni, pe cât de vicleni pe atât de sterpi şi neputincioşi pe terenul adevărului.

Concordia Română era deci creată într-un mediu social cât se poate de nefavorabil. Cea dentăi piedecă a propăşirii, sub presiunea căreia se resimte orice meserie şi orice început de industrie, este concurenţa străină, condusă cu abilitate, încurajată adeseori prin premii de cătră guvernele străine. A doua piedecă e lipsa de capital. În adevăr, munca e sterilă fără concursul capitalului şi, cu cât capitalurile puse la dispoziţia muncii vor fi mai numeroase, aceasta va fi mai bine retribuită şi va prospera mai repede.

Însă aci se ‘ntreabă totdauna a câta parte din capitalul ce există într-o ţară se pune la dispoziţia muncii, a câta se risipeşte pe plăceri şi în mod cu totul neproductiv. dacă vom cerceta acest punct important vom observa că aproape toate capitaliile câte le produce agricultura se cheltuiesc pentru mărfuri introduse din străinătate, adecă pentru servicii făcute de străini; că ele se risipesc pe lux şi în mod improductiv, că la dispoziţia muncii din ţară nu rămâne aproape nimic. A treia piedecă, cea mai grea din toate, e lipsa de aptitudini, de forţe productive. Braţe şi creieri au toţi, dar nimeni nu i-a învăţat cum să le întrebuinţeze în modul cel mai folositor. De aceea românul e redus la cele mai grele şi mai puţin productive soiuri de muncă.: o clasă de mijloc în care munca să consiste în combinarea forţei musculare cu cea nervoasă NU există la noi decât în începuturile unei industrii nouă, în resturile anticuate ale unei industrii vechi.

Iată dar mediul asfixiant în care se mişcă începuturile de industrie naţională, şi desigur e un merit cu atât mai mare de-a lupta în asemenea grele împrejurări, un merit pe care cu dragă inimă îl recunoaştem şi-l preţuim.

Acum societatea „Concordia” şi Clubul comercianţilor şi meseriaşilor din Iaşi se unesc pentru a convoca un congres pentru ziua de 10 octomvrie, la Iaşi, unde se va discuta starea economică a ţării.

Deşi felicităm societatea Concordia pentru iniţiativa luată, mărturisim că Clubul comercianţilor şi meseriaşilor din Iaşi ne inspiră oarecare neîncredere. Acest din urmă club este eminamente politic după cât ştim, constituit nu pentru a încuraja comerţul şi industria, ci pentru a da materialul trebuincios de agenţi electorali guvernului roşu. În acest Club sunt şi mulţi negustori de vorbe cari nu s-ar sfii a se folosi de concursul Concordiei, ce pân’ acum s-a ferit de veleităţi politice, pentru scopuri electorale de-o importanţă apreciată numai de trinitatea Gheorghian – guţă Panu – verussi.

Iată punctul asupra căruia credeam de datorie a atrage atenţia membrilor Concordiei. Această societate n-a făcut nicicând politică militantă, din contra, ea a căutat să atragă în cercul ei oameni de cele mai diferite vederi, al căror scop e încurajarea muncii naţionale. Asociindu-se cu un club eminamente politic, [î]i dă acestuia o importanţă pe care n-o merită, dă un lustru firmei Herşcu Goldner et Comp., de care aceasta – ar fi onorată, dar care n-are a face câtuşi de puţin nici cu negoţul, nici cu industria naţională. Caveant consules. Să nu se ‘ntâmple ca toată iniţiativa Concordiei să degenereze într-un fel de manipul electoral, pentru a vedea la alegerile viitoare ieşind din urnă pseudozugravul chefalonit Verussi, scandalosul dascăl Guţă Panu şi evreofilul Gheorghian.

Ar fi păcat de scopurile eminent naţionale ale Concordiei de-a le vedea puse în serviciul personal al vânătorilor de funcţii, de diurne şi de subvenţii oculte cari au inundat de la un timp încoace Iaşii.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Ni se pare că vorbim destul de limpede pentru oameni cu mintea normală ca să fim înţeleşi şi să nu se substituie cuvintelor noastre alt senz decât acela pe care li-l dă lexiconul, graiul viu şi convenţia mutual stabilită între oamenii ce vorbesc aceeaşi limbă.

Cu toate acestea „Românul” nu se sfieşte a ne atribui următoarea idee:

Partida conservatoare voieşte mai presus de orice o stare de lucruri în care mulţimea să fie dedesupt şi puţinii deasupra; ea doreşte ca clasele de jos să nu se ridice la o viaţă mai largă şi mai deplină şi privirile ei se întorc cu iubire la starea de lucruri ce domnea în trecut.

E adevărat că am afirmat şi afirmăm că o societate bine constituită şi sănătoasă cată să aibă forma unei piramide. O lopată de grâu aruncată în vânt, când recade la pământ, ia această formă, cea mai sigură pentru durata ei. dacă ar lua forma unui cub sau al unui cilindru ar cădea la cea întâi suflare de vânt. Astfel şi cu un popor şi cu un stat. Pe cât timp Roma era înconjurată de sate cuprinse de ţărani, pe cât timp baza ce purta această cetate era largă, Roma a cucerit pământul; când însă Laţiul şi Italia s-au pustiit, când întreg poporul s-a prefăcut în politiciani care cereau panem et circenses de la guvern, subzistenţa din banul public, piramida era întoarsă cu vârful în jos, toţi domneau şi nimeni nu muncea, şi Imperiul a căzut în faţa unor popoare barbare, dar mai drepte, mai sănătoase, mai firesc organizate decât poporul roman în decadenţă.

La atâta însă se mărgineşte afirmarea noastră, la principiul că numărul celor ce muncesc pentru a produce trebuie să fie, spre binele lor şi al societăţii întregi, infinit mai mare decât numărul negustorilor de vorbe şi negustorilor de marfă chiar; că producţiunea păstrează intactă sănătatea şi puterea musculară a unui popor; că în puterea lui musculară consistă secretul tinereţii lui, siguranţa de-a rămânea o rasă sănătoasă de oameni. Azi nu mai e îndoială că orice om care părăseşte munca musculară pentru cea intelectuală e condamnat cu toată siguranţa în coborâtorii săi la degenerare şi la pieire. E statistic constatat că munca aspră, exerciţiul continuu al puterilor fizice asigură pentru totdauna existenţa unui popor, asigură viitorul şi propăşirea lui, pe când fuga de plug, ocolirea soiurilor grele ale muncii aduce cu sine degenerarea musculaturii, dezvoltarea anormală a sistemului nervos, o înclinare spre desfrâu şi plăceri, nimicirea gradată a puterilor de reproducţiune, neuropatie şi anemie, în fine stingerea rasei, adesea în condiţiile cele mai ruşinoase.

Cu aceasta n-am zis însă ca clasele muncitoare să nu fie libere, să nu aibă putinţa de a se ridica. Oricând trebuie să existe putinţa pentru om de a urca prin muncă şi merit ierarhia socială, care n-ar trebui să fie decât o ierarhie a muncii.

Dar să ne-nţelegem: prin muncă şi merit. Nu prin esploatarea muncii altora, nu prin speculă, nu prin şarlatanerie politică, nu prin tripotaj şi joc de bursă. Când luăm însă la rând aşa numiţii dezmoşteniţi ai partidului roşu cari au devenit milionari, nu vom afla unul singur care să se fi îmbogăţit prin muncă. Ce-a muncit, ce-a produs Carada pentru a fi milionar? Nimic, a fost copil de casă al d-lui C. A. Rosetti – unicul merit; a vândut ţuică din viile d-lui Brătianu – singura muncă. Acestea nu sunt titluri suficiente pentru diurne de câte 70000 franci pe an ce le primeşte acest onorabil din partea statului român. Aşadar statul a devenit din partea unei societăţi de esploatare obiectul unei spoliaţiuni continue şi aceşti oameni nu urcă scările ierarhiei sociale prin muncă şi merit, ci prin abuzul culpabil al puterii politice, câştigate prin alegeri, prin frustrarea statului cu sume însemnate. Aceşti dezmoşteniţi, departe de – a – şi câştiga o moştenire proprie pe pământ pe singura cale a muncii onorabile, fură moştenirea altora, alterează mersul natural al societăţii, se substituie prin vicleşug şi apucături meritului adevărat şi muncii adevărate, sunt o reeditare în formă politică a hoţilor de codru, instituind codri guvernamentali şi parlamentari.

Ierarhia muncii se constituie, prin chiar natura ei, în piramidă. La zece mii de oameni învăţaţi pe toate terenele se naşte un Darwin sau nu Buckle ca vârf al piramidei; din sutele de mii de soldaţi ale unei armii mari se alege un Moltke, ale căror servicii se răsfrâng apoi asupra întregului. Această ierarhie firească o susţinem şi noi.

Ceea ce însă numiţi d-voastră „o ridicare din ce în ce mai mare a claselor care au fost dezmoştenite de toate drepturile” este nu o înmulţire a cunoştinţelor şi a puterii de muncă a acestor clase, ci, din contră, amăgirea lor prin fraze politice şi „o ridicare din ce în ce mai mare” a unor panglicari cari nu fuseseră dezmoşteniţi de nimic, pentru că de moştenirea ce-a adus-o din ţara turcească au căutat să se dezbere, prin săpun şi pieptene, nu s-o păstreze. În locul ierarhiei muncii ş-a meritului s-a introdus ierarhia vicleniei stupide şi a apucăturilor maloneste. Un bandit ca cuviosul Simion, o vulpe vânătoare de diurne şi afaceri tăinuite cum e Carada, jucători de bursă şi nulităţi cărora natura, drept compensaţie a stupidităţii lor, le-a dat perfidia şi instinctul necinstei, iată clasele ce le-aţi ridicat din ce în ce mai sus.

A existat în lume un stat care-a apus după o viaţă de şapte mii de ani – Egipetul. Înlăuntrul anticităţii deja Egipetul era o anticitate proprie, şi Homer putea vorbi de ea cum noi azi vorbim de Homer. Egiptenii erau cunoscuţi pentru înţelepciunea, pentru spiritul lor de adevăr şi de dreptate. Unui popor care-a existat şapte mii de ani d’ a rândul nu i se poate tăgădui o calitate: arta de-a guverna. Cel puţin ar fi absurd a i-o tăgădui după o probă continuă de atâtea mii de ani. Egiptenii erau asemenea cunoscuţi ca poporul cel mai conservator al anticităţii. Ei au voit să eternizeze pentru urmaşii din veacurile viitoare într-o icoană de piatră secretul lungii lor vieţi pe pământ şi au zidit – piramidele. Viaţa altor state comparată cu a Egipetului este ca viaţa unei muşti comparate cu a unui om, ca traiul unei buruieni comparat cu a unui stejar. Statul egiptean era ierarhic. Nu este exact ceea ce afirmă unii, că oamenii nu puteau trece din castă în castă. Din contra, putinţa de-a trece era asigurată – dar numai meritului şi muncii. State demagogice, cari nu ţin seamă de ierarhia naturală a meritului şi a muncii şi cari, din contra, află mijloace de-a privilegia înaintarea feneantismului şi sterilităţii oamenilor vicleni şi maloneşti, răsar şi pier, fără înflorire, ca plantele criptogame.

Daca dar secretul pentru existenţa unei rase este păstrarea calităţilor ei musculare, secretul vieţii lungi a unui stat este păstrarea ierarhiei meritului.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

„Naţiunea” ne cam ia a nume de rău că am reprodus din ziarele germane impresia pe care actualul ministru de esterne o face asupra sferelor dominante din Viena, Pesta şi Berlin. În realitate însă vina noastră e? Cine-i pune pe prietini să scrie atât de lăudăros despre noua noastră Escelenţă? Sau crede „Naţiunea” că e de prisos de-a cunoaşte opiniile unei străinătăţi direct interesate în privirea schimbării noastre ministeriale? Dimpotrivă, în loc de-a fi pricină de supărare, credem că am făcut foarte bine a reproduce acele impresii, pentru a da ocazie presei guvernamentale de a-şi reafirma credinţele şi programa în cestiunea dunăreană. Noi nu luăm responsabilitatea celor produse de ziare străine: relata referimus, cele scrise le copiem şi noi pe româneşte, şi rămâne cu totul la apreciaţia cititorului din ţară dacă le găseşte conforme cu adevărul local au ba. Câteodată asemenea corespondenţe ne descopăr în adevăr lucruri cari ar fi păcat să se piarză pentru posteritate, căci uneori „ştie satul ce nu ştie bărbatul”, află corespondentul mai mult decât aflăm noi. Apăruse odinioară o broşură în Germania, picantă, plină de interes dramatic şi de maliţie. N-ar fi fost păcat ca foile române să nu ia notiţă despre broşura d-lui Erdmann baron de Hahn? Tot aşa precum „Românul” reproducea atunci pasaje scrise de un străin, ne luăm şi noi permisiunea de-a reproduce impresiunile foilor germane, ba le dăm o importanţă chiar mai mică de cum l[e] dădea „Românul” citaţiunilor din acea broşură. Noi nu comentăm; tale – quale, cu istoria cam naivă despre rechizitele de la Creditul funciar, aşa prietinoase şi cam nătânge cum sunt, le redăm şi noi cititorilor noştri.

„Românul” face mai mult; el dezminte foile germane prin citate autentice ale ministrului nostru de esterne, care fără îndoială sfărâmă în mod victorios aserţiunile foilor germane. Noul nostru ministru e cunoscut în toate ca un om de o rară consecuenţă, care nu se abate nici câtu-i negru sub unghie de la ceea ce-a statuat; prin urmare ne putem întemeia pe deplin pe ceea ce-a zis odată.

Fără voie ne aducem aminte însă de o serie de incidente, foarte comune în ţara noastră. Există un om care scrisese pascuiluri în contra Coroanei. A fost decorat cu Bene-merenti. Un altul vedea o prăpastie între tron şi ţară; prăpastia e acoperită cu desăvârşire de-un portofoliu ministerial şi de-un directorat de bancă. E ciudat – dar consecuenţele şi principiile sunt cam fragile în ţara noastră.

Spre a nu trece de părtinitori reproducem tot aci unele informaţiuni cari i se trimit „Gazetei generale” din Augsburg, tot în privirea noului cabinet. Se poate că tema, tratată cum e mai jos, să convie mai mult confraţilor noştri.

Iată acele informaţiuni:

Numirea d-lui Dimitrie Sturza la Ministeriul de Esterne se tratează de presa austro-ungară într-un mod care are nevoie de-o rectificare, cel puţin întru cât priveşte aserţiunea foilor din Pesta şi Viena, că chemarea sa la ministeriu ar fi semnalând o întoarcere a României în cestiunea dunăreană. Căci, deşi nu se poate contesta că simpatiile personale ale lui Dimitrie Sturza pentru Germania şi Austro-Ungaria ne dau o garanţie că noul ministru de esterne [î]şi va pune silinţele de-a favoriza cu toată puterea bunele relaţiuni cu marile puteri ale Europei centrale, totuşi am exagera influenţa unui singur om dacă am admite că poate avea o influenţă determinantă asupra atitudinei guvernului într-o cestiune de principiu, la a cărei tratare ministeriul Brătianu a făcut majorităţii parlamentare toate concesiile cerute. Dar totuşi e un mare avantaj ca astăzi portofoliul Esternelor să fie în mâinile unui om politic carele, fiind o capacitate eminentă pe terenul economic şi financiar, posedă o judecată îndestul de nepreconcepută pentru a dezaproba părerile acelei direcţiuni şoviniste care uită cu totul, asupra cestiunii politice a Dunării, puse în avanscenă, valoarea reciprocităţii de politică comercială dintre România şi învecinata Austrie. Afară de asta, Dimitrie Sturza, care şi-a ‘nceput cariera politică în rândurile conservatorilor, face parte, ca şi Aurelian, ministrul Instrucţiunii, din aripa moderată a naţionalilor liberali, încât mirarea acestor doi în cabinet se poate considera ca un progres spre bine. Chiţu, care fusese viceprezident al Camerei înainte de-a fi numit ministru, e dintre amicii intimi ai lui C. A. Rosetti şi de aceea e de aşteptat că va face tot ce-i va sta prin putinţă pentru ca să favorizeze, în noua sa poziţie, planurile de reformă ale vechiului său protector. Cât despre Rosetti, se pare că s-ar fi restabilit între el şi Brătianu, cel puţin în parte, vechea înţelegere. Aceasta o deduc din textul proclamaţiei pe care Rosetti o adresează alegătorilor şi prin care conducătorul parlamentar al naţionalilor liberali arată că retragerea sa de la Ministeriul de Interne, la începutul Lui ianuarie, precum şi depunerea mandatului său de deputat e motivată prin opoziţiunea ce s-a făcut planurilor sale de reformă. Despre o retragere din viaţa politică nu e nici vorba în manifestul publicat în „Românul”. Nu se ştie dacă restabilirea, concordiei între cei doi.mai eminenţi oameni ai partidului guvernamental se întinde şi asupra proiectului patronat de Brătianu, combătut de Rosetti, de-a disolva Camerele.

După cât se vede, ceea ce unii strică alţii dreg.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

De câte ori „Românu” era în opoziţie se ocupa cu oarecare stăruinţă de starea conaţionalilor noştri din Ardeal şi Ţara Ungurească. De când însă roşii veniră la putere „Românul” părea a se feri de-a mai rosti chiar numele Transilvaniei.

Această dezinteresare deplină forma un contrast cu restul presei române.

Nu e vorba de România irredenta, care nu există decât în imaginaţia maghiarilor, nu de „Daco – românia „, o invenţiune austro – rusească, făcută pentru a fi opusă de-o putere celeilalte, ci de-un adevăr, de-o realitate etnologică.

Deşi munţii despart poporul românesc în bucăţi, deşi aceşti munţi, care le-a păstrat naţionalitatea în evul mediu, constituie azi o piedică statornică pentru unirea politică a lor, totuşi, din suta a şaptesprezecea începând, au prins a se naşte un contact intelectual între diferitele provincii în care acest popor locuieşte. Faptul cel mai curios şi mai important din toate este unitatea de limbă, de datine juridice, religioase şi de viaţă familiară. Miron Costin este cel dentăi care-n suta a şaptesprezecea constată această unitate vrednică a inspira mirare.

El descrie curăţia şi frumuseţea limbei vorbite în Maramureş şi viaţa neatârnată a românilor de acolo, ne dă legenda fondării Moldovei şi a Ţării Româneşti, constată iden [ti ]tatea de origine şi limbă a poporului. În acelaşi timp cărţile bisericeşti, tipărite în Ardeal, în Moldova, în Ţara Românească, opresc procesul de diversificare şi de dialectizare a graiului viu; acesta primeşte prin cărţi o normă unitară în rostire şi în scriere, căci, printr-un instinct fericit, traducătorii şi scriitorii originali aleg ca model dialectul cel mai arhaic al românilor, cel vorbit în Ţara Românească şi-n o parte a Ardealului, căci la cel mai vechi din toate se puteau reduce, ca la un prototip, dialectele ce încercau a se forma pe atunci. Poate să fi fost un instinct de adevăr, poate c-a fost însă chiar cunoştinţa limbei latine care i-a îndemnat la aceasta.

Alături cu limba exista ca element de unitate literatura populară, a cărei răspândire uniformă nu e de tăgăduit. Aceleaşi balade ce s-au cules în munţii Moldovei sau ai Ardealului s-au aflat, în variante, în Dobrogea, încât se constată că piesele nemerite de literatură populară aveau tendenţa de-a se răspândi la toţi românii.

Pe lângă acestea aflăm în decursul evului mediu unitatea datinei juridice. În Ungaria, în Banat, în Ardeal, la noi, în Polonia chiar, oriunde românii ar fi fost aşezaţi din vechi sau veniţi din nou, ei cer cu stăruinţă să se judece după dreptul românesc, jus olachale, care va fi corespuns pretutindenea cu ceea ce la noi se numea „obiceiul pământului”. Dar o trăsură de unitate şi mai caracteristică întâlnim la poporul întreg. În evul mediu românii erau în Peninsula Balcanică şi în Ardeal castrenses, ziditori şi apărători de cetăţi, sub orice Coroană ar fi trăit. Ei bine, aflăm la domnii din epoca noastră eroică o adevărată manie de-a zidi mănăstiri întărite; numai Ştefan cel Mare a ridicat vro patruzeci. Toate aceste asemănări, anterioare chiar formaţiunii statelor române, am numit-o într-un cuvânt – unitatea preexistentă a rasei.

Precum Italia evului mediu, cu toată bucătăţirea ei politică, îşi păstrase unitatea intelectuală, precum şi-a păstrat-o Germania după războiul de treizeci de ani, tot astfel ar fi fost bine ca românii să fie pretutindenea atât de conservatori ca să păstreze în viaţa lor publică şi-n cea privată elementele de unitate dintre ei.

Din nenorocire nu s-a întâmplat astfel.

Orice zgârie – hârtie care n-avea idei nouă a crezut că poate înlocui această lipsă prin vorbe nouă, de-aci în România mania generală a neologismelor.

Deşi rostirea normală a limbei româneşti e indicată fără abatere prin scrierile din veacurile trecute, totuşi românii moderni n-au găsit încă mijlocul de a o scrie în mod unitar. Câte capete, atâtea ortografii. Literatura populară stagnează, căci afară de doi-trei scriitori nimeni din noi nu mai e ‘n stare a reproduce graiul viu al poporului. Limba săracă a gazetelor a scos din uz miile de locuţiuni frumoase şi caracteristice cari formau avuţia lexicală a limbei. Cât despre legi, e aproape de prisos să vorbim. Nimeni nu ştie în ce consistă obiceiul pământului. Peste noapte şi prin surprindere s-au introdus codici, traduşi rău din franţuzeşte, o organizare comunală tradusă, regulamente traduse; toate formele esterioare ale unei civilizaţii străine s-au introdus la noi: scumpe, sterpe, ultraliberale, neavând alt rezultat decât favorizarea străinilor în toate afacerile lor din România. Astfel statul român nu este un produs al geniului rasei române, ei un text franţuzesc aplicat asupra unui popor ce nu-l înţelege şi nu-l va înţelege niciodată. Unitatea ideală ce exista între români se nimiceşte zi cu zi; în loc de-a sămăna în toate cele, începem a ne deosebi. Nu mai vorbim de nepăsarea noastră naţională, care-a făcut cu putinţă ca o promiscuitate etnică din cele mai curioase să formeze clasele culte şi consumatoare din România. Destul numai că limba e gonită de păsăreasca gazetelor, muzica de-o admirabilă adâncime e gonită de cântece nemţeşti şi franţuzeşti sau trasă pe calapodul celei străine, încât îşi pierde caracterul şi naivitatea; literatura – o reproducere rea a celor străine; legile – o traducere; organizaţia – o maimuţare.

Iată ceea ce înţelegem noi sub tradiţie: păstrarea elementelor caracteristice şi naţionale ale unui popor. Pentru noi nu e îndoială că, dacă s-ar fi putut păstra prerogativele politice ale familiilor noastre vechi, ţara aceasta ar fi fost cu mult mai românească decum e azi – şi că d-nii C. A. Rosetti şi Giani, oameni cari, fără vina lor, nu tăgăduim, sunt noi în România, nici au înţeles vreodată importanţa tradiţiei, nici au crezut în necesitatea păstrării ei.

Am spus că, pe când „Românul” era în opoziţie, se ocupa mai des de stările de lucruri de peste munţi. O făcea în modul său superficial, nu pentru că l-ar fi interesat soarta românilor de acolo, ci pentru a câştiga popularitate. E de ex. un fapt constant pentru foile din România că, în descrierile ce le plagiază cine ştie din ce foi străine asupra provinciilor române din Austria, numele de localităţi citate nu sunt cele româneşti, ci cele ungureşti sau nemţeşti. Chiar „Monitorul” scrie Cronstadt şi Hermannstadt, când e vorba de Braşov ori de Sibiiu. De când însă roşii au venit la putere, relaţiile lor gingaşe cu Austro-Ungaria [î]i făcea să nu mai zică o vorbă măcar de câte se petrec dincolo.

Şi-n adevăr curioase lucruri se petrec. Pe când presa germană şi maghiară [î]i dă zilnic zor cu identitatea de interese între România şi Austro-Ungaria, o jumătate a poporului nostru e supus unui tratament cu totul escepţional. Naţionalităţi egale la număr cu românii au de mult o poziţie politică. Cehii discută în Dieta Boemiei, au şcoli şi o universitate plătită de stat; în Galiţia limba polonă e oficială, atât la autorităţi cât şi în învăţământ. Croaţii au Dieta proprie şi guvern propriu; românilor, nu numai că n-au o reprezentaţiune politică ori un teren de viaţă publică, dar li se tăgăduieşte până şi dreptul de – a – şi face şcoli cu banii lor proprii.

Ziarele române de peste munţi începuseră a se mira cum „Românul” tace în privirea aceasta. Noi nu ne-am mirat de aceasta. Oamenii politici ai roşilor nu au nici o pricepere pentru cestiuni naţionale, n-au avut-o înlăuntru, n-o au în afară: Fraza au repetat-o pururea: vorba naţionalitate au fost înscris-o pe drapelul lor; esenţa însă n-au înţeles-o nicicând. De vorbă s-au servit gonind popularitate, dar în faptă s-au dovedit a fi intelectual străini, a nu pricepe nimic din tot ce constituie viaţa proprie a unei naţionalităţi. Despreţuind biserica noastră naţională şi înjosind-o, atei şi francmasoni cum sunt toţi, ei ne-au lipsit de arma cea mai puternică în lupta naţională; dispreţuind limba prin împestriţări şi prin frazeologie străină, au lovit un al doilea element de unitate; despreţuind datinele drepte şi vechi şi introducând la noi moravurile statelor în decadenţă, ei au modificat toată viaţa noastră publică şi privată în aşa grad încât românul ajunge a se simţi străin în ţara sa proprie.

Ne temem deci că interesul pe care din nou şi pe neaşteptate îl arată „Românul” pentru stările de lucruri de dincolo de munţi va avea un caracter cu totul platonic, de vreme ce toată viaţa politică a roşiilor ne dovedeşte incapacitatea lor înnăscută de-a înţelege ideea naţionalităţii şi lipsa de pietate pentru toate elementele câte-o constituie.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

„Românul” şi „Naţiunea” se plâng de slabele rezultate ce le dă şcoala noastră rurală. În adevăr, chiar în judeţul Ilfov, în care e situată capitala şi unde influenţa acesteia asupra populaţiunii rurale e vădită, abia 15% dintre copiii obligaţi a umbla la şcoală o şi vizitează în adevăr; 85% continuă vara a paşte gâştele, iarna a nu face nimic.

Se citează o sumă de cauze pentru a esplica această înapoiare: unii zic că administraţia e rea, alţii că învăţătorii sunt neglijenţi, alţii acuză aversiunea ţăranului în contra şcoalei şi numai cauza adevărată n-o spune nimeni.

E prea adevărat că administraţia vede în şcoli o sarcină odioasă. Învăţătorul şi şcoala sunt concurenţii postulanţilor la bugetul comunei; adesea primarul e [un] om trecut prin puşcărie, notarul de chipul şi asemănarea lui, perceptorul un bandit, toţi numiţi de subprefect şi constituiţi în comitet de esploatare a comunei rurale. Dispreţ pentru biserică şi ură pentru şcoală este signatura aşa numitei administraţii comunale.

Adesea învăţătorii sunt ignoranţi şi vicioşi. Pentru ca şi şcoala să rămâie ‘n familie, prea adeseori o rudă a primarului ocupă postul, care-n acelaşi timp când e învăţător e totodată şi perceptor sau îngrijeşte de interesele private ale primarului. Nu e o raritate ca revizorul, sosind pe neaşteptate în comună, să afle şcoala prefăcută în coteţ sau în staul pentru vitele de ispas şi pe d. învăţător cale de două poşte, făcând pe vătejelul primarului. Cu toate acestea se trimit raporturi regulate, ba chiar dări de seamă despre examene făcute, contrasemnate de primar şi întărite cu sigiliul comunei, asupra unor lucruri cari n-au existat deloc, asupra unor şcoli cari n-au fost nicicând deschise.

Aversiunea ţăranului în contra şcoalei e asemenea esplicabilă. El vede zilnic că această şcoală nu-i produce decât duşmani şi esploatatori. Abia unul a ajuns a înşira două slove pe hârtie şi aspiră a se face sau notar sau ajutor de notar sau arhivar în comună. Boala funcţionarismului a intrat din nefericire şi în sate; o sumă de oameni fără ştiinţă de carte şi corupţi de administraţia noastră imorală s-a întins ca lăcustele asupra ţării întregi. Aceşti tirani direcţi ai ţăranului, aceşti zilnici spoliatori, cărora le e ruşine de muncă şi cari introduc viţiul în comuna rurală, sunt din nenorocire ieşiţi ei înşii din şcoala rurală. Oricare a absolvit două clase primare nu mai vrea să ştie de plug ori de coasă. E mai comod pentru el a fi demnitar public, funcţionar.

Dar totuşi cauzele de căpetenie a relelor rezultate nu sunt acestea, ci una mai generală şi mai apăsătoare: sărăcia. D. A. V. Millo a dovedit condei cu condei că până şi bugetul de venituri al unui ţăran fruntaş e întrecut de bugetul sarcinelor pe cari trebuie să le poarte. Vara ţăranul are nevoie de munca, oricât de neînsemnată, a copilului – măcar de coarnele plugului trebuie să ţie, măcar vitele să i le pască. Iarna nu are cu ce-l îmbrăca şi nu-l poate trimite la şcoală. Cine-a vizitat o şcoală rurală se va fi mirat de aerul bolnăvicios al bieţilor copii cari, goi, galbeni şi ca vai de capul lor, tot mai vizitează şcoala. E un tablou de adâncă mizerie acesta – aşa trebuie să fi arătând copiii irlandejilor şi lucrătorilor din Londra. Mortalitatea întrece în cele mai multe judeţe din România naşterile. Cine cunoştea fizionomiile vesele ale copiilor de ţăran pe la 1850 şi înainte nu le mai recunoaşte azi. Mizeria părinţilor e deci cauza determinantă a pustietăţii şcoalelor rurale şi a slabelor rezultate ce ele dau. Peste aversiune ţăranul ar trece, ba a trecut în realitate în Ardeal, a trecut în satele noastre de moşneni, cari, cu toate că n- au pământ, au deprins câte un meşteşug, mai cu seamă lemnăria şi rotăria, şi a căror stare economică e ceva mai bună. Fără a desfiinţa cauza aceasta – mizeria – şcoala nu se va popula şi orice măsuri administrative, departe de-a fi folositoare, vor fi numai o vexaţiune mai mult asupra unui popor stors cu desăvârşire de demagogia superpusă.

Învăţământul e obligatoriu, dar această obligativitate e o ironie. A-l obliga pe ţăran să-şi trimită iarna copilul rău îmbrăcat la şcoală înseamnă a i-l ucide. Există sate pustie de copii, unde generaţia viitoare doarme în cimitir; pământurile date de legea din 1864 rămân pustii, casele – vizuine părăsite, moartea e aliatul promiscuităţii etnice din oraşe, un aliat sigur al Caradalelor şi Mihăleştilor pentru stingerea poporului românesc.

Aceste sunt lucruri nu imaginate, ci văzute cu ochii, constatate zi cu zi şi pas cu pas. Există fără îndoială – adesea unde nici nu te aştepţi – câte un învăţător bun şi harnic care-şi pune toate silinţele, care ar vrea să facă uneori mai mult decât poate. Există, rari dar cu atât mai meritoşi, asemenea oameni, dar starea de care se sparg toate silinţele lor e mizeria populaţiei.

Comunele sunt compuse din mai multe cătune depărtate una de alta, adesea cale de-un ceas şi două. Câţi copii se află împrejurul şcoalei, în apropierea ei imediată, pot suporta frigul şi vin, cei mai din depărtare rămân acasă.

Mizeria, în forma crudă în care există la noi, e duşmana şcolii. În Anglia sunt destule şi bune şcoli, cu toate acestea o a cincea parte a populaţiei nu ştie a citi şi scrie – şi tocmai această a cincea parte e clasa muncitoare care poartă Anglia pe umerele ei. Astfel, chiar în state vechi şi ipercivilizate mizeria e duşmana şcoalei elementare. Şi această mizerie, departe de-a înceta, merge şi va merge crescând. În fiece an bugetul se încarcă cu sarcini nouă în favorul negoţului străin, cari sarcini în ultima linie cată a se plăti din munca producătorului. dacă am întreba la ţăranii vânduţi robi pentru dări câte procente din datoria lor sunt destinate a acoperi anuităţile drumului de fier, câte pentru plata unor funcţionari de prisos, câte pentru cheltuieli de lux am vedea clar că, cu asemenea organizare, unde predomină decorarea trădării şi pensionarea negustorilor de vorbă, ţăranul nostru rămâne condamnat la ignoranţă şi la mizerie.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

De mai multe ori am observat tendinţa foilor greceşti de-a tăgădui existenţa până şi a acelor resturi de populaţiune traco – romană care-n evul mediu, mult mai răspândită decât astăzi, îşi întindea insulele sale etnice în toate teritoriile împărăţiei Răsăritului.

