O conspiraţie fără conspiratori

Ca să mă extrag din parantezele şi generalităţile d-nelor care mă citează din auzite ca făcător de mitologie eminesciană, redau, cât se poate de scurt, opiniile mele despre ultima zi la Timpul a lui Eminescu.

S-a încetăţenit, fără voia mea, dar – temporal, cel puţin, după cărţile scrise de mine – ideea că Eminescu a fost eliminat din presă la data de 28 iunie 1883 în urma unei „conspiraţii”. Se vorbeşte de „teoria conspiraţionistă” în ceea ce-l priveşte, căutându-se şi identificându-se unii „actanţi” care au lucrat din umbră la prinderea poetului în flagrant de iresponsabilitate sau au provocat evenimente care să-l aducă în situaţia de a se arăta ca iresponsabil.

Personal, deşi nu am lucrat cu termeni precum „conspiraţie” etc., nu sunt incomodat de ei. M-am ghidat mult timp după „Istoria contimporană a României” de Titu Maiorescu, o carte în care conspiraţiile, stratagemele politice, farsele, comploturile politice, intrigile, cabalele abundă. După mentorul Junimii, epoca de modernizare a României începe cu abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza realizată (obţinută) în urma unui complot. Cine urmăreşte această carte vede că de la acel 11 februarie 1866 până spre 1900 comploturile şi conspiraţiile se ţin lanţ: este modalitatea prin care cad şi se ridică guvernele, prin care se pun la cale şi se înfăptuiesc alianţele secrete ori semisecrete, prin care se aduc oameni noi la cârma ţării şi se înlătură de la putere unii indezirabili. Este uimitor cum autorul, Titu Maiorescu, urmăreşte, descrie, laudă reuşitele unor conspiraţii/comploturi: termenii îi sunt foarte familiari, nu-l incomodează câtuşi de puţin. Este – mutatis mutandis – cum am urmări noi, astăzi, virtuozitatea driblingului în fotbal, de pildă.

Însuşi principele Carol a fost adus în România deghizat, ascuns pe puntea unui vas până la intrarea Dunării în ţară iar apoi purtat pe căi secrete până în Bucureşti. Liberalii vor lua puterea în 1876 în urma coalizării secrete de la Mazar Paşa, alianţa cu Puterile Centrale din 1883 va fi secretă, etc., etc. Noi îl citim pe Caragiale în registru comic, dar o replică precum aceasta a lui Farfuridi poate fi înţeleasă şi maiorescian: „Cum ziceam adineauri amicului Brânzovenescu: trădare să fie, dacă o cer interesele partidului, dar s-o ştim şi noi… De aceea eu totdeauna am repetat cu străbunii noştri, cu Mihai Bravul şi Ştefan cel Mare: iubesc trădarea, dar urăsc pe trădător…”.¹ Este chestiune de climat: trădarea, conspiraţia, complotul sunt înţelese, în cheie paşoptistă, ca motor al istoriei – şi nici Maiorescu nici – cu atât mai puţin! – Caragiale nu se formalizează, discută deschis asemenea lucruri.

Într-un astfel de climat general de comploturi, stratageme, curse şi conspiraţii – ce mare lucru ar fi o cabală în plus, aceea din 28 iunie 1883, prin care şi Eminescu este declarat public nebun pentru a nu mai putea să deţină funcţii publice !?

Să ne înţelegem: nu intră în discuţie boala poetului, acel surmenaj intelectual care-i cerea repaos şi chiar internare. De altfel, poetul mai fusese internat în spital, prietenii săi consemnează şi alte perioade când îl văd obosit – dar lucrurile se petreceau între ei, iar după un repaos, supravegheat sau nu, poetul revenea la deplinătatea forţelor. Acum însă, când cu evenimentele din 28 iunie 1883, anunţul bolii poetului este publicat pe pagina a doua a ziarului Românul (pe 1 iulie 1883), oficiosul guvernamental aflat în necurmată polemică de oameni şi idei cu Eminescu. Ziarul poetului, Timpul, va confirma ştirea abia peste două zile – într-un anunţ din prima parte a căruia aflăm că poetul „a încetat a mai lua parte la redacţiune”, deci a fost demis. Când adversarul de idei (politice, polemice, etc.) anunţă că eşti bolnav, ce ai de făcut? Şi dacă trebuie să te aperi, cine te ajută?

Am dezvoltat cazul similar, acela al inginerului Nicolae Făgărăşanu, un prieten al lui Eminescu: în focul unei polemici cu miză financiară mare (bani din buget), acesta este declarat nebun de către ziarul cu care se lupta. Ca să răspundă, Nicolae Făgărăşanu a oferit, cum am zice astăzi, o conferinţă de presă: a închiriat o cameră la un hotel din centrul Bucureştilor şi i-a chemat pe toţi prietenii ziarişti să-l vadă. Lumea s-a convins că poate fi considerat persoană publică, adică este sănătos.

Ce ar fi putut să facă Eminescu, însă, pentru a-şi convinge prietenii şi duşmanii de acelaşi lucru? Nimic, şi asta din două motive. Mai întâi, se afla închis cu ajutor de la poliţie, deci strict supravegheat. Apoi, era cu adevărat în criză, avea nevoie de timp pentru refacere. S-a căutat şi s-a găsit momentul potrivit în ceea ce-l priveşte. În discuţie intră, desigur, felul bolii poetului – dar zvonul public odată lăsat să umble nu mai ţine cont de asta.

În discuţie mai intră, însă, şi evenimentele acestui 28 iunie torid. Lucrurile sunt foarte complicate şi necesită explicaţii de amănunt – pe care le-am oferit în cărţile mele. Geopolitic, în această zi Regatul României schimbă orientarea politică, economică etc. tradiţională – dinspre Franţa şi Anglia, către Puterile Centrale. Este vorba de intrarea noastră în alianţa secretă cu Germania, Austro-Ungaria şi Italia. După primele mele cărţi, prin anii 90 ai secolului trecut, Alexandru Paleologu a vorbit în mod special despre ziua de 28 iunie 1883 numind-o momentul schimbării axei de interes geopolitic al României. După aceea, Alexandru George acordă de asemenea o importanţă deosebită acestei zile din istoria noastră modernă. Desigur, niciunul nu face legătura cu Eminescu… Chiar şi săraca noastră istoriografie dedicată momentului, după 1994 aminteşte această zi ca pe una extrem de importantă – fără a face, desigur, nici ea – ea, mai ales! – racordarea la biografia unui… biet ziarist, în fond…

Practic, acest tratat de alianţă, foarte necesar pentru ţară, salvator la momentul respectiv, a însemnat reorientarea economiei noastre către Germania şi Austro-Ungaria – o schimbare de axă, aşadar – şi, în consecinţă, schimbarea spiritului public, devierea dinspre francofonia noastră funciară către germanofilie. De acum înainte se poate vorbi de „influenţele catalitice” (Lucian Blaga) ale spiritului german asupra românismului şi românităţii (folosesc termenii cu sufixe categoriale obişnuite, fără conotaţii de alt fel). Asemenea lucruri se fac cu maximă atenţie şi concentrare – iar ceea ce numim astăzi „victime colaterale” se trece sub tăcere în dobânda câştigului. Apropierea noastră de industria germană a însemnat progres, europenizare în galop. Când priveşti, însă, momentul impactului nu se poate să nu vezi rănile … responsabilităţii.

Ca evenimente între care se înseriază „boala gravă” a lui Eminescu, sau „căderea lui bruscă” după I. Creţu, trebuie să amintim mai ales expulzarea din ţară a lui Émile Galli, directorul ziarului francez din Bucureşti L’Indépendence roumaine. Evenimentul a fost foarte mediatizat, şi mă rezum să redau o caricatură de epocă unde bietul franţuz este înfăţişat ca vânat, urmărit de guvernul român în chip de haită – biciuită de la distanţă de reprezentantul Austro-Ungariei. Priviţi câteva clipe această caricatură ce rezumă o pagină de istorie… nescrisă însă. Era tot la 28 iunie 1883.

În aceeaşi zi s-a devastat sediul Societăţii Carpaţii – al cărui membru marcant era şi Eminescu. Recent s-a descoperit că unul dintre directorii acestei societăţi, Gheorghe Ocăşanu, nimeni altul decât acela care a ajutat la arestarea lui Eminescu, era agent al poliţiei Austro-Ungariei. Această societate care lupta clandestin pentru unirea Ardealului cu ţara începuse a fi penetrată de agenţi străini – şi, practic, activitatea ei se poate reface astăzi după rapoartele secrete trimise la Viena şi găsite, în zilele noastre, în binevoitoarele arhive de acolo. Eminescu este foarte des citat în aceste rapoarte. Era, deci, tot 28 iunie 1883. Raporturile diplomatice ale Regatului României cu Puterile Centrale s-au înrăutăţit brusc după sărbătorile de la Iaşi, din 6 iunie, când, la dezvelirea statuii lui Ştefan cel Mare, în prezenţa lui Carol I, s-au rostit discursuri irredentiste (mai ales de către Petre Grădişteanu). Spre 25–26 iunie 1883 vestea se lăţeşte bine de tot în Europa, graţie mai ales ziarului românesc de limbă franceză L’Indépendence roumaine, care era foarte răspândit pe continent, iar Austro-Ungaria va rupe relaţiile diplomatice cu România pentru 48 de ore, în timp ce Bismarck va telegrafia (în secret, desigur) că declară război Regatului României dacă nu se aduc reparaţii. Regele însuşi scrie scrisori teribil de adevărate către rude și prieteni, despre presa maghiară, mai ales cea din Budapesta, care cere imperativ ca România să fie cucerită urgent cu armele şi anexată la Austro-Ungaria. A fost un adevărat război de presă… dar şi de jurnalişti.

Iată, în acest sens, mărturii de ultimă oră foarte importante, ce vin să încoroneze relieful atât de accidentat al informaţiei. Este vorba chiar despre corespondenţa privată a regelui Carol I, recent descifrată şi editată de dl. Sorin Cristescu². Avem, aşadar, scrisorile regelui din preajma lui 28 iunie 1883, către ilustrul său tată sau către alte persoane din familie, din care extragem câteva pasaje privitoare la presă: „Semnificaţia infamă care s-a dat cuvântărilor ţinute la festivităţile de la Iaşi şi comentariile despre prezenţa lui Brialmont arată cât de departe poate duce libertatea presei, fiind în stare să implice ţara într-un conflict primejdios cu vecinii. În ziarele româneşti şi Austro-Ungare domneşte la ora actuală o aşa de uriaşă iritare că ne-am putea teme de o explozie.” ³; „Dacă tonul presei româneşti este extrem de regretabil, cel al ungurilor a ajuns la limita neruşinării, aceştia cer cu o nemaiauzită neruşinare pur şi simplu anexiunea /noastră/. În Germania, din nefericire, nu intră ziare scrise în limba maghiară, care aici sunt foarte răspândite, altminteri românii ar fi trataţi cu mai multă indulgenţă. Germanii iubesc banii româneşti, dar se năpustesc cu lovituri de bâtă asupra ţării.” ⁴ Iată, apoi, părerile suveranului despre ziarul L’Indépendence roumaine (aleg un pasaj mai semnificativ dintre multele la îndemână; regele afirmă de câteva ori că foaia franţuzească face politica Rusiei pentru că se hrăneşte masiv din rublele pe care imperiul i le furnizează): „Ziarele răspândesc în continuare ştiri false pe aici. Cea mai rea foaie în această privinţă este L’Indépendence roumaine care se hrăneşte din minciuni, poveşti de scandal şi atacuri josnice împotriva guvernului. Presa străină din nefericire îşi ia ştirile din acest izvor necurat şi ziarele bucureştene simpliste repetă apoi totul papagaliceşte. Nemărginita libertate a presei nu ne permite să luăm măsuri împotriva lor.”⁵ Ca să demonstrez acelaşi lucru, mie mi-au trebuit spaţii largi şi investigaţii destul de lungi (abia crezute de către tinerii mei colaboratori…), acest izvor atât de limpede, regal cu adevărat, nu fusese scos la iveală. Iar acum, când îl avem, trebuie să facem racordarea acestor informaţii la domeniul eminescologiei.