În adevăr Peninsula Balcanică era în anticitate o peninsulă tracică şi numai vârful ei estrem era populat de greci. În comediile lui Aristofan – în Paserile de ex. – intră în scenă un zeu tracic şi o dovadă că încă în vremile acelea grecii nu cunoşteau limba populaţiei autohtone a peninsulei e că acest zeu pronunţă sunete fără de nici un înţeles. Asemenea e ştiut azi că dacii erau traci care trecuseră Dunărea două sute de ani înaintea vremei lui Traian şi că statul lor, în momentul în care l-au subjugat Imperiul, nu avea decât vârsta de douăzeci de decenii. În contact cu romanii populaţiunile tracice – cele mai vechi după Herodot, deci autohtonii Peninsulei Balcanice – s-au romanizat, au devenit români. Spre a întrebuinţa un termen din chemie, tracii Peninsulei şi cei din Dacia erau izomorfi cu romanii şi s-au contopit pretutindenea în popor românesc, care-n evul mediu era mult mai numeros decât azi, după cum ne dovedesc o sumă de izvoare. Filip II şi Alexandru cel Mare au fost traci. E prea adevărat că acesta cucerind ţările Asiei şi ale Africei grecii i s-au substituit pretutindenea, dar tot ei li s-au substituit şi romanilor în împărăţia Răsăritului, încât calitatea grecilor de-a escamota în folosul lor cuceriri făcute de alţii şi de-a intra pe furiş în moştenirea istorică a altor popoare este proverbială. Oare în România nu ne-am pomenit într-o bună dimineaţă cu sute de moşii mănăstireşti escamotate prin subrepţiuni testamentare şi-n secolul trecut România nu părea o ţară aproape grecească?

Ca dovadă a acelei tendenţe de tăgăduire lăsăm să urmeze un articol din „Messager d’athenes”  privitor la românii din Macedonia, scris cu ocazia unei pretinse misiuni a d-lui Pencovici şi a unui pretins raport al său.

Iată ce zice foaia din Atena:

Am aruncat o privire asupra raportului unui d. Pencovici trimis de guvernul român pentru a inspecta şcoalele pe cari guvernul din Bucureşti le-a stabilit cu mari cheltuieli în Macedonia. Acest inspector surd şi miop n-a văzut decât români şi câţiva bulgari în patria lui Alexandru cel Mare. Nu există un singur grec, cu toate astea ideea greacă e dominantă, pentru c-au îmbrăţişat-o românii.

E vorba acum de-a readuce aceste oi rătăcite la turma naţionalităţii române. Aceasta este fără nici o îndoială opera pe care o urmăreşte propaganda cu mai multă ardoare decât succes şi al cărei pontif e d. Urechia.

Se ‘nţelege că elementul grec a dispărut cu totul din Macedonia. E drept că se vorbeşte greceşte, dar numai pentru că grecii dispun de biserică şi de şcoală. Ar fi de ajuns să se închiză aceste şcoli şi aceste biserici pentru a reduce la nimic elementul grec şi a-l vedea contopit şi absorbit de elementul român, care constituie fondul populaţiunii macedonene.

Pentru d. Pencovici elementul grec, care e elementul indigen, nu are dreptul de-a exista în ţara sa natală sau nu trebuie să existe decât pentru a augmenta, prin superioritatea civilizaţiei lui, prestigiul şi gloria numelui român. Nu e destul pentru cea mai veche şi mai ilustră din rasele europene?

Loc tinerilor, va striga desigur d. Pencovici. Viitorul e al lor. Cât despre acele rase vechi cari au creat lumea după asemănarea lor, turnând-o oarecum în forma civilizaţiunii lor, trebuie să dispară ca acele vechi triburi ale lumii nouă cari n-au lăsat în urmă-le nici o urmă de existenţă.

S-ar părea că numai pentru a face ‘n ciuda visătorilor de la Dunărea de Jos grecii nu vor să fie absorbiţi de coloniile de cuţovlahi stabilite în mijlocul lor. Cată îndealtmintrelea să fim drepţi faţă cu spiritul ce animă aceste colonii. Nu numai că n-au avut niciodată de gând să constituie un grup etnic independent, dar totdauna s-au asimilat puţin câte puţin cu grecii, ale căror aspiraţiuni naţionale le împărtăşesc. Ceea ce d. Pencovici constată c-o tristeţe în stare de a stoarce lacrimi tuturor patrioţilor români.

Tot aceasta am constatat-o şi noi adeseori înaintea lui, înaintea tuturor acestor apostoli ai urei, acestor misionari ai discordiei pe cari bunii noştri fraţi de la Dunărea de Jos i-au dezlănţuit asupra patrioticelor noastre populaţiuni din Macedonia. Fac un trist oficiu, o rea faptă. Naţiunile ce vor cucerirea orientului le sunt mulţumitoare. N-avem decât să citim, pentru a ne convinge, articolele de laudă pe cari foile austriace şi cele panslaviste le consacră din când în când propagandei române în ţările de limbă greacă.

Prin acţiunea timpului, prin comunitate de interese şi afinitate de rasă, colonii romani, iar nu românii stabiliţi în Macedonia, s- au contopit şi asimilat cu grecii, elementul autohton al ţării, după ce aceste ţări au fost cucerite de romani. Cu toate acestea ei au continuat a vorbi un patois care s-apropie mult mai mult de limba provensală decât de cea română, ceea ce dovedeşte într-un mod victorios că cuţovlahii, de rasă greco – latină, veniţi din Occident, nu sunt deloc, precum se pretinde în Bucureşti, coloni veniţi de pe malurile Dunării. Numai dacă românii s-ar pretinde moştenitori ai vechilor romani – ceea ce-ar fi absurd, de vreme ce marile naţiuni neolatine ale Occidentului au mai mare drept la aceasta – ar putea să pretinză drepturi de proiecţie asupra cuţovlahilor din Imperiul otoman. Francejii, italienii şi spaniolii ar fi mult mai întemeiaţi să pretindă protectoratul acesta, pentru că acel patois pe care-l vorbesc pretinşii compatrioţi ai d-lui Urechia se apropie, precum am zis, mult mai mult de diferitele idiome ce se vorbesc până azi la ei decât de limba română. Ca sprijin al celor ce zicem e de ajuns a spune că d. Pencovici şi toţi compatrioţii săi nu se pot înţelege cu cuţovlahii decât prin interpret.

Îşi fac iluzii la Bucureşti când şi ‘nchipuie că prin emisari şi institutori români vor separa pe cuţovlahi de naţionalitatea greacă. Admiţând chiar cu d. Pencovici că-n Macedonia nu sunt decât români grecizaţi, e sigur că aceştia, mândri cum sunt de numele de grec, nu se vor lăsa duşi de intriganţi pe o cale care – ar izbuti fatalmente la lupte intestine cu grecii, pe cari pururea i-au considerat ca pe singurii lor compatrioţi. dacă aceste lupte ar veni, ceea ce nu credem, ele n-ar ajuta decât inamicilor declaraţi ai grecilor şi ai românilor. Oare asta se caută în Bucureşti? D-nii Urechia şi compania, cari poartă ură numelui grec, cari recomandă trimişilor lor de război civil, precum am demonstrat-o, cea mai mare animozitate contra grecilor, au intrat cu îndrăzneală pe această cale. dacă s-ar realiza vreodinioară odioasele lor proiecte se va putea zice cu poetul italian: Messena piange, Sparta non ride.

Puţinul succes ce l-a obţinut d. Dimitrie Brătianu pe lângă cuţovlahii de lângă Olimp, nedezrădăcinata lor alipire, când au fost lucraţi de-o sumă de agenţi trimişi din Bucureşti şi Constantinopol cu instrucţii de-ale fostului ministru al României pe lângă Înalta Poartă, patriotecele lor protestări faţă cu intrigile acestor agenţi, pe cari i-au alungat cu lovituri de picior, ar fi trebuit să deschiză ochii ultrapatrioţilor din Bucureşti, cari dau încă crezare minciunilor îndrăzneţe ale unui Mărgărit şi raporturilor nesăbuite ale unui Pencovici. După Margaritis şi alţi oameni ejusdem farinae locuitorii Olimpului ar fi trebuit să se ridice în masă la apropiarea trupelor greceşti, pentru a afirma naţionalitatea lor română fie chiar vărsându-şi sângele. La apropiarea trupelor noastre ei au mers în masă spre întâmpinare şi şi-au plecat stindardul, ceea ce pentru ei era un semn invederat de supunere naţională. Acestea erau sentimentele acestor români pe cari d. Brătianu întreprinsese, într-un voiaj ce l-a făcut anume la Londra şi la Paris, de a-i reprezenta ca inamici incarnaţi ai naţionalităţii greceşti. Cei din Macedonia nu se vor purta altfel în ziua în care vor vedea desfăşurându-se în mijlocul lor mândrele noastre colori naţionale.

Nu vom insista asupra opiniilor politice din articolul de mai sus, ci vom releva numai erorile istorice şi filologice.

Deja Theophylact, sub anul 579, şi Theophan sub acelaşi an pomenesc de români în oastea trimisă în contra avarilor; sub anul 976 Cedrenus povesteşte că între Prespa şi Castoria călători români au ucis pe David, fratele ţarului bulgar Simeon. De aci înainte existenţa românilor balcanici nu mai e tăgăduită de nimeni. Anna Comnena [î]i citează în jumătatea a doua a secolului al Xi-lea lângă Exeva. În jumătatea a doua a secolului al doisprezecelea călătorul evreu Benjamin de Tudela [î]i găseşte în munţii Tesaliei, nesupuşi de nimeni, cu totul neatârnaţi şi o spaimă a grecilor. Nicetas Choniates în fine numeşte munţii Tesaliei Valahia Mare. În toată suta a treisprezecea numirea veche de Tesalia ieşise din uz şi se ‘ntrebuinţa numai numirea de Valahia. George Acropolita, G. Phrantzes, catalanul Ramon de Muntaner, Henry de Valenciennes, apoi chiar hrisoavele împăraţilor bizantini numesc ţara Vlahia Mare, Blaquie la Grant. Etolia şi Acarnania se numesc Vlahia Mică (Phrantzes ), partea de sudost a Epirului, vechea Dolopie, se numea Vlahia Superioară.

Teodor Angelos Comnenos Ducă domneşte în suta a Xiii-a peste Epir, Tesalia, Albania şi Macedonia, cari toate la un loc se numesc Vlahia, atât de cătră scriitorii bizantini cât şi de cei occidentali.

Departe dar de-a fi numai o mână de coloni romani, românii erau în evul mediu unul din popoarele cele mai numeroase ale Peninsulei, după toată probabilitatea traci romanizaţi, ca şi cei din Dacia. Rolul cel mai însemnat [î]l joacă sub asanizi, dintre cari Ioaniţiu, în răspunsul dat papei Inocenţiu III, se declară a fi el, împreună cu poporul, de origine romană, mulţumind papei că l-a adus la această cunoştinţă. Poporul românesc al Peninsulei a fost aşadar absorbit de greci şi de bulgari şi din el n-au rămas decât aceste puţine fragmente ce le vedem azi, dar despre cari nu e nici o îndoială că ei sunt autohtoni, şi grecii – coloni ce locuiesc între ei. Nici nu se poate altfel, de vreme ce grecii sunt pretutindenea coloni, în Asia Mică, pe ţărmii Mării Negre şi-n alte locuri.

Cât despre limba macedoromânilor, e azi un adevăr cunoscut de toţi că e numai un dialect al limbei dacoromâne şi că n-are a face deloc cu limbile neolatine ale Occidentului. Studiile recente ale lui Miklosich au dovedit-o cu toată evidenţa. Atât dialectul din Istria cât şi cel macedoromân sunt varietăţi a limbei dacoromâne, cu mici deosebiri fonologice şi cu mari şi hotărâtoare asemănări.

Ne rămâne numai să admirăm ignoranţa grecilor moderni în privirea istoriei şi etnografiei unor ţări asupra cărora pretind a avea drepturi.

Dacă se află români în Macedonia cari vor redeşteptarea poporului lor şi readucerea lui la conştiinţa naţională ei au cuvânt să lucreze în acest senz şi nu injuriile foilor greceşti [î]i vor opri. În mozaicul de popoare orientale credem că e loc şi pentru români şi că nu există nici o necesitate ca ei să fie anexaţi la Grecia. Gazete însă cari combat un raport ce nu există, a unei misiuni ce n-a fost trimisă, luând de sprijin fantaziile etnocratice ale d-lui Paparigopolu în locul adevărului etnologic aievea şi făcând analogii filologice din lună dovedesc pe de o parte o deplină ignoranţă în materia ce-o tratează, pe de alta că o rea cauză susţin daca, în favorul ei, au nevoie de-a înainta neadevăruri.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

„Gazette de Roumanie” ne dă lecţii de tact în privirea articolelor noastre etnografice. Ne pare rău, dar lecţii de la foi subvenţionate din fondurile reptilelor nu primim, pentru că asemenea lecţii se comandă ca ori şi care altă marfă politică şi nu ne vine nici în minte de-a discuta opinii atât de ieftene. Când opinia politică e o marfă, care poate fi şi conservatoare şi liberală, după cum dictează interesul momentan, când cineva se oferă cu aceeaşi lesniciune a fi redactorul unei foi conservatoare, cu care devine al unei foi guvernamentale, ni se pare că aceluia i-am putea da noi lecţii de onestitate politică şi să ne dispensăm de lecţiile sale de tact. Adevărul etnologic pe care-l repetăm adeseori îşi are înţelesul lui şi nu atinge „oameni de înaltă onorabilitate, care în orice ocazii au dovedit că sunt buni români”, pentru că nu de aceştia vorbim. Când vedem însă înfiinţându-se o foaie cu scopul anume de-a începe prin opoziţie şi de-a se pune apoi la dispoziţia guvernului pentru o funcţie şi o subvenţie, atunci adevărul nostru etnologic devine foarte substanţial şi dovedeşte că nu de „oameni de-o înaltă onorabilitate” vorbim, nu de acei cari prin caracter şi fapte s-au asimilat şi cu spiritul şi cu caracterul acestei ţări, ci de aceia pentru cari patriotismul şi naţionalitatea, precum şi principiile politice sunt o simplă marfă, când albă când roşie, după plac şi după darea de mână a cumpărătorului.

Iată dar ceea ce combatem în pretinşii români şi e foarte indiferent dacă cel ce anunţă acest adevăr e bulgar sau turc, armean sau arnăut. Ce vă pasă cine trage clopotul, dacă acest clopot sună adevărul.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

D. Dimitrie Sturza nu încetează a fi obiectul unor apreţiări măgulitoare din partea presei germane. „Berliner Tagblatt” şi-a comandat la „unul dintre corespondenţii ei” până un fel de schiţă biografică a d-lui ministru de esterne, pe care nu ne putem opri de-a o comunica:

Schimbarea în Ministerul Afacerilor Străine din România pe care o aduse cu sine formaţiunea noului cabinet – zice foaia berlineză – nu e fără însemnătate pentru o pacinică aplanare a diferinţelor austro – române în cestiunea dunăreană şi pentru atitudinea României în complicaţiunile eventuale ale Orientului. Antecedentele, precum şi opiniile politice ale noului ministru, bine caracterizate şi cunoscute, ne indică limpede direcţiunea ce are de gând a o observa cabinetul Ion Brătianu – sturza, o direcţiune care nu va întârzia a produce satisfacţiune în Germania, dar şi mai mult încă în învecinata Austro – ungarie, între amicii păcii şi partizanii sinceri ai alipirii României la alianţa austro-germană, de vreme ce, după cât ştim, nu există un singur om de stat român care – ar putea să justifice mai mult această supoziţie decât d. Dimitrie Sturza. E cel mai germanofil şi tot ce e german poate fi sigur de protecţia sa.

Să nu se zică că, în cabinetul român, nu se prea ţine seamă de ceea ce zice ministrul de resort, că primul ministru Brătianu e atotputernic. Cu d. Sturza nu stă tot astfel. dacă el se va şi conforma uneori cu opinia ce va predomina în cabinet, în cestiuni principale Sturza nu numai cu nu-şi va sacrifica opinia sa politică, dar va face-o să străbată. Pentru asta ne garantează întreaga sa individualitate, tăria şi neatârnarea vederilor sale politice, căci dacă acestea ar fi mai puţin tari şi mai puţin neatârnate desigur că multilateralul şi genialul Sturza ar fi mai plăcut şi mai dorit de către partizanii săi proprii. Această neatârnare a fost cauza pentru care ministrul – prezident a ezitat mai multe săptămâni până a alege pe Sturza. Dar, după ce primul ministru totuşi s-a hotărât în fine pentru el, nu se poate admite altceva decât că d. Brătianu însuşi s-a hotărât pentru o politică care cel puţin nu e opusă direcţiunii ce-o urmează d. Sturza.

Din contra, credem a putea deduce din mai multe semne ce le-am observat de două luni încoace că d. Brătianu cugetă foarte serios la aplanarea diferenţelor cu puternica monarhie vecină, presupunere ce se poate numai confirma prin intrarea d-lui Sturza în cabinet la Ministeriul de Esterne. Credem că în curând se va pune la cale o înţelegere directă între România şi Austro-Ungaria în privirea cestiunei dunărene şi cine ştie dacă o asemenea înţelegere n-ar fi mai profitabilă pentru amândouă părţile interesate decât intervenţiunea Europei? Oare nu zic românii înşişi că propunerea franceză a d-lui Barrčre e mai pernicioasă pentru România decât anteproiectul austriac?… Deci numai înţelesul acesta ‘l poate avea numirea, şi în Berlin, unde d. Sturza e persona grata pentru cunoscuta sa germanofilie, ea desigur va fi primită, cu satisfacţiune. La Curtea din Viena lucrul va fi tot astfel, de vreme ce un Sturza ca ministru de esterne nu poate fi decât plăcut pentru Austro-Ungaria.

Pentru cabinetul Brătianu, Sturza e fără îndoială o achiziţiune eminentă, care va satisface şi ţara, în care meritele sale sunt cunoscute şi apreciate, Fiind în alt rând ministru de finanţe, el s-a dovedit foarte folositor, mai cu seamă pe terenul economic, şi n-a încetat nicicând a-şi pune talentele în serviciul binelui ţării sale. El a fost acel care-a luat iniţiativa răscumpărării căilor ferate şi a executat-o dimpreună cu comisarul român din Berlin, d. Calinderu. Prin răscumpărarea acestor căi el a pus ţara sa în posesiunea celei mai importante reţele de căi ferate române.

Următoarea întâmplare ne va servi ca mic exemplu spre a dovedi ce germanofil e Sturza. Acum trei luni luă direcţiunea unui institut de credit, a Creditului Funciar. Predecesorul său comandase nişte rechizite la Paris, a căror modeluri se aflau faţă. Numaidecât Sturza revocă comanda, pentru că nu-i conveneau modelurile, şi insistă ca obiectele să se comande la Berlin! Ceea ce se şi întâmplă, deşi nu fără greutăţi, pentru că „obiectele” erau un soi de fabricat francez cari nu se aflau la Berlin, încât au trebuit anume fabricate de-un mare industrial de aci. Dar noul director al Creditului Funciar îşi făcu gustul – avu „marfa sa germană”.

Studiile sale şi le-a făcut la Berlin şi oricine s-ar preumbla cu el poate fi sigur că Sturza [î]i va arăta o casă în colţul format de Jagerstrasse şi Friedrichstrasse cu cuvintele: „Aici am locuit când eram student!”

Precum vedem, foile germane nu sunt parcimonioase în relaţiuni asupra germanofiliei noului ministru de esterne şi admirăm numai naivitatea cu care ele nu se tem a discredita în ochii poporului său propriu pe omul pe care-l laudă.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

În numărul de ieri al „Românului” citim şirurile următoare într-un articol de fond: Eram obicinuiţi ca:

stăpânul să înveţe pentru noi, stăpânul să cugete, stăpânul să ne boteze, să ne căsătorească, să ne hrănească, stăpânul să facă tot, el să fie tot şi noi să, ne supunem numai şi să ne închinăm lui. ş’ această stingere, această sinucidere a omului se înfipsese în noi atât de adânc încât, de vom cerceta, vom găsi c’ adesea mulţi din cei cari strigau contra stăpânilor strigau nu fiindcă voiau a fi oameni, ci fiindcă credeau că le-a venit rândul a fi şi ei stăpâni.

Adevărul de la 1857 este şi adevărul de azi; putem chiar prevedea momentul în care vom da voie stăpânilor noştri să ne şi îmbrace după placul lor.

Dar stăpânul de azi nu e acelaşi de la 1857. Altă dată erau boierii, astăzi avem guvernul nostru; lui ne supunem, lui ne închinăm, lui sacrificăm.

Osebirea este în formă însă, dar nu şi în mintea noastră.

E destul ca unul din noi să aibă la visterie o funcţiune cât de mică pentru ca numaidecât să capete o însemnătate capitală. Lumea zice: „Iacă un funcţionar, un membru al guvernului!” şi capetele se pleacă droaie înaintea lui.

Nu ca să criticăm, ci ca să ne luminăm şi să creştem ca naţiune ne espunem s’ atingem o atare cestiune.

Am spus d’ atâtea ori lumii întregi că suntem poporul cel mai liberal; că moravurile, Constituţiunea şi legile noastre sunt cele mai democratice din lume, încât ar fi vreme, dacă nu dorim să devenim ridiculi, să începem odată a pune faptele în acord cu zisele.

În adevăr avem o Constituţiune liberală, legile noastre sunt în bună parte ca şi cele din Europa; nu e însă mai puţin adevărat c’ avem obiceiul d’ a ne ntreba totdauna, până nu săvârşim un act, ce va zice guvernul?

După mari lupte stăpânii au devenit slugi, dar cei plătiţi ca să ne slujească sunt în fapt adevăraţii stăpâni; se poate zice că viaţa politică nu esistă în ţara noastră, căci toţi am luat în astfel de grad obiceiul indiferinţei încât acum, ca şi-n timpii sclaviei, nu ne dăm măcar osteneala de-a cugeta; evenimentele cele mai însemnate ne lasă reci; aşteptăm să vedem ce va zice, ce va face guvernul şi, rău sau bine, mai că nu ştim nici aproba nici dezaproba.

Va să zică:

Cei ce strigau contra stăpânilor strigau nu fiindcă voiau să fie oameni, ci fiindcă credeau că le-a venit rândul să fie stăpâni.

Ceea ce noi pururea am zis.

Invidia celor cari credeau că le-a venit rândul să fie stăpâni este cauza liberalismului în România. Fecit cui prodest, au făcut-o cui [î]i foloseşte şi, dacă vom cerceta numele celor ce au fost folosiţi prin reformele liberale, străini vom găsi.

Altă dată erau boieri, azi guvern.

Quod erat demonstrandum.

În locul boierilor s-au introdus sute de postulanţi şi vânători de buget, cari costă de zece ori mai mult decât odiosul guvern al boierilor.

Stăpânii au devenit slugi, iar cei plătiţi ca să ne slujească sunt în fapt adevăraţii stăpâni.

Aşa e! Slugi, intelectual şi moral vorbind, au devenit stăpâni în România. Vide valetul Chiriţopol! Se poate zice că viaţa politică nu există în ţară !

Iată ceea ce spunem de mult. Nu există viaţă politică, pentru că adunătura de naţionalităţi nu e o naţiune şi o asemenea adunătură a biruit România, fără arme, numai prin demagogie şi prin amăgire.

Toate acestea le constată „Românul” pe baza unor enunţări ale d-lui C. A. Rosetti.

[Î]i mulţumim că spune o dată adevărul. Dar oare d. C. A. Rosetti azi le vede astea? Oare nu ştia că acestea vor fi rezultatele politicei sale care încuraja pe oameni de-a fugi de muncă onestă şi de-a deveni stăpâni salariaţi? Oare când face gardă naţională, în care cel mai cocoşat devine locotenent – colonel nu creează aci stăpâni din oameni fără merit, cari abia ştiu citi şi scrie? Oare d. C. A. Rosetti s-a informat când a făcut din Mihăleşti stăpâni cu câte patru clase primare? Oare toată viaţa d-sale politică, de la început până azi, a fost altceva decât tendenţa nu de-a face oameni, ci de-a crea stăpâni din slugi pe spatele poporului nostru?

Pe de – altă parte însă nu se poate aştepta ca aceste rele, introduse odată, să înceteze prin alegeri. Aceiaşi oameni ar alege pe aceiaşi oameni, răul ar rămânea identic, tocmai pentru că nu există viaţă politică, tocmai fiindcă fiecine crede că i-a venit rândul să fie stăpân, tocmai pentru că slugile au devenit stăpâni. Asemenea rele nu se pot repara printr-o voinţă spontană, pentru că actele de voinţă sunt şi ele determinate de corupţiunea epocei, de apucăturile care-a prins rădăcină şi au întunecat opinia publică.

E o curată absurditate de-a aştepta de la [o] colectivitate ignorantă altceva decât o reprezentaţiune şi un guvern ignorant; e absurd de- a spera ca alesul unui om să nu fie chipul şi asemănarea lui. Nici un om nu poate vedea lucrurile decât cu ochii săi proprii, nu le poate judeca decât cu mintea sa proprie, le automorfizează, precum ar zice Herbert Spencer, adică le dă forma pe care-o pricepe el. E cu neputinţă ca o generaţie stricată de demagogi în cap cu d. C. A. Rosetti să mai judece clar trebuinţele obşteşti.

Singurul rezultat este convingerea că întregul sistem demagogic e cu totul steril; o altă convingere, că deosebirea dintre oameni cată a se stabili pe grade, capacitate de muncă şi de adevăr, trebuie să prinză rădăcini pentru a sanifica spiritul public.

Relevăm în fine următoarele mărturisiri: Adevărul de la 1857 este şi adevărul de azi.

Avem moravuri, Constituţiune şi legi democratice, dar suntem ridicoli, căci n-am pus faptele în raport cu zisele. Una am zis, alta am făcut.

„Românul” adaugă că „se espune” atingând o atare cestiune.

În adevăr se espune. Mărturisiri mai preţioase şi mai adevărate totodată ca cele [de] mai sus arareori se găsesc în foaia roşie.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Precum prevăzusem la înregistrarea schimbării ministeriale, numirea d-lui Dim. Sturza face cel mai bun efect asupra foilor austriace şi ungureşti. „Pesther-Lloyd” scrie de ex.:

Numirea d-lui D. Sturza ca ministru de externe se consideră ca un act de apropiere către politica Germaniei şi Austriei. Dacă se va adeveri aceasta, atunci negreşit că trebuie să fim mulţumiţi cu această schimbare. Nu dorim altceva decât să putem întreţine relaţii amicale cu România. Monarhia noastră a făcut ce a fost necesar spre a întemeia solid acea posibilitate. Însă cei din România au ignorat toate acestea. Tocmai faţă cu Austro-Ungaria, adică în raporturile cu acea putere cu care România are o naturală solidaritate de interese, cei din Bucureşti au avut gustul să-şi arate prisosul de prezumpţiune naţională şi politică. Nu s-a ivit cestiune la a cărei soluţie avea să coopereze şi România fără ca România să nu se fi pus în cel mai brusc antagonism cu Austro- Ungaria. Istoricul cestiunei dunărene, care a ajuns în stare de stagnaţie prin obstinenţa României, ne vorbeşte destul de elocuent. Negreşit că aci noul regat şi-a periclitat propriele sale interese. În cazul cel mai rău monarhia noastră poate isprăvi cu opoziţia României într-o formă sau în alta; ea e destul de tare şi dispune de conexiuni destul de puternice spre a nu-şi pierde cumpătul dacă cei din Bucureşti vor păstra cu orice preţ o atitudine ostilă. Din contra, România se află într-o poziţie oarecum mai nefavorabilă şi o politică de necontenite provocaţiuni contra monarhiei noastre i-ar fi în cele din urmă fatală. Poate că în fine cei din România vor fi recunoscut aceasta, şi într-adevăr numirea lui Dimitrie Sturza semnifică o schimbare spre bine.

„Bukarester Tagblatt” spune asemenea că numirea d-lui Dimitrie Sturza a făcut o bună impresie atât la Viena cât şi la Berlin. Lucrul prin care se distinge spre lauda sa noul ministru e atitudinea sa moderată etc.

Cată să constatăm că, mai cu seamă în momentele actuale, o mai rea laudă nu i se poate face unui ministru român decât aceea de a-l proclama amic al Austriei şi al părţii ei de dincoace de Leita, a Ungariei.

În săptămânile din urmă ungurii au umplut cupa amărăciunilor pentru o jumătate a poporului românesc. Nu mai vorbim de călătoria arhiducelui moştenitor în Ardeal. Ziarele ungureşti au falsificat până şi numele localităţilor din Unedoara; numele munţilor, ca Retezatu şi ca Negru, au fost transcrise fals în ziarele ungureşti; s-au maghiarizat nume de râuri şi de sate – toată descrierea vânătorii seamănă a se fi petrecut în Tartaria sau în Turkestan, nu în ţinutul Corvinilor, a acelei familii române care le-a dat ungurilor pe cel mai bun rege al lor.

Episcopii români au fost prezentaţi arhiducelui nu de-un om superior în rang, bunăoară de mareşalul Principelui, ci… de-un subprefect. După asemenea formalitate ierarhică credem că subprefecţii maghiari trebuie să fie prezentaţi de călău, spre a se păstra unitatea de principiu în eticheta maghiară de Curte.

Spre caracterizarea furiei de persecuţiune ce-a cuprins pe maghiari în contra naţionalităţilor şi în contra românilor îndeosebi, cari sunt naţionalitatea cea mai numeroasă, reproducem următoarele după „Telegraful român” din Sibiu:

Ziarul „Egyetertes”, organul principal al unei partide cu popularitate în Ungaria, al revoluţionarilor Kossuthiani, salută cu bucurie hotărârea adunărei protopresbiteratului de confesia augsburgică din Hont.

Protopresbiteratul numit a ţinut în zilele din urmă o adunare în care s-a decis cu unanimitate:

1. Numai acela poate fi preot şi învăţător care are simţăminte patriotice şi ştie perfect ungureşte. Nu poate fi prin urmare preot cine nu ştie ungureşte şi despre care se va dovedi prin fapte că este panslavist.
2. Numai cine şi-a făcut studiile în institut unguresc poate fi preot sau învăţător.
3. Preotul şi învăţătorul despre care se va dovedi că are simţăminte panslaviste se va destitui din post.
4. Autonomia bisericească nu poate servi de manta a agitaţiilor panslavistice şi cine va face aşa să se estradă oficielor politice.
5. Guvernul va fi rugat să oprească broşurile nepatriotice panslavistice.
6. Limba adunărilor protopresbiterale pe viitor va fi esclusiv numai cea ungurească.

Cititorii noştri ştiu ce înţeleg ungurii politici sub „patriotism” şi „simţiminte patriotice”. Ştiu cu câtă furie s-au pus ungurii politici pe maghiarizare. Ne simţim dispensaţi de la comentarea concluziilor reproduse mai sus şi, ca o curiozitate, reproducem comentariul ziarului din care le-am estras.

Era timpul suprem să se facă pasul acesta. Ţara aceasta trebuie să fie ungurească şi totodată liberă. Îndată ce se pierde maghiarismul şi se oprimă libertatea înceată de a mai fi Ungaria.

E sfânt în ochii noştri interesul libertăţii, însă şi mai sfânt este cel al maghiarismului. Nu ne putem închipui că ele vor veni vreodată în coleziune şi, dacă se va întâmpla vreodată, nu vom ezita nici un moment de a sacrifica libertatea pentru maghiarism, în măsura care se va cere, ca să salvăm şi să întărim maghiarismul.

După aceste, trece „Egyetertes” la autonomia confesiunilor şi se pune pe coarda insinuărilor; după el toate bisericele se folosesc de autonomie spre agitaţiuni. Protestanţii de confesia augustină sunt panslavişti. Românii greco – orientali, nota bene, numai cei gr.- orientali, sunt daco-romanişti, iar serbii gr.-orientali panslavişti, saşii din Transilvania pangermanişti. Şi, stând lucrurile astfel, li se mai poate lăsa oare libertatea, li se mai poate lăsa autonomia?

Şi mai departe:

Amvonul, şcoala elementară, şcoalele medie, reuniunile şcolare şi literare, reuniunile preoţeşti, învăţătoreşti şi ale şcolarilor, toate au făcut conjuraţiuni zi cu zi în contra Ungariei.

Starea aceasta nu mai era de suferit. „Naţiunea” a venit la convingerea că trebuie suprimată autonomia bisericilor, căci ea e periclul permanent pentru maghiarism.

Asta va să zică după „Pester-lloyd”: Solidaritate naturală de interese; Dorinţa de a întreţine relaţii amicale.

Ungurii sunt cuprinşi de turbarea comună în contra românilor şi se pretinde ca statul naţional al românilor să le facă concesii în cestiunea Dunării şi să fie cel mai bun amic al maghiarilor. Absurditate fără pereche!

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Credem a fi demonstrat destul de limpede că d. C. A. Rosetti sau ignorează starea ţării, sau se preface a o ignora.

Programa sa din 1857 n-a avut decât un singur rezultat: de-a înlesni tuturor străinilor din ţară libertatea de-a esploata, căci libertatea de-a munci n-a cerut-o nimeni, de vreme ce-a existat totdauna. Nici una din legile vechi n-a oprit pe stâlpnicul Simeon de-a căputa cizme sau de-a cultiva dovleci; dar piedici pentru a deveni esploatatorul acestui popor, neavând alte cunoştinţe decum le are un cârpaci, asemenea piedici vor fi existat în adevăr.

Asta e însemnătatea întregei revoluţii sociale, patronată de d. C. A. Rosetti şi de naturile catilinare adunate împrejuru-i. Trebuia să se creeze un mijloc pentru a face din ignoranţi, din străini, din oameni fără trecut, fără patrie proprie şi fără naţionalitate proprie o pătură de esploatatori în România. Acest mijloc au fost reformele liberale, egalitatea politică a acestor oameni fără documente de împământenire cu populaţia proprie a ţării.

Pe când ţăranului din Ardeal i se cer documente că s-au împământenit, precum i se cere aceasta şi unui german, unui francez sau italian, precum li se cere acelor evrei care sunt de sute de ani în ţara noastră, nimeni pân’ acum n-a întrebat pe d. C. A. Rosetti când, din supus turcesc, a devenit cetăţean român, precum în genere cererea aceasta i se face omului ce vine din Apus niciodată celui pripăşit de peste Dunăre. Astfel Laurian bunăoară, Bărnuţ, Maiorescu erau străini şi trebuiau împământeniţi. Fleva şi Cariagdi, Carada şi C. A. Rosetti n-aveau nevoie să fie împământeniţi, căci erau consideraţi ca pământeni.