Aşadar, de ani buni L’Indépendence roumaine făcea zile fripte guvernului Brătianu, transportând în Europa şi punând zilnic pe mesele ambasadorilor, miniştrilor, preşedinţilor, regilor – bârfe, inepţii, chiar secrete de stat. După dezvăluirile ei privind discursurile iredentiste de la Iaşi, din 6 iunie 1883, când s-a dezvelit statuia lui Ştefan cel Mare, Europa ziaristică şi politică s-a încins, a luat foc adică, a ars mocnit până la 28 iunie şi în această zi a izbucnit flacăra. Guvernul Brătianu a luat, în fine, măsuri împotriva presei, mai exact l-a expulzat din ţară pe directorul foii franceze, cetăţeanul francez Émile Galli. Situaţia o cerea: Austro-Ungaria rupsese relaţiile diplomatice cu Regatul României pentru 48 de ore (şi executa manevre armate în Carpaţi, în timp ce presa maghiară striga că a venit timpul ca imperiul să-şi anexeze Valahia şi Moldova; aceste scenarii geopolitice erau foarte vii în epocă, iar prin 1879 filosoful Vasile Conta câştigase notorietate naţională dezvoltând unul asemănător prin presă⁶), Bismack ameninţase Regatul României cu declararea războiului (printr-o telegramă secretă către rege). Împăratul Wilhelm I al Germaniei transmisese, de asemenea, o scrisoare de ameninţări, în care soma România să intre în alianţă militară, spunând textual: „Cu sau fără alianţă, România trebuie să subscrie la condiţiile învingătorului”⁷(asta aducea aminte de Congresul de pace de la Berlin, când României i s-au impus condiţiile la masa verde, deşi fusese învingătoare pe câmpul de luptă), Rusia cerea, de asemenea satisfacţii. Trebuia făcut ceva, iar guvernul a făcut totul şi încă ceva pe deasupra. I se cerea să retracteze şi să-şi prezinte scuze: Petre Grădişteanu (autorul discursului iredentist de la Iaşi) a mers, în persoană, la Viena să-şi ceară scuze – dar l-au însoţit şi ministrul de externe, D. A. Sturdza şi ministrul C. Stătescu. Cu misiuni asemănătoare în lumea germană se afla Regina Elisabeta, mergea acum Carol I însuşi – şi se mai aflau I. C. Brătianu, P. P. Carp şi Titu Maiorescu. În vara aceasta fierbinte se coace alianţă – iar fructul va fi cules în toamnă, printr-o iscălitură rece şi discretă a lui I. C. Brătianu.

Toate episoadele de mai sus sunt bogat reprezentate în caricaturi de epocă – şi am reprodus în cărţile mele câteva cu scopul şi numai cu scopul de a arăta că avem de-a face cu un spirit public, un climat înţeles ca atare de către lumea care trăia în acele zile.

Chiar în ziua dezvelirii monumentului lui Ștefan cel Mare de la Iași, armata austro-ungară executa ample manevre militare la granița României, pichetul de grăniceri români de la Ițcani era capturat, pur și simplu (în urma unei înscenări) de către un detașament austriac, militarii români fiind degradați și purtați pe jos, prin Suceava, ca să-i vadă mulțimea, fiind etichetați ca agresori… Eminescu este printre puținii ziariști români care se revoltă: în timp ce la Iași se ridica statuia lui Ștefan – la Suceava, cetatea de scaun a domnitorului, militari români sunt purtați în lanțuri spre pușcărie. În același timp, generalul belgian Brialmont, chemat de către rege în țară să facă planuri genistice de apărare a capitalei (de la el ne-a revenit/rămas, între altele, fortul Jilava, actuala pușcărie) era somat, amenințat cu scoaterea din rândul armatei, la el în țară, dacă nu părăsea România…Toate acestea, la 28 iunie și în zilele imediat următoare.

Émile Galli trebuia expulzat, așadar, pentru că el relatase pe larg serbările de la Iaşi, iar ziarul său franțuzesc internaționalizase brusc chestiunea. Atâţia alţi ziarişti trebuiau neutralizaţi într-un fel sau altul. Chiar ziarul Timpul din 29 iunie (numărul care conţine editorialul eminescian despre libertatea presei) dă o ştire pe pagina întâi de acest fel: „Ni se spune că guvernul român ar avea de gând să mai expulzeze încă şi alţi  străini, în urma cererilor unor puteri străine. – Dăm ştirea sub rezervă.”⁸Ziarul Binele public dă informaţii mai ample: sunt căutaţi ziariştii din Bucureşti pentru a li se verifica actele – iar cei care nu au cetăţenia română sunt expulzaţi, ca şi Émile Galli.

Emile Galli, directorul ziarului L’ Indépendence roumaine, expulzat la 28 iunie 1883. Caricatura îl înfăţişează în postură de vânat, pe urmele sale fiind, în chip de câini de vânătoare, D. A. Sturza, I. C. Brătianu, Petre Grădişteanu şi Gheorghe Chiţu. Pușcaşul este Contele Gustav Kalnoky, ministrul afacerilor externe al Austro-Ungariei.

România a luat, repet, măsuri urgente: Petre Grădişteanu împreună cu Eugen Stătescu, fostul ministru de externe (vezi-i şi în caricatura de mai sus în chip de câini de haită; în altele apar des făcând laşe temenele puternicilor Europei), vor merge în persoană la Împăratul, la Viena, pentru a-şi cere scuze pentru discursul din 6 iunie. Ei pleacă pe 28 iunie cu „Trenul fulger”, acum pus pe şine din Bucureşti.

Într-o zi atât de bulversată politic, Ioan Slavici pleacă din ţară, Maiorescu de asemenea (după amiază, imediat ce a rezolvat cu internarea lui Eminescu la doctorul Şuţu) – şi, cum spune primul dintre ei: „Eminescu era vorba să plece la Botoşani”.

Acest „era vorba” din amintirile atât de încâlcite ale lui Slavici înseamnă o vorbă vorbită anterior, o hotărâre sau decizie luată. Eminescu nu mai pleacă, însă, şi este prins sau se lasă prins în vârtejul evenimentelor din Bucureşti. Arestarea lui de către comisarul de poliţie Câţă Niculescu a însemnat eveniment public în toată regula, cu scandal şi tam-tam, iar înserierea între celelalte percheziţii, spargeri de sedii, expulzări etc. pune cel puţin sub semnul întrebării intenţia autorităţilor. În fond, care era problema de tulburare a ordinii publice, adică motivul arestării? – Că într-o baie poetul şedea închis de câteva ore. Cum poate fi tulburată ordinea publică într-o baie – şi încă, în aşa fel încât să fie nevoie de furgonul poliţiei, al spitalului, de martori, prieteni etc.? Iar această arestare a fost premeditată – sub forma unei prezervării, desigur, a unei protecţii – de către prietenii lui Eminescu, aceia care de dimineaţă îi făcuseră rost de bilet de internare prin Titu Maiorescu.

Acestea sunt, desigur, legături între evenimente. Nu avem o dovadă certă că a existat un „complot” sau o „conspiraţie” în jurul lui Eminescu – şi nu ştiu dacă istoria va putea oferi vreodată un asemenea „act” scris. Eu mi-am plasat cercetările sub semnul lui Eschil, al cărui Agamemnon este drama „logomanţiei” (ghicire în cuvânt, discurs) – şi citez des mai ales versul to gar topazein tou saf eidenai diha, care înseamnă că a face legături între lucruri, a căuta coincidenţele, este diferit de a şti clar. În această piesă Corul este personaj principal şi încă de la început presimte că regina Clitemnestra pune la cale crima împotriva lui Agamemnon, merge apoi pas cu pas pe urmele presimţirilor, face chiar o filozofie a presentimentului, vrea să-l avertizeze pe rege la sosirea lui în Argos – totuşi, nu este absolut sigur că se află în faţa preparativelor unei crime, îşi dă seama de aceasta doar în momentul când crima se produce. Şi atunci, la ce bun să mai prevezi viitorul când nu-l poţi schimba? Totuşi, acest topazein este omenesc şi zeiesc, este necesar şi angoasant de obligatoriu: trebuie să treci prin întâmplări pentru a o deduce pe cea care urmează.

Acum, recent, în aceeaşi ordine a coincidenţelor, trebuie să amintesc importantul cuvânt la mormântul lui Eminescu, ţinut în dimineaţa zilei de 16 iunie 2018 de către distinsul istoric, Dl. prof. Gheorghe Iscru. Dânsul a studiat aplicat documentele privitoare la 28 iunie 1883 – şi conchide cu o întrebare: de ce prietenii lui Eminescu nu l-au cooptat pe poet în acest grup restrâns care pregătea alianţa secretă cu Puterile Centrale? Mai ales că el nu gândea politic mult diferit faţă de ei, era un bun cunoscător şi un admirator al culturii germane: în loc să fie exclus, eliminat, trebuia pus alături în barcă.

Independent de Dl. Gheorghe Iscru, aceeaşi observaţie este făcută de D-na Ilina Gregori. Dânsa nu crede că s-ar fi organizat un „complot” pentru eliminarea lui Eminescu – aducând asemenea argumente: „Luările de poziţie eminesciene în chestiunile actuale de politică externă concordă în bună parte, prin realismul lor în primul rând şi orientarea decis anti-rusească, cu strategia micului grup de confidenţi ai regelui care pregăteau alianţa secretă cu Puterile Centrale. Ele infirmă ca atare explicaţiile pe care se sprijină versiunea complotului infam contra poetului-gazetar.” ⁹Iată o chestiune care ar putea să ţină de logica faptelor: cum să dai la o parte un adept al ideilor tale?! Şi totuşi, istoria are logica ei.

Dl. Alex Stoenescu a ţinut, prin anul 2006 cred, un serial răsunător la un post de televiziune important, despre familia Brătienilor – explicând în detalii cazul Domnitorului Alexandru Ioan Cuza care, deşi dorea el însuşi principe străin, deşi îl căuta şi era gata să-i ofere coroana al cărui garant se considera (conform înţelegerii anterioare lui 1859) – totuşi a fost eliminat când s-a găsit principele, a fost scos brutal din joc pentru ca meritul să nu-i revină.

Alexandru Ioan Cuza a fost sacrificat în 1866, arestat chiar de şeful gărzilor sale – pentru a se pune în practică ideile pe care el însuşi le nutrea! Aceasta este epoca, acesta este climatul. Punându-mi, şi eu, întrebarea de ce n-a fost cooptat Eminescu între cei care au înfăptuit alianţa secretă din 1883 – mi-am dat răspunsul în acest sens, făcând legătura cu situaţia lui Cuza. D-nii Gheorghe Iscru, Alex Stoenescu şi D-na Ilina Gregori (dânsa nu se întreabă, ci doar bovarizează, feminin, vai, prea feminin, pe marginea istoriei) reinventează cazul, ca dovadă că există un topazein etern în noi. Eschil ar putea răspunde şi de data aceasta.

Nu avem documente. Ştim, însă, ce cascadă de evenimente măreţe s-a dezlănţuit în ziua aceea, mai ştim că de acum înainte Eminescu – cu toate că se va însănătoşi după câteva luni – nu va mai fi persoană publică şi nimic din ce va face sau scrie nu va mai fi credibil. Urmează pentru el 6 ani de zile de moarte civilă. Conceptul exista în epocă, moartea civilă sau politică însemna scoaterea cuiva din viaţa publică – şi Eminescu, în anii săi de glorie, la Timpul, a rostit (scris) o asemenea condamnare la moarte civilă. Era la 14 martie 1881, imediat după proclamarea Regatului: liberalii se gândesc să-l roage pe Dimitrie Lecca să facă declaraţia formală în Parlament – iar Eminescu este unul dintre cei mulţi care se indignează. Într-adevăr, Dimitrie Lecca fusese, la 11 februarie 1866, cel care-l arestase pe Al. I. Cuza în palat (iată, iarăşi revine numele domnitorului în atenţie). Fusese şeful gărzilor domnitorului, prestase jurământ de credinţă în faţa sa – iar acum îl punea în cătuşe. În Timpul din 14 martie apare, după numele lui D. Lecca, în editorialul de pagina întâi (text neeminescian) semnul crucii şi data 11 februarie 1866 – ceea ce va inflama presa oficială.

Eminescu revine cu explicaţii teoretice, la 18 martie, spunând răspicat: armata ca instituţie se bazează pe jurământul militar, iar acest militar a murit la 11 februarie 1866, când şi-a încălcat jurământul – a murit civil adică; el poate trăi până la adânci bătrâneţe, poate să-şi mănânce în linişte pensia – dar nu mai are dreptul să rămână sau să revină în viaţa publică. Cel care l-a trădat pe Cuza îl poate trăda oricând şi pe Carol. Totuşi, Dimitrie Lecca va fi Preşedintele Senatului, şi va rămâne mult timp în funcţie după 13 martie 1881 când a reîmbrăcat haina militară, ridicat la rangul de general pentru meritele sale deosebite.

Eminescu suferă, la propriu, acest tip de moarte civilă pe care-l prefigurează (şi care rămâne doar prefigurat) pentru trădătorul lui Cuza – între 1883-1889 – fără a fi, însă, la mijloc, motive atât de întemeiate: o formă fără fond.

Mai mult chiar: însuşi Alexandru Macedonski a avut parte de o asemenea condamnare la moarte civilă. După epigrama publicată sub numele său în revista Literatorul, în luna august 1883, Grigore Ventura este acela care reacţionează public, în limba franceză, în L’Indépendence roumaine, 4/16 august (ziarul a fost preluat de către Al. Ciurcu de la abia exilatul Émile Galli; Ventura fusese și va rămâne redactor la foaia franceză), numind gestul „Une infamie”. Al. Macedonski replică dur prin presă – iar Ventura revine în aceşti termeni: „Pentru mine, d. Macedonski este un om moralmente mort, şi n-am să imit conduita sa faţă de Eminescu, lovindu-l când este la pământ. Requiescat in pace.” Am atras atenţia că această polemică trebuie citită în cheia momentului. Macedonski nu-l numeşte în mod expres pe Eminescu, se referă doar la „Un X… pretins poet”. După anunţul bolii şi destituirii lui Eminescu, din 28 iunie, nu s-a mai scris nimic despre poet, nu s-a dat vreun comunicat, etc. Iată că la mijlocul lui august Grigore Ventura găseşte pretextul să afirme ferm că Eminescu este „pretinsul poet X…”, că el a înnebunit şi că acest lucru îl spune Al. Macedonski într-o epigramă. Abia această ieşire în presa franceză autentifică, certifică oarecum, nebunia. Este motivul pentru care trebuie să fim extrem de prudenţi în interpretările acestei sume de coincidenţe. Grigore Ventura îl duce pe Eminescu la baia Mitraşewski, el anunţă poliţia că poetul face acolo o scenă de nebunie, el pleacă de la locul faptei – iar acum, în august, tot el anunţă public boala folosindu-se ca pretext de o epigramă. Totul are aspect de cabală.

În fond, lucrurile se pot limpezi întrucâtva dacă ascultăm şi opinia unui filosof, l-am numit pe dl. Constantin Barbu. Recitind şi comentând împreună aceste izvoare narative, dânsul a pus această dilemă: Ori Eminescu era prea mic – şi atunci lumea sa nu s-a încurcat prea mult cu eliminarea lui (urmând a fi recuperat ulterior, ca poet) – ori era prea mare, prea temut adică, fiind membru marcant al Partidului Conservator, redactor încă activ la Timpul, foarte bine ţinut minte din polemicile de până acum chiar dacă în ultima vreme scria mai puţin – şi atunci aceeaşi lume a trudit îndelung, a avut ceva de furcă să creeze momentul şi să-l fixeze în istorie. Din această dilemă, vorba lui Caragiale, nu putem scăpa. Eminescologia ca ştiinţă pulsează între „micimea” şi „grandoarea” lui Eminescu. Se observă, însă, că cei care aleg primul termen al dilemei minimalizează şi momentul 28 iunie 1883. O fac pe cont propriu: nu poţi crede în „morala” lui Grigore Ventura, de pildă, acela care chiar la moartea lui Eminescu, lângă catafalcul său, a ţinut un discurs prin care lăuda poetul în mod convenţional – şi veştejea ziaristul cu pasiune şi chiar cu aversiune. Titu Maiorescu notează în jurnalul său „A vorbit şi nebunul indiscret de Ventura”¹⁰ (citez din memorie). Nebun, ca toată lumea aceasta… Indiscret, însă, în stil propriu, cu proiect şi program.

N. Georgescu

Sursa: Mihai-Eminescu.Ro

Arhivele Naționale ale României au publicat de ziua oficială a lui Eminescu o fotocopie a Registrul nr. 81/1850 din Colecția de stare civilă a orașului Botoșani, unde, la a treia rubrică, se consemnează nașterea lui Mihail, fiul lui Gheorghe și al Ralucăi Iminovici, din categoria socială a proprietarilor, la data de 15 ianuarie (stil vechi). Același registru consemnează și data botezului, pe 21 ianuarie. În general copiii se botează cât mai aproape de 40 de zile de la data nașterii. Mai mulți eminescologi afirmă că data de naștere reală a lui Mihai Eminescu este 20 decembrie 1849.Memorialul Ipotești: notează 1849, dec.20. Dată prezumtivă a naşterii lui Mihai Eminescu, trecută de poetul însuşi în registrul – album al Junimii. Este susţinută şi de Matei, fratele cel mai mic al poetului, ca fiind scrisă de către tatăl lor pe o veche psaltire. Fără acoperire documentară, data nu a fost acceptată de istoria literară. • 1849, dec.24. Alta dată prezumtivă a naşterii lui Mihai Eminescu, comunicată de Aglaia, sora poetului. • 1850, ian.15. Se naşte la Botoşani Mihai, al şaptelea copil al familiei Eminovici. Data, consemnată în Registrul de naşteri şi botezuri pe anul 1850 al oraşului Botoşani, este singura cu acoperire documentară.

Publicăm mai jos documentul însoțit și de sinistrul act al decesului:

Nr. curgătoriu:
Trii (3)
Data nașterii:
ziua cincisprezece,
luna ghenari
Data botezului:
ziua douăzeci și una,
luna ghenari
Secsul:
fiu
Numele carele s-au dat pruncului la botez:
Mihail
Numele și pronumele, starea sau meseria părinților pruncului:
D. Ghiorghi Iminovici, căminar, cu soția sa Raluca, proprietari
Politiea sau satul unde s-au născut pruncul:
În orașul Botoșani
Numele și prenumele nașului sau a nașii:
D. Vasile Iorașcu, stolnic
Iscăliturile: a preotului, a nașului și a părinților:
Ioan Ikonom, Vasile Iorașcu stolnic au fost naș, G. Iminovici căm<ina>r, Raluca Iminovici, căm<ina>re

Sursa: Mihai-Eminescu.Ro

Publicistica lui Mihai Eminescu, incomodă în fostul regim dar și în cele de după 1989

 

Interviu în exclusivitate cu academicianul Dimitrie Vatamaniuc, realizat de Maria Stanciu, membra a UZPR Galați. Interviul a fost publicat în trei părți și reunit pentru prima oara aici, In Memoriam marele eminescolog.

Vedeți și: A plecat la Domnul pentru a se întâlni cu Mihai Eminescu. Veșnică pomenire, Dimitrie Vatamaniuc (25 septembrie 1920, Sucevița – 4 iulie 2018, București)

Am discutat cu academicianul Dimitrie Vatamaniuc despre importanţa demersului făcut în perioada interbelică de eminescologul Perpessicius în privinţa cercetării şi publicării Operei Integrale Eminescu. Vom încerca să creionăm în linii mari un portret prea puţin cunoscut al lui Mihai Eminescu, nu cel de antisemit, ci cel de Mare Român. După ani de cercetare,  academicianul Dimitrie Vatamaniuc a ajuns la concluzia că în contextul publicării „Operei Integrale Eminescu”, avem în „Poetul Nemuririi noastre” nu numai „Luceafărul Poeziei Româneşti”, ci şi pe cel mai mare Gazetar, Părintele Publicisticii din spaţiul românesc.

În primele părţi ale interviului nostru cu academicianul Dimitrie Vatamaniuc, am adus în atenţie aspecte despre cercetarea şi publicarea ”Operei Integrale Eminescu”. În linii mari am abordat ”cestiunea evreiască”, dar şi aspecte care ţin de concepţia lui Eminescu privitoare la socialism, ideologie a unei orânduiri sociale  despre care zice că „este o mare nenorocire pentru ţară. Socialismul înseamnă moartea cultului, întoarcerea în primitivism”.

Pentru a sublinia complexitatea problematicii despre care a scris  Eminescu şi contextul naţional şi internaţional, amintim despre poziţia francă a Gazetarului faţă de retrocedarea Basarabiei fără arme, despre  afacerea Stroussberg, unde Eminescu demasca afacerile oneroase ale unor „baroni” ai speculei şi păgubirea Statului Român, cu complicitatea unor politicieni români și a regelui Carol. Apoi, diferențele pe care le-a exprimat-o Eminescu în privința ”cestiunii evreiești”, dar și a naturii Statului, în contradicție cu avocatul și omul politic Titu Maiorescu, au grăbit sfârșitul său pământesc… Vom relata despre luminile şi umbrele în relaţia dintre Mihai Eminescu şi Titu Maiorescu și pe cât se poate vom creiona conjunctura socio-politică din a doua parte a veacului al XIX.

Pe fondul unor nelămuriri legate de cauzele care au determinat moartea „Poetului nepereche”, am cerut academicianului Dimitrie Vatamaniuc lămuriri legate de ultima parte a vieţii lui Eminescu. E vorba de perioada dintre anii 1883 şi iunie 1889, ani în care – prin concursul unor contemporani – Eminescu a fost internat şi tratat abuziv, fiind diagnosticat cu un diagnostic imaginar – cel „de „nebun”. Cercetările din ultimii ani dovedesc că „nebunia” Poetului Nepereche a fost inventată de prima soţie a lui Ioan Slavici care a avut complicitatea lui Titu Maiorescu şi  de „tratamentul” inadecvat cu mercur, la clinica  doctorului Şuţu și apoi a doctorului Isac, de la Iași. Interlocutorul nostru, pe marginea cercetărilor de peste patru decenii spune că Eminescu „a murit de inimă…”

– Domnule academician Dimitrie Vatamaniuc, vă mulţumim că ne-aţi deschis uşa casei şi a sufletului dumneavoastră, pentru ca astfel să-i bucurăm pe cititorii noştri măcar cu o frântură din munca de cercetare pe care aţi depus-o. Vă rugăm să ne spuneţi când a început întâlnirea cu cercetarea manuscriselor eminesciene, pentru completarea, adunarea şi publicarea  operei complete Eminescu?

– Efectiv, am început să-l studiez pe Mihai Eminescu din anul 1972, când am ajuns la Muzeul Literaturii Române şi când Alexandru Oprea, directorul muzeului, a hotărât să continue editarea operei lui Eminescu. Însă acest demers de cercetare literară a fost iniţiat şi urmat de academicianul Perpessicius între 1939 şi 1963, timp în care a reuşit să tipărească şase volume.

– Eminescologul Perpessicius, pe numele adevărat D. Panaitescu, a încetat cercetarea constrâns de motive de sănătate, dar a lăsat şi o  scrisoare pentru urmaşi… Ce conţine această „scrisoare deschisă”?