Ei bine, aceşti oameni de peste Dunăre, de jure supuşi străini până azi, s-au constituit în societate politică la noi, au scos gazeta

„Românul”, ba au jucat chiar frumoasa farsă de-a se da de mai români decât românii, făcând din naţionalitate şi patriotism o marfă pe care-o debitează de 25 de ani.

De-atunci păcurarul din Rucăr şi rotarul din Vrancea au crezut că aceşti oameni sunt în adevăr ce pretind a fi şi le-a cumpărat marfa de fraze patriotice de o plăteşte an cu an. De atunci elementele cele mai decrepite ale Orientului au devenit elemente politice la noi în ţară, au pus mâna pe Adunări, pe funcţii, pe buget.

De atunci a fost cu putinţă de-a vedea pe mucenicul Simeon, armat cu cunoştinţa deplină a abecedarului, devenind director de Interne, alt bulgar director de Domenii ş.a.m.d. in infinitum. Orice demnitate publică e în România apanajul ignoranţei şi al străinătăţii.

„Gazeta de San – petersburg „, dând seamă despre cartea d-lui Martens asupra Egipetului, zice că egiptenii nu sunt o naţie, ci o adunătură de naţionalităţi, că nu pot fi independenţi, căci o sumă de interese europene sunt angajate acolo, că pseudoautonomia ţării e un rezultat al rivalităţii puterilor care-şi ţin cumpăna şi că soluţiunea cea mai bună e de-a menţine statu-quo şi a face ca Canalul de Suez să nu încapă sub predominarea escluzivă a unei singure puteri.

Puneţi în loc de egipteni români, în loc de Suez Dunărea şi e exact starea României în care-a adus-o partidul liberal şi d. C. A. Rosetti.

Românii nu mai sunt o naţiune, ci o adunătură de naţionalităţi. Negoţ, funcţii publice, proprietate fonciară – toate foiesc de numiri străine, cărora li-i de România cum ni-i nouă de China. Şi asta merge crescendo. În fiece an, de la venirea lui Carol Îngăduitorul încoace, intră câte 20 000 de străini în ţară, un oraş întreg de esploatatori. Între aceşti 20 000 abia vor fi cinci sute de români din alte provincii şi poate abia 1 000 de oameni dispuşi a munci. Restul sunt oameni incapabili de muncă, speculanţi, mijlocitori, rase neuropatice, fără musculatură, cari fug de muncă ca dracul de tămâie. Grec plugar sau meseriaş mai nu se va găsi în România; funcţionari şi speculanţi cât păr [î]n cap.

Când vede cineva suma imensă de pierde-vară care populează oraşele, sutele de mii de oameni cari se ocupă cu treburi fără de nici o utilitate, e silit a admite că întreţinerea acestor oameni cată să se traducă undeva, într-un punct al ţării, în muncă veritabilă, căci numai munca produce bunuri. Când vedem dar că se vând ţăranii cu ziua şi cu luna, lucru care se ‘ntâmplă an cu an, de la 1866 încoace, am ajuns la punctul în care pensii reversibile, pomenele bugetare, mătasa care-o îmbracă cocotele, misiunile pretinse ştiinţifice, plagiatele ignoranţilor, discursurile insipide, enciclicele d-lui C. A. Rosetti se traduc în muncă veritabilă, în muncă vândută de administraţie pentru a întreţine aceste pături superpuse.

D. C.A. Rosetti spune că reformele sale sunt luate în mare parte după opiniunile emise de-un bărbat dintre cei mai conservatori, d. Carp. Ne îndoim dacă d. Carp l-au autorizat pe redactorul „Românului” de-a face o asemenea declaraţie. Afară de-aceea, după cât ştim, opiniunile d-lui P. Carp nu se iau nici în mare parte, nici în mică parte. Sau se admite întregul său sistem de reorganizare socială, şi atunci în adevăr proiectele sale speciale, ca părţi ale acelui întreg, sunt necesare, sau, dacă nu se admite întregul, părţile truncheate nu mai au însemnătate organică.

Întoarcerea la trecut mai nu mai e cu putinţă. În vremea Basarabilor mai exista încă o naţiune română; ea exista încă la 1830 şi a existat până la căile ferate ale regelui Stroussberg. De atuncea încoace naţiunii române i se substituie din ce în ce o adunătură de naţionalităţi, precum s-a întâmplat în Egipt de la deschiderea Canalului de Suez încoace.

Cu cât ţara se saturează cu elemente străine cu atât ea decade economic, intelectual şi moral.

Încă cinzeci de ani de domnie liberală şi România nu va mai fi decât o espresie geografică, în care elementul istoric va fi substituit cu totul prin Ginii, Caradale, Pherekyzi, Pandravi; o ţară care numai românească nu va mai fi, precum nu mai este azi în mare parte.

Acesta va fi rezultatul final al xenocraţiei şi, departe de-a se supăra, d. C. A. Rosetti se poate duce la Paris în ticnă; scopul întregei sale vieţi, înstrăinarea totală a României din vârf pân-în temelii e asigurat pe generaţii înainte.

Peste-o sută de ani poporul latin de lângă Dunăre nu va mai fi decât o legendă cântată în limba Fanarului.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

1. C. A. Rosetti e, se vede, în ajunul de-a pleca la Paris şi de-aceea adresează un fel de enciclică de adio d-lor săi alegători şi iubiţilor săi concetăţeni.

În această scrisoare găseşte ocazie a recapitula anume o seamă de lucruri pe cari le-a zis în trecut, a căror repetare în momente atât de solemne cată fără îndoială să fi având un înţeles escepţional.

D-sa zice că propaganda ce-a făcut-o e cuprinsă în programul de la 9 august 1857.

A trecut cam mult de-atunci, multe conştiinţe şi-au format şi reformat profesiile de credinţă, încât ar fi fost interesant, pentru cititorul „Românului” chiar, ca acel program vestit, pe care nimeni nu-l cunoaşte, să vază din nou lumina zilei. D. C. A. Rosetti nu ni-l comunică însă, dar ne dă câteva pasaje din el, precum şi din vestitele sale enciclice, tipărite acum un an şi ceva.

D-sa a zis aşadar:

Toţi oamenii sunt egali dar nu şi semeni; fiecare om trebuie să se lumineze necurmat şi să ‘nţeleagă că binele nu se dobândeşte printr-un om, printr-un guvern, printr-un dictator, ci prin unirea tuturor.

Ţinta d-lui C. A. Rosetti va fi omul;

Fiindcă d-sa e pentru luminarea omului şi a naţiunii, se va sili a smulge din mintea oamenilor închinarea la stăpân, sub toate formele şi orişice fel de stăpân.

Astfel vorbeşte d-sa,

în această epocă în care naţiunea este în toate atât de sus urcată încât căderea ei ar fi zdrobitoare. Trebuie mai cu seamă ca ţara să fie pătrunsă de un mare principiu pe cari foarte puţini îl înţeleg; acela că o naţiune salvată de un singur om se deprinde a nu mai cugeta, a nu mai lucra ea însăşi. Ea cade sub jugul despotismului.

În fine d. C. A. Rosetti îşi încheie scrisoarea zicând că,

până ce nu ne vom face singuri afacerile, până ce n-om sili pe deputaţi să-şi dea seama de actele lor, până nu vom preface legea electorală etc., nu vom merge bine.

Acestea le zice d-sa

în momentele cele mai zdrobitoare ale vieţii şi pe la sfârşitul ei.

Curios e în adevăr de-a vedea pe un om bătrân care-n viaţa lui a făcut numai politică găsind relele sociale acolo unde nu sunt şi fiind cu totul orb pentru izvorul lor adevărat. D. C. A. Rosetti îşi ia adio de la alegători, le strânge mâna, poate a renunţat la mărire şi deşertăciuni şi cu toate astea nu se – ndură să-şi calce pe inimă să spuie odată verde care e cauza răului, pe care trebuie s-o fi cunoscând.

Daca d. C. A. Rosetti ar iubi această ţară şi acest popor măcar câtu-i negru sub unghie le-ar zice alegătorilor următoarele: „Oameni buni! Ce-aţi zice voi dacă pe cancelarul Germaniei l-ar chema Pherekydes, pe miniştri Carada, Fleva şi Chiriţopol, pe ambasadori Pandrav ori Giani, ce aţi zice, c-un cuvânt, dacă într-o ţară în care pe toată lumea o cheamă Meyer şi Muller, tot ce e deasupra sa clasă guvernantă, ar fi străin? Ce-aţi zice? Ticălos popor, aţi zice, osândit a munci ca vita pentru a hrăni străini, străini şi iarăşi străini”.

Dar oare ce e de zis pentru o ţară în care pe oameni îi cheamă Bucur, Bodea, Codrea şi Florea, Păun şi Catalin, Terinte şi Pârvul, Ursu şi Balaur, Lupu şi Bărcan şi unde pe clasele superpuse le cheamă Pehlivanidis şi Zevzocopol, unde din grec dai în bulgar şi din bulgar în grec?

Ce să se zică decât că ticăloasă ţară şi ticălos popor !

Şi aceasta este epoca în care după d. C. A. Rosetti naţiunea este în toate atât de sus urcată încât căderea ei ar fi zdrobitoare?

În adevăr sus urcată trebuie să fie o naţiune ai cărei membri se vând ca vitele, cu ziua şi cu luna!

D. C. A. Rosetti zice că ţinta d-sale e omul? Da, orice om din lume, căci e cosmopolit în privirea tuturor; o singură rasă de oameni s- au bucurat de ura d-sale specială şi de persecuţiune – rasa română. Între oamenii pe cari, cu patru clase primare, ba şi mai cu puţin, i-a ridicat de la rachierie ori de la făclierie, din subcomisariate de poliţie şi de la corectura gazetei sale vom găsi tot soiul de străini, egali ca nulităţi, dar nu vom găsi un singur român.

D. C. A. Rosetti se teme de despotism, de salvarea printr-un singur om? Doamne al veacurilor, unde e acel singur om?

Îl asigurăm de mai înainte că acel om nu va fi străin.

Unde e acel singur om să preţuiască plebea aristocratizată a d-lui C. A. Rosetti cu cât face, cu câte un capăt de funie de fiecare? Unde e acel singur om care să puie pe străini la locul lor, să cureţe România de tot ce-a fost mai decrepit, mai ocolitor de muncă, mai stricat dincolo de Dunăre, de ciuma asta orientală? Unde e acel singur om, ca să nu mai vedem Pandravi şi Caradale, Mihăleşti şi Chiriţopoli figurând în societatea română, ca să nu li se mai pară ţara asta o colonie greco bulgară, o societate străină de esploatare, condusă de cel mai străin dintre ei, de d. C. A. Rosetti?

Dar să i-o spunem, spre mângâierea d-sale şi a partizanilor, nu mai sperăm în venirea unui asemenea om. Acest popor românesc e atât de sărăcit, atât de ameţit prin fraze, atât de căzut încât un asemenea om ar muri sub garduri, ca Şincai ori ca Avram Iancu, sau s-ar găsi cineva să-l vânză, precum pe Tudor l-a vândut sârbul Macedonski, şi, în acelaş timp în care acel singur om ar zăcea în puşcărie sau la ocnă, tot unui C. A. Rosetti sau unei Caradale i s-ar vota pensie reversibilă, pentru c-ar fi scăpat ţara de acel om. Glontele care a lovit în Barbu Catargiu trebuie să fi având pensie şi decoraţie căci, din neam în neam, cei ce au vândut ţările acestea, cei ce au trădat acest popor, aceia au fost destinşi, aplaudaţi şi populari.

Da, naţiunea este în toate atât de sus urcată! Atât de sus încât statura oamenilor scade, că ei degenerează în maimuţe şi încep a semăna cu Pantazi – ghica; atât de sus precum nu putea fi nici în epoca fanarioţilor şi cum n-a putut ajunge decât sub fiii Pazvangiilor şi Cârjaliilor, sub urmaşii bandelor lui Caragea ş’ ale lui Ypsilant.

În mod general am spus demult că înmulţirea disproporţionată a claselor improductive şi împuţinarea celor producătoare este răul de căpetenie, care devine şi mai grav prin împrejurarea că consumatorii improductivi sunt aproape toţi străini. Fără îndoială toţi liberali, căci liberi de a esploata vor să fie; fără îndoială egalitari, căci egali vor să fie, ei pripăşiţi de ieri alaltăieri, cu toţi acei ale căror nume s’ amestecă cu începuturile ţării: Egali da! dar semenii noştri nu sunt, precum bine observă d. C. A. Rosetti.

Aşa de puţin încât e preferabil să fim tiranizaţi de un român decât egali şi liberi alături cu aceste stârpituri orientale; aşa de puţin încât singurul bine veritabil ce-ar putea să ne facă d. C. A. Rosetti şi conaţionalii săi transdanubiani ar fi să ne slăbească cu dragostea şi să nu se mai intereseze nici de-o ţară care nu-i a lor, nici de-un popor din care nu fac parte.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

„Luptătorul „ din Focşani, în numărul său de la 30 iulie, comunică următoarea publicaţiune a perceptorului din comuna Odobeasca, plasa Marginea de Sus, jud. R. Sărat.

Subsemnatul, agent de urmărire perceptor, conform art. 12 din legea de urmărire, fac cunoscut printr’ aceasta că în ziua de 25 iulie până la 2 august 1882, la ora 10 de dimineaţă, se va vinde prin licitaţie la primăria comunei Odobeasca, din plasa Marginea de Sus, judeţul R. Sărat, obiectele ce s-au sechestrat pentru neplata dărilor datorite din contribuţiuni directe, răscumpărarea clăcii, prestaţiuni judeţene şi altele. Obiectele sechestrate sunt:

51 vaci, 8 boi, 88 mânzaţi cu mânzate, 2 cai, 15 iepe, 5 noateni, 13 capre, 5 iezi, 83 oi, 12 miei, 3 berbeci, 5 râmători, una căruţă de boi nouă, 1 sucman, 3 căzi, 2 antale, 1 claie cu fân, 28 locuitori cu braţele, cari se vor da cu luna sau cu ziua până la acoperirea datoriei ce debiteză către stat, şi 455 pogoane pământ după legea rurală, în care pământ sunt diferite roade, adică vii, livezi de pruni, meri, peri şi fân.

Semnat agent A. Comănescu

(No. 26 din 13 iulie 1882)

Toate foile din Capitală au publicat şi comentat actul de mai sus, esprimându-şi indignarea şi mirându-se de acest lucru, la întâia vedere neauzit.

Vedem aci o scoatere în vânzare din partea fiscului cu totul egală cu cele din vremea fanarioţilor: vacă, bou, mânzat, cal, mânz, capră şi ied, oaie şi miel, sucmanul de pe om, carul şi căruţa, cada şi butea, totul se vinde şi, când toate aceste nu mai ajung, se scoate în vânzare… ce?

Locuitorul, care va fi închiriat de cătră stat ca vita, cu luna sau cu ziua, până la acoperirea datoriei. Peste aceasta se scot în vânzare pogoanele de pământ a căror inalienabilitate e garantată de Constituţie şi de legea de împroprietărire.

Ce zice „Românul” la acest specimen de percepţie liberală?

Ce zice? Băieţii cari-l redijează n-au ochi să citească. În loc de-a constata de ce natură sunt dările neplătite: contribuţiuni directe, răscumpărarea clăcii, prestaţiuni judeţene şi altele, se leagă de capitaţie. Capitaţia nu este justificată. Capitaţia amânduror ţărilor, pe când nu exista nici o altă dare, constituia abia a douăsprezecea parte a bugetului actual de venituri şi nu se va găsi un singur caz, de la gonirea fanarioţilor până la reabilitarea lor de acum pe cale piezişă, în care un om să fi fost vândut rob pentru capitaţie. A pune aceste vânzări monstruoase în socoteala capitaţiei, a dării celei mai mici şi mai neînsemnate, este un act de estraordinară rea credinţă şi o apucătură pentru a ascunde adevăratul izvor al răului şi a-i substitui o cauză fictivă.

Deşi caută să fim mulţămitori presei întregi pentru că în sfârşit au început a da alarmă în privirea aceasta, constatăm pe de altă parte cu părere de rău că, mirându-se în mod atât de estraordinar de acest act, dovedeşte că puţin cunoaşte ţara.

În realitate, de când bugetul nostru au ajuns la cheltuieli de 110 şi 120 de milioane, dările nu se mai percep nicăiri decât în modul arătat mai sus, căci acest mod e introdus de roşii încă de la venirea lor la guvern, în anul 1866. De atunci deja s-au introdus practica de a mâna satul ca pe o turmă la arendaşul protejat de guvern şi de a angaja cu de-a sila pe fiece locuitor în socoteala dărilor pe cari le avansa arendaşul. Căci cine nu poate rămânea dator nici în daraverile sale private, nici ca datornic al statului este românul. dacă un grec sau un jidan nu-şi poate plăti datoriile dă faliment şi s-a încheiat. dacă nu-şi poate plăti dările, i se constată insolvabilitatea şi s-a încheiat asemenea. Ţăranul trebuie să plătească. Un om poate fi oricât de necinstit în ţara aceasta, el poate lua o moşie a statului fără a plăti arenda pe ani de zile: statul va pierde pur şi simplu suma ce i se datoreşte. Dar ceea ce ţăranul ar fi datorind acestui om se împlineşte cu cea mai mare rigoare.

Dura lex, sed lex zice „Românul”? Nu legile sunt însă de vină la toate acestea, ci starea societăţii. Când vedem deasupra unui popor sărac, incult şi nenorocit, superpuindu-se milioane de mijlocitori şi de cocote, când vedem luxul şi desfrânarea unei clase întregi, a cărei singură cunoştinţă constă în a scrie neortografic şi a citi, când socotim sutele de milioane cu care se întreţin clase improductive şi netrebnice cată să deducem neapărat că pensii reversibile, câştiguri din răscumpărări, misiuni, diurne, cumul, toate trebuiesc plătite în ultima linie prin sudoarea omenească, prin muncă omenească. Şi fiindcă producţiunea actuală nu mai ajunge spre a acoperi bugetul Sodomei şi Gomorei, spre a întreţine lenociniile stăpânitorilor, de aceea se scoate la mezat până şi persoana ţăranului.

Şi-n acest popor nenorocit nu se mai află destulă energie morală pentru a ridica securea şi a se scăpa de asupritori. În toate provinciile Daciei lui Traian poporul autohton e o vită menită a ţine în spate populaţii străine. În Ardeal munceşte pentru ungur, în România pentru greco-bulgar şi pentru jidan, căci zeci de mii de zile de lucru abia acopăr pensia reversibilă a unui grecotei şampania băută cu comunarzii din Paris, mătasa ce îmbracă cocotele capitalei, monoclele ce armează ochii pornoscopilor, toată mlaştina aceasta etnică şi morală, toată adunătura asta scursă din câteşipatru unghiurile lumii trăieşte în ultima linie din vânzarea de braţe omeneşti cu luna şi cu ziua, căci orice braţ care nu produce nimic trăieşte de la braţul ce produce ceva.

Iată în adevăr încă o frunză de laur în coroana lui Carol Îngăduitorul.

Despotismul, oricât de odios ar fi, totuşi are mai multă îngrijire de popor decât republica străinilor din România, cu eticheta ei monarhică. Căci această republică nu are şi nu a avut o altă menire decât a constitui din străini clase privilegiate, din român un sclav al lor. Adunături de rase degenerate, cari coboară zi cu zi mai jos pe scara organică, până ajung a se îngropa ca cânii şi ca maimuţele, acestea domnesc asupra poporului românesc; pentru a plăti trebuinţele lor, lenea, inepţia economică şi sterilitatea lor intelectuală, poporul românesc se scoate la mezat şi se închiriază, asemenea catârilor şi cailor de birjă, cu luna şi cu ziua.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Anton Pann ne spune povestea despre un bărbat gelos care-n ruptul capului n-ar fi poftit pe vreun prieten la masă ori la petrecere, numai pentru că-şi temea femeia. În sfârşit, se pune femeia pe capul lui, şi azi una, mâne alta, [î]l înduplecă şi pe el de-a pofti mosafiri. Bărbatul, cam cocoşat şi nu tocmai drăgălaş, se duce-n piaţă şi caută în mulţimea de oameni câţiva cocoşaţi ca el, c-un ochi la făină cu altul la găină, apoi umblă cu ei pe la negustorii de vechituri de le cumpără antereie întocmai ca ale lui, pentru ca niciunul să n-aibă nuri deosebiţi de-ai lui. El şi cu mosafirii păreau una ş’ aceeaşi caricatură, şchiopătând în şapte chipuri, încât, când porniră din piaţă, se luară cânii după ei, iar lumea râdea ţiindu-se de inimă. Femeia, când [î]i vede, i se păru că visează, că i se năzare bărbatu-tău de şapte ori înaintea ochilor.

Aşa şi d. Brătianu cu noul cabinet. Ar da mult cineva să afle deosebirea între d. Aurelian şi d. Ureche, între foştii membri şi cei actuali ai cabinetului: aceleaşi antereie, aceleaşi fizionomii, iar d. I. Brătianu prototipul tuturor figurinelor rânduite pe banca ministerială. D. I. Brătianu, care preferă atât de mult pe miniştrii necaracterizaţi, pe cei cari nu răsar c-un lat de deget asupra lui, ar trebui să-şi procure şase mumii din Egipet – trebuie să fie ieftene de la arabi încoace – şi să le numească miniştri. Ar avea folosul unei mai mari stabilităţi a cabinetelor. O maşină de iscălituri pusă în mişcare de un curent electromagnetic ar furniza zilnic cele câteva sute de scârţiituri oficiale cari se numeau de bătrâni „laba gâştei „ şi mecanismul guvernamental ar merge tot atât de bine, dacă nu mai bine decât azi.

Căci, în adevăr, ce ‘nsemnează această nouă configurare; care e cauza parlamentară, care deosebirea de sistem prin care să ni se esplice înlocuirea d-lui Urechie prin d. Aurelian, a d-lui Stătescu prin d. Dimitrie Sturza, a d-lui Chiţu prin d. Stătescu şi viceversa? Toate aceste personaje s-au perindat la ministeriu în cele patruzeci şi atâtea de combinaţiuni ministeriale cu care-a petrecut d. Brătianu anii săi de guvernământ; fantele de cupă a urmat craiului de treflă; ca-ntr-un joc de cărţi s-au mutat şi permutat acest personal în mânile abilului cancelar de la Florica, fără ca ţara să fi observat o schimbare de sistem, o schimbare în vederile organizatorii sau administrative ale guvernului. Ce avem de aşteptat de la noua combinaţiune? Nimic fără îndoială, pentru că nu-nsemnează nimic, pentru că valori negative au fost înlocuite prin valori negative, pentru că nici o idee nouă, nici o necesitate nouă, nici o vedere fecundă nu constituie sprijinul acestei configuraţiuni caleidoscopice.

Singurul lucru căruia i se dă oarecare importanţă este trecerea d-lui Brătianu la Război. E prea adevărat că preţiosul nostru cancelar nu se prea pricepe în treburile milităreşti, unde se cer o sumă de cunoştinţe tecnice, încât, dacă l-am întreba câţi metri cubici de pământ trebuiesc lucraţi pentru a face o întăritură în care să ‘ncapă o companie de infanterie şi două tunuri sau dacă l-am întreba de câte grade trebuie să fie unghiul format de orizontul unei întărituri şi de parapetele ei pentru ca focul să fie razant, d. Brătianu n-ar prea şti ce să ne răspunză. Dar asta nu face nimic. Dumnealui tot cel mai mare şi mai ilustru ministru de război rămâne şi venirea sa la hătmănie însemnează totdauna ceva – deşi nu ştim ce.

Oarecare însemnătate i se atribuie şi venirii d-lui Dimitrie Sturza la Esterne. D. baron de Hahn simpatizează cu germanii şi, ca pretins descendent din o familie maghiară, simpatizează poate şi cu maghiarii. Se vorbeşte totodată despre o încurândă călătorie a cancelarului nostru la Ischl, unde se – ntâmpinară deja împăratul Germaniei cu al Austriei si cu M. Sa Regele Serbiei. Ar fi păcat ca un om atât de însemnat pentru politica „Oriintelui „ să nu fie faţă unde se adună atâtea feţe cinstite de împăraţi şi de crai.

Astea se vorbesc: de prin lume adunate şi iarăşi la lume date – relata referrentes – le dăm şi noi oricui o pofti să le povestească mai departe, ca să treacă ca căscatul din om în om. Nouă înşine schimbarea nu ne pare a avea nici o însemnătate deosebită şi nici va avea până ce d. Brătianu nu va avea bunătatea să schimbe sistemul, să introducă un spirit de ordine, de muncă şi de adevăr în guvernul său, în loc de-a reintroduce figuri cari au apărut şi dispărut de atâtea ori de pe scena politică făr nici un folos pentru mersul deplorabil al afacerilor publice.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Alexandria, povestea despre viaţa şi vitejiile lui Alexandru – împărat, spune că Nevtinav al Egipetului n-avea nevoie să se bată cu oştirile străine ce năvăleau asupra împărăţiei lui. El făcea o sumă de chipuri de ceară, sufla asupra lor c-o circulară ministerială şi numaidecât se topea oştirea persană a lui Darie. Se vede că o seamă din oamenii noştri de stat cred asemenea că cu vrăji, cu circulare frumoase vor descânta decăderea industriei de casă la români şi că de dragul spuselor dumnealor, războiul şi fusul, raghila şi depănătoarea se vor pune din nou în mişcare.

După o seamă de vorbe pornite de mai sus, vedem acum şi pe d. ministru al instrucţiunii adresându-se cătră învăţători. D-sa le aduce aminte că ‘nainte războiul făcea toată îmbrăcămintea trebuitoare ţăranului, iar azi toată lumea poartă americă şi madipolon. D. ministru vrea să redeştepte în locuitori vechile lor deprinderi de a se îmbrăca româneşte cu produse de-ale industriei casnice; exemplul, cuvântul şi sfatul învăţătorilor or să facă mare treabă în privirea asta.

Asta vrea să zică a bate apa-n piuă şi a aştepta să iasă unt.

Dar de când o industrie s-au născut prin sfaturi şi de când au dispărut prin vorbe?

Necesitatea a creat-o, necesitatea a stins-o. Grâul sămănat în zonele tropice nu produce spice. De ce? Pentru că-n acele locuri, nefiind iarnă, grâul se reproduce prin rădăcinile sale proprii, ca la noi o seamă de ierburi; fără sila climei el nu are necesitatea şi nu-şi ia osteneala de-a produce spice şi de a-şi granula fructul. În clima de mijloc, unde iarna-i nimiceşte rădăcinile, el produce seminţe silit de climă.

Tot astfel, când tot ce-i trebuie ţăranului se introduce din străinătate, fie chiar de o calitate proastă, dar ieftenă, el nu-şi ia osteneala de-a mai semăna in şi cânepă, de-a le supune variilor operaţiuni ale topirii, meliţării, curăţitului, torsului, adecă a întrebuinţa zile de muncă pentru a produce o substanţă textilă care-i vine mult mai ieftenă din străinătate. El nu mai simte necesitatea aceasta. Dar el pierde acele zile fără nici un folos? Le pierde în adevăr, dar nici un sfat nu-l poate face să judece faptele economice altfel decum le judecă orice om din lume.

O ţesătură ieftenă reprezintă pentru el o economie de timp şi de muncă şi de aceea o cumpără, chiar dacă el însuşi ar risipi, nefăcând nimic, timpul economizat. Sub regimul libertăţii comerţului omul numai munceşte decât ceea ce poate concura pe piaţa universului întreg şi de aceea această libertate însemnează ruină pentr-un popor rămas îndărăt.

Aşadar cum s-ar putea introduce industria de casă?

Prin circulare ministeriale, prin vrăji şi descântece? Niciodată.

Chiar la noi ţăranii cari se mai ocupă cu industria de casă sunt cei săraci, aceia cărora nu le e cu putinţă de-a cumpăra nici ţesătura ieftenă străină, ţăranii despre munte, cei cari mai simt această necesitate. Cei de la şes, a căror locuri sunt mai roditoare şi mai largi, cumpără industrie străină.

Mijlocul de a reintroduce industria de casă este deci: de a crea din nou necesitatea ei; de a o crea în mod artificial, prin introducerea de taxe mari asupra similarelor străine. La început fără îndoială produsele industriei de casă s-ar scumpi, dar cu cât, prin înlesnirea crescândă de-a le reproduce, ele s-ar înmulţi, s-ar şi iefteni totodată. E singurul chip de a încărca momentan prezentul pentru a descărca viitorul.

Ni-i teamă că aceste circulare vor avea un efect contrar până şi pentru, restul de industrie de casă pe care-l mai posedem. dacă prin aceste circulări şi prin iniţiativa mai înaltă se va reintroduce gustul portului naţional, fără a i se da condiţiile neapărate pentru producerea lui, industria străină va constata lesne curentul de modă creat în ţară şi ne va produce ea tot soiul de obiecte care să semene absolut cu cele făcute la munte, încât am avea în adevăr portul naţional, dar introdus din străinătate. Ni s-ar întâmpla în industrie ceea ce s-a ‘ntâmplat cu nişte tragedii. Teatrul Naţional manifestând dorinţa de-a avea piese originale, cineva a îmbrăcat pe spanioli bulgăreşte şi toată lumea i-a luat drept produs dunărean. De dunărean nu mai au încotro.

Producţiunea naţională nu se poate nici mănţine, nici naşte chiar, fără măsuri protecţioniste. O dovadă despre asta ne-o dau toate statele. Anglia şi America, Franţa şi Germania, Rusia, Austria, toate au protejat industria lor pentru a o avea, l-au crescut pe copil cu cheltuială şi, după ce a devenit bărbat, i-a dat voie să se ia la trântă cu toată lumea. Şi copilul industriei naţionale trebuie crescut întâi, ferit de lupta cu industria barbată a străinătăţii şi abia când se va împuternici şi va ajunge egal în tărie [î]l putem lăsa să concureze sub regimul libertăţii comerţului.

Ne pare rău a constata acest diletantism curios, aceste bune intenţii lipsite de ştiinţă guvernând statul român. Poate că la urma urmelor nici bune intenţii nu sunt, ci un chip comun de – a – şi face popularitate, bătând în struna celor ce văd necesitatea unei industrii naţionale.

Cu vorbe însă nu s-a făcut de când lumea nimic decât negustorie de vorbe, nefolositoare nimărui, ci numai celui ce le debitează. E în adevăr o nenorocire pentru România de-a vedea cum convingerile altora, bazate pe ştiinţă şi pe cunoştinţă de cauză, sunt escamotate de şarlatani incapabili de-a le pricepe, numai pentru a goni popularitate. S-a vorbit de starea mizerabilă a ţăranului şi există în adevăr capete în ţară cari au combinat un sistem întreg de măsuri de reformă socială pentru a ridica nivelul economic şi cel intelectual al ţăranului. După ce noi înşine am lucrat ani întregi în această direcţie, vine un şarlatan de rând, d. C. A. Rosetti, şi se-ncearcă a realiza, prin circulare demagogice, lucruri pe cari nu e în stare nici a le pricepe. De ani întregi vorbim în contra sistemului de liber-schimb absolut, această cauză unică a decăderii industriei şi meseriilor, şi alţi şarlatani, neînţelegând nici cauzele, nici natura lucrului, se leagă de nişte simptome exterioare ale răului şi vor să le lecuiască prin cataplasme de circulare platonice.

Oameni pe cari nu-i durea nici capul de soarta ţăranului, de soarta meseriilor sau. a industriei, văzând că alţii se ocupă cu asemenea lucruri fără nici un folos personal oblicesc momentul în care ideile devin populare, le escamotează fără a le pricepe şi le esploatează în favorul lor. Am vorbit bunăoară de dreptatea sistemului dărilor directe. Numaidecât „Românul” s-a agăţat de această idee, apropriidu-şi-o şi neînţelegând deloc că acest sistem preconizat de noi stă în legătură c-o întreagă reformă a vieţii noastre economice. Vorbim de industria naţională? Numaidecât trezim circularomania cuiva, care nici habar n-are de condiţiile de existenţă ale unei asemenea industrii şi care crede a spune acelaşi lucru pe care l-am spus noi, înşirând sfaturi platonice pe hârtie.

Non idem est si duo dicunt idem. Altfel înţelegem noi un lucru pe care-l pricepem şi altfel cei ce aud numai vorba, fără a avea idee de ceea ce ea însemnează.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

O nefăţarnică părere de rău pătrunde presa europeană, chiar pe aceea a adversarilor Franţei, la priveliştea mizeriei parlamentare din acea veche şi vestită ţară. Din nenorocire Franţa e prada demagogiei. Nu e greu a descrie această stare de discompunere socială, care s-a repetat atât de des în istorie şi care s-a sfârşit aproape totdauna cu slăbirea continuă şi cu pieirea statului. Deja atitudinea cabinetului Freycinet, ezitaţiunile lui şi lipsa lui de voinţă energică şi colectivă era un semn că guvernul trăieşte de pe-o zi pe alta cu tranzacţiuni şi expediente, că trebuie să ţie pururea seamă de nemulţumirile şi ambiţiile fiecărui partizan al republicei şi că aceste nemulţumiri, opuse între ele şi eschizându-se una pe alta, se sumau orişicând în tendenţa negativă de-a răsturna guvernul. În fine, ca din senin, i se refuză cabinetului creditul cerut pentru o cooperare eventuală în Egipet, guvernul se retrage şi trecură zile până ce unii din membrii Parlamentului să poată fi mişcaţi a primi onoarea de-a dirige afacerile republicei.

E lesne de prevăzut că acest cabinet nu va avea o soartă mai bună decât cel ce l-a preces.