– Perpessicius părăsise „şantierul” de cercetare a operei lui Eminescu, cum el însuşi îl numea, pentru că îşi pierduse vederea la descifrarea manuscriselor. În aceste împrejurări, el a adresat o „scrisoare deschisă către editorul de la anul 2000”. Aici le aduce laude predecesorilor săi care au contribuit – după posibilităţi şi împrejurări – la punerea în circulaţie a operei lui Eminescu; totodată el făcea previziuni pentru viitor. Perpessicius se îndoia, afirmând că „nu sunt semne ca la anul 2000 să fie posibilă publicarea operei integrale a lui Mihai Eminescu”. Previziunile nu s-au împlinit, astfel că în 2011 am reuşit, sub oblăduirea Academiei Române, să publicăm „Opera Integrală Eminescu”.

– Cum aţi ajuns coordonatorul „colectivului” de cercetare a operei lui Mihai  Eminescu?

– În 1972, la un an de la moartea lui Perpessicius, Alexandru Oprea care era directorul Muzeului Literaturii Române, instituţie fondată de Perpessicius, şi director al Revistei „Manuscriptum” – întemeiată tot de Perpessicius –  a considerat că era de datoria sa să ducă mai departe această activitate. A fost atunci, în anii ’70, o împrejurare deosebită, când cercetarea trebuia să se unească cu învăţământul; se punea problema ca toţi cercetătorii de la institute să treacă în învăţământ. A fost un proces lung, demarat în 1972, în urma căruia a fost stabilit un colectiv din care făceam parte eu, Petru Creţia şi alte două colege…

– Aţi primit misiunea să faceţi coordonarea generală a Integralei Eminescu şi, în mod special, să vă ocupaţi de partea de publicistică eminesciană. Ştim că la apariţia volumelor IX şi X, Publicistică, au fost multe ispite, deşi Eminescu trecuse la ceruri de aproape un secol. Cum a fost întâmpinat volumul IX, în plină perioadă comunistă?

– Volumul IX, apărut în 1980, cuprindea publicistica lui Eminescu din perioada studiilor universitare şi din perioada când a publicat la „Curierul de Iaşi”, respectiv, mai 1876 şi octombrie 1877. Volumul a fost privit drept unul care aduce noutate pentru publicul larg, fiindcă nu se cunoşteau decât câteva articole din această perioadă, restul era contribuţie nouă. Acest volum IX a stârnit însă reacţii din partea cercurilor interesate. Unul dintre cei foarte supăraţi s-a arătat Moses Rosen, rabinul şef al Cultului Mozaic din România, care a atacat volumul în repetate rânduri, pentru că se vorbeşte aici şi despre evrei.

– În ce au constat aceste greutăţi, la tipărirea volumului X?

– După nemulţumirile amintite legate de acel text publicistic din volumul IX, ni s-a impus, special pentru Eminescu, ca toate textele din următoarele volume să primească avizele celor două cabinete ale familiei Ceauşescu! Mai direct, s-a introdus cenzura… Cu toate restricţiile pe care le-am întâmpinat, noi am mers mai departe şi am adunat materialele şi pentru volumul X. Acesta cuprinde publicistica lui Mihai Eminescu de la ziarul „Timpul”, din perioada octombrie 1877 – februarie 1880. În paralel, am lucrat şi la volumul XIV, care conţine studii ştiinţifice, traduceri. Am terminat amândouă volumele în acelaşi timp, însă am tipărit doar volumul XIV, care nu ridica nicio problemă fostului regim şi care a apărut în 1983. Volumul X însă nu l-am putut tipări şi a aşteptat până în anul 1989…

– Care a fost motivul pentru care a fost interzisă tipărirea volumului X, Publicistică?

– Acest volum are două studii fundamentale; unul era studiul în chestiunea evreiască şi un alt studiu despre Basarabia. Cu chestiunea evreiască era aşa şi aşa, fiindcă Eminescu face aici un studiu statistic; se ocupă de numărul evreilor de la noi care lucrau în comerţ, câţi erau în ţară… Însă, deranja foarte tare studiul cu Basarabia, nu aveam voie să vorbim despre acest subiect.

– Motivele nu sunt greu de intuit…

– Aveam interdicţie, era ordin peste tot să nu se vorbească de Basarabia. Şi asta a durat mult. Era interzis să apară în presă ceva despre Basarabia. Basarabia era cedată ruşilor şi era o temă terminată, iar acest volum nu trebuie să apară! Atunci, eu am făcut demersuri şi aşa a ajuns volumul X la Ştefan Andrei, care era secretar la Comitetul Central  între cele două  cabinete, al lui Nicolae Ceauşescu şi al Elenei Ceauşescu. În acest context, Ştefan Andrei mi-a spus că dacă era la un singur cabinet, „încă mai încercam, dar aşa, să merg la ambele cabinete, nu pot să fac nimic. Deci, nu mai insista asupra acestei chestiuni”, mi s-a recomandat.

– Şi totuşi, volumul X s-a tipărit înainte de evenimentele din 22 decembrie 1989, printr-un act de eroism, am spune…

– În cursul anului 1989, s-a întâmplat un lucru foarte interesant. Cercetători din Basarabia au venit la mine, chiar acasă, şi m-au rugat, zice… „Haideţi, să ne daţi şi nouă studiul lui Eminescu cu Basarabia că ne trebuie! Noi avem acum o oarecare libertate, ne-am despărţit într-un fel de ruşi şi trebuie să-l publicăm, că ne-ar servi foarte mult”. Eu le-am spus că nu le dau nimic, pentru că dacă eu vă dau acest volum nu vom mai reuşi în veci să tipărim  volumul X. Volum care aştepta din anul 1983!…Şi ce au făcut ei, ce au dres… S-au dus în tipografie, la Bucureşti, au tratat… creştineşte cu tipografii şi au scos un număr de exemplare din volumul X, cu publicistica lui Eminescu. Şi în drum spre Chişinău iarăşi au revenit la mine, acasă… [O altă versiune, AICI]

– În câte exemplare a fost tipărit atunci volumul X?

– Cred că în o sută douăzeci de exemplare. Că au ajuns cu volumul X la Chişinău nu-i nicio problemă, dar au mai făcut o „greşeală” foarte mare, pentru acea vreme, anume, au trimis un volum şi la Paris, în Franţa. Cartea a  căzut în mâna lui Ierunca de la Radio „Europa Liberă”, care a făcut o emisiune de o oră, în care se spunea despre acest volum că a apărut în România lui Ceauşescu… „Şi iată că în România se pot tipări şi lucrări şi opere fundamentale în care nu se vorbeşte de Ceauşescu şi nu se aduce nicio laudă regimului comunist”. Într-adevăr, nu veţi găsi nicio laudă adusă regimului comunist, nu veţi găsi în toată ediţia nicio laudă la adresa lui Ceauşescu”. Dar…

– Dar?!…

– Reacţia a fost că am intrat într-o cercetare foarte severă; m-au pus să dau raport despre legăturile mele cu „Europa Liberă”! În sfârşit, m-am descurcat, cum m-am descurcat, dar  soarta acestui volum era încă o dată pecetluită. Înainte cu câteva luni de evenimentele din decembrie 1989 se hotărâse să nu mai apară deloc, iar exemplarele care se tipăriseră să fie trimise fără discuţie la topit… Însă, Dumnezeu a avut  oamenii Lui care au avut mare grijă ca volumul X să nu dispară. De altfel, a şi fost distribuit în librării chiar în zilele revoluţiei din 1989…

– Publicistul Mihai Eminescu a pus probleme oricărui regim. Cât de actuală este astăzi publicistica lui Eminescu?

– Eminescu are o publicistică în care pune probleme fundamentale. El se identifică cu poporul român până la sacrificiul de sine. Drama sa morală este şi a noastră. Ameninţarea fiinţei naţionale a poporului român nu este înlăturată, şi relele de care suferea societatea românească din vremea sa sunt şi ale zilelor noastre, în forme nu mai puţin grave. Publicistica lui Eminescu o trăim astăzi dureros de actual…

”Cestiunea evreiască” şi socialismul condamant din publicistica lui Eminescu au dat de furcă regimului ateist

 

Pe când se împlinea aproape un veac de la moartea sa, în plină dictatură comunistă, publicistica eminesciană a stat în aşteptare pentru a vedea lumina tiparului vreme de trei decenii. În acest răstimp, a fost tipărită doar „o culegere modestă, cu câteva articole ciuruite de croşete”, spune interlocutorul nostru în prefaţa acelei culegeri.

– Domnule academician Dimitrie Vatamaniuc, în anul 1977, colectivul pe care l-aţi condus a dat cititorului mult aşteptatul volum IX, cel care cuprindea publicistica lui Mihai Eminescu, publicată înainte de a ajunge la ziarul „Timpul”, în octombrie 1877. Ce perioadă are în vedere?

– Volumul IX cuprindea publicistica lui Eminescu din perioada studiilor universitare de la Viena şi din perioada de la „Curierul de Iaşi”, respectiv, mai 1876-octombrie 1877. El cuprinde articole apărute în gazete precum „Albina”, „Familia”, „Federaţiunea”, „Convorbiri literare” şi „Curierul de Iaşi”. În 1977 când a apărut Volumul IX, de Publicistică, a fost privit drept unul care aduce noutate, fiindcă publicistica eminesciană nu era cunoscută. Nu se cunoşteau decât câteva articole din această perioadă, restul totul era contribuţie nouă.

– Ne spuneaţi că trimiterea în librării a volumului IX a fost întâmpinată de marea supărare a lui Moses Rosen, rabinul şef al Cultului Mozaic. Până la urmă, ce era atât de supărător în publicistica lui Mihai Eminescu „în cestiunea evreiască”? De ce s-a produs atâta necaz în unele cercuri din România anului 1977 şi după?…

– Acest volum (dar şi următorul, volumul X)  conţine şi câteva articole despre comunitatea evreiască din România celei de-a doua jumătăţi a veacului al XIX-lea şi, deci, publicistica lui Eminescu, când este „judecată” trebuie aşezată în contextul celei de-a doua jumătăţi a veacului al XIX-lea. Eminescu nu a avut treabă cu evreii. Eminescu a avut treabă cu „Alianţa Israelită” care era o organizaţie internaţională ce funcţiona în Germania şi care intervenea în treburile noastre interne. Şi atunci, ca orice gazetar care se respectă şi care este preocupat de nealterarea fiinţei naţionale româneşti, Eminescu a protestat împotriva Alianţei israelite sub diferite forme…

– Să revenim asupra contextului. După terminarea Războiului de Independenţă, în mai 1877, marile puteri europene s-au întrunit în mai multe rânduri, pentru a recunoaşte Independenţa României.  În iunie 1878, prin Tratatul de la Berlin, Germania impunea Principatelor Dunărene prin articolul 44 al amintitului tratat – (sub pretinsa mască „a umanitarismului şi a lipsei de toleranţă religioasă” invocată de izraeliţii din România) – acordarea cetăţeniei române evreilor care erau trimişi forţat din Germania în România. Ba mai mult. La fel se propunea rezolvarea problemei şi cu evreii persecutaţi şi trimişi la noi din Rusia şi Polonia. Care a fost atitudinea gazetarului Mihai Eminescu, pe atunci, redactor la ziarul „Timpul”, cotidian al opoziţiei conservatoare?  

– Eminescu  a susţinut modificarea Articolului 7 din Constituţie, cerere formulată şi de Germania, ca o condiţie la recunoaşterea Independenţei, însă Eminescu a susţinut ca acordarea cetăţeniei române izraeliţilor să se facă individual, nu în masă, cum propunea Germania. Eminescu, în publicistica sa, combate cu vehemenţă „teoria umanitaristă”, „cu desăvârşire neadevărată” susţinută de Alianţa israelită, care pretindea că în România ar exista „români izraeliţi, români de confesiune mozaică”.

– Şi continuă gazetarul de la „Timpul”… „Nu voim a recunoaşte, de vreme ce e neadevărată şi ni se impune vederea aceasta anormală prin Tratatul de la Berlin. Nu există dar români izraeliţi, pentru că nu există izraeliţi care să vorbească româneşte în familiile lor şi nu există izraeliţi care să intre în relaţii de căsătorie cu românii”…

– Cine are răbdare să citească toate aceste articole, şi un ziarist are această datorie, va înţelege că Eminescu a ţinut piept cu fruntea sus în faţa presiunilor  Alianţei izraelite din Germania, subliniind că este „ciudat în a vedea susţinându-se”, în mod fals, că „Principatele româneşti încetaseră ca din senin (de când cu Tratatul de la Berlin) a mai fi ceea ce au fost sute de ani de-a rândul, adică un azil de toleranţă, şi deveniseră deodată vatra zelotismului religios şi a unei înverşunate discuţiuni asupra marginelor în cari trebuie admisă sau nu legea lui Moisi”. Acesta este un răspuns pe care Mihai Eminescu îl dă (în 10 iulie 1879) ziarului „Fremdenblatt, un oficios din Viena”, care se ocupa de „cestiunea izraelită din România” şi care dezinforma frecvent, făcând ca lumea diplomatică a Europei „să fie atât de rău informată”, în numele unui fals umanitarism. Dezinformarea Alianţei izraelite din Germania contribuie, scrie Eminescu, „a întări fabula despre persecuţiunile religioase din România”, şi „a ne face jertfa unei false mistificaţiuni şi a unei minciuni etnologice”. Deci, Eminescu gazetarul nu a făcut altceva decât să ceară marilor puteri europene să privească „cestiunea izraelită” din Principatele Dunărene asemenea celorlalte state din Peninsula Balcanică. De altfel, aşa a şi fost soluţionată „chestiunea evreiască”, iar Articolul 7 din Constituţie a căpătat forma în care fusese propusă de Eminescu în cadrul dezbaterilor din ziarul „Timpul”, fără a face din poporul român „jertfa unei mistificaţiuni”.

– Ce răspuns daţi celor care scot publicistica lui Eminescu din contextul vremii  şi îl văd pe Gazetar drept un antisemit?

– Antisemitismul lui Eminescu este o „vină de dânşii inventată”, ca să răspund cu ”armele” lui  Eminescu. Cine are răbdare să citească nenumăratele articole pe care le-a scris Eminescu la ziarul Timpul (între octombrie 1877 şi iunie 1883) – ca reacţie la pretenţiile Germaniei şi ale „Alianţei izraelite” (cu sediul în Germania”) – va înţelege că Eminescu este un Mare Român şi un gazetar care s-a documentat meticulos şi care nu a înclinat balanţa şi condeiul în funcţie de pretenţiile şi presiunile regimurilor care s-au perindat în timpul său. Publicistica lui Eminescu are ponderea cea mai mare ca extindere şi relevă un luptător pe tărâm social şi politic, el este un Gazetar cu o înaltă conştiinţă civică. Dar, dincolo de cantitate, rămâne  cuvântul cu putere al gazetarului Eminescu, care a dat frisoane nu numai contemporanilor său, neiubitori de pământ românesc şi de valorile cultural – spirituale româneşti, ci i-a deranjat şi pe exponenţilor fostului regim comunist.

– O altă „mistificaţie” este cea legată de faptul că Eminescu ar fi cochetat cu ideile socialiste şi că ar fi fost chiar „precursorul” socialismului?!, după unele minţi… Domnule academician, după o viaţă de cercetare a manuscriselor şi a articolelor publicate de Eminescu, la ce concluzie aţi ajuns?

– Cum bine aţi observat şi aici avem de-a face cu o mistificaţie. Ca publicist la „Timpul”, unde o vreme a fost chiar redactor şef, fireşte Eminescu a scris despre toate aspectele vieţii social politice din vremea sa. Nimeni înaintea sa şi după el nu a criticat cu mai multă vehemenţă corupţia, ignoranţa, nepotismul, lipsa de merit în promovarea ierarhică socială… În privinţa socialismului, Eminescu are câteva articole în care face referire la socialism, dar situaţia nu este deloc cum o prezintă mistificatorii din ultimele decenii; este exact invers.

– Vă rugăm să exemplificaţi…

– Este, de pildă, un articol despre fraţii Nădejde – aceştia erau socialişti – dar aici Eminescu spune clar: „Socialismul este o mare nenorocire pentru ţară. Socialismul înseamnă moartea cultului, întoarcerea în primitivism”. La tipărirea publicisticii eminesciene în vremea fostului regim, acest articol mi-a fost respins în repetate rânduri, până ce cineva –  tot din cei de sus din vremea perioadei comuniste – mi-a sugerat să găsesc ceva… imaginar şi să nu mai vorbim despre socialism în aceşti termeni negativi. „Vorbeşte despre socialismul utopic!”, mi-a recomandat acea persoană. „Aşa că la învăţământul politic ăştia mai află câte ceva despre socialismul  utopic. Zice: Găseşte ceva din Marx, din Lenin, ca să blindezi acest articol şi să apară!…”

– Să înţelegem că aceasta este explicaţia parantezelor de la câteva articole eminesciene, cu referite la socialism, din  volumele tipărite până în 1989?

– Da… Numai acordând un anumit spaţiu socialismului utopic, dar care nu avea nicio legătură cu amintitul articol semnat de Eminescu, am putut salva şi tipări publicistica lui Mihai Eminescu. Şi neavând altă soluţie în faţa cenzurii celor două cabinete, am scos articolul din contextul de atunci (cel în care era vorba despre socialism, despre care Eminescu spune că „înseamnă moartea cultului, întoarcerea în primitivism”) şi l-am plasat undeva în trecut. Aşa am putut salva şi publica miile de articole din publicistica eminesciană din volumele care au urmat volumului IX.

– Însă Dumnezeu v-a dat timp ca să reveniţi, să revizuiţi ediţia şi să  retipăriţi Integrala Eminescu în 2011…

– Da. În ultima ediţie revizuită şi apărută în 2011, am scos acest balast despre socialismul utopic.  Mai este un articol despre socialism în care se spune că cine „se ocupă de problemele sociale este neapărat  numit socialist”. Fals! A te ocupa de partea ştiinţifică a socialismului nu înseamnă că eşti socialist!… Dar, aşa au trecut toate textele eminesciene de cenzura comunistă. Însă lucrul acesta nu a stat numai în puterea mea, ci s-au găsit oameni care au dorit cu adevărat să se tipărească ”Opera Integrală Eminescu” şi pentru asta Îi mulţumesc lui Dumnezeu. Eu am fost doar un executant… Când însă am preluat retipărirea ediţiei din 2011, am eliminat acele anomalii.

Lumini şi umbre în relaţia Eminescu-Maiorescu

– Domnule academician Dimitrie Vatamaniuc, în 16 februarie 1880, Partidul Conservator s-a scindat, iar în fruntea conservatorilor ajunge Emanoil Costache Epureanu. Care a fost atitudinea gazetarului Eminescu în comparaţie cu a politicianului şi avocatului Maiorescu?

– Epureanu întocmeşte noul Program al partidului care viza îndeosebi rezolvarea „cestiunii evreieşti”, problemă de care Titu Maiorescu (şi P.P. Carp) se distanţează, justificându-şi atitudinea cum că ”Epureanu nu era persoana cea mai indicată să-i reprezinte…” Din presa vremii reiese că cei doi ”stau în expectativă”, în vreme ce Th. Rosetti, dar şi Eminescu – care în calitate de redactor trebuia să editeze cotidianul ”Timpul” – se alătură lui Epureanu. Se observă din presa vremii, dar şi din alte surse că atitudinea lui Epureanu şi poziția lui Eminescu veneau să clarifice poziţia Partidului Conservator în problema recunoaşterii Independenţei de Stat a României de către marile puteri. De altfel, acum i se încredinţează lui Eminescu conducerea cotidianului ”Timpul”, când începe cea de-a doua perioadă a activităţii lui Mihai Eminescu ca gazetar.

– Cum l-aţi perceput pe Mihai Eminescu în relaţia cu Titu Maiorescu, după mai bine de patru decenii de cercetări?

– În primul rând trebuie să ne raportăm la relaţia dintre cei doi aşezându-o în contextul vremii. Maiorescu a avut concepţia că „statuia”  unei personalităţi este mai bine pusă în lumină dacă este înconjurată de alte statui, spre deosebire de astăzi când fiecare cercetător – poetaş sau scriitor – se consideră că poate fi mare, dacă-i pustiu în jurul lui!… Aceasta era concepţia lui Titu Maiorescu şi eu asta vă spun…  La acea vreme, Maiorescu a adunat în jurul lui pe scriitorul Ioan Slavici, pe Mihai Eminescu (care a ajuns la ziarul „Timpul” în octombrie 1877), pe Ion Luca Caragiale şi alţii de mai mică importanţă, dar care au fost în jurul lui „statui” mai mari, „statui” mai mici. În acest context, Maiorescu joacă un rol esenţial în viaţa lui Eminescu şi din această perspectivă suntem în următoarea situaţie – viaţa lui Mihai Eminescu durează din 15 ianuarie 1850 şi până în 15 iunie 1889; atâta este viaţa lui Eminescu.

– Trebuie să ai vocaţia geniului ca în timp relativ mic să laşi în urma ta semne nemuritoare… Cine sunt apropiaţii lui Eminescu care ne dau relaţii pertinente despre el?

– Fizic, Eminescu nu mai este printre noi, dar – dincolo de opera sa – „Luceafărul Poeziei Româneşti”, cum l-a numit Patriarhul Miron Cristea (Elie, pe numele de mirean),  este printre noi prin contemporanii lui. Unul dintre contemporanii lui este Titu Maiorescu care l-a avut în preajma lui, l-a susţinut la studii,  bineînţeles – până la un punct. Deci, Maiorescu este acela care, într-o primă ipostază, l-a susţinut pe Eminescu. Tot Maiorescu a preluat manuscrisele lui Eminescu…

– Şi le-a ţinut la el din 1889 şi până la începutul următorului veac…

– Le-a păstrat până în anul 1902. Aici vreau să vă spun că Maiorescu s-a făcut vinovat că şi-a însuşit manuscrisele lui Eminescu. Şi Matei, fratele lui Eminescu, avea dreptate să reclame manuscrisele, dar Maiorescu era om politic şi pe deasupra era şi avocat…

– Înţelegem că Maiorescu era un om influent cu diverse interese politice şi cu un tată care fusese (la Viena) în slujba Imperiului Austro-Ungar…

– Maiorescu ştia foarte bine să se pună la adăpost şi în momentul în care a donat manuscrisele la Academia Română a spus că aceste manuscrise „i-au fost donate lui de Eminescu, în diferite timpuri”. Dar nu există nici un document în această privinţă, deşi avem un argument decisiv…   Şi noi astăzi închidem ochii pentru acest abuz de proprietate şi spunem că Maiorescu are marele merit de a fi păstrat această imensă moştenire. Pe de altă parte, dacă manuscrisele ar fi intrat pe mâna lui Matei, fratele lui Eminescu, nu se ştie ce se alegea cu ele. Deci, Maiorescu are meritul de a avea în jurul lui pe Eminescu printre ”Statuile” cu care s-a înconjurat. Maiorescu are meritul de a fi păstrat şi donat manuscrisele şi mai are meritul de a fi elaborat prima ediţie a poeziilor lui Eminescu.

– Se vindea bine Eminescu la acea vreme?