Nu trebuie să ne mai amăgim în privirea aceasta. Franţa nu mai are tradiţii, nu mai are simţ istoric. Activitatea politică, militară, diplomatică a unui popor se cristalizează împrejurul unor tradiţii statornice. Dacă ar urmări cineva istoria Germaniei, ar constata că deja din timpul războiului de 30 de ani, epoca celei mai mari şi mai complete disoluţiuni, se născuse mişcarea unionistă. Nu se poate escita într-un corp electricitate negativă fără ca la celalt capăt să se escite în acelaşi timp una pozitivă corespunzătoare: nu se poate ca discompunerea să se opereze fără ca paralel să nu fie începuturi de recompunere. Puţinii publicişti cari vedeau clar în haosul războiului de 30 de ani prevedeau că neînsemnatul marchionat al Brandenburgului, cu spiritul său de ordine, de dreptate, de disciplină, va fi sâmburul împrejurul căruia se va coordona viitorul imperiu. În politica Austriei constatăm asemenea o strictă continuitate. Chiar în numele monarhiei (Împărăţie a Răsăritului) se adună ca-ntr-un monogram tendinţele şi tradiţia ei politică seculară. Spre răsărit a tins, spre răsărit tinde şi naţionalităţile ei sunt puncte de razim pentru a cuprinde alte fragmente de naţionalităţi. În Rusia vedem de la începuturi o tendenţă de cucerire spre fostul Imperiu bizantin: a pune crucea pe biserica Sf. Sofii e fantasma istorică pe care-o urmăreşte un popor de optzeci şi atâtea de milioane.

Ce tradiţii mai are Franţa? Şi cine le reprezintă?

Vedem aci apărând un nou cabinet, al cărui prezident e un fost corector de gazetă liberală, devenit director de Credit Mobiliar în Spania; apoi doi advocaţi, un doctor în medicină, nu profesor de liceu. Oameni inteligenţi fără îndoială, buni advocaţi, buni doftori, buni corectori de gazetă dar, desigur… răi muzicanţi.

Asemenea oameni par a avea un destin fatal: nu acela de-a rezuma în ei încrederea unei ţări, ci de-a escita invidia tuturor foştilor lor colegi, tuturor egalilor lor. Fiece medic, fiece advocat, fiece gazetar [î]şi zice în fundul inimei lui: De ce el şi nu eu? Iată un sentiment pe care nimeni nu l-ar concepe faţă c-un Bismarck, faţă c-un Moltke, faţă cu Gorciacof. Toţi aceşti oameni au trecut, au tradiţii. O ţară întreagă poate fi în contra opiniilor lor, dar va fi în contra cu oare-care sfială. Aceşti oameni au dovedit în curs de decenii că judecata lor era justă, că combinările lor erau roditoare. Iată o dovadă pe care ne-o datoresc toţi oamenii noi, toţi cei ce n-au un trecut public îndărătul lor. Orice ar face un asemenea homo novus fiecare zice: ceea ce face el aş fi putut face şi eu. Despreţuit înainte de-a apărea şi înainte de-a lucra, inspirând ură adversarilor, invidie amicilor politici, inspirând, prin neânsemnătatea lor, fiecăruia dreptul de a-i controla faptele şi de-a le critica, escitând prin energie indignarea adversarilor şi amicilor, prin modestie persiflajul şi ironia lor, ei sunt pururea între cele două stânci de cari Machiavelli sfătuieşte pe guvernanţi de-a se păzi: ură şi dispreţ.

Dar alte lucruri se vor descoperi încă în urma acestor guverne slabe şi neînsemnate. Se va constata bunăoară, precum ne previn unele foi, că starea financiară a Franţei e departe de-a fi înfloritoare, că bugetele au fost echilibrate în mod fictiv, ca prin neadevăr s-au mănţinut încrederea publicului.

Discreditul financiar unit cu cel politic e fără îndoială o stare de faliment, precum o şi numeşte „Le Temps”.

Deja se simte în consiliile europene lipsa de influenţă a Franţei şi nu e foaie de orice nuanţă, fie republicană, fie monarhică, care să nu recunoască că niciodată ţara n-a fost politiceşte mai paralizată în afară decât în vremea de-acum.

Şi la noi starea de lucruri prezintă analogii, deşi, se ‘nţelege, treapta noastră de cultură nu se poate compara cu cea franceză, încât ceea ce acolo e ridicol şi neînsemnat, la noi e grotesc şi scârbos. Şi la noi nulitate demagogică suplantează nulitatate; dar ceea ce în Franţa e încă o comedie la noi e o farsă de paiaţe. Fiecare din paiaţele inculte, adeseori din natură stupide, râvneşte la cârma statului, voieşte a fi ministru, director de serviciu, deputat, om mare, şi d. Brătianu are strania plăcere de-a permuta în diferite chipuri aceste figurine de patruzeci şi mai bine de ori în câţiva ani, lăsându-le să răsară pentr-un moment pe scenă şi reafundându-le în nimicnicia lor, spre marea veselie a publicului.

Şi la noi, sub aparenţa bugetelor echilibrate, se ascunde ruina financiară pe care moştenitorii acestui regim vor avea a o constata. Numai de la anul 1880 încoace s-au emis titluri nouă pentru 466 de milioane, o sumă în adevăr fabuloasă când se compară cu sărăcia generală a ţării, cu producţiunea ei unilaterală şi grea, espusă concurenţei americane şi ruseşti, ce lucrează în condiţii mult mai favorabile. Şi, dacă acest guvern va mai dura, nu e îndoială că-n fiece an sarcinele publice se vor spori cu zeci şi cu sute de milioane, până ce nimeni nu va mai putea opri ruina, precum nimeni n-a putut-o opri în Egipet ori în Turcia.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

De mai mult timp se vorbeşte că neînţelegeri ar fi subsistând între şefii de căpetenie ai partidului roşu, d-nii I. Brătianu şi C. A. Rosetti. Ce caracter or fi având însă neînţelegerile n-a putut spune nimeni într-un mod pozitiv. D. Brătianu, întorcându-se alaltăieri în capitală, a făcut o lungă vizită amicului său politic din Strada Doamnei, încât relaţiile dintre dioscurii politici nu par a avea caracterul atât de acut cum se înfăţişa imaginaţiei cuprinse de panică a partidului. Căci nu mai e nici o îndoială că o neînţelegere serioasă între aceşti doi oameni ar însemna dizolvarea partidului roşu, precum încetarea din viaţă a unuia dintre ei sau a amândurora ar coincide cu înlăturarea definitivă din viaţa publică a tuturor elementelor din care partidul demagogic se compune.

De la 1866 până azi se manifestă existenţa unei generaţii nouă, care-a învăţat incomparabil mai mult decât cea veche şi pentru care existenţa acelei adunături ignorante şi străine ce guvernează ţara e un adevărat scandal.

E aproape de neînţeles cum într-o ţară în care există în realitate şi cultură adevărată, deşi într-o măsură mult mai mică, unde există o sumă de capete de-o inteligenţă luminată şi solid disciplinate, tocmai acestea să fie aproape cu totul înlăturate din avanscena vieţii publice, pentru ca pe ea să se desfăşure comedia bizară a unui guvern şi a unui partid dominant ai cărui membri în genere abia ştiu scrie şi citi. E curios a vedea directori de bancă cari n-au decât abecedarul şi cari, prin ignoranţa lor în materie de finanţe, au prefăcut acest institut de-o înaltă însemnătate pentru creditul şi munca naţională într-un institut de joc de bursă şi de speculaţiune. E curios asemenea a vedea administrându-se domeniile, al căror capital fix reprezintă miliarde, de oameni cari n-au nici cunoştinţe agricole, nici altfel de cunoştinţe tecnice şi cari, după un tipic cenuşăresc cu totul netrebnic, dirijează în acelaşi mod primitiv de acum 250 de ani esploatarea unor averi imense. dacă acestea s-ar fi esploatat în mod raţional, demult ar fi servit de model ţării întregi, ar fi ridicat nivelul intelectual al cultivatorilor, s-ar fi regenerat şi îmbunătăţit rasa vitelor de muncă, s-ar fi ajuns la eliberarea claselor muncitoare de sub robia sistemului învechit şi greu de cultură.

E curios asemenea a vedea pe-un plagiator de-o rară şi demult dovedită ignoranţă administrând instrucţiunea şi biserica naţională. De aci se văzu bunăoară trimiţându-se un Pantazi Ghica, acea chintesenţă de crapulozitate şi de neştiinţă, să viziteze mănăstirile pentru a face dări de seamă asupra istoriei şi asupra valorii arhitectonice a monumentelor şi cu aceasta s-a început misiunile ştiinţifice şi literare, continuate de d-alde Fundescu, Macedonski, Pătărlăgeanu ş.a. Se pare deci că ministrul acesta al imoralităţii publice a însărcinat anume tot ce era mai ignorant şi mai pornograf în ţară cu cercetarea monumentelor bisericeşti, cu vizitarea congreselor literare şi institutelor şcolare.

E învederat că asemenea lucruri ar fi absolut cu neputinţă din momentul în care partidul roşu, sprijinul de căpetenie al neştiinţei şi imoralităţii, s-ar dizolva; precum e pe de altă parte învederat că această disoluţiune s-ar fi întâmplat demult dacă între capii acestui partid n-ar fi existat această lungă solidaritate, sau mai bine zis lungă complicitate.

Din momentul în care s’ auzise că această complicitate va înceta panica intrase între roşii, deşi fără cuvânt precum se vede. E mai probabil că pretinsele neînţelegeri nu sunt decât un mijloc pentru a abate atenţia publică de la turpitudinile partidului. Lucrurile au ajuns în adevăr atât de departe încât nimeni nu mai e ‘n stare a le tăgădui. Îmbogăţirea speculanţilor intereselor publice, decorarea trădătorilor, trimiterea în misiuni ştiinţifice a unor ignoranţi cunoscuţi ca atari de toată lumea, corupţia adâncă a administraţiei, specula pretutindeni, munca şi adevărul nicăieri, toate aceste nu le mai tăgăduieşte nici d. Dumitru Brătianu, nici fratele său, ministrul – prezident, nici chiar d. C. A. Rosetti. Unul zice că „nu mai sunt oameni oneşti în ţară” şi-şi trimite partizanii la puşcărie şi carantină, altul că n-a venit încă vremea de-a se despărţi de hoţi, al treilea ameninţă pe cei rebeli cu descoperirea trecutului lor. A intrat neînţelegerea între complici şi învinovăţirile curg reciproc. E cu toate astea probabil ca discordia pretinsă între cei doi capi să nu fie decât un pretext pentru a le aduce aminte celorlalţi că din momentul în care nu vor mai fi uniţi la rele precum au fost în trecut ei trebuie să cază.

Astfel, pentru a amăgi nemulţumirea ţării, se prefac capii că s-au revoltat în contra corupţiei ciracilor lor politici, doar – doar ar putea să întâmpine discreditul în care au căzut cu toţi împreună. Această pretinsă discordie ar mai avea însă şi efectul de a reintroduce vechea complicitate solidară care unea în vremea lui Mazar Paşa pe toţi membrii societăţii de esploatare.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Nu se poate ridica movilă fără ca alături să [nu] se facă groapă; nu putem spune un adevăr fără ca „Românul” să nu producă o platitudine.

Espusesem în unul din numerile trecute un adevăr din cele mai elementare: ca cheltuielile de transport, transmisiune şi repartiţie ale productelor scad valoarea acestora, că această scădere se traduce ‘n pagubă pentru cei doi membri de căpetenie ai tranzacţiei economice, producătorul şi consumatorul, că în fine, cu cât aceste cheltuieli mijlocitoare se suprimă, cu atât folosul amânduror părţilor e mai mare.

Nimeni în lume nu se plânge că are prea mult grâu, lână sau bumbac. Fiecine se bucură să aibă cât de mult. dacă transportul ar produce, ar trebui ca omul să se bucure cu atât mai mult cu cât productele sale vor fi transportate mai departe şi mai mult. Dar tocmai contrariul e adevărat. Cu cât piaţa e mai aproape şi transportul mai puţin costisitor cu atât ne bucurăm; cu cât necesitatea de-a face transporturi e mai mare cu atât valoarea productului se absoarbe de cătră cheltuielele de schimbare de loc, cu atât păgubim.

A-[ n]mulţi grâu, bani, lână ne bucură, căci e o înmulţire a averii, a înmulţi transport se consideră ca o pagubă, şi ceea ce transportul consumă e pierdut.

Daca transportul e o producţie, atunci cată să constituie o îmbunătăţire a obiectului; cu cât mai mare şi mai multă îmbunătăţire cu atât mai mare valoarea. Dar aici e invederat contrariul: cu cât mai mare şi mai mult transport cu atât mai depreciat obiectul. În orice caz ciudat soi de producţiune cată să fie acesta. La toate celelalte producţiuni, cu cât sunt mai copioase, cu atât mai bine: la transport cu cât e mai puţin necesar, mai mic, mai suprimat prin schimb direct, cu atât mai bine. Cu cât mai multe chile produci e şi folosul mai mare, cu cât mai numeroşi sunt chilometrii de-a lungul cărora cată să le transporţi cu atât paguba e mai însemnată.

Cu toate acestea „Românul” susţine că transportul produce.

Cu tonul lui fastidios ne spune că aceste idei sunt ale fiziocraţilor şi am rămas foarte îndărăt cu vederile economice. Valoarea transportului este foarte mare pentru producere. În secolul trecut chila mare se vindea cu 5 lei vechi şi azi se vinde cu 100 lei noi, şi aceasta se datoreşte valorii transportului.

Iată ceea ce va să zică să nu ştie cineva ce vorbeşte.

Valoarea transportului a scăzut şi tocmai de aceea grâul s-a urcat. Prin suprimare de cheltuieli de transport şi mijlocire s-a urcat produsul, încât exemplul „Românului”, departe de-a fi o tăgăduire, e o confirmare a teoriei noastre, şi cei ce-l dau ajung a proba contrariul de ceea ce voiau să ne probeze.

Căci să ne ‘nchipuim bunăoară că în secolul trecut cineva ar fi avut fantazia să trimiţă 50 de chile la Paris cu carul cu boi. Deja după o mie de kilometri de cale valoarea transportului ar fi fost mai mare decât a grâului; la Paris în fine s-ar fi vândut c-o pagubă enormă, căci valoarea mutării din loc în loc ar fi fost de zeci de ori mai mare decât aceea a produsului transportat.

Se face însă drum de fier.

Ce se operează prin el decât suprimarea unei lungi serii de cheltuieli de transport printr-o maşină făcută cu scopul anume de a le reduce?

Dar cu toate că seria e redusă, încât producţiunea de grâu a devenit mai rentabilă decât în secolul trecut, totuşi cheltuielele nu sunt  deloc atât de mici precum ar vrea să ne facă să credem „Românul”.

În ce chip primitiv voieşte să-şi inducă cititorii în eroare când încearcă a-i convinge că cheltuiala de transport a grânelor e reprezentată numai prin taxa ce-o plătesc după tarifă?

Dar oare ceea ce li se dă ca înlesnire de transport nu li se ia, în calitate de contribuabili, pentru plata anuităţilor datoriei publice exorbitante pe care-o reprezintă căile noastre ferate? Oare aceste anuităţi corespunzătoare c-un capital de sute de milioane nu sunt cheltuieli de transport? Fără nici o îndoială.

Nu credem că ieftinătatea aparentă a tarifului să înşele pe cineva asupra faptului că ceea ce economisează ici i se ia dincolo sub forma de dare indirectă sau directă menită a acoperi anuitatea. Şi aceste dări se iau – se ‘nţelege – de la cel ce n-are nimic de transportat, pentru a se iefteni transportul celui ce are ce trimite în străinătate, precum ţăranul din Vrancea plăteşte anuităţi pentru ca redactorii „Românului” şi ai „Telegrafului” să se poată preumbla gratis pe la băi.

Dar, pe lângă aceste cheltuieli, combinarea înlesnirilor de transport cu regimul liberului schimb produce pierderi de-o însemnătate şi mai mare.

Daca înlesnirile de transport favorizează pân-la un punct oarecare esportul, ele favorizează şi mai mult importul: dovadă balanţa noastră comercială.

E drept că pentru ţări industriale balanţa comercială nu are însemnătate. A introduce lână brută de-o sută de franci şi a esporta lână fabricată numai de 50 însemnează că cea mai mare [parte] a materiei introduse au fost fabricată pentru necesităţile dinlăuntru, că, prin fabricare, ea a primit o valoare încincită sau înzecită, că cu atât s-au sporit înlăuntru avuţia publică şi că numai un prisos netrebuitor se esportează.

În ţara agricolă se introduc însă fabricate şi se esportă din ea materii brute. Aci lucrul stă cu totul altfel. Locuitorul Indiei orientale vinde bumbacul brut cu 35 bani funtul, din cari guvernul ia jumătate sub formă de bir, cămătarul altă jumătate şi când, după ani de zile, acelaşi bumbac se-ntoarce în formă de materie ţesută, el plăteşte 120, 150, 200 de bani funtul, adică de 10, de 20 de ori atâta cât primise el însuşi pentru acelaşi bumbac. Ce se face toată diferenţa aceasta şi cine-o înghite? Ea se absoarbe pe drumul de la locul pe care bumbacul se produce până la coliba, în acelaşi câmp, în care locuiesc cei ce au să-l poarte. Dar ce ocol a făcut? Din fundul Indiei la Bombay şi Calcutta, de-acolo la Manchester şi ‘ndărăt. Ocolul lumii, pentru a ajunge de la câmpul muncitorului pân-la coliba lui.

Tot acest lucru se ‘ntâmplă cu lâna pe care-o plătim înzecit când se ‘ntoarce ‘ndărăt sub forma de postav.

O mică parte din această plată o ia producătorul lânii, una mică ţesătorul de postav – diferenţa o înghite transportul şi transmisiunile.

Dacă deci am calcula diferenţa între preţul articolului brut ce-l esportăm şi preţul lui când ni se-ntoarce sub formă de fabricat ar rezulta sume de milioane, din care cel puţin 90 la sută s-ar dovedi c-au fost consumate de transport.

Unde mai punem că înlesnirea de a introduce articole străine de lux naşte într-o societate primitivă cum e a noastră pofte şi trebuinţe cu totul disproporţionate cu puterea ei [de] producere şi că, atunci când această din urmă nu ajunge pentru a acoperi trebuinţele nouă, se atacă capitalul strămoşesc, trec moşiile în mâna străinilor sau se încarcă cu sarcini ipotecare, scăzându-se astfel însuşi capitalul fix al poporului.

Dacă însă produsele importate sunt în stare a altera atât de mult gusturile şi trebuinţele oamenilor încât toţi acei industriaşi cari le satisfăceau în trecut să nu mai fie în stare a concura cu marfa străină, să nu aibă timpul necesar a se deprinde cu satisfacerea nouălor trebuinţe şi să fie reduşi a nu mai avea de lucru – atunci serii întregi de industriaşi cu meserii anticuate ajung la sărăcie şi sarcina socială de-a suporta clase devenite fără vina lor improductive se numără asemenea între pagube. Nu mai vorbim de inepţia intelectuală şi economică în care lipsa de muncă şi de varietate de ocupaţii aruncă pe-un popor şi care e desigur o pagubă atât de mare încât nu se află echivalent bănesc care s-o reprezinte.

Deci toate întâmpinările ni se par zadarnice. Pentru o ţară agricolă cheltuielele de transport rămân darea cea mai oneroasă şi au efectul de-a secătui din ce-n ce productivitatea brazdei, a reduce pe om la rolul de salahor agricol, a înmulţi castele improductive, a spori trebuinţele în disproporţie cu puterea de producere, a răspândi inepţia economică şi intelectuală, a mări sărăcia şi corupţiunea.

Înfiinţarea treptată a industriei suprimă de sine cheltuielile de transport sau le reduce la puţin. Industria dă totodată ocazia fiecărui individ de-a se aplica în ramura ce convine aptitudinilor lui, de-a se specializa, de-a deveni un caracter şi un talent. Braţul care munceşte nu dă timp capului să gândească la nimicuri. Munca moralizează; şi dacă există atâta imoralitate, atâta cinism, atâta malonestitate în societatea noastră, cauza e în mare parte lipsa de ocupaţie, lipsa de muncă veritabilă.

E pură naivitate din partea „Românului” de – a – şi închipui că nouă ne sunt necunoscute definiţiunile ce le copiază dumnealor din Dunoyer sau J. B. Say.

Dacă restrângem înţelesul acelor definiţiuni e pentru că nu ne prezintă cuvinte suficiente spre a esplica o sumă de fenomene economice.

Fără îndoială şi atunci când nu existau drumuri de fier definiţiunea că negoţul ridică valoarea unui produs prin transportul dintr-un loc într-altul era aceeaşi.

Existau şi atunci negustori şi transportori şi cu toate acestea grâul era tot 5 lei vechi chila.

Nu transportul ca atare, nici mijlocirea ca atare au produs urcarea, ci o putere mecanică supusă intenţiilor omului care înlesneşte comunicaţia. Scânteia electrică nu face negoţ, dar prin reacţiuni operate de un acid asupra unui metal, deci prin o schimbare de formă, înlesneşte comunicaţia. Prin apropierea consumatorului de producător, prin contactul lor direct în aceeaşi piaţă se ‘nţelege că comunicaţia între ei e mai înlesnită şi se suprimă aproape toţi termenii de mijlocire. Lucrul ni se pare îndestul de clar pentru a justifica critica ce-o facem definiţiei vulgare a productivităţii actelor de mijlocire.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

În urma dezminţirii pe care foile noastre oficioase au dat-o ştirii despre dizolvarea Adunărilor, „Gazeta generală” din Augsburg primeşte din Bucureşti următoarea corespondenţă în privirea aceasta:

Afară de diverginţele de opinii mai vechi dintre cei doi conducători ai liberalilor naţionali, par a exista diferenţe însemnate între Rosetti şi I. Brătianu şi în privirea dizolvării Parlamentului pe care-o plănuieşte ministrul prezident. Numai astfel ne putem esplica cum „Românul” lui C.A. Rosetti, în acord cu informaţiunea mea, spune că regularea titulaturii nu e un cuvânt îndeajuns pentru convocarea unei Constituante, afirmând afară de asta că, în privirea cestiunii Dunării şi a atitudinii României faţă cu propunerea Barrere, nu există între guvern şi majoritatea parlamentară o divergenţă de opinii atât de mare încât să se poată deduce din ea necesitatea dizolvării Parlamentului. Îndealmintrelea „Românul” evită cu precauţiune de-a da o dezminţire formală ştirii ce-am adus-o eu că în septemvrie se vor dizolva Camerele pentru a câştiga ocazia de-a convoca numaidecât o Constituantă, o ştire pe care-a confirmat-o atât corespondentul oficios al lui Ioan Brătianu, care informează pe „Noua presă liberă”, cât şi corespondentul „Independenţei belgice” care, după toată aparenţa, se inspiră asemenea din sorginţi oficioase. Asemenea se lasă cu totul nerelevat faptul că discordia internă în tabăra liberalilor naţionali şi prestigiul moral în decadenţă a actualei majorităţi parlamentare nu-i permit unui bărbat de dezinteresarea patriotică a lui Ioan Brătianu decât alegerea între retragerea sa şi o regenerare fundamentală a majorităţii parlamentare. Dar fie cum o fi – destul că „Românul” nu întâmpină cu simpatie intenţiunea Brătianului de-a trimite la primblare actualele Corpuri legislative înainte de espirarea mandatului lor. Şi mai puţin o mistuie aceasta „Telegraful”, care, pentru relele cele mai strigătoare din viaţa publică, află pururea o scuză, numai dacă sunt acoperite de bandiera liberală – naţională. Pentru opiniile acestei foi, pretinse liberale, care-şi nutreşte existenţa într-un mod sărăcăcios din beneficiile ce i se avizează de către partidul dominant, e caracteristică furia comică în care-a căzut prin articolul strict obiectiv al corespondentului d-voastră asupra progreselor ruseşti la Dunărea de Jos. E adevărat că acest articol a fost reprodus de-o parte a presei române: dar asta desigur nu e un motiv de a cere ca corespondentul „Gazetei generale” să fie lovit peste mâni pentru descoperirea a o seamă de adevăruri fără îndoială neplăcute gloatei poftitoare de pradă a partidului dominant. Recunoaşterea pe care corespondentul, în relaţiile sale anterioare, a făcut-o meritelor netăgăduite ale sistemului liberal pentru ridicarea prestigiului României faţă cu străinătatea era plăcută negreşit: dar îndată ce acel corespondent aduce vorba asupra stării deplorabile dinlăuntrul partidului, care face cu neputinţă o consolidare a stărilor de lucruri dinlăuntru în România, atunci, cu tot radicalismul, am fi mulţumiţi dacă incomodul observator imparţial s-ar da afară din ţară, prin întrebuinţare de mijloace silnice ale poliţiei! Esplicabilă, deşi nu de scuzat, e această procedare numai prin faptul că orice reorganizare serioasă de partid s-ar îndrepta mai cu seamă în contra trântorilor liberalismului naţional cari, asemenea „ Telegrafului”, consideră statul ca pe-o vacă bună de muls, la dispoziţia necondiţionată a partidului dominant. Până şi „Naţiunea”, foaie ce apare sub patronatul lui Dimitrie Brătianu, fratele ministrului prezident, spune că vânătoarea după portofolii ministeriale şi după funcţii administrative face cu neputinţă consolidarea stărilor de lucruri dinlăuntrul României şi pune în neorânduială aparatul administrativ. Oricât de aspre ar fi cuvintele pe cari „Binele public”, organul marilor proprietari liberali independenţi, le aruncă în faţa naţionalilor liberali, totuşi e exact că mulţi dintre partizanii actualei majorităţi parlamentare, cari, acum şase ani, n-aveau ce mânca şi trebuiau să-şi cârpească singuri pantalonii, au devenit milionari prin esploatarea speculativă, a situaţiunii politice şi în socoteala contribuabililor. N-avem a ne mira de asemenea, metamorfoze financiare într-o ţară unde esploatarea influenţei politice în favorul întreprinderilor se face într-un mod atât de dezgheţat ca-n România. Dar ar trebui să fie cineva orb dacă ar ignora efectele triste pe cari le exercită asupra viitorului situaţiei economice şi financiare a asemenea manieră de – a – şi fructifica profesiunea sa politică de credinţă.

Deja azi, în urma supraspeculaţiei, din care trag foloase materiale numai câţiva faiseurs şi întreprinzători, se simte o mare lipsă de bani. O criza care ar fi păgubit pe mulţi ani înainte bunăstarea României ar fi fost inevitabilă dacă recolta bună a anului acestuia n-ar fi preîntâmpinat ameninţătoarea catastrofă. E posibil ca această întâmplare fericită să mai ţie câtva timp deasupra apei acest sistem de esploatare speculativă. Dar mult timp nu poate ţinea căci, cu toate perspectivele bune de recoltă, bursa de Bucureşti nu poate realiza nici cele mai mici avansuri asupra hârtiilor indigene, o împrejurare al cărei înţeles o pricepe aşa de bine toată lumea, încât comentariile ni se par de prisos.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Şcoalele noastre sunt rele – iată o temă adeseori repetată de ziare politice şi literare; cu toate acestea puţini au aflat cauzele adevărate ale decadenţei învăţământului nostru public si cei mai mulţi sunt predispuşi a atribui starea de lucruri unor cauze imaginare sau cel mult unor fenomene cari nu sunt ele înşile decât urmarea unei cauze generale şi mai adânci.

Şi „Românul” constată că şcoalele noastre sunt încă departe de a răspunde la cerinţele unui stat care voieşte a fi şi trebuie să devie un focar de civilizaţiune şi de progres în Oriinte.

Cauzele, după ziarul oficios, sunt a se căuta în organizaţiunea generală a învăţământului. Mulţi profesori se dedau la diferite ocupaţiuni incompatibile cu exercitarea apostolatului lor; dar şi acest rău e rezultatul unui viciu de organizaţiune. Trebuie să facem ca existenţa profesorului ş-a familiei lui să fie asigurată în limitele unui trai modest dar îndestulător, pentru a-i permite să nu caute alte mijloace de vieţuire. „Românul” nu cere abnegaţiune de la profesori; căci nu se poate cere de la cetăţean în orice profesiune decât îndeplinirea datoriei lui în schimbul unui echivalent moral şi material în raport cu munca sa. Foaia oficioasă cere dar sporirea lefilor şi reînfiinţarea… răposatei Eforii a şcoalelor.

Ia să ‘ntoarcem odată chestiunea cum stă în adevăr.

Pentru a fi profesor de gimnaziu ori de liceu se cer studii academice – cel puţin acum; deci 18-20 de ani de învăţătură continuă. E în adevăr singura ramură a serviciului public unde, în schimbul unei retribuţiuni neînsemnate, a unui echivalent material mic, se cer garanţii de capacitate.

Acest lucru e nemaiauzit şi foarte nedrept într-o ţară în care asemenea garanţii nu se mai cer de la nimenea şi nicăiri. Căci ce se cere bunăoară pentru a fi redactor al „Românului”? Patru clase primare, plus un curs de violoncel. Care e echivalentul material al acestei mari capacităţi? Deputăţie, delegaţiune pentru a răscumpăra valori de un sfert de miliard, directorat de bancă – milioane. Va să zică pentru a îmbuzunări un echivalent material de milioane nu se cer în România decât patru clase primare, violoncel – şi negustorie de vorbe. Dac – am întreba ce se cere pentru a fi director la Ministerul de Interne ne-am aduce numaidecât aminte de omul care a ocupat acest post cu oarecare virtuozitate, de mucenicul Simeon. Ce s-a cerut de la el? Patru clase primare şi poate meritul de-a fi bulgar. Care e echivalentul material al colosalei munce de-a fi pătruns misterele abecedarului şi a celor patru operaţii? Mii de galbeni, mobilier din Paris etc. etc.

Cum? Pentru un echivalent de 300 de franci profesorul să fie obligat a şti atât de mult şi a munci atât de mult şi celălalt, pentru mii de franci, să nu fie obligat a şti nimic? Ce se cere la noi pentru a fi general, locotenent – colonel, adiutant regal? Patru clase primare – întrebând pe generalul de la Bacău – plus poate o teşcherea de drept de prin Italia, plus unul sau două acte de înaltă trădare. Care e echivalentul material al feloniei şi trădării? Lefuri de mii de franci.

Teoria echivalenţilor este, onorabili confraţi, împumutată din ştiinţele exacte. În aceste ştiinţi nu se ‘ncap mofturi şi negustorie de vorbe. Când lipsă de ştiinţă, cursuri de violoncel, tâlharii, cumul, malonestitate sunt titluri pentru mari, pentru milionare echivalente materiale, nu i se poate cere profesorului de-a fi altfel decât toată lumea, de-a nu vâna câştiguri ilegitime într-o ţară în care toţi le vânează, de-a nu căuta bun trai şi avere fără muncă ca toţi ceilalţi.

Cauza decadenţei şcoalelor e dar declasarea generală care se răsfrânge asupra corpului profesoral ca asupra ţării întregi. Răul trebuie scos din rădăcină; trebuie ca fiecăruia, fie director de bancă, fie amploiat la Regie, la Domenii, la drumul de fier, să i se ceară în schimbul echivalentului material probe că posedă un capital intelectual de resort, probe că a ‘nvăţat carte, că pricepe treaba la care e pus. Dar când măsura generală de cultură ce li se cere Mihăleştilor, Costineştilor şi Caradalelor sunt patru clase primare, iar echivalentul material, plătit din munca altora în schimbul acelei preţioase culturi, se suie la milioane, nu se poate pretinde nici de la profesori să fie altfel decum sunt, să nu fie gonitori de funcţii ca toţi, cumularzi ca toţi, şi să lege de gard o carte care-n România nu-ţi ajută nimic dacă n-ai doza necesară de viclenie pentru a te ‘ntrece cu semistrăinii la pescuit în apă turbure.

Mai mult; pentru ca asemănarea să fie şi mai mare, căci natura e unitară în fenomenul ei, observăm că, precum sustractorii şi trădătorii ajung departe în celelalte ramuri, tot astfel în sfera instrucţiunii, corelatul hoţilor materiali, hoţii intelectuali, plagiatorii cumulează ei cele mai multe funcţii, trec ei cei mai învăţaţi oameni, sunt ei cei mai influenţi profesori. Ei, iată ce va să zică consecuenţă şi artă de-a trăi. Această artă consistă din timpii cei mai vechi încă în a te adapta cu mediul social în care trăieşti. Când nu se mai află oameni oneşti în ţară, cum zice d. Dumitru Brătianu, nu e nebun acela care, în ciuda lumii şi pentru ca să râză toţi de el, încearcă a fi onest? Când cu patru clase primare şi violoncel ajungi prim redactor, deputat, director de bancă, răscumpărător de drum de fier, milionar – apoi nu e nebun acela care ‘nvaţă însuşi şi ‘nvaţă şi pe alţii, pentru ce? Pentru 200-300 de franci pe lună?

Nu, să fim drepţi. Ceea ce nu se cere de la nimeni nu se ceară nici de la profesori. Şi ei sunt oameni ca toţi oamenii; când unul plagiază nu face decât să urmeze exemplul ministrului său; când e neglijent urmează pe cei mai iluştri dintre concetăţenii săi, c-un cuvânt ei sunt ca toţi şi toţi sunt ca dânşii. dacă există escepţii lucrul să nu ne mire. E câte unul care a prins dragoste de ştiinţa lui, care, în sfera ei senină, găseşte un adevărat liman de scapare din putrezirea şi mizeria ce-l înconjură; pentru care iubirea adevărului pentru el însuşi e un echivalent moral suficient al muncii lui.

Dar… „Românul” singur o zice… „asta nu se poate cere”. Asta e… virtutea sufletelor alese, pe care le salutăm cu respect şi… atâta tot. Directori de bancă, răscumpărători de drum de fier, deputaţi, miniştri nu vom face din ei. Îi salutăm cu respect, pe cât ne stau în faţă, iar când ne ‘ntorc spatele, le dăm cu tifla: Amŕ !

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Banchetul din Severin, dat în onoarea scriitorilor maghiari inspiră lui „Pesther Lloyd” o serie de reflecţii cari merită a fi cunoscute şi de cititorii noştri, nu pentru c-ar fi cuprinzând adevăruri, ci pentru că dovedesc oarecum neputinţa înnăscută a maghiarilor de-a se dezbăra de prejudiţiile lor politice.