– Din 1884 şi până în 1913, „Poeziile” lui Eminescu s-au tipărit în unsprezece ediţii, cu unele completări de la un an la altul. Este ediţia din cultura română cu cea mai mare longevitate şi care stă la baza tuturor textelor care s-au produs în germană, dar şi în alte limbi, în această perioadă. Deci, iată încă un merit important al lui Maiorescu, dar între aceste merite care aduc aceste contribuţii esenţiale sunt şi umbre…

– Ce alte personalităţi ale vremii şi ale culturii noastre naţionale l-au avut în preajmă şi au lăsat mărturii despre Mihai Eminescu?

– Pe lângă Titu Maiorescu mai sunt alte câteva personalităţi care sunt importante şi care au scris despre Eminescu. Este Stefanelli  care a fost coleg cu Eminescu la Şcoala de la Cernăuţi, dar şi la Viena, în vremea studenţiei… Acest Stefanelli este cel care a găsit acel poem, singurul de altfel, semnat de Eminescu şi adăugat de Perpessicius în volumul de poezii… Apoi este Veronica Micle care a avut legăturile pe care le-a avut cu Eminescu şi care ne-a lăsat corespondenţa din prima parte a relaţiei lor, publicată, şi a doua parte care a văzut lumina tiparului în ultimii ani. În această privinţă, mai avem un contemporan care ne-a lăsat mărturii şi acesta este scriitorul Ioan Slavici. Slavici are ceva mai mult despre Eminescu, fiindcă au fost prieteni apropiaţi încă din epoca studenţiei şi până la moarte; el i-a fost unul dintre cei mai apropiaţi prieteni.

– Şi când te gândeşti că a fost idealizată prietenia dintre Eminescu şi Creangă…

– Da, toată lumea a rămas cu această prietenie exemplară în memorie însă Ion Creangă nu are foarte multe informaţii despre Eminescu… De asemenea, mai găsim informaţii în corespondenţa dintre Negruzzi cu Maiorescu şi avem informaţii privind biografia Poetului şi în arhivele şi în presa vremii. Astfel, în legătură cu viaţa lui, punând mărturiile una peste alta, putem spune că sunt puţine în raport cu opera eminesciană şi cu personalitatea sa.  Raportându-ne la aceste informaţii, spunem că în legătură cu viaţa lui Mihai Eminescu, moştenirea ce o avem este foarte săracă, foarte restrânsă. Opera eminesciană e altceva şi în afara acestor mărturii ale contemporanilor lui, atâtea câte sunt, s-a creat o literatură memorialistică fantastică în care fiecare a pus tot ce a crezut…

– Informaţii de la întâlnirile „Junimii” ne oferă şi Vasile Pogor, unde Maiorescu este prezentat într-o lumină nu tocmai favorabilă în relația cu Eminescu. Noi am publicat acestea în Suplimentului Magazin VL, sub semnătura criticului literar Vasile I. Cataramă, ucenic al lui George Călinescu. Pentru a sublinia mai bine contextul în care a fost „diagnosticat” Eminescu, într-un mod empiric, să mai subliniem şi câteva aspecte ce ţin de  poziţia lui Eminescu de la ziarul „Timpul”, cotidian care,  reamintim, era al Partidului Conservator, partid aflat în opoziţie în toamna lui 1879.

– Ca jurnalist, Eminescu îi critică atât pe liberali, care erau la guvernare, în frunte cu I.C. Brătianu, cât şi pe conservatori, pe care îi acuză de complicitate în ”chestiunea evreiasca”. Ioan Slavici ne relatează că Eminescu nu-i cruţa nici pe membrii Partidului Conservator pe care îi critica dacă ”se nemerea ca ei să cadă în vreun păcat, ba era în stare să laude fapte bune şi chiar dacă ele erau săvârşite de adversari politici”.

– Vă rugăm să ne spuneţi de la ce a pornit această mistificaţie şi cine i-a pus diagnosticul de „nebun” lui Eminescu?

– Prima soţie a lui Ioan Slavici, o unguroaică – catolică, cu vreo patru clase pregătire,  i-a atribuit lui Eminescu diagnosticul de „alienat mintal”. Asta pentru că Gazetarul obişnuia să redacteze noaptea comentariile care defineau poziţia cotidianului „Timpul”, să discute cu adversarii lui, uneori chiar să-i mai înjure. Şi Slavici, la presiunea soţiei lui, bătea cu palma în perete ca să tacă. Tăcea ce tăcea şi iar începea. Pentru ea manifestările lui Eminescu erau ale unui alienat mintal… Cât a fost Slavici acasă, soţia sa nu a putut face nimic, dar când Slavici era plecat la Viena să consulte nişte medici – fiindcă avea şi el probleme medicale – prima sa soţie a luat şi a trimis un bilet lui Titu Maiorescu în care a scris: „Vino şi ridică-l! Eminescu a înnebunit!” Deci, pentru ea aceste manifestări ale lui Eminescu erau semne ale nebuniei.

– Ce a făcut Titu Maiorescu în aceste împrejurări?…

– Nu ar fi fost mare lucru, însă această femeie a primit concursul lui Titu Maiorescu, deşi înainte cu câteva zile acestui moment, de pildă, în 11 iunie 1883, Eminescu a fost la şedinţa ”Junimii” şi în legătură cu acest moment Maiorescu notează în jurnalul său că „a fost o şedinţă foarte reuşită şi cu veselie”. Şi acum venim puţin şi la partea întunecată a lui Titu Maiorescu. Prima problemă care se pune ţine de modul de existenţă al lui Eminescu. Eminescu, în perioada cât a scris la cotidianul „Timpul”, a stat în gazdă la Ioan Slavici şi, în lipsa sa,  prima soţie a lui Slavici – unguroaică, ziceam, cu câteva clase primare –  i-a pus diagnosticul lui Eminescu de ”alienat mintal”.   După ce a primit biletul de la soţia lui Slavici, Maiorescu se întoarce acasă şi completează în jurnalul său, la poziţiile respective, atenţie – cu creionul roşu: „semne de alienaţie mintală la Eminescu”…

– După cum relataţi evenimentele reiese că totul era premeditat…

– Desigur, Maiorescu nota despre imaginare semne de „alienaţie” pe care nu le văzuse cu o săptămână înainte, la întâlnirea de la „Junimea”, când Eminescu a fost acolo de faţă cu ei, au discutat. Atunci nu le-a văzut! Deci Maiorescu, iată este vinovat că a acceptat această mistificaţie…

– Este doar Maiorescu vinovat? De regulă astfel de oameni vicleni nu lucrează singuri. Au şi complici, şantajabili, de regulă.

– Maiorescu este primul vinovat că a acceptat „jocul” primei soţii a lui Slavici şi a acceptat acest diagnostic fără consultul unui medic. Dar mergem mai departe şi vedem că Maiorescu cu autoritatea lui a transmis acest diagnostic doctorului Şuţu. Acum doctorul Şuţu este şi el vinovat la rândul lui că a acceptat acest diagnostic fără să pună în aplicare cercetarea lui de medic.

– Şi de aici reies premeditarea şi dorinţa oarbă de a înlătura un om cu verticalitate…

– Aici se vede încă o dată acest lanţ al slăbiciunilor. Eminescu era incomod pentru că prin concepţia lui despre Stat i-a atacat, deopotrivă, şi pe conservatori şi pe liberali, care pentru el au fost totuna. Pentru Eminescu importante au fost  România şi românii obidiţi de o clasă politică prea preocupată de interese de grup sau individuale… Curajul și verticalitatea lui Eminescu sunt de admirat, deși şi-a făcut atâţia „prieteni”. Şi autorităţile vremii au procedat aşa cum au procedat; i-au retras activitatea de la ziarul „Timpul” şi din redactor principal l-au retrogradat ca simplu redactor şi apoi l-au scos de tot din redacţie. Şi apoi, Păucescu, cel care a venit la cotidianul „Timpul” a vorbit foarte urât despre activitatea lui Eminescu…

– La o distanță de 130 de ani, privind ”timpul” lui Eminescu, ce vedem? Un cotidian „Timpul” care şi-a dobândit renumele datorită întâi de toate lui Mihai Eminescu; apoi datorită lui Slavici, Maiorescu, Caragiale, adus în redacție tot de Eminescu. Domnule academician, cine are habar astăzi despre cine a fost Păucescu şi ce a scris el?…

– Nu ştiu… Cert este că Eminescu a fost izolat şi pe acest fond s-a constat că a suferit o depresie mare. Eminescu nu a fost „nebun”, ci a suferit o mare depresie… Prietenii l-au trimis la tratament și  după ce a fost internat la ”Ober Dobling” din Viena și tratat de puternica depresie de doctorul Obersteiner s-a refăcut în câteva luni.

– Vă rugăm să refaceți drumul revenirii lui Mihai Eminescu?

-După ce iese refăcut de la clinica din Viena, Eminescu a mers într-o  călătorie în Italia. Nu are nicio manifestație de nebunie;  revine în țară, dar nu se duce la cotidianul ”Timpul”, nu se duce la Maiorescu, ci se duce la ziarul ”România liberă”, care erau adversarii lui Titu Maiorescu. Și, pentru Titu Maiorescu exista o mare primejdie, cât și pentru adversarii săi politici… Și atunci, soluția imediată a fost să nu-i acorde nici un ajutor, ca să accepte propunerea lor. Și propunerea lor a fost ca să-l trimită la Iași. Acolo era și sora lui Maiorescu, care a fost împotriva ”tratamentului” pe care fratele ei Titu Maiorescu l-a aplicat lui Eminescu… De altfel, Emilia Maiorescu a fost una dintre cei care – alături de dr. Constantin Popazu, vărul lui Maiorescu – l-au dus pe Eminescu la Viena și l-au dezaprobat pe Titu Maiorescu…

-Ce a făcut Eminescu la Iași?

-La Iași a fost încadrat imediat la Biblioteca Universitară și pe lângă asta, Eminescu a mai fost și profesor de germană. Dar, acest ”nebun”, la Iași se apucă să traducă Gramatica sanscrită”!

-Pentru a preda germana, pentru a traduce dintr-o limbă străină era nevoia de un cap limpede…

-Și de un mare efort, calități pe care Eminescu – cel calomniat de fel de fel de indivizi cu interese obscure – a reușit să treacă într-un mod admirabil. Nici astăzi, la aproximativ o sută patruzeci de ani de la acele evenimente, ”Gramatica sanscrită” nu a fost tradusă în condiții mai bune decât a făcut-o Eminescu. Deci, sanscrita necesita un efort extraordinar. De la Iași, Eminescu a plecat la Botoșani la sora sa, unde a intrat iarăși în spital cu diagnosticul cel vechi și aici, doctorul Isac l-a tratat cu mercur… Injecțiile cu mercur i-au fost aplicate luni de zile, tratament care i-a infectat organismul. Mercurul otrăvește organismul, iar acest fapt i-a înrăutățit starea de sănătate… Păi dacă nouă ne dă cineva mercur, în numai o săptămână ne-ar termina. Eminescu a rezista.

Spune prietenul său Slavici că avea o constituție fizică foarte bună, foarte așezată. El a rezistat. Și de la Iași, Eminescu vine iarăși la București și nu se duce la  Maiorescu, el se duce direct la ”România liberă” și începe colaborarea cu acest ziar… De la ”România liberă”, Eminescu trece la ”Fântâna Blanduziei”, unde este îmbrățișat de colegii lui din tinerețe, transilvăneni. Aici publică editorialul de fond; firește că toate aceste eforturi pe care le face, drama pe care o trăiește nu se putea să nu aibă efecte, oricât de robust ai fi. Și a avut drept urmare intrarea iarăși în spital…

-E vorba de perioada premergătoare morții care a survenit în 15 iunie 1889.  Domnule academician Dimitrie Vatamaniuc, în legătură cu acest aspect, sunt mai multe speculații. Una dintre ele susține că unul dintre bolnavii din spitalul în care a fost internat i-a spart capul lui Eminescu cu o piatră… După cercetările pe care le-ați făcut, care a fost cauza morții Poetului și Gazetarului Eminescu?

-Nu e nicio piatră. Mihai Eminescu a murit de infarct…

-Există vreun act medical, în acest sens?

-Există actul medical pe care l-am publicat și eu în ultima ediție a ”Operei Integrale Eminescu”, dar este semnat prin punere de deget… Deci actul de moarte al celui mai însemnat om al României este semnat prin punere de deget! Nu s-au găsit în spitalul la care a murit doi oameni care să știe carte și să semneze și au pus degetul pe actul de deces…

Toate aceste speculații, despre comploturi, despre fel de fel de povești să vorbească cine ce vrea, eu nu pot decât să relatez pe marginea a ceea ce reiese din documentele vremii. Eu nu pot să merg mai departe, eu am discutat cu medici; și  medicii au studiat pe baza contextului vremii împrejurările în care s-au întâmplat toate acestea. Desigur că e posibil ca și medicii să greșească, dar eu cred, am convingerea că nu au greșit și că – ținând cont de modul cum l-au izolat pe Eminescu, ținând seama de natura suferinței lui, fiindcă de depresie suferim toți – acestea au fost împrejurările  morții lui Eminescu. Și apoi, uitați, toată societatea românească este în depresie psihologică și pe măsură ce mergem, depresia devine tot mai accentuată. Dar, noi astăzi suntem mai nesimțiți și nu reacționăm la fel.

Pe baza cercetărilor, coroborând datele cu ceea ce a scris Eminescu,  înainte de internarea lui forțată la sanatoriul doctorului Șuțu, am dedus că Eminescu a fost izolat şi pe acest fond constat a suferit o depresie mare. Eminescu nu a fost „nebun”, a avut o mare suferință a sufletului. Când am ajuns la această concluzie, am luat legătura cu un psihiatru și acesta mi-a explicat că depresia, spre deosebire de ”alienația” mintală, este o stare psihică din care îți poți reveni. Pe când, din alienație mintală, din nebunie, nu îți mai poți reveni. Și dacă doctorul Șuțu a procedat cum a procedat,  nu a lăsat nicio însemnare despre boala și internarea lui Eminescu.

-Deci nu există nimic, nici o fișă medicală de observație?

-Nu găsim nimic! Mai departe, doctorul Șuțu s-a făcut vinovat și el de alt lucru foarte grav; Șuțu a făcut autopsia lui Eminescu și a luat creierul pentru studiu și l-a pus pe fereastră, în plină vară, unde a stat la soare… Ce studiu mai poți să faci pe un creier care a stat la fereastră, în soare?…  Acestea sunt niște lucruri de o gravitate extremă. Nu este doar Maiorescu vinovat, e un întreg cerc vicios.

Revizionismul maghiar din ziua de astăzi îl continuă pe cel de ieri…

– Domnule academician Dimitrie Vatamaniuc, nu era pentru prima dată când vă confruntaţi cu obtuzitatea regimului comunist. Vi se trage de pe când eraţi la Cluj, în vremea studenţiei, unde aţi luat parte la mişcarea Societăţii „Junimea” a studenţilor bucovineni români, reconstituită ca o expresie împotriva regimului comunist care se instalaseră în 6 august 1945. Nu ştim mare lucru despre acele evenimente, deşi ele şi-au pus amprenta asupra vieţii multor intelectuali de la noi, mucenici ai închisorilor comuniste. Domnia Voastră aţi avut de tras şi în vremea fostului regim din cauza acestui trecut frumos şi plin de curaj la vremuri de cumpănă pentru România…

– Acea mişcare studenţească din anul 1946, de la Cluj, a fost condusă de tânărul Valeriu Anania (1926-2005), viitorul Mitropolit Bartolomeu al Clujului, pe atunci, student la Medicină în anul II. Vrednicul de pomenire a fost conducătorul mișcărilor studențești de la Cluj, începând cu 1 iunie 1946, însă primul protest spontan la care am participat a fost în 24 ianuarie 1946. Ce se întâmpla?

Autorităţile comuniste declaraseră ziua de 24 ianuarie zi de sărbătoare legală. Atunci se împlinea un an de la instalarea guvernului Petru Groza. În mod spontan, atunci noi, studenţii, ne-am adunat în holul Universităţii din Cluj şi am ieşit în stradă. Am protestat faţă de atitudinea antiromânească a celor aflaţi la conducere. Am fost indignaţi că pe sedile Partidului Comunist Român și al Partidului Social Democrat-Lothar Rădăceanu erau arborate steaguri ale Ungariei Mari. Atunci, mai mulţi studenţi au urcat şi au dat jos steagurile, au devastat sediile celor două partide, după care ne-am întors în cămine. Atunci au început primele arestări. Manifestaţia din 24 ianuarie 1946 a marcat momentul începutului mişcării de protest care a durat luni bune. Protestele noastre au fost pe fondul pregătirii viitorului Tratat de Pace de la Paris. Pe de altă parte, conducătorii maghiari din mai multe zone, inclusiv cei din Cluj, pregăteau revenirea armatei ungare şi întâmpinarea ei pe sub Arcul de Triumf. Numai că hotărârea luată la Paris, în 7 mai 1946, și revenirea Transilvaniei acasă, la România, unde îi era locul, fu pentru maghiari o mare deziluzie ce-i va urmări până-n zilele noastre. De altfel, revizionismul maghiar din ziua de astăzi îl continuă pe cel de ieri…

– Tema Transilvaniei, şi nu numai, este ca un fir roşu în activitatea Domniei Voastre, preocupare pe care a experiat-o şi Eminescu. Atunci, în primăvara românească din 1946, cum a fost întâmpinată smulgerea Transilvaniei din ghearele austro-ungarilor şi revenirea ei la România?

– După aprecierile poliţiştilor vremii eram vreo 5000 de studenţi şi am mărşăluit pe străzile Clujului. În faţa Catedralei Ortodoxe am îngenunchiat și am cântat „Hristos a înviat”! Au vorbit protopopul Laurenţiu Curea, care va înceta curând din viaţă, Episcopul Nicolae Colan şi Episcopul Iuliu Hossu. Am defilat prin tot oraşul şi am cântat cântece patriotice… La statuia lui Matei Corvin au vorbit mulţi studenţi de la Medicină, iar A. E. Baconsky s-a urcat pe statuie. Aceasta fusese o avanpremieră pentru parada militară din 10 mai 1946. De această dată, am mutat şi organizat manifestaţiile la Mănăştur, comună învecinată Clujului, unde era Facultatea de Agronomie. Atunci, studenţii au strigat ”Patria”, ”Regele” şi mai multe lozinci anticomuniste. După fiecare acţiune anticomunistă, erau arestaţi studenţii… De la aceste manifestaţii i s-au tras condamnările vrednicului de pomenire – Mitropolitul Bartolomeu Anania. Drept urmare a atitudinii şi a revendicărilor noastre, autorităţile vremii de la Cluj ne-au închis cantinele, căminele, tot. Și pe acest fond, comitetul de grevă, în frunte cu părintele Valeriu Anania, s-a retras la Mănăştur, comuna din vecinătate, acolo am fost şi eu până când au dat decretul de încetare a grevei studenţeşti; am încetat protestele pentru că nu mai aveam nici un mijloc de trai…

”Noi, zicea Anania, eram dansul aerian al neamului pe deasupra unei păduri de năpârci…”

– În convorbirile Domniei Voastre cu Constantin Hrehor, aduceţi o lumină nouă, inedită, în legătură cu atitudinea lui Lucreţiu Pătrăşcanu, exponent al fostului Partid Comunist, ministru al Justiţiei, care a fost trimis la Cluj – „după eşecul lui Teohari Georgescu”, ministru la Interne – să discute cu studenţii. Mărturisiţi în convorbirile Dumneavoastră că – luat cu asalt şi cu „fluierături” – Pătrăşcanu spune cuvinte memorabile, care nu se regăsesc în raportul Poliţiei din Cluj din acea vreme.

– Da, pe fondul pretenţiilor reprezentanţilor maghiari, Lucreţiu Pătrăşcanu – la întâlnirea cu studenţii clujeni din 8 iunie 1946 – a avut o atitudine profund românească, subliniind că „nimeni nu are dreptul să pună în discuţie graniţele noastre. Transilvania a aparţinut şi va aparţine României. Acţiunea guvernului maghiar, revizionismul de azi îl continuă pe cel de ieri. A cere revizuirea frontierelor este un amestec în treburile noastre interne… Populaţia maghiară are un regim de drept cum nu are nicio naţionalitate dintr-un stat burghez… Am închis ochii şi din puţinul nostru am hrănit sute de mii de oameni (din Ungaria). Retrocedarea bunurilor este un act de minimă dreptate. Nicio milă pentru cei ce pun în joc unitatea statului. În numele Partidului Comunist mă ridic împotriva schimbărilor de frontieră…”

Însă tot Pătrăşcanu, la următoarele două întâlniri cu studenţii din aceeaşi zi (întâlniri despre care nu se prea ştie), în prezenţa lui Valeriu Anania, ne-a cerut să încetăm greva, fiindcă „guvernul nu era de mămăligă şi că are mijloace să pună capăt manifestării…”

– Care a fost reacţia studenţilor?

– De ripostă: „Nici noi nu suntem de mămăligă, dar nici comunişti nu suntem!”, a venit replica studenţilor. Atunci, Pătrăşcanu veni cu corecţia sa: „Mai întâi sunt român şi apoi comunist!”

– Pentru cei care doresc să afle mai multe, pot găsi aceste mărturii trăite de domnia Voastră în volumul „Convorbiri sub scara cu îngeri”, apărut în 2010. Cum a caracterizat acel eveniment vrednicul Mitropolit Valeriu Anania?…

– Noi credeam că prin implicarea noastră puteam opri mersul evenimentelor. ”Noi, zicea vrednicul Mitropolit Valeriu Anania, eram dansul aerian al neamului pe deasupra unei păduri de năpârci…”

– Privind înapoi fără mânie, a fost necesară acea grevă?

– A fost necesară. Au făcut şi alţii revolte mai târziu în Polonia, Ungaria. De acelea se ţine seama, dar de asta nu. Dar, aceasta a fost dorința noastră de a ne opune instalării comunismului în ţara noastră şi aceasta a fost prima încercare de acest fel de la noi. Acesta a fost crezul nostru şi credința noastră. Noi am mers până unde s-a putut, dar comunismul s-a instalat cu sprijin dinafară şi pe noi ne-au îndepărtat…

– Dumneavoastră aţi scăpat ca prin urechile acului de arestări…

– Da, pentru că după ce am fost asiguraţi că n-o să ni se întâmple nimic, între timp ne-am susţinut şi examenele, fiindcă profesorii țineau cu noi, eu am plecat la mine în Bucovina, la Suceviţa. Nu mai aveam nicio raţiune să rămân. Ne-au pus câte un vagon special la trenurile principale şi aşa am plecat, iar din iunie și până în noiembrie 1946 nu am fost în Cluj. În acest răstimp s-au făcut mai multe arestări, între care și cea a lui Valeriu Anania¹. De aici i s-au tras toate arestările care au urmat…

Călinescu sublinia ca Eminescu “a prevăzut reîntregirea patriei, de la 1 Decembrie 1918”

– Să revenim! Aţi cercetat câteva decenii publicistica lui Eminescu şi, cu siguranţă, sunteţi singurul cercetător contemporan care cunoaşteţi cel mai bine activitatea de gazetar a „Luceafărului Poeziei Româneşti”. Aţi avut misiunea de a stabili paternitatea textelor semnate de Gazetar în diferite cotidiane, publicate în cea de-a doua jumătate a veacului al XIX-lea. Cum aţi procedat la identificarea textelor lui Mihai Eminescu, mai ales că la „Timpul” semnau vârfuri precum Slavici, Caragiale, Maiorescu?