Dar o fi împăcare, dar n-o fi, ei să rămâie tot aşa cum sunt: ideea de stat maghiară, adecă aceea de-a maghiariza prin 4 1/ 2 milioane de maghiari unsprezece milioane şi mai bine de populaţiuni eterogene, nu le iese din minte la nici o ocazie. Nicicând nu vedem răsărind convingerea limpede că acest lucru e peste putinţă, că ideea de stat trebuie să fie rezultatul naturii ţărei, a factorilor etnici reali şi în viaţă, nu o idee a priori inventată de vrun baron la ţară. Nicicând nu vedem ideea că Ungaria este şi cată să rămâie un stat poliglot cu naţionalităţi coordonate, nu superpuse, şi că egemonia politică a maghiarilor nu le-o contestă nimeni, dar ceea ce vor toţi e egalitatea naţională. Până ce această convingere însă [î]şi va face loc, nu speră în nici o apropiere serioasă dintre naţionalităţi. Cu această lipsă de speranţă reproducem şirurile de mai la vale.

Au amuţit sunetele serbărilor cu cari scriitorii şi artiştii maghiari au fost întâmpinaţi în călătoria lor prin Ungaria de sud; au amuţit discursurile patriotice cari s-au preschimbat în curs de-o săptămână şi mai bine între voioşii călători şi ospitalierii lor amici din deosebite locuri şi, după sărbători de entuziasm naţional, se-ntoarce ziua de lucru cu privirea ei sobră şi cu datoriile ei prozaice. Acesta ni se pare momentul cel mai potrivit pentru a preţui fără amăgire de sine însămnătatea serbării şi a trage bilanţul bucuriei de înfrăţire care-a unit, de mult timp pentru întâia oară, pe maghiari, pe sârbi şi pe români.

Cine se poate îndoi de însemnătatea faptului când naţiuni cari stau departe una de alta, ba de multe ori cu animozitate, îşi întind de buna lor voie mâna şi cine e orb de-a nu vedea geniul înalt al umanităţii în încercările de-a se apropia a unor popoare deosebite prin origine şi religiune? Legăturile de simpatie cari UNESC un popor cu celălalt sunt dintre fenomenele cele mai frumoase ale timpului nostru, fenomene ce durează poduri peste multe prăpăstii ce s’ adâncea de mult între popor şi popor. Dar am comite o greşeală dacă, din punctul de vedere al relaţiunilor internaţionale, am atribui un caracter mai mult decât modest acestor apropieri sociale dintre două naţiuni. Evenimentele celor din urmă doi lustri au fost îndestul de învederate pentru a ne inspira o doză de scepticism în privirea aceasta. Eram în mijlocul unui flux naţional de entuziasm pentru cauza turcească: tinerii noştri fură sărbătoriţi în Stambul ca crainicii unei alianţe, ca din basm, între Semilună şi Crucea apostolică şi intrarea triumfală a softalelor în capitala noastră e încă vie în memoria tuturor. Nu mai cercetăm cu ocazia aceasta ce parte aveau simpatiile spontanee, ura comună contra ruşilor şi agitaţiile abile în acea demonstraţie, unică în felul ei; constatăm numai că toată bucuria entuziastă au cântărit cât fulgii în cumpăna politicei noastre esterioare, că, cu toate aceste, am intrat în Bosnia şi că maghiari au fost aciia cari au fost ucişi de osmani, din dosurile de la Maglai. Numai comunitatea de interese leagă în mod durabil popoare şi state şi, dacă nu ne va succede de-a atrage Serbia şi România în sfera intereselor noastre şi a aduce pe aceste două regate ale Peninsulei Balcanice la convingerea că interesele lor nu colidează cu ale monarhiei austro-ungare, atunci vizita făcută de voiajorii noştri la Belgrad şi Severin nu are mai multă însămnătate decât aceea pe care opinia democratică o dă schimbului de politeţe diplomatice. Ne ‘ndoim cumcă partidele estreme din România şi din Serbia, numai de dragul ochilor noştri frumoşi ori a vorbelor noastre frumoase, se vor simţi înclinate a renunţa la acele aspiraţiuni cari, în Belgrad, au de ţintă formarea unui mare regat sârbesc, în Bucureşti formarea unui mare regat dacic. Ei însă îşi vor năduşi aspiraţiunile dacă ne vor şti pe de-o parte îndestul de tari pentru a putea respinge verde orice pretenţiuni neîndreptăţite şi când, pe de altă parte, vor recunoaşte în noi o mare putere, care e dispusă de-a nu-şi urmări interesele în socoteala condiţiilor de existenţă a vecinilor mai slabi.

E aşadar afacerea serviciului nostru de esterne de-a da o sancţiune proprie politică relaţiunilor de bună vecinătate cari s-ar fi născut prin această vizită, presupunând, se ‘nţelege, că vecinii noştri doresc tot atât de mult să trăiască în pace şi amiciţie ca şi noi. O mai mare însemnătate [î]i atribuim însă părţii aceleia a călătoriei scriitorilor şi artiştilor noştri care i-a dus prin regiuni cu populaţiune amestecată. Căci prin comunicaţia dintre naţiunea dominantă şi celelalte naţionalităţi, cari au o atitudine atât de îndărătnică şi de puţin amicală faţă cu ideea maghiară de stat, apropiarea socială este cel dentăi şi cel mai hotărâtor pas cătră o mai intimă unire politică. A se cunoaşte întreolaltă însemnează a se înţelege şi cunoştinţa reciprocă şi intimă pare cea mai proprie pentru a face să dispară prejudiţii şi pentru a şterge antipatii cari, în cea mai mare parte, sunt opera odioasă a unor instigatori egoişti. Şi de-aceea aşteptăm mult de la asemenea încercări de apropiare, cari vor lipi într-o intimă înfrăţire rasele deosebite de sub coroana Sf. Ştefan. Călătoria voiajorilor noştri atinse în mai multe puncte regiuni cari nu demult au fost incorporate în constituţia statului nostru, de unde până acum stătuseră sub un strict regim militar care nu era chemat a nutri simpatii pentru ideea de stat maghiară. A face regiunile aceste primitoare pentru semănătura patriotismului maghiar, a câştiga în aceste regiuni pentru ideea naţională preponderanţa asupra ideei naţionalilăţilor, a pune în circulaţie sângele patriotic între inima ţării şi membrele depărtate până acum, iată marea şi frumoasa ţintă care-a putut fi favorizată pe calea care-a luat-o Societatea scriitorilor şi artiştilor maghiari. Poate că fără nici o intenţie espresă scriitorii şi artiştii maghiari au recurs de la naţionalităţile rău informate la naţionalităţile ce sunt a se informa mai bine. Compatrioţii noştri de altă limbă se vor convinge în curând că e onorabil şi cu totul demn de-a se alipi de-o naţiune, care, nu numai pe terenul politicei şi a puterii politice, dar şi pe acela al ştiinţei şi al tuturor ramurilor artei, are rolul conducător în ţară şi că egemonia naţiunii dominante nu este numai politică şi istorică, ci e îndreptăţită şi prin cultura ei precumpănitoare (?)

Dar şi la naţionalităţile noastre propaganda socială nu poate face totul, mai cu seamă nu la acele cari se află de puţin timp în posesiunea deplină a drepturilor constituţionale şi cari n-au încă o idee exactă despre valoarea ce-o are cetăţenia maghiară. În comitatele ce s-au ţinut de graniţa militară lipseşte factorul însemnat vulgar care, în alte comitate, cu limbi amestecate, e purtătoarea nestrămutată a ideei naţionale. Ar fi afacerea administraţiei ungare din nou introduse de-a face, prin activitate spornică şi dezinteresată, ca nouăle relaţiuni să devie preţioase şi plăcute oamenilor, de-a le arăta că soarele Constituţiei, care le luminează şi lor, nu este numai o iluzie, ci un astru ceresc care priieşte terenului întreg al activităţii civile. Tocmai în aceste comitate cată a se dezrădăcina arborul veninos al corupţiunii, căci ar fi a lucra în folosul adversarilor noştri dacă comparaţia dintre regimul de mai nainte şi cel actual ar ieşi în defavorul nostru.

Societatea scriitorilor maghiari poate arăta la Dunărea de Jos, în regiunea Timişului şi a Cernei, cât de sus am ajuns pe scara culturii; dar numai o bună administraţie poate dovedi că merităm rolul de conducători pentru că ştim a guverna mai bine.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

„Naţiunea” constată în fine şi ea că starea noastră economică e primejdioasă. Agricultura lâncezeşte; nici cantitatea, nici calitatea produselor nu mai atrage cumpărători; concurenţa ne omoară; comerţul român dispare şi străinul îl înlocuieşte; balanţa comercială arată că-n fiece an România jertfeşte milioane pe altarul civilizaţiei străine. Mergând astfel ajungem la inaniţiune, la sleirea puterilor.

Iată lucruri pe cari noi le spunem, de patru ani de zile, fără ca nimeni să fi voit să ne asculte. Credem necesar a observa aceasta, căci „Naţiunea” face apel la presă, ca să-şi îndrepte activitatea în acest senz şi să caute mijloace de vindecare.

În adevăr, vindecarea ar fi lesnicioasă, calea sanificării economice e teoretic lesne de indicat; dar de la teorie pân-la aplicaţiune asupra oamenilor, şi mai ales asupra unei generaţii cu desăvârşire corupte, e o deosebire mare.

Reţeta cea mai simplă în contra sărăciei ar fi următoarea:

Fiece organism omenesc, prin inspirare de oxigen şi prin combinarea acestuia cu carbonul în acid carbonic, dezvoltă căldură. Căldura produce putere musculară şi intelectuală sau ceea ce c-un termen din fizică se numeşte: echivalentul mecanic al căldurii. Acest echivalent omul îl poate întrebuinţa spre a produce lucruri utile sau îl poate cheltui dormind la umbră. Deci fiecine să mişte numai din mâni, să producă obiecte de utilitate şi nu va exista sărăcie. Acest sfat însă îl poţi da unui om în toată firea şi nestricat. Pungaşul care trăieşte înşelând pe alţii, desfrânatul care fuge de lucru ca dracul de tămâie vor râde de tine dacă le vei da sfatul să muncească, să întrebuinţeze într- un mod util echivalentul de putere mecanică pe care îl produce organismul lor viu.

Ţăranul întrebuinţează acest echivalent mecanic pentru a ara, a semăna, a secera; adică pentru a da materiei o formă nouă, aceea a grânelor, de o utilitate incontestabilă.

Ce fac însă ceilalţi cu acel echivalent, la ce întrebuinţează mecanismul fizicului lor preţios? Spre a produce lucruri de utilitate? Ferească Dumnezeu. Unii, nefăcând nimic, îl pierd pur şi simplu, unii joacă cărţi, alţii scriu articole insipide de gazete, alţii precupeţesc lucruri ce nu sunt produse de ei, scumpindu-le artificial, c-un cuvânt: secături, pierde-vară, şi cum [î]i mai cheamă, nu fac decât o întrebuinţare inutilă de mecanismul de muncă cu care i-a înzestrat natura. Echivalentul mecanic se pierde pe nimicuri şi pe zădărnicii.

Daca consideram pe om ca pe-o maşină care trebuie alimentată cu material combustibil, a cărui ardere se preface în putere şi care putere cată a se ‘ntrebuinţa la producţiune, dacă e să nu se prefacă fără nici un folos în acid carbonic şi dac – am face bilanţul celor mai mulţi, punând de-o parte suma de bunuri ce o consumă şi de altă parte ceea ce în schimb produc, am rămânea uimiţi de risipa, de irosirea de puteri vii ce se face în această ţară. Mii de franci, reprezentând zeci de mii de kilogrami metrici de putere vie, i se dau ca pensie reversibilă unui om ce nu e ‘n stare a scrie decât nerozii; mii de franci se dau pentru a plăti venalitatea cutărui deputat, ignoranţa cutărui profesor, corupţiunea cutărui funcţionar, trădarea şi felonia cutărui ofiţer superior, negustoria de vorbe a cutărui advocat. Milioane de kilogrammetri de putere se cheltuiesc pentru a întreţine mii de maşini omeneşti cari nu sunt bune de nimica şi nu sunt în stare a produce nimic.

Căci, când e vorba de producţiune, nu trebuie s-o luăm după cum o ia limbajul ordinar, care nu ţine seamă nici de utilitatea lucrului produs, nici de cheltuielele ce le exige actul producţiunii. Producţiune nu poate fi numită decât opera din care rezultă un produs superior serviciilor de tot felul pe cari le-a absorbit operaţiunea. Numai obţinându-se acest bilanţ poate fi vorba în adevăr de producţiune. Cât costă însă tăcerea unui deputat? Mii de franci. Cât produce? Nimic. Cât costă pledoariile? Milioane. Ce produc? Absolut nimic. Cât costă plagiatorii intelectual sterpi cari uzurpează catedre universitare şi secundare? Sute de mii. Ce produce însă un om care însuşi nu ştie nimic? Nimic, fără îndoială.

Însă cine-a introdus mizeria aceasta economică şi intelectuală, domnia inepţiei şi a ignoranţei, dacă nu liberalismul? Liberalismul a scos din gunoi oameni ignoranţi şi netrebnici cari, în loc de a fi avizaţi să se hrănească din muncă proprie, li se ‘nlesneşte a trăi din munca altora. Liberalismul a înmulţit clasa consumatorilor improductivi, cari nu adaugă, prin toată negustoria lor de vorbe, un centigram la greutatea grâului nostru, liberalismul înmulţeşte funcţiile, atrăgând din ce în ce mai mulţi incapabili în serviciile publice; liberalismul, care-a ameţit capetele oamenilor, care nu i-a lăsat la teapa lor, în sfera lor de activitate materială, ci i-a declasat, ridicând la demnităţi înalte bulgari cu 2-3 clase primare, buni de grădinărie poate, dar netrebnici pentru a administra ministerii şi servicii ca al Domeniilor.

Căci o laudă adesea făcută partidului liberal, dar pe care nimeni nu îndrăzneşte a o mărturisi în public, e că-şi căpătuieşte oamenii, că hrăneşte o sumă de lume care-n dealtmintrelea n-ar avea mijloace de trai. Rolul partidului e de a declasa indivizii şi-n acest rol mulţi găsesc superioritatea partidului roşu asupra celorlalte.

Alte partide – ni se zicea – au nainte de toate [în vedere] necesităţile reale ale ţării, pe cari nu le sporesc în mod factice, ci caută a le acoperi, de bine de rău, din veniturile existente. Roşii au alt principiu: primum vivere, mai întâi să trăim noi şi ai noştri cu toţii; veniturile necesare se vor găsi ele, căci pentru asta suntem la putere, ca să le scoatem din piatră seacă.

Deci asta e grija lor cea dentăi: căpătuirea numărului nesfârşit de nulităţi, de oameni absolut improductivi din cari se compune partidul. Şi în adevăr, nu e unul, cât de mic, cât de ignorant, cât de inept, cât de leneş, care să nu fie încuibat undeva la un loc sigur şi cu bune retribuţiuni. Dar patru clase primare aibă, dar să nu ştie absolut nimic din resortul a cărui administrare i-a fost încredinţată, lucrul e indiferent. Dar mire-se el singur de ce l-a găsit si cum a ajuns să dispuie de interese pe care nu le pricepe? Puţin le pasă conducătorilor. Primum vivere. Dar s-o potrivi, nu s-o potrivi; dar o şti ceva, n-o şti nimic. A fi roşu e un privilegiu de a trăi din munca altora, fără a se cerceta dacă ai vrun merit, vro capacitate, vro aptitudine.

Pentru a căpătui suma aceasta de bulgari tâmpi şi de grecotei pornoscopi şi netrebnici, cari n-au nici posibilitatea de a se ocupa cu o muncă productivă, se creează din ce în ce mai multe funcţiuni cari să atârne direct de stat. Astfel Regia Monopolului Tutunurilor, răscumpărarea drumurilor de fier şi multe alte creaţiuni nouă au dat ocazia să se înmulţească din ce în ce numărul semistrăinilor avizaţi la buget, deci la munca altora. E din ce în ce mai greu de-a agonisi mijloace de subzistenţă în neatârnare de guvern şi sporirea funcţiilor sporeşte numărul celor ce aleargă după ele, înzecind servilismul şi baseţa acestora cătră cei cari dispun de distribuirea posturilor.

Prin distragerea oamenilor de la ocupaţiuni productive, prin aruncarea pe terenul politicei, prin avizarea lor de a trăi speculându-şi drepturile politice şi votul, populaţia întreagă a oraşelor va ajunge la ideea fatală că e mai lesne şi mai bine de a trăi din munca altora decât din a sa proprie şi urmările unei asemenea maniere de a vedea sunt cunoscute de toţi.

Astfel, atenianii în decadenţă se prefăcuseră toţi în samsari, în advocaţi, în aspiranţi de funcţii, în oameni politici; din buget începu a se plăti mulţimea care asista la întruniri publice; se plăteau mărturiile false înaintea judecăţii, se plăteau membrii juriilor judecătoreşti. Un popor care întreg îşi consuma vremea în afaceri de-ale statului căta să şi fie plătit întreg din buget. Sărăcia ajunsese atât de generală încât oamenii alergau cu lăcomie după un obolus (10 bani) ca recompensă pentru o şedinţă în tribunale, corupţia şi desfrânarea deveniseră din ce în ce mai mari. Filip al Macedoniei şi Alexandru cel Mare aveau oricând în mână tarifa conştiinţelor cetăţenilor ateniani şi n’ avură decât să dea cu piciorul pentru a nimici acea comunitate politică putredă prin demagogie.

Aşadar, dacă economic stăm rău, nici merităm să stăm altfel. Echivalentul mecanic al vieţii celor mai mulţi oameni nu se întrebuinţează în producţiune, în imprimarea de forme utile materiei, ci se pierde pe mijlociri, pe negustorie de vorbe şi în exerciţiul viciilor. Unde însă nu produce nimenea se ‘nţelege că sărăcia trebuie să sporească. Capitalul acumulat de strămoşi prin lupta cu arma şi prin lupta cu plugul trece în mâni străine; ziua nu e aproape, ci a sosit, în care românul e străin în ţara sa proprie şi străinul stăpân. Şi aceasta va merge mereu înainte, până ce nu vom mai avea nimic de vândut decât votul şi drepturile politice. Dar chiar acestea au început a fi un obiect de cumpărătură, despre cari tainicile biurouri de împământenire ne-ar putea spune multe.

Un singur remediu există în adevăr în contra acestor rele, dar trebuie aplicat cu toată rigoarea, cu tot esclusivismul: munca, acest corelat mecanic al adevărului; adevărul, acest corelat intelectual al muncii. Dar muncă, nu nimicuri, nu mânare de muşti la apă; si adevăr, nu fraze lustruite şi negustorie de vorbe.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Este mult timp de când am dat, sub toate rezervele, ştirea că guvernul ar fi având de gând să convoace pe toamnă Corpurile leguitoare spre a le dizolva apoi îndată. Această ştire a fost anunţată şi de alte ziare locale, precum şi de unele din străinătate, din cele mai autorizate, ca „Gazeta generală de Augsburg” şi „L’independence belge”. Acum vine „Românul”, după trecere de o lună, şi dezminte această noutate, spunându-ne încă că actualele Corpuri nu au viaţă decât până la 15 februarie anul viitor. Luăm act de această dezminţire oficioasă.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

„Gazeta generală de Augsburg” are în Bucureşti un corespondent care, în toate dările de seamă pe care le-a făcut acestei foi, s-a dovedit amic partidului roşu. În adevăr, n-am cunoscut opinie rea exprimată de roşii în privirea partidului conservator de ex. sau a altora al căreia răsunet să nu se fi făcut corespondentul. Având dar, în ce priveşte informaţiunile sale anterioare, pururea de sorginte sferele guvernamentale, sprijinindu-le şi făcându-se organ al inspiraţiunilor lor, e probabil că şi informaţiunea ce-am dat-o ieri şi pe care o repetăm azi să fie luată din aceleaşi sorginţi.

Foaia germană din Augsburg zice aşadar: că dizolvarea Camerelor e hotărâtă pentru finele lui septemvrie şi că imediat se vor escrie alegeri pentru o Constituantă sau, mai bine zis, pentru o Adunare de revizuire. Pro forma sau ca pretext al acestei dizolvări va servi necesitatea de-a se introduce în textul Constituţiei vorba „Rege” în locul vorbei „Domn”, căci aceasta vorbeşte pururea de „Domn” nu de „Rege”. Cauza adevărată însă a dizolvării este atitudinea Adunării în cestiunea Dunării. Majoritatea neprimind propunerea Barrčre, România ar fi cu totul izolată; guvernul deci voieşte ca ea să se primească de viitoarea Adunare, subînţelegându-se că evenimentele ce ameninţă pacea Europei [î]i dictează României necesitatea de-a evita izolarea şi de-a se alipi la un grup sau la altul de puteri.

„L’Independance belge” se face asemenea organul acestei ştiri. Ea zice:

Situaţia parlamentară în România e de mult timp turburată şi dificilă. Se vorbeşte de-o apropiată dizolvare a Camerei deputaţilor. Aceasta este în maioritate defavorabilă propunerii Barrčre privitoare la cestiunea Dunării, propunere pe care guvernul

– în lipsă de altceva mai bun – se vede în ajun de-a fi dator s-o apere, pentru a nu lăsa România cu totul izolată între puterile europene. Pe de altă parte, cată a se proceda la revizuirea Constituţiei pentru a modifica, titlul de Principe, care se dă încă regelui Carol, deşi România a fost proclamată Regat. Ar trebui dar să se întrunească o Constituantă. Acestea sunt cuvintele ce se invoacă în favoarea dizolvării, care de altfel nu este încă decât în stare de proiect.

„Românul”- despre care nu mai ştim până la ce grad e oficios-dezminte aceste ştiri în chipul următor:

Judecând după cele ce toţi ştiu, credem că „l’Independance belge” e rău informată.

Într-adevăr, nu e nici o deosebire între vederile maiorităţii Camerei şi, putem adauge, ale naţiunii, şi vederile guvernului în cestiunea propunerii Barrčre.

Toţi, fără osebire de păreri, consideră acea propunere nu numai ca atingătoare drepturilor de suveranitate ale ţării, ci şi ca jicnitoare libertăţii Dunării şi deci comerciului puterilor occidentale.

Deosebire în această privinţă nu e şi nu poate fi.

Cât pentru revizuirea Constituţiunii în vedere d’ a schimba titlul ce se dă suveranului, toată ţara ştie că nici o trebuinţă nu este. Cuvântul „Domn”, cum s-a explicat în Parlamentul român, însemnează suveran, deci nu numai principe, ci şi rege şi împărat. Deci întru nimic proclamarea Regatului român nu motivează o revizuire a Constituţiunii.

Într-un cuvânt, nu e pân’ acum cunoscută nici o raţiune pentru dizolvarea Parlamentului, care acum nu este nici întrunit şi care nu mai are a trăi, după lege, decât numai până la 15 februarie 1883. Astfel invederat ne pare că ziarul belgian a fost indus în eroare.

Lăsăm cu totul de-o parte sofisma „Românului” că, după esplicările date în Parlament de oameni ignoranţi, „Domn” ar fi însemnând şi „Rege”, şi „Împărat” chiar. Domn nu poate avea decât înţelesul pe care-l dădeau Domnii români înşii: Dux, Magnus Dux, Princeps (transalpinus).

Constituţia, întrebuinţând acelaşi nume, nu-i dă decât acelaşi înţeles. E cu desăvârşire nedemn de-a substitui prin sofisme şi jucării de cuvinte unui termen din Constituţie alt înţeles decât acela pe care-l are.

Pe de altă parte, pe cât ne-a fost de indiferentă modificarea titlului, în schimbul recunoaşterii căruia se făcuseră promisiuni lunecoase în cestiunea Dunării, tot atât de indiferentă ni se pare schimbarea cuvintelor în text. În realitate nu trăim în monarhie, precum bine – a zis-o d. C. A. Rosetti, ci în republică. Republică având şi încă în cea mai rea formă a ei, consistând din dominaţiunea străinilor, postulanţilor şi samsarilor, e cu totul indiferent care e eticheta acestui regim republican. Ce-i pasă turmei în veci nenorocite ce nume colectiv au apăsătorii ei, zicem, schimbând un vers al lui Alexandrescu.

Prin urmare deie-se orice echivalent lexical vorbei „Domn”. Fie Dalai – lama, fie taikun, fie şahinşah, papă ori împărat, esenţa monarhică a cuvântului a căzut şi nu mai însemnează nimic; nici una din prerogativele monarhice nu se exercită pentru a pune frâu viciilor şi turpitudinelor unui partid ignorant şi corupt; trădarea e recompensată şi felonia decorată; academia Văcăreştilor a devenit pepinieră pentru recrutarea de prefecţi şi financiari, bugetul e falansteriul nevolniciei intelectuale şi morale: indiferent ce titlu o mai fi când esenţa nu mai este. De aceea e şi firesc ca schimbarea unui lucru atât de indiferent precum e titulatura să fie numai pretextul pentru înaintarea unui interes străin, pentru concesiuni reale în cestiunea Dunării.

Dezminţirii „Românului” nu i se cuvine decât crezarea pe care o merită o foaie care-a spus de-atâtea ori neadevărul.

Proiectul de-a dizolva Adunarea trebuie să fi existând sau să fi existat cel puţin. El va exista, ca efect necesar al unei cauze fatale, de câte ori un interes al ţării va fi de pus la mezat. Nu doar că Adunarea actuală ar fi absolut intratabilă; dar s-au îmbogăţit aproape toţi şi vor fi urcat tarifa conştiinţelor lor. Se vede că d-lui Brătianu [î]i trebuie una cu tarifele mai scăzute ca să meargă lucrurile strună.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

„Gazeta generală de Augsburg” primeşte din Bucureşti ştirea că s-a hotărât dizolvarea Camerelor române pe la finea lui septemvrie şi că imediat se vor decreta alegeri nouă pentru o Constituantă. Motivarea formală a acestei măsuri va fi schimbarea titlului de „Domn” în

„Rege”, care face necesară o revizie a Constituţiei, căci în textul acesteia e vorba de Domn, nu de Rege. Dar corespondentul observă:

E cunoscut că soluţiunea cestiunii Dunării nu mai suferă întârziere, pentru că espira mandatul Comisiei Europene, pe când pe de altă, parte iar nu e un secret că, aşa cum Adunarea e compusă, guvernul ar întâmpina cele mai mari greutăţi parlamentare dac’ ar voi să se primească propunerea Barrčre, care apropie pe România de puterile garante ale Tractatului de la Berlin şi evită izolarea ei.

Astea deci sunt, după cum se pare, cuvintele adevărate pentru dizolvarea la toamnă a Corpurilor legiuitoare.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Ţi-ai găsit să ‘nţeleagă învăţaţii „Pseudo-Românului” un adevăr cât de simplu.

Am arătat în unul din numerele trecute că darea directă e cea mai dreaptă şi cea mai morală dintre toate. Bucurie pe confraţi acum că susţinem şi noi ceea ce dumnealor susţin şi că dumnealor sunt demult pentru substituirea impozitelor indirecte prin cele directe.

Asta va să zică a nu se pricepe defel în materie de economic politică. În adevăr dările directe sunt cele morale; în adevăr ele sunt direct simţite de popor şi opinia lui se formulează mai lesne pentru sau contra unui guvern când darea e directă şi nu i se escamotează pe nesimţite din buzunar. Dar politica impozitelor nu e un act de liber arbitru. Un financiar nu poate alege sistemul care e mai bun, ci acel care e mai aplicabil şi dă rezultate practice mai imediate.

Dările directe sunt idealul politicii financiare, însă acest ideal nu se poate ‘ntroduce a priori, ci e rezultatul dezvoltării şi stării economice a unui popor.

Daca privim mai de aproape în ce consistă viaţa economică a societăţii vom constata următoarele:

Omul nu poate scădea sau adăoga la materia existentă un atom măcar. Eternă, pururea tot în aceeaşi cantitate ca-n ziua cea dentăi a creaţiunii, natura ne-o împrumută să putem opera schimbări asupra ei; a o spori sau împuţina nu putem.

Schimbările deci pe cari le operăm asupra ei sunt numai de trei feluri:

Întâi, schimbări de formă. Aceasta este adevărata producţiune, aceea care hrăneşte pe toţi, îmbracă şi încalţă pe toţi, aceea care în definitiv plăteşte toate dările. A produce cereale nu va să zică decât a da materiei o schimbare de formă, a ajuta adecă combinarea unor materii anorganice în materie organică. A creşte turme e o schimbare de formă. Cu planta produsă se hrăneşte animalul şi astfel aceleaşi elemente anorganice se prefac, prin schimbare de formă, în lapte, în lână, în carne. A toarce e o schimbare de formă. Lâna brută se ‘ntinde ‘n fire, apoi se ţese şi aşa mai departe.

Vin acum schimbările de loc. Drumuri de fier, canaluri, poduri, trăsuri, hamali, sacagii, birjari nu înaintează decât schimbări de loc. Schimbările de loc sunt improductive şi, cu cât mai puţine se fac, cu atât mai mult folos are şi producătorul şi consumatorul. Ele devin cu atât mai mici şi mai puţin costisitoare cu cât producătorul e mai aproape de consumator şi se pot întâlni în acceaşi piaţă, fără mijlocire negustorească sau cu cât mai puţină mijlocire se poate.

În fine vin schimbările de posesiune, actele de transmisiune, în adevăr cele mai improductive din toate şi cu toate aceste cele mai bănoase. Reprezentanţii acestora sunt samsarii de tot soiul, neuitând se ‘nţelege pe advocaţi.

În realitate toate, absolut toate dările sunt plătite la urma urmelor de schimbările de formă, de adevărata producţiune. Şi-n adevăr, dacă ne-am închipui că-n ţara noastră se produce tot ce ne trebuie: şi grâu, şi maşini, şi ţesături de toată mâna, că aceste nu pierd nimic prin transporturi îndelungate, prin comisiuni etc., că cel mult a treia mână este deja a consumatorului şi că nu trec din mână ‘n mână spre a se scumpi în mod artificial, ce dare mai dreaptă, mai morală s-ar putea imagina decât cea directă? Oricare factor economic ar fi un producător real şi el însuşi ar hotărâ cât din puterea sa de producţiune are să dea statului.

Cu cât dar diversitatea de ocupaţiuni productive e mai mare într-o ţară, cu cât preţul alimentelor se apropie mai mult de preţul fabricatelor, cu cât necesitatea de negustori şi alte soiuri de mijlocitori e mai mică cu atât un popor e mai liber, mai avut, mai sănătos, cu atât darea directă cată a se recomanda mai mult.

Aşadar regimul economic al unui popor hotărăşte regimul lui financiar. Producţiunea omni-[ la]terală corespunde cu darea directă. Ce vedem însă la noi?

Afară de activitatea ţăranului şi a brumei de câţiva meseriaşi cari – i avem şi noi, o sumă de lume, dacă nu toată, trăieşte nu din schimbări de formă, ci parte din schimbări de loc, parte din transmisiuni cari amândouă se şi confundă uneori. În locul seriei fireşti de schimbări de formă, singurele producătoare, vine seria de schimbări de loc şi nesfârşite schimbări de posesiune. Tot costul acestor nenumărate mediaţiuni se scade din valoarea naturală a produsului; producătorul dă mult pentru a primi puţin în schimb, consumatorul asemenea. Factorii de căpetenie ai tranzacţiei economice sunt atât de despărţiţi prin o lume întreagă de intermediatori încât nu se simt reciproc; producţiunea s-aruncă în rangul al doilea şi în rangul întâi intră mijlocirea şi clasele mijlocitoare, negustori, advocaţi, funcţionari etc.

Se ‘nţelege că actul economic nemaifiind producţiunea în locul întâi, ci transmisiunea, asupra actelor de transmisiune încep a se plăti dările. Ca exemplu clar şi elementar cităm Regia Tutunurilor. Cine-şi cunoaşte producătorul, pe omul al cărui tutun îl fumează? Un aparat întreg de mijlocitori – Regia – s-a întrepus între noi şi el, Regia, care ne vinde c-un franc ceea ce ea a cumpărat cu 5 parale. Va să zică 95 la sută se iau asupra actului de transmisiune dintre producător şi consumator.

Fiindcă în ţara noastră actele de transmisiune constituie imensa majoritate a actelor economice, asupra lor, fără îndoială, se percep dările indirecte. În ultima linie e drept că se răsfrâng întregi asupra producţiunii, e drept că tot producătorul le plăteşte, dar le plăteşte mai pe nesimţite decât pe cele directe.

Aşadar înc’ odată: regimul economic al unui popor hotărăşte regimul lui financiar. Producţiunea unilaterală şi preponderarea actelor de transmisiune corespunde cu darea indirectă.

În două cuvinte lucrul s-ar esprima astfel: regim comercial, dare indirectă; regim industrial, dare directă.

Aşadar un partid politic, oricât de reacţionar ar fi, – şi ne pare rău că nu există un fel de arhireacţiune – nu-şi poate alege politica sa financiară. În momentul dentăi starea economică a ţării îi impune regimul financiar. Încercările lui cată să se îndrepte înainte de toate la schimbarea regimului economic şi a celui social, la sporirea şi diversificarea muncii, la eliberarea ei de sub robia cheltuielelor de transport şi de transmisiune, la deprinderea fiecăruia individ cu munca productivă la care e predispus, la încurajarea acesteia, la descurajarea ocupaţiunilor improductive. El nu poate substitui dărilor indirecte pe cele directe fără ca societatea însăşi să fi ajuns a suprima enormele sume ce le mistuie mijlocirile de tot feliul. Numai când aceste sume enorme se economisează de cătră producători şi consumatori se poate procede la darea directă.

O ultimă observaţiune.

Capitaţia, bună rea cum o fi fost, era o dare directă; acest caracter nu-l pot lua nici învăţaţii „Românului”. E neîndoios că ea nu era absolut echitabilă la origine, dar echitatea o ‘ntroduceau ţăranii din sat. Satul avea de ex. 100 de gospodari, plata totală către stat era deci de 1 175 franci. Însă nu fiecare gospodar plătea un galben deplin, căci repartiţia acestei sume se făcea de satul întreg, adunat în comiţiu, încât cel sărac nu plătea nimic aproape, cel avut mai mult, adecă în proporţie cu averea lui. E o falsificare conştientă şi intenţionată a istoriei de a pretinde, ceea ce face zilnic „Pseudo – românul „, că ţăranul stă azi mai bine decât înainte de Regulament. Averea lor mobiliară, mai ales în vite, e cunoscut că era foarte însemnată, căci locurile erau largi şi păşunea aproape gratis. Codul Caragea prevede un miel pentru păşunea unei turme întregi de oi; de la produsele agricole una din zece (dijma adevărată, decima ), afară de astă 12 zile de lucru pe an şi căratul unui car de lemne de Crăciun. Asta era tot. Cine apăsa şi asuprea nu era regimul economic consuetudinar al ţării, ci pătura de pungaşi ţarigrădeni cari umpluseră ţara cu miile şi jefuiau lumea, mai ales de la 1808-1821, timpul în care s-a pripăşit în ţară părinţii celor mai mulţi dintre roşii. Se pretinde că la această invazie elementară trebuiau să reziste boierii şi lipsa lor de rezistenţă e şi cauza pentru care Tudor [î]i învinuieşte. El [î]i face pururea pe greci tâlhari, pe boierii români [î]i numeşte ticăloşi. Tudor avea cuvânt să le facă asemenea imputări şi să aştepte mai mult de la aristocraţia ţării lui. Dar, la dreptul vorbind, ce influenţă mai avea ea, ce putere politică în vremea fanarioţilor?

Aproape niciuna. Un Brâncoveanu, un Ştirbei, un Bălean, vro trei Goleşti, vro patru Filipeşti, vro doi Creţuleşti, peste tot cincisprezece – douăzeci de inşi – la acest număr se redusese boierii de rangul I în vremea fanarioţilor; restul în funcţiile mari erau greci. A pretinde de la 20 de inşi să oprească acea invazie de străini care veneau ca stolurile de corbi într-o ţară părăduită de război şi uitată de Dumnezeu e a pretinde ca cineva să stăvilească c-un băţ apele Dunării. Nu dar regimul vechi economic, grecii asupreau ţara. Glasul şi puterea boierilor pământeni se ‘necau în acea inundaţie de pungaşi şi de bandiţi.

Dar dacă Tudor a putut imputa boierilor de un neam cu dânsul ticăloşia, adecă lipsa de energie, acest drept nu-l are foaia redijată de un grec, foaia d-lui C.A. Rosetti. Quod licet Jovi, non licet bovi. Ca Tudor s-o facă, înţelegem; ca urmaşii acelor venetici nemernici să facă asemenea imputări nu se cuvine. De câte ori „Românul” vorbeşte de fanarioţi, de C.A. Rosetti vorbeşte, de Carada, de Pherekydes, de Fleva şi de toată ortaua roşie, căci toţi aceştia nu sunt decât fiii păturei de străini pripăşită în ţară între anii 1808 şi 1821.

Dar cestiunea aceasta nu suportă cadrul unui articol. E istoria epocei de tină şi degradare a acestei ţări, e timpul în care patria aceasta s-a schimbat în otel pentru tot soiul de venetici.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

„Naţiunea” propune guvernului înfiinţarea cadastrului, adecă al acelui soi de registru în care să fie trecută cantitatea, calitatea şi valoarea tuturor bunurilor imobiliare din ţară.

Acum câteva luni a apărut o broşură a d-lui Mihail Balş, scrisă tot asupra acestei materii, în care se arată atât greutăţile permanente pe care facerea unei asemenea cărţi le opune, mai cu seamă în privirea exactităţii, precum şi un non metod de-a se apropia de evaluări pe cât se poate de exacte şi de lesne de stabilit.

Fără îndoială cuvinte de regularitate şi mai ales de echitate în repartiţia unei şi aceleiaşi dări funciare recomandă înfiinţarea unui asemenea registru, însă totuşi adevărata bază a unui impozit nu este şi nu poate fi întinderea suprafeţei proprietăţii nemişcătoare, ci venitul pe care ea-l aduce. Pământ e şi Bărăganul şi Dobrogea, chiar bun pământ, însă unde nu sunt oameni şi muncă nu există valoare. Facultatea de-a preface brazda într-o maşină prin care materie anorganică se transformă în materie organică, iată cine plăteşte dările, nu însă numărul kilometrilor pătraţi.

Ni se pare atât de elementar lucrul acesta încât nu l-am fi relevat dacă în „Naţiunea” n-am afla esprimată mirarea că impozitul funciar figurează în buget numai pentru suma de 7 milioane şi câteva sutimi de mii.

Dar, daţi-ne voie, pentru cât să figureze?

„Naţiunea” pare a uita adevărul că toate dările câte împlinesc cele 120 de milioane ale venitului anual al statului se plătesc de cătră acelaş pământ şi de cătră aceeaşi muncă. Şi nu numai dările. Literile aşezate în şir de zăţarul foii liberale sunt plătite cu fire de grâu; hârtia pe care se tipăreşte, condeiul cu care se scriu articolele asemenea. Cine plăteşte în ultima linie toate acestea decât producţiunea, adecă ţăranul şi proprietarul? Oare samsarul care caută grâu, grânarul care-l cumpără, corabia care-l transportă, comisionarul care-l primeşte, toţi aceştia, cari plătesc ei înşişi dări, le plătesc de la ei, sau venitul, precum şi darea, nu consistă decât din câtimi pe care le iau din acelaş grâu, pe drumul de la mâna celui ce-l produce pân-la gura consumatorului?

Daca valoarea reală a unei baniţe ar fi însemnată cu litera V, toate actele de mijlocire, până ce ajunge la Marsilia, sunt reprezentate prin valori negative (V-a-b -c -x ).

Această serie de transmisiuni şi mijlociri poate fi atât de lungă încât suma reprezintată prin ele să mistuie aproape valoarea întreagă a produsului, iar producătorul să nu capete aproape nimic, adică un preţ de batjocură pe munca sa. Cine dar plăteşte dările şi din ce se plătesc ele, mai ales într-o ţară în care numai ţăranul munceşte, iar ceilalţi trăiesc din mijlociri?

Cine alt decât munca ce se ‘ntrebuinţează pentru producerea grâului, lânei ş.a. pe de o parte, munca pe de alta, care le dă o schimbare de formă şi preface lâna în postav, bumbacul în pânză bunăoară? La noi, unde nu se operează mai nici un fel de schimbare de formă decât cea mai primitivă, aceea de-a prepara pământul pentru ca, din carbon, oxigen, azot, idrogen şi alte câteva substanţe, să se producă grâne, cine să plătească dările decât cel care le produce pe aceste? Samsarul nu produce nimic; negustorul nu adaogă absolut nimic nici la calitatea, nici la cantitatea produsului, perceptorul nu dă ajutor pământului în activitatea lui chimică. dacă perceptorii, advocaţii, negustorii ar şti să facă din carbon, idrogen, oxigen şi azot ceea ce planta face din ele, adică făină şi albumină, admirabili oameni ar fi toţi. Dar pentr-un asemenea lucru toate seriile de oameni de mai sus sunt absolut netrebnice; cu aceasta se ‘nsărcinează săruri acido – fosforice şi alcaline, cari fac serviciul gratis, fără remiză şi fără dobânzi la dobânzi, şi-l fac de-ar esista perceptori ori nu, de-ar fi ori n-ar fi politiciani, gazetari, proroci şi alte soiuri de creştini. Ţăranul este singurul care contribuie la această producţiune, căci arând pământul, [î]l face capabil de-a absorbi dementele ce-i trebuiesc din aer şi din apă şi de a le combina în materia organică a plantei nutritoare.

Aşadar pământul şi munca lui plătesc la urma urmelor toate dările, oricum s-ar percepe ele şi oricum s-ar numi; ba încă ele hrănesc toate clasele de mijlocitori. Secretul unei sănătoase dezvoltări economice ar fi aşadar de-a elimina pe cât se poate termenii mijlocirii şi a face ca valoarea oferită de producător să ajungă întreagă sau aproape întreagă în mâna consumatorului. Cu cât mai numeroase vor fi mâinele prin cari trece un obiect de consumaţiune, fără a i se fi modificat forma, cu atât mai multe ocazii sunt de a-l impune indirect; dările indirecte sunt dar aşa cu toate escamotate asupra aceluiaş obiect, asupra aceluiaş producător. Prin mijlociri şi remijlociri ţăranul ce produce grâul e sărac şi lucrătorul care-l mănâncă în Marsilia asemenea.

E evident prin urmare că darea plătită pur şi simplu pentru instrumentul de muncă, căci pământul nu e alt decât un instrument, e destul de mare de vreme ce toate celelalte dări sunt plătite asemenea de el. Cadastrul ar fi să contribuie numai la o repartiţie echitabilă a sumei, nu însă la o sporire a ei.

Lucrul se pare atât de elementar încât e greu de înţeles cum cineva nu l-ar înţelege.

Accize şi patente nu plăteşte cârciumarul, ci acela ce produce băuturile. Venitul tutunurilor nu l-o fi plătind doar directorul, funcţionarii şi agenţii; din contra, ei iau cu toţii; ci consumatorul şi producătorul.

Îndemnăm pe confraţi să nu se facă cumva jertfa unei erori economice şi să crează că darea fonciară e prea mică, ca şi când celelalte dări n-ar fi plătite tot de acelaşi pământ. Cea fonciară îndeosebi nu e decât începutul direct al tuturor greutăţilor indirecte.

Tot ce se percepe indirect asupra produsului se scade din preţul pe care acesta l-ar fi avut prin schimb direct şi fără mijlocitori.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Un semn al declasării şi al înmulţirii oamenilor cari nu lucrează nimic şi trebuiesc hrăniţi din bugete este fără îndoială sporirea dărilor directe şi indirecte şi greutatea extremă cu care oamenii le plătesc. Dări se grămădesc pe dări, de ajung orice articol ce intră-n gură sau acopere trupul, dare pe căldură şi dare pe lumină, dare pe mişcarea din loc în loc, pe tot ce trăieşte pe pământ ori în apă.

Cine cunoaşte stările de lucruri de acum douăzeci şi cinci de ani în materie fiscală ştie că deosebirea e cât cerul de pământ. Darea era directă: statul se adresa sincer către omul care, posedând ceva, avea nevoie de apărarea lui. Statul modern se adresează într-o sumă de cazuri indirect, escamotând din buzunările oamenilor suma ce-i trebuieşte. E însă evident că orice dare, sub orice formă s-ar percepe şi oricum s-ar chema, e plătită la urma urmelor de către pământ şi de cătră producţiunea reală.

O dovadă oarecum elementară despre aceasta este bunăoară regia tutunurilor. Desigur tot mecanismul sutelor şi parasutelor de funcţionari, apoi toţi acei cari trăiesc din milioanele ce le produce această dare nu produc ei înşii un fir de tutun, nu adaugă o centimă la valoarea lui. Toţi sunt mijlocitori între producător şi consumator, dar în calea acestei mijlociri producătorul capătă preţul cel mai mic posibil, consumatorului i se cere cel mai mare posibil, şi din această diferenţă din care cel doi membri de căpetenie ai tranzacţiunii economice nu au nici un folos, ci pierdere, mii şi iarăşi mii de paraziţi sociali trăiesc.

Acest exemplu îl dăm pentru că, de o elementară claritate, ne dovedeşte printr-un caz produs în mod artificial netrebnicia marelui număr al claselor de mijlocitori. Precum agenţii regiei, în întrepunerea lor între producător şi consumator, nu produc în realitate nimic, ci trăiesc din diferenţa impusă între preţul obţinut de unul şi cel plătit de celalt, tot aşa trăiesc toţi mijlocitorii din acea artificială şi ruinătoare diferenţă.

Darea directă ar fi deci singura dreaptă şi singura care are un element de moralitate în ea. Cerută direct de la oameni, ei sunt în stare a simţi când marginea impozabilităţii s-au ajuns pe deplin şi statul nu-şi poate permite a face înnoituri de prisos, când, de unde n-ai ce lua, nici Dumnezeu nu poate lua. Dar prin dări indirecte se esploatează pe nesimţite un popor întreg, de ajunge că nu mai ştie ce poate ori nu poate.

Se simte numai că puterea impozabilă e sleită cu desăvârşire şi atunci zbiri guvernamentali acopăr ţara ca lăcustele ori ca o armată de invazie şi se dezvoltă, sub protecţia guvernului, un fel de brigandaj oficial.

Ş-apoi se mai zice că la toate relele din ţară reacţiunea e de vină. E în adevăr regretabil că lipseşte un partid reacţionar; un partid adecă cu destule mijloace şi destulă înrâurire ca să readucă trecutul, cam necioplit în felul lui, dar sănătos şi vrednic.

Spună oricine dintre contimporanii ce ţin minte ziua de alaltăieri daca, în timpul adevăratei reacţiuni, s-a vândut vreunui om averea pentru neplată de bir sau dacă era cu putinţă măcar una ca aceasta?

Altfel acum. Pe lângă sechestre, se ‘ntâmplă omoruri chiar cu ocazia împlinirilor.

O foaie din Târgovişte ne spune că o biată femeie, pentru o dare de 10 franci pretinsă cine ştie sub ce titlu, a fost bătută de un perceptor şi că a murit din acea bătaie. În Bucureşti, o altă femeie, scutită de-o amendă comunală de 5 franci, a fost bătută de perceptor pentru ea. De la birjari se sechestrează trăsurile, adecă instrumentul lor de muncă, scutit de lege. Înainte-ne avem 8 chitanţe de dări împlinite, tăiate dintr-un registru a souche, fără nici o iscălitură şi fără ca numărul din roluri să fie trecut.

Şi-n acelaşi timp în care agenţi fiscali ucid oamenii şi lumea ţipă de sărăcie, de neputinţa de-a suporta atâtea misiuni în străinătate, atâtea pensii reversibile, atâtea răscumpărări, atâta lux guvernamental şi atâta brigandaj parlamentar, în acelaşi moment foile oficioase ne spun că finanţele merg bine, că mai trebuiesc câteva zeci de milioane pentru poduri peste Dunăre şi pentru nouă linii de căi ferate şi o gară centrală la Bucureşti, pentru tinerimea elegantă, ce vrea să economiseze banii de birjă pân-la gara Târgoviştei.

Apoi – deie-ni-se voie – sub vestita reacţiune, în trecutul cel odios, omul cu car, cu boi, cu pământ plătea un galben pe an şi atâta tot. Nici chiar darea aceasta, cât de mică, nu se repărţea în mod nedrept. Satul se aduna, făcea cislă, plătea fiecare după averea lui, vornicul aduna banii şi – fără leafă şi fără remiză – îi ducea cinstit la sămeşie.

Nici hoţii, nici bilete a souche fără iscălituri, nici perceptori, nici nimic.

Văzând oare mizeriile de acum, nu avem cuvânt să spunem că e epoca noilor fanarioţi?

Zi cu zi se adaugă greutăţile asupra ţării şi, cu toate acestea, populaţia lui producătoare n-a primit nimic în schimb cu aceste greutăţi. Tot plugul lui Mircea Vodă brăzdează acest nefericit pământ şi, pe când, după vechile aşezăminte, ţăranul nu datorea pentru pământ şi păşune decât 12 zile pe an şi aducerea unui car de lemne de Crăciun, astăzi guvernul decretează ca măcar 2 zile pe săptămână să fie ale ţăranului. Toată diferenţa între munca celor 12 zile ale codului consuetudinar şi munca actuală a ţăranilor o înghit clasele de mijlocitori, căci ţăranul acum stă mai rău decât înainte.

Şi-n asemenea condiţii detestabile, când vedem producătorul tot atât de incult, însă cu mult mai sărac decât sub regimul vechi, când se constată că însăşi constituţia fizică a poporului nostru degenerează, că nu numai nu mergem înainte, dar, prin degenerare, pierdem şi posibilitatea progresului, tot atunci limbuţi lustruiţi, închinători de vorbe, ne spun zilnic pe zeci de coloane ce imense progrese ar fi făcut România.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

La 15 iulie conferenţa din Constantinopol a celor şase puteri a hotărât în fine a invita pe Turcia prin notă colectivă să trimeaţă trupe în Egipet. Această notă proclamă în principiu oportunitatea unei interveniri otomane, arată cât ar fi urgent de-a pune capăt unei crize dezastroase pentru populaţiunile din valea Nilului, pline de pericole pentru Europa, şi propune sultanului de-a se ‘nţelege cu Conferenţa asupra restricţiunilor cărora ar avea a se supune guvernul turcesc în împlinirea mandatului său.

Suveranitatea Turciei asupra Egipetului e mai mult nominală, e un titlu cu pagubă, ale cărui cheltuieli întrec foloasele. Deci nota aceasta, care e ‘n stare a-l pune pe sultan la cheltuieli, ba, în cazul de complicaţiuni internaţionale, poate provoca chiar primejdii nouă pentru Imperiul lui, a fost primită fără îndoială cu oarecare ezitaţiune. Ezitaţiunea s-a tradus, ca de obicei, prin o schimbare de cabinet şi în locul lui Abdurraman s-a chemat Said Paşa la ministeriu. Said a convocat un fel de Divan estraordinar, la care-au fost invitaţi toţi foştii miniştri aflători la Constantinopol, obicei turcesc ce se ‘ntrodusese şi la noi în vremea fanarioţilor şi, în fine, în zilele lui Carol îngăduitorul. Nu ştim atât de bine ce or fi hotărât divaniţii musulmani; la noi ştim însă că una a sfătuit ei, alta a făcut d. C.A. Rosetti, încât acest domn a avut plăcerea dublă de-a purta oamenii pe la icoane spre a-şi bate mai pe urmă joc de sfaturile lor şi de-a face tot după bunul său plac ceea ce i-a venit în minte.

Ţinutu-s-au Said de sfaturile Divanului ori nu, e indiferent; destul că o depeşă de ieri ne comunică răspunsul Porţii, semnat ieri, la nota colectivă.

El certifică primirea notei de la 15 iulie, prin care i se cere trămiterea de trupe în Egipet, devenită necesară prin situaţiunea acelei ţări.

Răspunsul mai declară că, dacă guvernul otoman nu s-a otărât din proprie iniţiativă a espedia trupe, cauza e că avea, cu drept, cuvânt, convingerea că măsuri de rigoare puteau fi înlăturate. Având însă încredere în solicitudinea puterilor pentru restabilirea ordinei în Egipet şi luând act şi d’ astădată, cu satisfacţiune, de deferinţa ce ele au binevoita-i arăta într-un mod solemn şi-n mai multe rânduri pentru drepturile de suveranitate de netăgăduit şi netăgăduite ale sultanului asupra Egipetului, Poarta informează pe d-nii ambasadori că ea consimte a lua parte la Conferinţa întrunită, însă numai pentru afacerile din Egipet, spre a discuta şi decide măsurile necesare pentru a asigura reîntoarcerea unei stări de lucruri normale şi regulate.

Puterile au obţinut dar consimţirea Porţii de-a participa la Conferinţă: o promisiune pozitivă de-a trimite trupe nu e în răspuns.

Anglia pe de altă parte nu ştia ce să facă de-acum înainte, căci celelalte puteri o ţin în nesiguranţă asupra intenţiunilor lor. Secretarul de stat, Dilke, declarase în Parlament că intervenirea Angliei se făcuse cu consimţirea Austriei şi a Germaniei.

Foile oficioase din amândouă imperiile însă au contestat declaraţiunea d-lui Dilke. Întrebat în Parlament dac-a văzut dezminţirea pe care-a dat-o foile germane afirmaţiunii sale că Austria şi Germania ar fi recunoscut de perfect legitimă acţiunea Engliterii în Alexandria, d. Dilke a spus că „n-are cuvinte pentru a-şi modifica declaraţiunea”. În acelaşi timp însă oficiosul „Fremdenblatt” din Viena pretinde că guvernul austriac n-a avut nici un motiv spre a-şi da părerea asupra legitimităţii bombardamentului şi asigură că e inexact că ambasadorul austriac din Londra ar fi aprobat măsura. Măsurile luate de amiralul Seymour au fost privite ca un fel de incident, din nenorocire inevitabil, deşi esplicabil, însă cabinetul din Viena nici le-a apreciat, nici le-a aprobat.

În fine o depeşă oficioasă, trimisă din Berlin „Gazetei de Colonia”, afirmă cam aceeaşi atitudine din partea Germaniei.

Relaţiile noastre cu sultanul, zice depeşa, sunt şi devin escelente. Noi n-am recunoscut legitimitatea unui act care-a atins drepturile de suveranitate ale unui monarh care e amicul nostru; dar pe d’ altă parte nici nu-l putem sprijini cu efect în politica sa de inacţiune, prin care s-a pus în opoziţie cu toată Europa. Apoi nu e treaba noastră de-a da guvernului englez un sfat pe care nu ni-l cere şi de-a esprima o opinie care – ar putea să displacă la Londra. În definitiv, dacă puterile occidentale, după ce se vor fi înţeles, vor avea trebuinţă de adeziunea Europei pentru a stabili o situaţie normală în Egipet şi a aduce un acord durabil între puteri, atunci, însă numai atunci, cestiunea va putea fi tranşată de Germania.

C-un cuvânt: faceţi voi ce vă place, nu zic nici da, nici ba. Urma alege.

Cântărind tonul cam perfid al celor zise mai sus, se poate deduce că, dacă Turcia ar consimţi să intervie în Egipet, Anglia s-ar simţi uşurată de multe nedumeriri.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Ziarele vestesc că partidul german, democratic din Austria înclină a atrage elementele mai conciliabile din partidele naţionalităţilor în sânul său; aşadar un partid liberal imitează astăzi, deşi nu ştim cu ce succes, încercările actualului ministru prezident, contele Taafe, al cărui sprijin parlamentar [î]l constituie partidul conservator şi naţionalităţile.

Un semn caracteristic al timpului. În adevăr monarhia habsburgică se compune toată din naţionalităţi din cari nici una nu e îndestul de mare pentru a fi în stare să absoarbă pe celelalte. Francisc I, un monarh foarte inteligent, zicea că o singură grijă n-are: a existenţei Austriei. Popoarele sunt atât de deosebite între ele încât nu se vor înţelege niciodată în contra monarhiei; când unul se ridică, celelalte fac numaidecât act de fidelitate şi aleargă în ajutorul tronului. Când în unul se dezvoltă puterea centrifugală, în celelalte se manifestă, ca printr-o lege fizică, cea centripetală.

A crede că atâtea naţionalităţi, dintre cari cea mai mică chiar îşi are biserica şi şcoala ei naţională, gazetele ei, literatura ei, mică mare cum dă Dumezeu, şi istoria ei, chiar dacă aceasta ar încăpea într-o monografie de-o coală, a crede că le poţi contopi pe toate a fost o naivitate. Aceste nu sunt grupuri de materie brută cu care cineva poate face orice vrea: sunt grupuri organice, din cari fiecare are rădăcinele sale în pământ şi propriul său principiu de existenţă. Rasele din Austria sunt în genere foarte puţin amestecate şi, unde or fi deosebiri de religie la mijloc, ele nu sunt aproape deloc amestecate. Numai identitatea religiei înlesneşte la unele apropiarea, şi nici acolo în mare grad.

Fiecare grup organic e o lume pentru sine, c-o limbă vie pe care clasele dominante n-o cunosc şi n-o vorbesc, adesea c-un drept consuetudinar propriu, cu datine şi tradiţii proprie.

La un asemenea stat decentralizarea e cea mai firească formă de viaţă publică, pe când centralizarea trebuie să degenereze în domnia elementelor necaracterizate, a mijlocitorului şi a advocatului. Şi-n adevăr, centralizarea şi liberalismul austriac au şi avut drept rezultat ridicarea unei rase de mijlocitori, a evreilor, şi milionarizarea advocaţilor din partidul numit constituţional. De la 1866 până mai alaltăieri Austria era ţara făgăduinţei pentru evrei şi scena politică pentru glorii advocăţeşti; adică pentru oameni cari, prin dialectica continuă ce-o cere profesiunea lor, sunt mai puţin decât oricine în stare de-a avea convingeri puternice şi de-a voi binele altuia. În Ungaria se observă acelaşi lucru: pretinsa domnie a elementului maghiar se traduce în realitate într-o domnie de postulanţi, advocaţi şi evrei, pentru cari a fi ungur e o negustorie lucrativă ca oricare alta. dacă China ar cuceri Ungaria cei dintâi cari s-ar pretinde chineji ar fi evreii şi advocaţii, credem.

E o privelişte curioasă aceasta. Vedem o sumă de popoare cu vertebrele bine închegate şi tari esploatate de elemente fără vertebre morale, fără caracter propriu.

Aceste elemente sunt însă prin natura lor dizolvante.

Dacă mereu se ‘nmulţesc, se ‘ntâmplă nu ceea ce se intenţiona poate, dizolvarea şi contopirea naţionalităţilor, ci tendenţe de dizolvare a statului.

Deşi nu împărtăşim pe deplin ideile d-lui E. Renan în privirea naţionalităţilor, deşi nu admitem că unitatea de idei e un premis, iar consistenţa unui stat urmarea, totuşi, intervertind termenii, lucrul devine adevărat. Unitatea de rasă produce ca rezultat firesc unitatea de tendinţe, iar unde rasa dominantă e cu mult mai numeroasă sau cu mult mai cultă decât cea supusă, cea dentăi impune acea tendinţă. Privită în afară, unitatea statului corespunde în adevăr c-o unitate de tendinţe şi de idei.

Ceea ce însă e comun în toate naţionalităţile Austriei (neesceptând pe germani ori pe unguri) este tendinţa de a-şi mănţine naţionalitatea cu orice preţ. Iată dar punctul comun de atingere, iată ideea organică. Când toţi vor acelaşi lucru, când pentru cei mai mulţi existenţa Austriei e singura garanţie că individualitatea lor etnică va putea exista şi ea, ni se pare că singura idee organică e aceasta. La realizarea acestei idei se împotrivesc însă elementele superpuse (germanii şi ungurii), ei persecută în alţii ideea naţionalităţii, care cu toate acestea e propriul lor principiu de existenţă, ei crucifică pe altul pentr-o religiune care este a lor proprie. Împăcarea între naţionalităţi nu va izbuti dar fără a se înlocui subordonarea cu coordonarea, recunoscându-se adică că şi la altul e o virtute civică ceea [ce] în ungur sau în german e o virtute: iubirea de naţionalitatea sa proprie.

O decentralizare bazată pe coordonarea naţionalităţilor în grupuri administrative autonome şi în marginele exigenţelor unităţii de acţiune în afară şi înlăuntru ale statului ar însemna însă o nouă epocă de înflorire pentru monarhia vecină. Fiecare din aceste centre locale ar avea o viaţă proprie, o producţiune proprie, un caracter propriu şi, cu cât diversitatea e mai mare, cu atâta e mai mare putinţa combinaţiunilor de orice natură, singurele cari produc în lume mişcare şi putere, iar mişcarea e viaţa.

Ceea ce în natură e adevărat e şi în stat, căci acesta e la urma urmelor un produs al naturei. Oxigen cu oxigen, idrogen cu idrogen nu produc nici o mişcare. Dar elemente deosebite, puse în contact, se atrag şi produc cantităţi de putere. A ţine naţionalităţile apăsate, a ţine puterile lor latente va să zică a le condamna la somnul plantelor: a elibera puterile lor latente ca să se combine între ele ar însemna a deschide calea unei mari şi neprevăzute dezvoltări.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Cine-ar citi foile din Capitală ar constata un fenomen ciudat, care se repetă, nu cu regularitatea lumii siderale, dar ca din senin şi în genere în epoce în care Adunările nu pun ţara la cale în Dealul Mitropoliei şi răscumpărările nu sunt la ordinea zilei. Acel fenomen e: discutarea de principii, dar o discuţie de-o generalitate şi de-o abstracţiune estremă. E o jucărie ca oricare alta, ca de ex. a căuta rădăcina patrată a numărului 7. Poţi să tot socoteşti mereu şi să baţi apă ‘n piuă; aproximaţia va deveni din ce în ce mai mare, dar o rădăcină care, multiplicată cu ea însuşi, să dea exact 7 nu se va găsi. Ş-aci se operează cu două abstracţiuni de-un cuprins empiric cu totul neînsemnat şi poţi vorbi şi socoti zile întregi fără a fi făcut o treabă de seamă.

Aşa de ex. „Românul” discută în multe coloane principiul că roşii au credinţă în viitorul naţiunii şi opoziţia n-ar fi având-o şi că-n aceasta consistă superioritatea celor dentăi asupra celor din urmă. Pe temeiul a trei abstracţiuni: credinţă, viitor, naţiune, se durează un articol de fond de trei coloane, care nu zice absolut nimic şi care e ‘ndreptat, ca totdauna, în contra opoziţiei.

Aceste trei vorbe, abstracte ca şi nişte numere, se pot permuta după voie şi ar da alte teme, tot atât de bogate în vorbe: de ex.

„Românul”, care azi a discutat credinţa în viitorul naţiunii, poate discuta mâni viitorul din credinţa naţiunii sau naţiunea viitorului prin credinţă, viitorul credinţei în naţiune sau credinţa naţiunii în viitor şi are să – ajungă tot la rezultatele fenomenale la care a ajuns în numărul său de azi.

E o şcoală privată în Bucureşti care poartă deviza: „Şcoala e altarul civilizaţiunii”. S-ar putea zice: Altarul e şcoala civilizaţiunii, civilizaţiunea altarul şcoalei ş.a.m.d.; fraza nu câştigă mai mult înţeles decât are, adecă nici unul. Asta se numeşte o frază goală.

Altfel, acesta este semnul caracteristic al unei totale lipse de cultură, precum şi a lipsei de gândire proprie.

Tot secretul intelectual al demagogiei consistă însă tocmai în negustoria cu asemenea fraze de-o goală şi tristă universalitate, fraze cari n-au conţinut, nu spun nimic aievea şi cari, se ‘nţelege, ameţesc capul bietului om din popor, care, ştiind ca peşte, pâne, carne sunt vorbe ce însemnează ceva, crede că şi abstracţiunile de mai sus cată să fi însemnând ceva şi mult încă, numai el nu e ‘n stare să le priceapă. Asta se cheamă pe românie: „A îmbăta pe cineva cu apă rece”.

Orice abstracţie, cât de subtilă, pentru a însemna ceva aievea, pentru a avea înţeles, trebuie să poată fi redusă la un echivalent material. dacă i-am întreba pe acei onorabili ce molecul material coprind cele trei abstracţiuni ce le întrebuinţează, cu ce echivalent aievea corespund, ar sta ca viţeii înaintea porţii nouă şi nu ne-ar putea da nici un răspuns.

Tot în acel articol fenomenal se vorbeşte şi de război.

Despre participarea noastră – de voie de nevoie – la el „Românul” vorbeşte iar în termenii cei mai emfatici.

Naţiunea triumfă din nou cum a ştiut să triumfe întotdauna… făcu un răzbel glorios… şi-a câştigat pintenii…

Da, a câştigat pinteni, dar a pierdut Basarabia: iată reagentul chimic pe care foaia guvernamentală uită să-l toarne în vinul său glorios, căci atuncea el ar fi, se ‘nţelege, pe drojdii.

Real în toate aceste tirade e: că trupele române, considerate ca trupe tinere, s-au bătut bine, adică s-au lăsat ucise cu mult curaj. Iată un lucru însă pe care oricine, nu numai în România dar şi aiurea, o putea şti de mai nainte, afară de roşii.

Aceştia judecau armata după ei înşişi: presupuneau că ea consistă din băieţi de jidan, ca redacţia „Pseudo-Românului”, şi de aceea au rămas uimiţi de ceva ce pe român nu l-ar fi ui-mit nicidecum.

Daca, înainte de război, ar fi întrebat cineva pe I.S.I. Arhiducele Albrecht cum e soldatul român, ar fi răspuns că e un foarte bun soldat, că-n cele mai grele împrejurări nu se descurajează. Rasa este însă una ş’ aceeaşi dincoace şi dincolo, din evul mediu cunoscută ca rasă războinică; şi, desigur, calităţi contractate în cursul sutelor de ani ai Domniilor române nu se puteau pierde numai în câteva generaţii ale domniei răpitoare a fanarioţilor. În genere vechii fanarioţi asupreau poporul, dar nu-l corupeau. Cu această misiune s-a însărcinat abia copiii şi nepoţii lor, actualii roşii.

Dar care-a fost roadele culese de guvern din sacrificiul de sânge al omului din popor?

Au câştigat independenţa. Cum? Au silit pe turc s-o recunoască? Nici n-a fost primiţi măcar la tratativele de pace şi alţii au dictat condiţiile oneroase ale acestei independenţe.

Le-am da un sfat roşiilor, dar ştim că nu-l vor urma, pentru că nu-i în folosul lor: Vorbiţi ca oamenii şi nu ‘mbătaţi lumea cu apă rece.

Spuneţi ce aveţi de spus concret şi nu vindeţi zilnic mâţa-n sac cu vorbe goale.

Dar negustoria de vorbe ce s-ar face atunci dacă şi ei ar vorbi ca lumea? Asta-i marfa pe care-o produc zilnic. Chinejii umflă puii tăiaţi pe care-i vând în piaţă injectându-le apă caldă sub piele, ca s-arate graşi.

„Românul” vinde puţinul ce are de zis injectându-i câte-o abstracţie goală. Lucrul arată mare, dar nu-i nimic de el.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Mai multe foi din capitală încep a face „Naţiunii” întrebarea pe care noi i-am pus-o din capul locului: Ce vrea şi la ce tinde. Drept vorbind, noi n-am şti ce răspuns s-ar putea da la o asemenea întrebare.

Fiecare-şi aduce aminte că, la suirea d-lui Dimitrie Brătianu pe jeţul prezidenţiei Consiliului de Miniştri, d-sa rostise cuvinte de o escepţională gravitate la adresa coreligionarilor săi politici.

Pentru a realiza îmbunătăţiri, zicea d-sa, fiecine trebuie să fie la locul său: hoţii la puşcărie, cei ce speculă interesele publice la carantină, omul onest la muncă. Mulţi oameni cu cari d. Dumitru Brătianu vorbise [î]l asiguraseră că nu va găsi pe nimeni care să-l sprijine, pentru că nu mai sunt oameni oneşti în această ţară. Dar dumnealui nu e atât de sceptic, crede că există încă oameni oneşti şi, admiţând chiar că n-ar fi, [î]i putem face oneşti, pentru că românul lesne se schimbă din bun în rău şi din rău în bun. C-o justiţie nepărtinitoare şi c-o voinţă energică mulţi cari pân’ acum treceau de corupţi s-ar îndrepta şi ar deveni folositori ţării: ba ei singuri s-ar simţi fericiţi când ar avea conştiinţa liniştită.

Ei bine, acelaşi d. D. Brătianu, trecând de la prezidenţia Consiliului la a Camerei, îngăduie în această din urmă calitate răscumpărarea liniei Cernavoda chiustenge şi multe alte mai mărunte, dar de aceeaşi valoare morală.

Cum rămâne aşadar cu aprecierile sale de mai sus şi ce voieşte acum?

Noi încai nu ne-am făcut nici când iluziile ce şi le făcea d. Dumitru Brătianu… la bătrâneţe, după ce-a cunoscut în curs de zeci de ani ţara. Prin studii xenoscopice am arătat că roşii nici nu sunt măcar români, ci străini pripăşiţi din câteşipatru unghiurile lumii în decursul secolului trecut şi a celui actual şi că lor li-i de ţară cum ni-i nouă de mere acre. Imorali în gradul cel mai mare, fără umbră de sentiment de patrie sau naţionalitate, ei n-au avut nicicând naivitatea de-a crede câtuşi de puţin în principiile ce pretind a le profesa. Născuţi bătrâni, stricaţi şi panglicari, guvernământul lor nu este numai o xenocraţie destrăbălată, o domnie a tot ce Orientul a avut mai putred, dar, privind la conştiinţele lor venale, la înclinările lor constante de trădare şi de rea credinţă, la apucăturile lor de linguşire şi de malonestitate, la stupiditatea lor intelectuală, unită c-o mare doză de şiretlic comun, am putea zice că ei au introdus un fel de pornocraţie morală în ţară.

Când d. Dimitrie Brătianu, amicul şi prezidentul lor, declară că nu mai sunt oameni oneşti în ţară cată din parte-ne să constatăm ceea ce şi dumnealui ştie: că odinioară existau oameni oneşti, şi încă mulţi, şi că maturitatea pentru puşcărie şi carantină datează de la formarea partidului roşu încoace.

Ceea ce fac uneori deputaţii roşii rezistă descrierei oricărui condei. Şi cu toate acestea d. Brătianu crede că se pot îndrepta, pot deveni folositori, pot fi fericiţi, având conştiinţa împăcată?

Dar au ei conştiinţă?

O seamă din enciclopedişti făcuseră o analiză a acestei funcţiuni a sufletului şi au constatat că cele mai multe elemente din ea sunt un rezultat al creşterii naţionale îndelungate, un rezultat al principiului conservator al istoriei, lucru ce cată să le lipsească acestor indivizi de vreme ce ei n-au naţionalitate hotărâtă. Dar nici măcar baza conştiinţei, aversiunea în contra trădării, n-o au. Ucigaşii de rând, eroii de codru sunt oameni onorabili pe lângă trădători. Banditul nu i-a jurat nimănui că-l va apăra: liber, cu riscul vieţii lui, de-a ataca alt om, a comis o crimă de bună credinţă oarecum, care să poată espia. Eroii de la 11 fevruarie, azi adiutanţi regali şi generali, au jurat a-l apăra pe omul pe care l-au trădat. Crima e îndoită: scriitorii vechi zic că înaintea trădării chiar zeii îşi acopereau feţele. Dante le dă fundul cel mai adânc al infernului, locul unde nici ochiul lui Dumnezeu nu mai străbate.

Ei bine, ura şi aversiunea în contra trădării, iată un instinct fundamental, comun conştiinţei întregului neam omenesc. Numai aceste gunoaie etnice nu au nici acest instinct măcar.

Ei disting trădarea, ei o înalţă în societate şi o decorează, ei n-au nici atâta conştiinţă câtă au sălbatecii.

Şi d. Dumitru Brătianu putea să aibă naivitatea de-a crede că, cu asemenea oameni, din asemenea materie putredă, din aceste scârbe ale omenirii se poate face ceva de-acum înainte prin morală teoretică? Cânepa, iată mijlocul cu care ţara s-ar putea scăpa de aceste stârpituri morale şi intelectuale.

Nu vorbim aci de principii politice, facem chiar abstracţie de ele. Roşii ar fi ceea ce sunt chiar având principii diametral opuse celor ce au astăzi, căci organisme degradate rămân degradate în toate împrejurările. Oricari ar fi credinţele lor, la apucături şi la fapte ne uităm.

Ce testimoniu de sărăcie intelectuală şi de cădere ne-am da găsind că milionarii răscumpărării şi confratele lor Simeon sunt oameni oneşti, că administraţia Chiriţopolilor e bună, că plagiatorii sunt genii şi escrochii martiri?

Nimic nu degradează mai mult decât admirarea sau lauda răului. Helvetius zice: „Le degré d’esprit nécessaire pour nous plaire est une mesure assez exacte du degré d’esprit que nous avons „.

Daca n-am fi în stare a cunoaşte sau a preţui binele, calea-vale; binele e în genere mai greu de cunoscut. Dar a lăuda sau a îngădui chiar cele rele, false, stupide nu are nici o scuză; aceasta ar fi o probă de slăbiciune nevindecată a judecăţii.

Ceea ce-ar fi necesar e ca d. D. Brătianu să se convingă că îndreptare a roşiilor nu e cu putinţă, precum nu se poate ca mătrăguna prin botez să devie stejar. Ţara Românească a fost şi este încă ventilul de siguranţă al relelor sociale din statele vecine; roşii sunt în mare parte elementele rele şi decrepite de cari împărăţia turcului s-a curăţit prin acest ventil. Ei sunt pentru generaţia trecută ceea ce jidanii sunt pentru cea actuală: necurăţenia socială a unor state străine. Oare nu e mirare că toţi jidanii sunt liberali, tot aşa precum toţi roşii sunt liberali? Cu toate acestea lucrul e foarte firesc; aceeaşi cauză, aceleaşi efecte. Străini şi unii şi alţii, liberali şi unii şi alţii.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Dacă în timpul adunărilor de la Mazar Paşa, când ni se promitea domnia virtuţii, cineva ar fi prezis ceea ce are să se întâmple peste câţiva ani, desigur ar fi fost declarat proroc mincinos.

Să fi zis cineva că-n nu mai mult de şase ani cei ce promiteau economii vor spori bugetul cheltuielilor cu 40%;

că cei ce protestau contra convenţiei comerciale vor supune-o iscăliturei Capului statului şi vor sancţiona-o;

că cei ce combat funcţionarismul vor spori numărul posturilor cu sutele;

că cei ce sunt pentru independenţa alegătorilor vor face pe funcţionar să atârne atât de mult de autorităţile supreme încât aceste mii de oameni să voteze conform comandei din Bucureşti;

că cei ce-au trădat se vor decora !

că cei ce-au hulit prin pasquiluri Coroane vor fi decoraţi cu Bene-merenti;

că se va specula averea statului la bursă, că se vor cumpăra de stat cu 60% hârtii ce valorau în piaţa de efecte 20% şi că, prin această haiducie parlamentară, o sumă dintre roşii vor deveni milionari;

că se vor da 17 milioane pe drumul de fier Cernavoda chiustenge, care nu face nici cinci, şi că 4 milioane din preţul de cumpărătură se va împărţi între membrii Adunărilor;

că se va constata prin dezbateri publice într-un stat vecin cumcă o seamă de judecători şi de administratori în România sunt tovarăşi la câştig ca bandiţii din codru;

că administraţia va ajunge la halul de-a prinde cetăţenii ce-i displac pe uliţe şi a-i trimite sub escortă la Bucureşti, pretextând că sunt nebuni.

Dacă cineva ar fi prezis toate acestea lumea ar fi râs de dânsul şi totuşi nu numai acestea, ci multe altele s-au întâmplat şi se întâmplă zilnic, fără ca opiniunea publică să se mai poată irita măcar. Ca-n vremea cezarilor din Roma, opinia publică e ostenită şi moleşită; ea nu mai are putere de reacţiune. Un fel de eres orb că aşa trebuie să fie, că „lumea moştenire tâlharilor s-a dat”, precum zice Gr. M. Alecsandrescu, a cuprins toate spiritele şi le-a umplut de apatie faţă cu interesele publice.

Noi credem că-n orice altă ţară singur cazul Simeon Mihălescu, faptul că un om asupra căruia se fac cercetări de natură criminală e mănţinut în funcţie şi conduce singur cercetarea făcută în contra sa şi – după ce judecătorul declară că nu e caz de urmărire – îşi numeşte pe judecătorul său propriu într-o funcţie bine plătită din administraţia spitalelor, această protecţie reciprocă dintre prevenitul atotputernic şi judecătorul amovibil ar fi fost îndeajuns pentru a răsturna guvernul celor ce protejează asemenea oameni.

La noi însă nu numai că lucrul nu mai face nici un efect, ci, din contra, ostentativ acest om a fost ales senator şi majoritatea comandată să-l spele în public. Acolo – în maturul Corp – onorabilul stâlpnic nu a contestat doar adevărul denunţărilor d-lui Moldoveanu, nu, le-a confirmat, ridicând un colţuleţ al vălului de pe scabroasa afacere, voind însă a arunca vina pe altul. Senatului puţin i-a păsat că vină există, a lăsat pe unul numai s-o descarce pe umerele altuia, a luat drept bani buni declararea unui om în contra căruia cercetarea era viciată din capul locului şi a trecut la ordinea zilei.

Aci ne aducem aminte de [o] istorioară povestită de un ziar american:

Onorabilul Josua Quiney spunea, într-o prelecţiune ţinută la Boston, că a văzut pe cineva în New-York dând, cu ocazia alegerii de deputat în Congres, 25 de dolari pentr-un singur vot şi, mirându-se onorabilul că un om poate da atâta pentru un singur vot, i s-a dat asigurarea că, dacă acel candidat va fi ales, va şti să câştige însutit cât a dat. În sesiunea din urmă primise 30 000 dolari pentru că izbutise a trece un bill, deci poate plăti preţ bun. Există oameni, zice foaia americană, cari, printr-un serviciu de 5-6 ani în Congres, de unde n-aveau cinci dolari au ieşit c-o jumătate de milion de dolari din Parlament.

Noi găsim că sistemul roşu ar trebui completat şi, fiindcă ţara pare osândită a fi guvernată de deputaţi identici cu cel din New-York, alegătorii să-şi facă un tarif de preţuri pentru vot. Ei ar fi mai folosiţi; şi ţara? – tot aşa de bine ar merge. Putem asigura că mulţi dintre candidaţii viitori au ajuns la aşa stare încât ar putea răsplăti acest uşor serviciu al unei dări de vot în mod foarte generos.

Căci să nu se uite. După răscumpărarea Cernavoda chiustenge a mai rămas poduri peste Dunăre de construit şi aceste poduri, împreună cu reţelele corespunzătoare de căi ferate, promit a fi bune de muls.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Locke, filozoful englez care, cu un spirit de critică neobicinuit pe vremea lui, a analizat cugetarea omenească în elementele ei oarecum ne dă în câteva şiruri o descriere exactă a manierei de-a cugeta şi de-a se purta a partidelor, fie politice, fie religioase, încât din citirea acelor şiruri cineva vede bine ce rol cu desăvârşire secundar joacă aşa-numitele principii în viaţa partidelor.

Iată ce zice scriitorul englez:

Oricât de mare ar fi zgomotul ce se face în lume asupra erorilor sau opiniilor, totuşi trebuie să fiu atât de drept cu omenirea şi să constat că cei pătrunşi de erori şi de opinii false nu sunt atât de numeroşi precum ar crede cineva la întăia vedere. Nu doar c-ar fi cunoscând adevărul, ci pentru că în privirea acelor doctrine, cu care-şi fac de lucru şie şi altora, ei în realitate nu au nici o părere şi nici o opinie. dacă am catehiza puţin partea cea mai numeroasă a coreligionarilor celor mai multe secte din lume am găsi că, în privirea lucrurilor pentru cari ei s’ aprind atât de tare, nu au nici o părere, ba, vom vedea că n-avem nici o cauză de-a crede că ei ar fi admis o părere oarecare în urma unei cercetări a raţiunilor ei sau a unei aparenţe de adevăr. Ei sunt hotărâţi de-a ţinea morţiş la partidul la care i-a angajat creşterea sau interesul lor şi, asemenea soldatului de rând în război, [î]şi manifestă curajul şi zelul după comanda şefilor, fără de-a examina sau a cunoaşte măcar lucrul pentru carele se luptă. Când viaţa de toate zilele a unui om ne dovedeşte că nu prea ţine seama cu seriozitate de religie, cum şi de unde am avea dreptul de-a deduce că-şi va sfărâma capul cu postulatele bisericii şi va cerceta cuvintele pro şi contra a doctrinei cutăreia sau cutăreia pentru care se lupta? Lui i-ajunge daca, ascultător capilor lui, are mâna şi limba pururea gata pentru a sprijini cauza comună, pentru a se recomanda în ochii acelora cari pot să-i procure consideraţia, înaintare şi protecţie în societate. Astfel oamenii se fac mărturisitorii şi anteluptătorii unor opinii de cari n-au fost niciodată convinşi, ai căror prozeliţi n-au fost nicicând, ba cari poate nici nu le-a îmblat vrodată prin cap. Aşadar, deşi nu se poate zice că numărul opiniilor neverisimile sau eronate e mai mic în lume decum se arată în adevăr, totuşi e sigur că sunt cu mult mai puţini aciia cari se ţin în realitate de ele şi greşesc, crezându-le adevărate, decum avem obiceiul a ne ‘nchipui.

Unul din ziarele bucureştene, „Naţiunea”, şi-a luat sarcina a face din când în când câte-o analiză – îndealtmintrelea elegant şi neted scrisă – a principiilor ce le atribuie conservatorilor şi liberalilor. Noi am ruga pe confraţi să citească pasajul de mai sus al lui Locke şi să ia apoi, nu pe liberalii de-a doua mână, ci pe şefi chiar, pe cei mai însemnaţi şi mai inteligenţi dintre ei, să-i catehiseze asupra principiilor ce pretind că le profesează. [Î]l asigurăm de mai nainte că nici unul nu va avea o idee exactă de ceea ce gândeşte în materie politică şi că, dedesuptul ideilor ce pretextează a le avea, adevăratul motor al acţiunii lor e interesul personal imediat, interesul partidului mediat.

Daca aşadar partidul roşu e numeros, s-ar înşela cumplit cine ar crede că oamenii cari-l compun au aceleaşi principii. Poate unul dintre o mie şi-a bătut capul cu analiza ideilor ce pretinde a le avea: restul ascultă de comandă, căci comandanţii la rândul lor [î]i căpătuiesc. Ca să se mănţie la putere, aceştia au înmulţit peste măsură numărul funcţiilor plătite de stat, au abătut curentul dorului de câştig de pe piaţa firească a producţiunii pe piaţa postulantismului. Locke are deci dreptate. Cine oferă leafă bună şi tain află oricând o armată numeroasă de mercenari politici, fie cauza lui cea mai nedreaptă din lume.

Daca dar ne-ar întreba cineva cari sunt progresele realizate prin fiinţa roşiilor la putere, am răspunde: Înmulţirea funcţiilor publice, imposibilitatea din ce în ce mai mare de – a – şi câştiga subzistenţa independent de bugetul statului, dependenţa din ce în ce mai mare a claselor conducătoare de puterea centrală şi de oameni ce-o ţin în mână. dacă guvernul ar şti să ne – nţeleagă, i-am repeta sfatul pe care Montalembert [î]l dădea odinioară oamenilor de stat din Anglia:

Să ajungă la cunoştinţa că pofta generală şi nemăsurată după funcţii de-ale statului e cea mai rea dintre boalele sociale. Ea răspândeşte în tot corpul naţiunii un spirit servil şi venal, ceea ce nu esclude, chiar la cei bine căpătuiţi, spiritul de partid şi de anarhie.

Acest sistem creează o armată de muritori de foame, capabili de orice descreierare, când cred că prin aceasta se va stâmpăra apetitul lor şi apţi pentru actele cele mai de rând şi mai înjositoare, îndată ce foamea le-a fost stâmpărată. O naţiune de vânători de funcţii e cea mai înjosită din toate naţiunile; nu există umilire în lume pe care să nu fie ‘n stare s-o suporte. (De l’avenir politique de l’angleterre )

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Corespondentul din Bucureşti al „Gazetei generale” din Augsburg, printr-un articol intitulat Progresele Rusiei la Dunărea de Jos, se face organul acelor amănunte curioase cari ar fi circulând asupra sciziunilor din partidul roşu. Reproducem acea corespondenţă, deşi ni se pare a cuprinde multe apreciaţii eronate, pentru cuvântul că scriitorul în cestiune s-a dovedit în curs de mulţi ani statornic amic al partidului şi guvernului roşu. Deci, oricât de numeroase ar fi ingredientele erorii în descrierea sa, întru cât priveşte încordarea dintre vechii amici politici, Rosetti şi Brătianu, ea poate să ne fi dând câteva desluşiri exacte.

Iată acea corespondenţă:

Văzând maniera naivă cu care ziarul „Russ”, redijat de Aksakoff, încearcă a tăgădui orice complicitate morală a guvernului din San Petersburg cu agitaţiunile de înaltă trădare propagate între rutenii din Galiţia şi descoperite cu ocazia procesului din Liov, e îndoit de interesant a urmări căile ascunse cu care s-a silit Rusia să combată, nu fără succes, influenţa austriacă la Dunărea de Jos. Fiindcă în Petersburg exista convingerea că, după esperienţele asupra gratitudinii ruseşti pe cari le-a făcut România imediat după războiul oriental, ea va trata c-o justă neîncredere orice propunere directă de amicie, s-a crezut că influenţa pierdută în urma anexiunii Basarabiei şi a cestiunei Arab – tabia s-ar putea recâştiga pe cale indirectă. Acest sistem era în adevăr mai circumstanţial şi mai migălos, dar, cunoscându-se stăruinţa şi răbdarea diplomaţiei ruseşti, metodul promitea un succes ce părea sigur, din cauză cu atitudinea Austro- Ungariei în cestiunea dunăreană şi multicolorele împrejurări de partid din România prezintă puncte de razim pentru a submina relaţiunile dintre România şi Austro-Ungaria. Înainte de toate era important de-a scoate din cabinetul Brătianu pe acel membru carele, ca conducător al politicei esterioare, avuse ocazia de-a încerca mai mult dezinteresarea Rusiei faţă cu tânărul stat de la Dunărea de Jos. Se ştie că ministrul Boerescu era suspectat ca partizan mascat, ba chiar mituit, al politicei orientale vieneze. Cea mai nejustificată imputare ce se putea face. Din contra, Boerescu, care compusese memorandul tipărit în Paris asupra anteproiectului, întâia şi cea mai însemnată scriere polemică în contra pretenţiunilor austriace, consideră influinţa Austro-Ungariei ca răul cel mai mic dintre două rele. Ba părerea aceasta a sa concorda atât de mult cu vederile primului ministru, Brătianu, încât ştirile aduse de ziarele din Viena, că înlăturarea ulterioară a lui Boerescu avea de cauză divergenţa de opinii în politica esterioară, cată să le numim scornite din nimic. Ceea ce-a adus căderea lui Boerescu n-a fost nimic alt decât isteţia cu care Rusia a ştiut să esploateze în favorul său şi al influenţei sale neîncrederea României, pricinuită prin atitudinea Austriei, arătându-se pe neaşteptate concesivă în cestiunea despăgubirilor de război.

Brătianu n-a dispărut împreună cu Boerescu pentru mai mult timp de pe arena puterii, dar aceasta are a o mulţumi întâi inepţiei frăţâne-său, chemat ca urmaş la prezidenţia Consiliului şi mai cu seamă marei sale popularităţi. El nu datoreşte Rusiei rămânerea sa la putere şi-n genere cată să blamăm uşurinţa cu care Viena ‘l acuză pe Brătianu c-ar fi având dispoziţii rusofile numai şi numai pentru că n-a putut ocroti pe colegul său mai puţin popular, Boerescu, în contra influinţei crescânde a Rusiei.

Altceva însă nu s-a relevat pân’ acum după cât ştiu: chipul în care Rusia, în timp atât de scurt, a câştigat o atingere atât de intimă cu partidele politice din România încât acestea, cu toate protestele lor în contra retrocesiunii Basarabiei, au ajuns totuşi a face servicii de salahor politicei ruseşti. Cei iniţiaţi însă cunosc faptul învederat că principele Obolensky, comisar în cestiunea despăgubirilor de război ruso-române, avea, pe lângă însărcinarea sa oficială, şi aceea a unui comisar politic şi a exercitat această din urmă profesie c-un succes destul de mare, pentru că cercetările sale oficiale în privirea mărimii despăgubirilor de război l-a pus în contact cu cei mai influenţi dintre marii proprietari. Mai cu seamă în Moldova rămăşiţele fostei fracţiuni, din care făcea parte şi pensionariul statului rusesc, Cogălniceanu (?!), s-au folosit de orice putea servi ca armă în contra regimului valahian al lui Brătianu. Făcând în mai multe rânduri drumul dintre Bucureşti şi S. Petersburg, lui Obolensky i-a trebuit un an şi jumătate pentru afacerea, desigur nu grea, a despăgubirilor şi-n acelaşi timp a aplanat calea pe care Brătianu să fie silit, prin marii proprietari din partidul său propriu, ca sau să-şi părăsească poziţia sau să intre ‘n apele rusofililor din Moldova (?). Aceasta s-ar fi întâmplat deja cu ocazia revizuirii reformei agrare, daca, în această cestiune, Brătianu n-ar fi avut sprijinul amicului său politic, Rosetti, părintelui proiectului de reformă agrară. Dar ceea ce iar nu s-a relevat îndestul este că între cei doi vechi coreligionari politici exista o divergenţă de opinii în privirea politicei esterioare, şi îndeosebi a cestiunii Dunării, încă de pe timpul pe când Rosetti era alături cu Brătianu ministru de interne.

Pentru direcţiunea pe care de pe atunci încă o apucase Rosetti e semnificativă împrejurarea că spiritualul jurnalist Ventura, care, prin mijlocirea lui Cogălniceanu, dăduse publicităţii anteproiectul şi făcuse din el obiectul unei agitaţii, evident contrare Austriei, a fost numit în toamna anului trecut şef al unui biurou de presă ce se pretindea că atârnă de Ministerul de Esterne, dar în realitate era inspirat de Rosetti. Nu se ştie nici pân’ acum cât de mari deveniră divergenţele de opinii între Rosetti şi Brătianu când, acum o jumătate de an, cel dintâi s-a retras din capul Ministerului de Interne. Numai un lucru e de observat: că, deodată cu retragerea sa, s-a desfiinţat şi biuroul de presă şi Ventura a fost demis, fără de-a i se fi denunţat angajamentul de mai nainte. E cunoscut apoi că şi pe urmă, Rosetti au sprijinit politica Rusiei în cestiunea Dunării, opusă Austro-Ungariei şi Germaniei, pre când Brătianu crede, din contra, că trebuie a se evita atât o atitudine prea accentuată împotriva vecinului stat habsburgic cât şi o concesivitate care ar atinge demnitatea României. Nu mai e îndoială că neînţelegerea dintre cei mai de căpetenie, ba chiar unicii conducători eminenţi ai partidului liberal, au contribuit a aduce o discompunere totală a actualei majorităţi parlamentare, iar că împrejurările stau astfel nu se poate atribui decât agitaţiunii partidului rusesc. Rosetti, a cărui ambiţie de şef de partid merge adesea mai departe decât chiar idealismul său, pare a trece cu totul cu vederea că deocamdată vecinul de la nord vrea înlăturarea lui Brătianu (?) şi că, în caz dacă acest om eminent ar cădea jertfă intrigelor aripei stânge a naţionalilor liberali, ce ţine cu Rosetti, şi atacurilor amicilor Rusiei din Moldova, strălucirea guvernamentală a liberalilor ar ajunge curând la capăt şi s-ar face loc unui cabinet care ar sta în solda Rusiei (?). Brătianu vede mai departe decât coreligionarul său politic de odinioară şi -putem fi convinşi – ca mai degrabă ar avea recurs la dizolvarea Camerilor decât să înainteze poftele de supremaţie ale Rusiei prin mănţinerea actualei stări a partidului. Dar chiar în acest caz persistă pericolul ca, la nouăle alegeri, influenţa Rusiei să fie mai tare decât creditul omului de stat în contra căruia, cu toate numeroasele merite pentru ridicarea patriei sale, se poate ridica imputarea c-a îngăduit atât de mult timp corupţiunea înlăuntrul propriului său partid şi mai cu seamă în şirurile partizanilor mai de aproape ai lui Rosetti.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

„Naţiunea”, perindând acuzările ce se fac administraţiei liberale de cătră foile de orice nuanţă, deşi nu contestă adevărul acestor acuzaţiuni, crede însă a putea afirma că faptele şi apreciaţiunile sunt, şi într-o parte şi într-alta, pline de exageraţie.

N-am voi în adevăr să facem o cercetare lexicală asupra vorbei exageraţie, care însemnează a face din ţânţar armăsar, a da lucrurilor proporţiuni ce nu le au. Cu toate acestea nu o convingere preconcepută, ci experienţa de toate zilele ne dovedeşte că foile române, departe de-a exagera, sunt, din contra, mărginite prin numărul cuvintelor din dicţionar de-a putea zugrăvi cum se cuvine tot ce se petrece în România ca viaţă politică şi ca viaţă de stat. Ne-ar părea bine dacă s-ar mai putea exagera; din nenorocire însă o descriere cât de pesimistă a stării de lucruri e departe de-a ajunge umbra măcar a mizeriei morale care bântuie ţara, o mizerie mai adâncă, dacă se poate, decât cea materială.

Un rău există, zice „Naţiunea”, nimeni nu poate tăgădui acest fapt. Avem nevoie de amelioraţii. Ele nu se pot efectua cu personalul ce-l avem.

El s-a obicinuit a se ocupa mai mult de discuţiuni politice decât de sarcina ce e chemat a îndeplini.

Dar oare de ce se ocupă cu discuţiuni politice, adecă cu negustorie de vorbe, decât cu îndeplinirea serviciului pentru care e plătit şi pe care-l datoreşte?

Cauza care a produs aceste triste rezultate este, după opiniunea generală, că oamenii cari conduc partidul s-au depărtat de principiile adevărat liberale.

Cum? Asta-i tot? Cauza tuturor relelor să nu fie alta decât că oamenii s-au depărtat de la principii? Oare dacă un om e sărac cauza e că s-a depărtat de la principiul cutare? dacă e bolnav, dacă e incult, dacă degenerează cauza e că nu se închină la o definiţie politică? Oare orbul e orb pentru că nu cunoaşte formulele opticei, săracul sărac pentru că nu ştie economia politică, bolnavul bolnav pentru că nu ştie anatomie şi fiziologie?

Nu, onorabili confraţi, n-au a face principiile nimic cu relele ce ne bântuie; omul cel mai bun şi mai de treabă din lume poate avea principii eronate cu totul, omul cel mai mizerabil le poate avea pe cele mai bune; ei rămân cum sunt din alte împrejurări, căci deja Seneca, învăţătorul lui Nero, care-a avut obiectul sub mâna lui şi a putut constata adevărul, zice: Velle non discitur – a voi nu se învaţă, precum nu se ‘nvaţă a naşte sau a fi născut, precum nu se ‘nvaţă a fi bun ori rău.

Nu dar în principii ori în abatere de la ele consistă răul. El e mai adânc; e social înainte de toate; din răul social a rezultat declasarea şi relele economice, din acestea demoralizarea deplină a societăţii române.

Răul social consistă în ridicarea unei păture nenumărate de oameni ignoranţi, de vânzători de abecedar.

Daca vom lua lista prefecţilor şi subprefecţilor din ţară şi în genere personalul administrativ, vom afla că aproape toată generaţia consistă din cenuşeri, din oameni cu patru clase primare cari în viaţă-le n-au muncit nimic şi cari nu ştiu a administra, pentru că n-au învăţat nimic.

Acest personal se ocupă deci cu discuţiuni politice, pentru că nimic nu ştie încolo decât ceea ce citeşte prin gazete si pentru că golul intelectual, lipsa de cultură cată a se umplea cu ceva.

Cei însă ce-i dau nutrimentul zilnic al inteligenţei sunt tot atât de ignoranţi. Redactorii faimoşi ai celei mai mari foi din ţară n-au în sacul lor de grăunţe intelectuale decât patru clase primare şi vorbe, vorbe goale culese din gazete străine. O logomahie stearpă, iată tonul tuturor foilor aproape, o ceartă pentru abstracţiuni fără sferă determinată şi fără cuprins determinat, iar sub pretextul subţire al acestei certe de vorbe, animalul organic îşi caută hrana zilnică, fără nici un scrupul pentru binele aproapelui său.

Organizaţiunea noastră liberală n-a făcut-o nimeni în serios, nici n-a luat-o nimeni ca atare.

Nu libertarea materială s-a cerut, nu libertatea muncii, ci libertatea ignoranţei de-a acapara funcţiile publice. Bugetul nostru este piaţa în care se vând scump cele patru clase primare, ce, în locul unei meserii onorabile, scârţie slove negre pe hârtie albă.

Clasa aceasta a feneanţilor avizată la buget e nenorocirea noastră socială. „Naţiunea” va concede că tot ce e deasupra în societatea română e o pătură nenumărată de mijlocitori, nu de producători. Nici prefecţi, nici subprefecţi, nici advocaţi, nici negustori nu sporesc c-un fir de grâu măcar producţiunea ţării, nu dau materiei o schimbare de formă, singura ce dă valoare adevărată muncii omeneşti. Advocaţi, negustori, amploiaţi etc. nu mjilocesc decât schimbul de posesiune a lucrurilor, fără a spori masa lor, fără a le da o valoare superioară prin schimbarea formei. Mulţimea nenumărată de ovrei nu are altă ocupaţie decât aceea ce face toată clasa imediat superpusă ţăranului, a transmite de la o mână la alta posesiunea lucrurilor, dar a opri pe această cale cea mai mare parte drept recompensă a acestui serviciu de mijlocitor. Deci există două naţiuni deosebite în această ţară, una stoarsă şi sărăcită de producători, alta îmbuibată de mijlocitori: poporul şi plebea.

A afirma că „liberalism” sau „conservatism” de principii poate lecui o asemenea stare de lucruri este, ierte-ni-se, o credinţă uşoară. Orice principii am pretexta că avem şi unii şi alţii, mizeria şi lipsa de cultură vor fi umbra pseudocivilizaţiei noastre. Numai o organizare strictă care ar sili pe poporul de mijlocitori la muncă şi la producţiune, o organizare care ar îngreuia parvenirea la funcţii publice, dar care le- ar deschide, prin alt regim economic, o piaţă în care să-şi deprindă şi să-şi ofere braţele la muncă reală, ar putea să vindece relele de cari suferim.

În loc de principii politice ar trebui să pătrunză în societatea noastră ştiinţa exactă, putinţa de-a aplica principii mecanice. Gradul de civilizaţie al unui popor nu se măsură după numărul botinelor lustruite, a frazelor franţuzeşti şi a gazetelor, ci după aptitudinea lui de a supune puterile oarbe ale naturii scopurilor omului. Cu cât omul e stăpân pe vânt, pe apă, pe abur, şi-şi face din ele slugi muncitoare, cu atât civilizaţia e mai înaltă, cu cât omul stăpâneşte mai mult asupra omului, cu atât barbaria este mai mare.

Înmulţirea clasei de mijlocitori a produs răul social al împuţinării şi sărăcirii claselor producătoare; iar mizeria are de efect imediat demoralizarea. Aceasta apoi merge mână ‘n mână cu degenerarea rasei chiar. Un popor sărac, dar sănătos, are tot lungul viitorului înaintea lui; dar un popor fizic degenerat, un popor compus din stârpituri, e condamnat a pieri pentru totdeuna. Medicul recrutor ce constată degenerarea fizică a rasei, cel igienist care constată morbiditatea şi mortalitatea ei, iată cei ce ne arată în adevăr rezultatele negustoriei de vorbe cu care ne ‘ndeletnicim toţi, din nenorocire, de la 1848 până astăzi. Aciia însă cari faţă cu faptul decăderii fizice sunt în stare să admită un progres real în ţară sunt sau amăgiţi sau amăgitori.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Alexandria, odinioară al doilea oraş după Roma şi numărând în vremea lui Cezar 900 000 de locuitori, e astăzi teatrul întristător al acelui din urmă eveniment războinic. Lordul Seymour comandează bombardarea forturilor lui, pentru…? Pentru că egiptenii actuali au îndrăznit să pretindă a fi stăpâni în ţara lor proprie.

Nu vom face reflecţiuni sentimentale asupra intervenţiunii armate a Angliei, care are deja aprobarea mai multora dintre puterile mari. Cuvânt au egiptenii, dacă vor ca ţara să fie a lor, cuvânt pe de alta şi Europa, dacă voieşte a-şi mănţine influenţa ce au câştigat-o cu timpul acolo. Consideraţiunea însă ce i se poate opune lui Arabi Paşa şi partidului său naţional e că târziu, prea târziu s-a trezit şi că neatârnarea Egiptului nu se pierde azi, ci s-a pierdut din acel moment în care ţara a devenit terenul de colonizare şi de imigraţiune a tuturor popoarelor.

Un popor, ca şi un copac şi ca oricare altă fiinţă organică, nu poate înainta decât din sine însuşi, decât dezvoltându-şi treptat aptitudinile şi puterile sale înnăscute. A trăi în iluzia că, introducând în Egipet muzică de Offenbach şi farse de Meilhac şi Halevy, ţara se civilizează conduce la rezultatul la care Egipetul a ajuns.

În genere când într-o ţară, agricolă mai cu seamă, vedem grămădindu-se oamenii în centre comerciale, vedem că preferă a trăi din mijlociri negustoreşti decât din producţiune, putem deduce cu lesniciune că numărul producătorilor scade, că ocupaţiunea lor se simplifică din ce în ce şi devine mai grea, pe când pe de altă parte numărul consumatorilor improductivi creşte. Şi numărul acestora creşte totdeuna repede, căci globul întreg se ‘nsărcinează a-l furniza nefericitului popor care-a ajuns a fi redus numai şi numai la munca câmpului.

Precum vedem România devenită un teren de imigraţiune pentru prisoasele de populaţie ale statelor învecinate, precum aci oameni de ieri alaltăieri se urcă cu repejune pe scara socială, fără scrupul de mijloacele ce le ‘ntrebuinţează pentru a se urca, tot astfel ni se descrie că s- au petrecut lucrurile în Egipet. Din câteşi patru unghiurile lumii curgeau baroni şi conţi ruinaţi, roind ca fluturii în strălucirea seraiului chedivilor şi având atâta analogie cu suita de numiri sunătoare a regelui Stroussberg. Un popor de feneanţi, recrutat din toate naţiile Europei, s-a grămădit pe umerii acelui sărac şi nefericit felah şi Alexandria însăşi, având la începutul secolului şi sub Mehmed-Ali abia 30 000 de locuitori, ajunsese în câteva decenii la sute de mii, toţi aproape trăind din negoţ, adecă din o meserie care nu sporeşte întru nimic masa producţiunii, ci are cel mult efectul de-a o scumpi şi de-a stinge prin concurenţă producţiunea indigenă pe cât existase. Sute de funcţii ad- hoc s-au creat pentru toţi nobilii venetici şi feneantismul, adesea malonestitatea, era privită ca un titlu de-a aspira la retribuţiuni din casa statului. Îndată însă ce, prin introducerea de trebuinţe străine şi prin concurenţa negoţului, se stinge varietatea ocupaţiunilor la un popor cât de primitiv, el e redus întreg la rolul de salahor, de lucrător cu ziua, care trăieşte de la mână la gură.

Aceasta a fost cauza nemulţumirilor populaţiei, a formării partidului naţional şi a popularităţii lui imediate, a hotărârii târzie de-a înlătura influenţa străină.

Cu toate acestea robia economică a populaţiei a devenit deja atât de mare încât, deşi voieşte a alunga pe străin, nu poate trăi fără el. De aceea, cu fuga europenilor, foametea ameninţă populaţiunile orăşeneşti.

Astfel, războiul din afară, mizeria şi foametea înlăuntru sunt epilogul acelei spoieli egiptene, al acelui pospai de pseudocivilizaţiune, atât de costisitor şi atât de netrebnic ca şi al nostru.

Şi la noi străinii se înmulţesc pe zi ce merge; ba toate reformele şi îmbunătăţirile, câte ne vine-n minte să le facem, au mai cu seamă de obiect dezvoltarea negoţului, nu însă diversificarea ocupaţiunilor economice. Şi la noi negoţul a desfiinţat toate breslele din trecut şi a substituit vechei noastre clase de mijloc o clasă de străini mijlocitori cari nu adaugă nimic nici la masa producţiunii noastre, nici la aceea a producţiunii ce-o importă. Şi noi suntem în multe priviri pe calea Egiptului.

Idolatri moderni, închinători nu de pietre şi de lemne săpate, ci de cuvinte goale şi de fraze sunătoare, am îngăduit ca negustorii de vorbe dinlăuntru, aliaţi cu cavalerii de industrie din afară, să escamoteze una câte una toate vertebrele societăţii şi să i se substituie românului în toate celea şi oriunde. Prevestitorii decadenţei bat în zădar la poarta luării noastre aminte. În zadar medicul recrutor constată degenerarea rasei române, perceptorul sărăcia ei, învăţătorul ignoranţa, economistul inepţia ei produsă în mod artificial – noi urmăm, ca bizantinii decăzuţi, a tăia înţelesul cuvintelor în două şi, cum pentru aceştia vorba filioque era pretextul de război civil şi de împărecheri, tot astfel la noi vorba liberalism constituie pretextul sub care o ceată de negustori de principii monopolizează şi nimicesc puterile întregei ţări.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

De la un timp încoace se observă o disproporţie mare între numărul fictiv al deputaţilor înscrişi ca prezenţi în Adunare şi între numărul cel real al celor ce sunt în adevăr faţă la dezbatere. O mulţime de voturi s-au dat, o sumă de legi s-au votat fără ca să fie faţă numărul cerut de regulament şi, cu toate acestea, lucrurile merg strună şi voturile nu sunt lovite de nulitate, ci rămân legale şi date de-a binele, pentru că cei cari în realitate absentează nu tăgăduiesc nicicând de-a fi dat un vot ce nu l-au dat şi pentru că biuroul Adunării pare a trăi în acelaşi cerc vicios în care se ‘nvârteşte majoritatea. S-a întâmplat într-un rând cazul ca un deputat înscris ca prezent în procesul-verbal al Adunării să fie, chiar în vremea în care votul său se număra în Adunare, într-un oraş de provincie, unde pleda un proces. În Bucureşti răspundea la apelul nominal şi în aceeaşi clipă, dincolo de Olt, pleda.

Dar… ce nu se ‘ntâmplă în această Adunare?

În timpul în care reforma legii tocmelelor agricole intrase în sfera de discuţiune a Adunării, s-a ales, precum se ştie, o comisie de 21 care să revază proiectul de lege. Pe când aceşti 21 de inşi – dintre deputaţii cei mai inteligenţi, unii chiar dintre cei mai oneşti – lipseau din Adunare şi după ce rugaseră pe ministrul – prezident să nu pună în dezbaterea Adunării nici un proiect important, grupul Eliad – cârciumărescu se foloseşte de absenţa colegilor şi, fără discuţie, fără a se citi sau a se fi împărţit raportul, se votează prin surprindere tranzacţia privitoare la cheiul Brăila, prin care statul aruncă în Dunăre un milion şi mai bine de franci pentru lucrări înecate, făcute în condiţii reprobate de inginerii statului şi de comisiile de anchetă trimise la faţa locului.

D. Nicorescu a arătat atunci cu toată claritatea că votul era viciat prin împrejurarea că o mare parte dintre deputaţi fuseseră opriţi, prin lucrări legislative, de-a lua parte la şedinţă şi obţinu de la Adunare ca să se cerceteze cazul din nou şi să se oprească promulgarea. Motivele materiale aduse în contra tranzacţiunii erau zdrobitoare şi Camera, văzând că votul i se escamotase prin subrepţiune şi surprindere, putea în adevăr să revie asupră-i.

Proiectul, votat gata, a reintrat deci în comitetul de delegaţi al secţiunilor. Dar ce s-a întâmplat în acel onorabil comitet?

La început majoritatea era pentru moţiunea d-lui Nicorescu, deci în contra promulgării tranzacţiei. Dar, în timpul sărbătorilor Paştilor, doi din membri se numesc prefecţi şi li se substituie alţii. Altul e trimis în Moldova să cumpere porumb. Noul comitet, suplantat celui vechi, nu mai cercetează deloc tranzacţiunea în fond, ci prin gura raportorului său, d. V. Maniu, are îndrăzneala de-a spune că e neconstituţional de-a reveni asupra unui vot… escamotat prin surprindere de cătră partizanii lui Cârciumărescu.

Adăugăm că d. C. A. Rosetti e asemenea de opinia d-lui Maniu şi nici nu ne-am fi aşteptat la altceva de la un panglicar venetic care, în opunere cu chiar elementele mai curăţele şi mai româneşti ale partidului, s-a constituit în apărătorul absolut al tuturor veneticilor maloneşti din partidul roşu.

Filozofia pozitivistă a descoperit că moralitatea publică şi privată nu este decât simţul colectiv de conservare al rasei, pentru că imoralitatea şi malonestitatea poate înainta pe un individ, dar pentru colectivitatea rasei ele însemnează disoluţiune şi moarte. Un străin nu e părtaş acelui simţ, nu-i este înnăscut, iar efectul său asupra moralităţii publice va fi dizolvant. În adevăr, ce simţ colectiv de conservare a rasei române poate fi în nişte venetici ca C. A. Rosetti, Eliad, Cârciumărescu, Simeon Mihălescu, cari nu sunt destul de vechi în ţară pentru a se fi adaptat şi împărtăşit din acel simţ colectiv de conservare a rasei, ci sunt nişte simpli cavaleri de industrie pripăşiţi aci ca să se hrănească şi să câştige prin orice mijloc, indiferent de e moral sau imoral, onest sau malonest?

D. C. A. Rosetti s-a supărat deci foc asupra d-lui Nicorescu şi rezultatul acestei supărări a fost că Adunarea a trecut la ordinea zilei asupra moţiunii. Numai sancţiunea M. Sale mai e necesară şi una din cele mai scabroase afaceri va deveni lege, lege sfântă, fericitoare poporului românesc.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Auzim că d. Populeanu, procuror al Curţii, ar fi fost trimis să cerceteze la faţa locului CAZUL d-lui G. Alexescu din Teleorman. Nu punem la îndoială caracterul magistratului delegat, dar ne VINE a ne îndoi, pentru multe cuvinte, de eficacitatea deplină a misiunii sale. Deşi ministrul de interne e convins că acuzarea adusă d-lui Alexescu e o mişelie a d-lui Kiriţescu, prefectul fără scrupule şi fără ruşine a judeţului Teleorman, totuşi [î]l mănţine în funcţie, Acuzarea nu e făcută decât cu scopul de-a masca mâncătoriile unui arendaş al statului şi de-a boteza de mişcare agrară reclamaţiile drepte în contra unor măsurători strâmbe de ogoare, făcute nu cu stânjenul Şerban Vodă, ci cu cel fraudulos, al onor. Pişca. Mănţinând pe prefect în funcţie, împreună cu toată droaia sa de agenţi, d. Populeanu va fi, ni se pare, menit a face cercetări sub auspiciile şi cu ajutorul administrativ al acestui om şi astfel toată acţiunea sa poate să n-aibă alt rezultat decât acela de-a spăla pe funcţionarul abuziv şi de-a legitima strâmbătăţile comise, de-a lungul ogoarelor, de faimosul stânjen Pişca.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Ce ţi-e cu omul iscusit! Cum află el, aşa ca din senin, vindecare la toate relele, cum află oricărui sac petecul ca şi care nu se mai poate! Aşa bunăoară vestitul Nastratin [î]şi cârpea într-o zi giubeaua, fără nod la aţă. Dar, fiind aţa răsucită tare, s-a ‘nnodat de la sine şi Nastratin a cunoscut numaidecât că-i vine mai bine astfel şi, îngâmfat de născocirea sa cu totul nouă, a pus crainic prin oraş să strige, ca să afle cu toţii, mic şi mare, că după moda scoasă de el aţa se ‘nnoadă întâi la căpătâi. Un turc luă un pumn de sare şi veni foarte serios lângă Nastratin: „Hogeo, zise turcul, cască gura să-ţi sar vorba!”

Aşa şi cu liberalii noştri.

Ei şi numai ei au aflat cum se ‘nnoadă aţa, ei şi numai ei fac legile cele mai bune şi mai înţelepte, ei numai înţeleg nevoile poporului. Crainicul gazetar din Strada Doamnei bate toba cea mare, propuind bunăoară. o nouă lege de tocmeli agricole. Pentru care cuvânt? Pentru că se comiteau abuzuri. Dar, dacă se comiteau, nu legea trebuia modificată, ci abuzurile trebuiau să ‘nceteze prin aplicarea strictă şi exactă a ei. Altădată crainicul propune o lege nouă pentru neînstrăinarea pământurilor ţărăneşti. Această neînstrăinare e prevăzută atât prin legea rurală cât şi prin Constituţie, dar sub administraţia roşie dispoziţiile se calcă şi se comit abuzuri. Ei bine, în loc de-a stărui pentru aplicarea strictă a textelor existente şi pozitive, Nastratin [î]şi dă aerul de-a descoperi el cel dintâi că aţa trebuie ‘nnodată şi vine c-un proiect de lege.

De astădată se face iar sfară ‘n ţară cu ştergerea rămăşiţelor de dări din trecut.

Dăruite vă fie rămăşiţele pentru şapte neamuri suitoare, zice „Pseudo – românul „, spre mai marea landă a tagmei noastre patriotice. Nu mai luăm dări decât de la cei de faţă şi viitori. Altfel conservatorii ar fi în stare de-a pretinde aceste restanţe şi a echilibra bugetele cu ele.

Şi toate astea „Pseudo – românul „ le spune cu aerul cel mai serios din lume, lăudând cu îngâmfare o nouă lege votată, cu totul de prisos, de vreme ce legea percepţiei din 26 mai 1868, şi azi în vigoare, e foarte clară în privirea aceasta.

Iată în adevăr ce zice art. 25 al. 4 a acelei legi:

Dreptul agenţilor fiscali de-a urmări contribuţiunile datorite statului, împreună cu zecimile adiţionale, încetează la finele anului al treilea de la începutul fiecărui exerciţiu.

Dar asta ce e decât tot dispoziţiile legii celei nouă? Însă, în loc de-a aplica cu stricteţă legea veche, se face una nouă, pentru două cuvinte. Una pentru a face să se crează că pân’ acum n-a existat nod la aţă şi că numai patrioţii au făcut descoperirea, alta pentru că o nouă lege sună în coloanele „Românului” şi dă a înţelege naţiunii ce grijă au patrioţii de ea, pe când o simplă circulară de admoniţiune către agenţii fiscali de-a aplica strict art. 25 ar fi intrat, fără sunete de tobă şi trâmbiţi, în memoria şi deprinderile agenţilor respectivi.

Astfel liberalii noştri sunt extraordinari în descoperirea unor lucruri pe cari toată lumea le ştia înaintea lor şi confundă neştiinţa lor proprie de legile pozitive ale ţării în care trăiesc cu absenţa acestor legi. Fiindcă toate lucrurile merg în lumea asta crescendo, ne vom pomeni într-una din zile că unul dintre patrioţi descoperă tabla pitagoreică ca un lucru cu totul nou şi că alt onorabil cere patent de invenţiune pentru descoperirea, asemenea nouă, că de la Galaţi la Bucureşti sunt exact atâţia chilometri cât şi de la Bucureşti la Galaţi şi că zero e egal cu zero. La multe descoperiri de soiul acesta ne putem aştepta din partea unor bărbaţi atât de iscusiţi şi atât de învăţaţi, precum sunt confraţii noştri.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Am arătat în mai multe rânduri că rămânerea la putere a roşiilor va degenera într-un pericol social. Nimic nu e mai periculos pentru conştiinţa unui popor decât priveliştea corupţiei şi a nulităţii recompensate, decât ridicarea în sus a demeritului. Această privelişte îi ia poporului încrederea în valoarea muncii şi în siguranţa înaintării prin merit. Dându-i-se zilnic exemplu că, fără a şti ceva şi fără a fi muncit, cineva poate ajunge bogat şi om cu vază, arătându-i-se zilnic împroprietăriri de oameni ce n-aveau alt drept decât favorile oamenilor zilei, contagiul intelectual şi moral devine din endemic epidemic, trece de la restrânsul grup al Campiniilor la grupuri din ce în ce mai numeroase de cetăţeni, cărora le vine asemenea în minte ceea ce nu le-ar fi venit niciodată fără molipsirea prin exemplul celor împroprietăriţi fără drept şi a celor ce, prin esplicări sofistice a legii, au ştiut să-şi înjghebe moşii sub pretextul c-ar fi însurăţei.

Am constatat asemenea că nicicând în România n-a existat cestiunea agrară. De la începuturile acestor ţări şi până la împroprietărire regimul moşiilor era proprietatea mare şi cea mică pe de-o parte, posesiunea ereditară în anume condiţii, stabilite prin tranzacţie liberă, pe de alta. Niciodată nu i-a venit românului în minte de-a pretinde ceea ce nu este al lui, tot precum, pe de altă parte, simţul de drept era atât de puternic în el şi iubirea ogorului atât de înrădăcinată încât pentr-un petec cât de neînsemnat de pământ se judeca pân-în pânzele albe.

În decursul unei vieţi de sine stătătoare de câteva sute de ani poporul nostru n-a avut nevoie nici de Cod civil, nici de Cod penal pentru a avea un adânc sentiment de drept şi, precum roiul de albine nu are lipsă de legi şi regulamente scrise, de recrutări etc., tot aşa şi la poporul nostru toate lucrurile mergeau strună printr-un înnăscut spirit de echitate şi de solidaritate.

Fără recrutaţie Mircea şi Ştefan-Vodă ridicau ţara în picioare, ba adesea nici nu puteau s-o înfrâne şi s-o domolească când era vorba de năvăliri în afară. În tot decursul acestei lungi epopee nu găsim însemnându-se de niciunul din cronicarii noştri o mişcare agrară; nicicând acest popor îndărătnic şi viteaz nu atinge nici în clin nici în mânecă averea sau dreptul altuia; din contra, vedem o energică statornicie în păstrarea şi moştenirea proprietăţii. A înstrăina un petec de moşie în vremea veche era o afacere de stat şi avea nevoie de sancţiunea Domnului şi a sfatului suprem.

Astfel istoria s-a însărcinat, prin mersul ei organic, să dea creştere poporului românesc, o creştere ale cărei principii conservatoare deveniseră atât de abituale, atât de constitutive pentru chipul de a vedea a fiecăruia, încât un om nici-şi putea închipui măcar că poate să-şi arunce ochii asupra lucrului altuia.

Dar, pe cât educaţia unui popor se câştigă şi se păstrează cu anevoie, tot atât de lesne se pierde şi se compromite o asemenea moştenire când se dau de sus exemple de neorânduială, de nedreptate, de incoerenţă. A fost destul ca, în curs de câteva luni, un demagog cosmopolit să stea ministru, pentru ca conştiinţa de drept a poporului să înceapă a se întuneca, pentru ca să se nască în el dorinţi nelegitime, cari înainte nici prin vis nu i-ar fi trecut, pentru ca să se zdruncine în el complexul de idei abituale cari, din neam în neam, constituiseră vederile sale juridice şi morale.

Dar şi mai odios în toate acestea e că guvernul, în loc de-a izola ceea ce s-a întâmplat în mod izolat în Ilfov şi Vlaşca, se servă de evenimentul petiţiei colective din aceste judeţe pentru a imprima chiar cererilor drepte ale ţăranilor caracterul neliniştitor al unei mişcări agrare; că, nevrând să facă dreptate sătenilor de pe moşia arendată de un Pişca, i-acuză fără cuvânt şi fără umbră de adevăr că ar fi cerând acelaşi lucru ca şi ţăranii din Vlaşca şi Ilfov.

Iată dar o mişcare nelegitimă şi neîndreptăţită devenind un pretext pentru persecutarea şi maltratarea acelora cari au cereri drepte; iată un Chiriţescu, fost camardiner, servindu – se de poziţia de prefect pentru a caracteriza de mişcare agrară reclamaţii făcute în contra unor măsurători strâmbe şi asupritoare ale ogoarelor ce oamenii s-au obligat a le munci arendaşului. Pe de o parte dar se înscenează mişcarea, pe de alta ea servă de pretext de persecuţiune în contra oamenilor fără vină şi a căror reclamaţii sunt drepte.

Toate acestea nimicesc influenţa educativă pe care statul îl exercită în alte ţări, prin corectitudinea actelor sale, asupra conştiinţei cetăţenilor. Vechi şi drepte vederi de cuviinţă şi de echitate se discompun în această atmosferă, poporul-o fiinţă organizată prin nestrămutate vederi intelectuale şi morale – devine o adunătură inorganică de indivizi, predispusă spre anarhie atât în urma instigaţiunilor vinovate ale agenţilor demagogi ai partidului cât şi prin lipsa de dreptate şi prin pierderea încrederii în stat.

Oare să fim un popor atât de bătrân încât să fi pierdut memoria trecutului? Să nu ştim că numai în păstrarea bunurilor morale cu greu câştigate în trecut, în păstrarea elementelor educative ale istoriei române e rădăcina spornică a viitorului? Să nu vedem limpede că instinctele demagogice nu sunt decât rămăşiţele invidiei venetice, care duşmănea tot în această ţară: şi familie, şi biserică, şi limbă, şi datină? Oare noi să nu ştim că vrajba socială şi politică n-a avut altă ţintă decât a altera caracterul şi inima dreaptă pe care părinţii din părinţi au lăsat-o moştenire poporului nostru, pentru a le asimila instinctelor bastarde şi veninoase ale rămăşiţelor de venetici?

Zilnicele atentate ale guvernanţilor asupra principiilor ce asigură dezvoltarea liniştită a unui popor să nu fie în stare a trezi rezistenţa tuturor elementelor sănătoase din ţară? Coroana poate rămânea îngăduitoare faţă cu tentative capabile a săpa şi dezrădăcina orice societate din lume, necum una şubrezită prin o lungă şi sterilă epocă de tranziţie?

Iată întrebări cari se impun de la sine în situaţia grea ce se creează ţării prin rămânerea la putere a partidului roşu, putrezit moraliceşte de variile afaceri impure începute cu cărăturile Warszawsky şi încheiate cu Cernavodă – chiustenge.

Numai un guvern onest şi o administraţie onestă sunt în stare a readuce poporul la ideile sale de drept, a-i reda creşterea şi maniera de-a vedea pe care i-o dăduse în trecut statornicia datinei sale juridice şi simţul său de echitate, nutrit de biserică şi de lege. Astfel, din destrăbălare în destrăbălare, am ajunge a se şterge cu totul din conştiinţa publică deosebirea între bine şi rău, între drept şi nedrept; anarhia de idei ar da naştere anarhiei ordinii materiale.

Dar, în caosul acesta, ce-ar mai fi statornic, ce-ar mai fi sigur? dacă am trăi încai izolaţi în Peninsula Iberică sau în grupul Insulelor Britanice, discompunerea ar fi foarte păgubitoare progresului, dar nu ar nimici statul. Dar, încleştaţi între mari şi puternice monarhii, mişcările nesănătoase dinlăuntru s-ar preface oricând într-un pericol pentru chiar existenţa statului şi caosul stingerii ar ameninţa însăşi individualitatea etnică şi istorică a poporului românesc. Oare roşii să nu înţeleagă că acel caos i-ar înghiţi şi pe ei împreună cu ţara ntreagă? Să nu înţeleagă că-n urma repetatelor greşeli de guvernământ e o datorie pentru ei de-a suporta discreditul ce şi l-au grămădit asupră-le şi de- a se curăţi de el? Iată O cestiune pe care n-o punem, se ‘nţelege, masei interesate a partidului, dar care merită fără îndoială atenţia oamenilor lui conducători.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Am espus în atâtea rânduri viciile răscumpărării liniei. Cernavoda chiustenge, am arătat atât de limpede că lucrul ce se proiectează a se cumpăra cu 16 milioane nu face în realitate decât şase, încât credem de prisos a repeta din nou cele zise. Drepturile asupra portului, terenuri etc., de folosirea cărora se bucură societatea, nu sunt decât un echivalent al anuităţii ce i se cuvenea pentru capitalul pus în construirea drumului de fier, încât prin restituirea acelui capital, prin răscumpărarea drumului numai, se răscumpără de sine şi fără o plată deosebită drepturile mai sus citate. E o adevărată sofismă a pretinde să plătim şi drumul şi veniturile pe cari el le aduce. Ar însemna a plăti o moşie de două ori, o dată preţul ei, apoi un capital reprezentând veniturile ei, sau a plăti o casă de două ori, o dată preţul cât a costat zidirea din temelie pân-la acoperământ, apoi o capitalizare a chiriei anuale ce-o aduce. Sau una sau alta se plăteşte, sau costul construirii sau capitalizarea venitului. A plăti amândouă la un loc e absurd. Presa capitalei e unanimă în condamnarea acestei răscumpărări, esceptând se ‘nţelege pe Don Quixotte al „Românului” şi pe Sancho Pansa a „Telegrafului”.

Reproducem deci articolele scrise în „România liberă” şi în „Binele public” asupra acestei afaceri.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Dar dulci, nobili şi politicoşi adversari – ne întreabă „Românul” – contra alor noştri s-a sculat Domnul Tudor?

Contra alor voştri, am răspuns noi!

Şi am citat cuvintele autentice ale acestui boier român care declara că, în unire cu mulţi boieri iubitori de ţară, s-a sculat în contra Domnilor greci şi contra străinilor cari s-au încuibat în ţară.

Contra alor voştri prin urmare s-a sculat românii la 1821, căci s-a sculat contra elementelor străine după vremea aceea, şi voi reprezentaţi astăzi acele elemente străine, am adăogat noi, făcând aluziune nu atât la sângele care curge în vinele fiecăruia cât la simţirile ce-l însufleţesc şi la faptele ce săvârşeşte.

Şi amândouă aceste afirmaţii ale noastre sunt adevărate.

„Românul” însuşi nu poate să tăgăduiască că ceea ce a supărat mai mult pe români sunt tendinţele străine, apucăturile străine ale Domnilor greci, înrâurirea străină şi dispreţul a tot ce era românesc: al tradiţiunilor, al gloriilor, al deprinderilor româneşti.

Şi oricine va voi să cugete un moment la mijloacele prin care roşii s-au ridicat şi prin cari se ţin la putere va vedea că ceea ce-i caracterizează sunt tocmai apucăturile străine, şi ideile străine şi înrâurirea străină.

Pseudo – liberalii noştri nu s-au ridicat în adevăr decât hulind tot ce este românesc, mai ales pre Domnii români şi pre boierii români, adică toată gloria şi tot trecutul acestui popor. Căci cine, mă rog, a făcut trecutul glorios al acestei ţări dacă nu Domnii şi boierii ţării?

Chiar mai deunăzi n-am auzit oare pe d. Stătescu, după banca ministerială, şi pre domnul Brătianu, după tribuna Camerei, zicând că coroana României şi a Moldovei au fost coroane de cositor?

Nu sunt acestea simţirile unor străini necunoscători de istoria ţării?

Nu s-au mulţumit a batjocori gloriile noastre naţionale, au dispreţuit apucăturile, deprinderile, tradiţiunile, adică tot ce face dintr-un popor să fie el iar nu altul. Şi au venit cu idei noi, cu apucături străine, cu tendinţe cosmopolite. După capul lor tot ce a fost în ţară a fost rău; numai ce au făcut ei este bine.

Până la venirea lor poporul român nu avea nici o lege, era o turmă de sclavi şi ţara aceasta a creat-o dd. Rosetti şi Brătianu din nimic!

Chiar mai deunăzi d. Stătescu, linguşitor de rând, striga că acest bătrân, d. Brătianu, ne-a dat o ţară mare şi liberă!

Toate legile ce propun, toate măsurile ce iau nu sunt decât ideile demagogiei franceze, îndulcite şi aurite ca să le primim noi. Niciodată n-a ţinut seamă de felul de a fi al poporului român, de deprinderile lui, de tradiţiile lui.

Astfel s-au ridicat liberalii, hulind trecutul glorios al acestei ţări şi despreţuind tot ce era românesc şi cătând să puie în loc idei străine, ca nişte adevăraţi străini.

Şi, după ce s-au ridicat, se ţin la putere numai prin înrâurirea străină, prin apăsarea străină, căreia servesc de instrumente.

Oricine caută să-şi dea seama de faptele guvernului liberal, de la venirea lui la putere şi până azi, nu e cu putinţă să nu dobândească această convicţiune: că d-lui Brătianu puţin [î]i pasă de ce vrea ţara, de ce sufere ţara, de ce zice ţara; destul să menajeze interesele străine şi să împlinească dorinţele străinilor. Numai astfel se poate explica purtarea d-lui Brătianu în cestiunea Stroussberg şi în cestiunea răscumpărării, în cestiunea ovreilor şi în a Basarabiei, în cestiunea Cernavoda – constanţa şi Arab Tabia!

Preste tot aceeaşi idee: să dau străinilor ce-mi cer; cât pentru români, puţin [î]mi pasă!

Partidul liberal reprezintă dar în această ţară, de-o parte, ura a tot ce e românesc şi apucături străine şi, de alta, înrâurirea apăsătoare a străinilor.

Apoi contra acestor două lucruri s-a ridicat Domnul Tudor. Deci contra alor voştri s-a ridicat! Aceasta am zis, şi aceasta este adevărat!

„Românul” însă ne spune că, după proclamaţiile lui Tudor, cum le ştie el, Domnul Tudor, cu pandurii lui, s-ar fi ridicat şi contra apăsării boierilor pământeni şi ne acuză că falsificăm textul ca să ascundem aceasta.

Dar acest adevăr nu se poate ascunde. Chiar dacă n-am fi ştiut nimic sigur, tot am fi bănuit că, şi pe vremea aceea, se găseau boieri pământeni rătăciţi cari serveau de instrumente prin cari străinii despuiau şi apăsau pe români, precum se găseşte astăzi un partid întreg care serveşte de unelte ca să apese ţara.

Am fi bănuit aceasta chiar dacă n-am fi ştiut nimic; dar din nenorocire avem şi documente istorice cari adeveresc acest prepus. Astfel cunoaştem, din întâmplare, o anaforă a veliţilor boieri şi un ofis al lui Grigore Vodă Ghica cari veştejesc purtarea unui oarecare boiernaş dinspre Piteşti, un vătaf de plai, care, împreună cu un altul, au siluit prin mâglisiri, cum zice anaforaua, şi mai ales prin îngroziri, pe moşnenii Caineni să vânză moşia lor moştenească prinţesei Frusina Şuţu, adică:

Întâi au cumpărat printr’ ascuns părţile celor mai săraci, apoi, văzând că află şi cei mai aleşi, pre care nu-i pot îndupleca, au început a-i îngrozi, cu mari înfricoşări, zicându-le, de o parte, că niciodată nu vor putea stăpâni părţile lor de-a valma cu un Domn şi că poate să cadă vreunii şi în urgia domnească cum şi în pedeapsa ocnii, arătându-se cu împotrivire etc -Vezi Condica de anaforale ale lui Grigore Ghica, volumul III, anul 1824-1825, filele 266 urm.

Şi ca aceşti doi rătăciţi vor fi fost desigur mulţi alţii cari, pentru slujbe şi ranguri, să primească a servi de instrument de apăsare a neamului lor în mânele străinilor.

Şi, dacă este adevărat, după cum spuneţi, că şi din cauza împilărilor acelor pământeni s-a sculat Domnul Tudor, atunci tot contră alor voştri s-a sculat; căci cine dacă nu voi reprezentă astăzi în această ţară elementul împilator, elementul care se îmbogăţeşte din politică, din sudoarea tuturor fără muncă şi fără merit?

Dar pre vremea aceea oamenii ca acel vătaf de plai şi ca acel vameş erau înfrânaţi şi dojeniţi de adevăraţii boieri ai ţărei.

Ştirbey, Creţuleştii, Grădiştenii, Fălcoienii, Raleţii cu mitropolitul şi arhierei în cap, înfri-n [au] prin judecăţile lor alunecările unor astfel de nenorociţi şi Domnul ţării scăpa pre români de apăsările nelegiuite.

Astăzi fapte mult mai mişeleşti se săvârşesc pre o scară întinsă.

Concesii peste concesii, întreprinderi peste întreprinderi, abuzuri peste abuzuri se grămădesc. Oamenii de meserie devin milionari în clipă!

Moştenitorii şi semenii acelor mijlocitori ascunşi cari atunci mărturiseau tremurând înaintea arhiereilor şi a boierilor păcatul lor şi se pocăiau acum domină ţara şi-i dau legi.

Şi ţara, legată de mâini şi de picioare, spumează de mânie, căci n-are cui se plânge: mitropolitul şi arhiereii ţării nu mai au milă de dânsa sau nu îndrăznesc să ridice glasul în favoarea celor asupriţi !

Boierii ţării, unii şi-au dat mâna cu împilatorii, iar ceilalţi sunt asupriţi şi huliţi !

Şi Domnul ţării are urechile astupate de strigătele de ură ale oamenilor politici şi de gălăgia sărbătorilor.

Ce poate să iasă dintr-o asemenea stare de lucruri? Nemulţumirile sunt generale, indignaţia oamenilor este ajunsă la culme şi toate caută să izbucnească. Aşa încât nimeni nu ştie ce poate să aducă ziua de mâne!

Iacă unde aţi adus ţara în 6 ani de guvernare: este mai rău decât în momentul în care Lascar Catargiu a venit în 1871 să scape tronul şi instituţiunile din valurile de nemulţumiri grămădite ce stau să le potopească.

Iacă răspunsul nostru la întrebarea „Românului”: Cine provoacă răsturnările?

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

„Românul” reproduce din „La Riforma din Roma următoarele:

D. I. C. Fundescu, unul din bărbaţii notabili (!)din România, poet de talent (?), director al ziarului politic din Bucureşti „Telegraful” şi reprezintante al ţării în Camera Deputaţilor României, se află printre noi ca reprezintante al României la Congresul internaţional. D.I. C. Fundescu, mulţămită stăruitoarei sale munci pentru binele ţărei, a ajuns a ocupa un loc însemnat în lumea politică (!) ş-a presei din România. D-sa face parte din partida liberală condusă de d-nii Brătianu şi Rosetti se bucură de stima şi consideraţiunea tuturor concetăţenilor săi (!!) Urăm o bună venire colegului nostru din Bucureşti şi prin mijlocirea sa trămitem o salutare din inimă presei din România.

(Merci)

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989