– Împreună cu colegele mele de cercetare, doamnele Anca Costa-Foru şi Eugenia Oprescu, am mers întâi la textele din manuscrisele eminesciene, pe care le-am comparat cu cele apărute în diferite ediţii (de ziare) tipărite. Am comparat conţinutul de pe manuscris şi textul ce s-a publicat… Apoi am analizat textele stilistic, am folosit tot ce ne-a stat la îndemână în această problemă pentru a recupera întreaga operă eminesciană. De altfel, spuneam că una dintre întrebările pe care academicianul Alexandru Graur mi-a adresat-o când se punea problema apariţiei volumului IX, Publicistică, a fost „dacă îmi asum responsabilitatea pentru paternitatea textelor din amintitul volum”? Fireşte că îmi asum această responsabilitate… Pe de altă parte, acolo unde nu am fost siguri că autorul unor articole este Eminescu, am adăugat în fiecare volum un capitol cu „Texte incerte”…

– Un text jurnalistic are şi o altă cheie – stilul acelui gazetar. „Le style est l’homme meme”, spune Comte de Buffon. Sub aspect stilistic care au fost elementele care au primat în clarificarea stilului publicistic eminescian?

– Când examinăm publicistica lui Eminescu la ziarul „Timpul”, ţinem seama de concepţia social-politică a poetului şi de întreaga desfăşurare a activităţii gazetăreşti. Privim opera în ansamblul ei şi din punct de vedere stilistic, fiindcă nu există o graniţă pur delimitată între activitatea de la „Curierul de Iaşi” şi cea de la „Timpul”.

– Cum se documenta Eminescu? Ce preocupări are gazetarul Eminescu pentru studierea unor aspecte ştiinţifice?

– Documentarea este una temeinică, bazată pe comunicatele, documentele, adeseori, extrasele din alte publicaţii ale vremii cu care Mihai Eminescu polemiza. S-a ocupat de unele aspecte ştiinţifice ale vremii, pe altele le-a intuit. Are multe traduceri privind teoria culturii şi a vieţii sociale, istoria naţională, istoria universală, economia politică, dreptul. S-a ocupat de fizică, în primul rând, de matematică, astronomie, de biologie, dar nu pentru a face profesie din ele, deşi el a intuit de la început anumite direcţii, valabile şi astăzi. El s-a ocupat de ştiinţe din aspiraţiile lui pentru universalitate. Aceste texte creează impresia specializării în fiecare din aceste domenii și sunt invocate în demonstrarea originalităţii gândirii poetului, nemaiîntâlnită la predecesorii şi contemporanii săi. George Călinescu protestează împotriva unei asemenea orientări în exegeza eminesciană şi zice că „Eminescu e cel mai mare filozof, cel mai mare învăţat. El a formulat cu mult înaintea fizicii moderne teoria relativităţii, a cunoscut pe clasici ca nimeni altul, a relevat omenirii filosofia asiatică. El este profet. A prevăzut prăbuşirea sistemului monetar şi reîntregirea patriei, de la 1 Decembrie 1918. Cel mai inocent cuvânt al paginilor lui e umflat de simboluri ca o rodie coaptă”. Pentru  a scrie, Eminescu a mers la sursă şi a dat o traducere valabilă şi astăzi. Important pentru noi este că Eminescu a avut simţ de gazetar şi a intuit exact direcţiile de dezvoltare ale societăţii, de ieri şi de astăzi. Publicistica sa se întemeiază pe o bază ştiinţifică solidă şi împreună cu expunerea strălucită, încă nedepăşită, rezultă durabilitatea în timp şi permanenta ei actualitate.

– Domnule academician Vatamaniuc, în paginile cotidianului „Timpul”, apar pseudonime precum: „Fantasio”, „Cenzor”, „Nemessis”. Din cercetările domniei Voastre, Eminescu a apelat la vreunul dintre aceste pseudonime?

– După toate cercetările pe care spuneam că le-am făcut nu reiese nici stilistic, nici pe bază de manuscris că ele aparţin lui Mihai Eminescu, cu excepția lui Fantasio, cu care semnează trei articole, Babele au trecut, Un răspuns d-lui C.A. Rosetti şi Al doilea răspuns d-lui C.A. Rosetti, toate din 1882. Singurul pseudonim cert pe care îl putem atribui lui Eminescu este cel din perioada anterioară gazetăriei de la „Timpul”, unde Eminescu semnează cu pseudonimul „Varro”. Sunt 16 articole şi documente şi ele datează din vremea pregătirii Serbării de la Putna, din august 1871 (Întâlnirea a fost programată pentru 1870, dar s-a amânat cu un an). Şi mai sunt câteva – la revenirea în activitatea publicistică – apărute în „România liberă” şi în „Fântâna Blanduziei”. Oricum, aceste articole ocupă un loc neînsemnat.

– O caracteristică a presei de la sfârşitul veacului al XIX-lea era aceea că articolele nu aveau titluri. Cum aţi procedat în această privinţă?

– Nici un text al lui Eminescu nu are titlu. Editorii dinaintea noastră au dat titlurile lor, titlurile care au crezut ei că s-ar cuveni şi că sunt importante. Eu nu zic că nu este importantă această abordare, însă intrăm pe un teren în care chestiunile sentimentale sau de altă natură joacă un rol foarte important. Aşa se face că de la o ediţie la alta, acelaşi text poartă alt titlu. Eu am făcut următorul lucru; am luat ca titlu sintagma iniţială din textul lui Eminescu. Aşa am procedat la toate textele de publicistică. Sigur, uneori sintagma din titlu nu este relevantă, dar ea aparţine lui Eminescu. În acest mod eu am acoperire, nu am distorsionat mesajul din textul publicistic, nu am mers pe sentimentalisme, eu am mers pe… material.

– Cel care îngrijeşte şi editează opera unui înaintaş de talia lui Eminescu, ce datorii are faţă de opera înaintaşului său?

– În general, cercetătorul, fie scriitor, poet, gazetar – indiferent cum se numeşte – trebuie să manifeste o atitudine de respect şi de dragoste faţă de fiecare cuvânt pe care îl aşterne el pe hârtie. Când însă doreşti să refaci din arhive şi din manuscrise profilul înaintaşului tău, Eminescu în cazul de faţă, responsabilitatea este una foarte mare. Eu cu responsabilitate şi cu multă dragoste am făcut acest fapt, împreună cu echipa de cercetători…

Familia lui Eminescu vine din Transilvania

– Ştim că aţi mers pe teren, pe urmele familiei Poetului. Ca să înlăturăm speculaţiile, de unde îşi trage rădăcinile familia lui Mihai Eminescu?

– Eu nu am stat doar în arhive, ci am fost pe teren pentru fiecare etapă a documentării, dacă s-a impus acest fapt. A existat întotdeauna această idee că Eminescu ar fi din Ucraina. Ei, bine, familia lui Eminescu vine din Transilvania şi în acest scop m-am dus la Blaj şi în Vad şi la Făgăraș, unde sunt urmaşi ai acestei familii până astăzi şi unde am cercetat toată arhiva. Şi am găsit acolo familia Eminovici. Pentru mine a fost un prim argument că această familie vine din Transilvania. Aici, din această familie mai este o ramură şi-n comuna Lupu, lângă Blaj. Am mers și-n comuna Lupu, dar aceasta a dispărut fără urmași din 1877. Apoi am găsit o altă familie la Răşinari, unde ştiam de Goga; am mers şi acolo. Fireşte, lucrul pe teren te pune şi în faţa altor informaţii inedite. La Lupu am găsit informaţii despre familia poetului interbelic Aron Cotruş, născut acolo. Străbunii îndepărtaţi ai lui Eminescu au emigrat din Transilvania în Moldova şi şi-au întemeiat familia, în Călineştii lui Cuparencu, așezare întemeiată de emigranţii transilvăneni. Eminescu nu-şi cunoaște bunicii, fiindcă au murit în epidemia de holeră la 1844. Tatăl lui Eminescu a fost administratorul al unei moşii şi şi-a întocmit gospodăria la Ipoteşti, iar Mihai s-a născut la Botoşani. După aceste cercetări am adunat informaţiile și am scris cartea „Eminescu şi Transilvania” (1995), unde demonstrez acestea.

– Domnule academician Dimitrie Vatamaniuc, Mitropolitul Antonie Plămădeală al Ardealului, mergând după „paşii Luceafărului”, avansează ideea că Eminescu ar fi dorit să se călugărească, fapt pe care îl precizează şi Maiorescu în însemnările sale la ziua de 23 iunie 1883. Pe de altă parte, Tudor Arghezi îl numeşte „Sfântul preacurat al ghiersului românesc”… Din această perspectivă, care rămâne încă deschisă cercetării, ce ne puteţi spune despre învelişul creştin al creaţiei eminesciene?

– Este foarte simplu. Eminescu a avut o concepţie profund creştină în toată opera sa, lirică, publicistică, filozofică, ştiinţifică. El nu a fost un practicant care să meargă frecvent la Biserică, dar stăpânea foarte bine învăţătura Biserici Ortodoxe, în care s-a născut. El a avut o concepţie creştină, pe lângă celelalte cunoştinţe temeinice pe care le-a avut în istorie, artă, cultură, filozofie. Acestea se văd şi din opera poetică şi din publicistica eminesciană.

Eminescu a răsturnat un guvern chiar cu puțin înainte de a muri

– El este un Martir al publicisticii româneşti, un „Crucificat”, cum spune tot Tudor Arghezi…

– Da. L-au cam pedepsit politicienii de atunci, pentru toate afacerile pe care Eminescu le-a demascat; pentru toate planurile pe care le-a demontat, pentru guvernul pe care l-a răsturnat, chiar cu puţin înainte de a muri. Eminescu a fost un gazetar foarte conştient de poziția lui, iar conduita lui a fost rectilinie. El rămâne un model de verticalitate peste timp, peste veacuri.

– Eminescu este cel mai mare romantic al nostru, este „sumă lirică de voievozi”, spune Petre Ţuţea. Între altele, aţi cercetat şi operele lui Lucian Blaga, ale lui Tudor Arghezi. Cine îl urmează pe Eminescu în ierarhia valorilor culturale şi identitare?

– Într-adevăr, m-am ocupat şi de Blaga şi de Arghezi. Din punctul meu de vedere Arghezi.

– Ce vă place la Arghezi?

– Totul îmi place la Arghezi. Odată, îmi place avântul acesta al lui. Apoi, Arghezi spune lucrurilor pe nume şi cuvintele lui sunt pe înţelesul acestui popor. Blaga e pe deasupra realităţilor, e altceva. Blaga este mai accesibil pentru occidentali, dar Arghezi este mai pe firea noastră, pe sufletul românesc…

– Să fi contat faptul că Arghezi a fost şi călugăr şi poezia sa îşi trage seva din cuvintele însufleţite ale Sfintei Scripturi?

– Fireşte că este important filonul creştin în formarea unui om, mai ales a unui scriitor. Cred că înainte de toate, indiferent ce facem – poezie, artă, chiar şi ştiinţe exacte – noi trebuie să ne situăm în spiritualitatea noastră, altfel rămânem necunoscuţi.

– Ce mai rămâne de făcut în privinţa operei eminesciene?

– Rămâne pentru editorul de la anul 3000 recitirea manuscriselor eminesciene fiindcă sunt părţi care nu au putut fi transcrise și întocmirea ediţiilor „ne-varietur” pentru marii scriitori. Ediţia xeroxată a Caietelor lui Eminescu a fost realizată nu de multă vreme, sub egida Academiei Române, la iniţiativa şi cu susţinerea academicianului Eugen Simion. În acest fel a fost salvată o moştenire unică și singulară în cultura românească, ameninţată de o pierdere ireparabilă. Aşa cum am mai spus, salvarea manuscriselor în ediţia xeroxată a Caietelor lui Eminescu are dublă calitate: înlătură fabulaţiile şi speculaţiile unor inşi nevizaţi şi, în acelaşi timp, reprezintă instrumentul de bază în pregătirea ediţiei „ne-varietur” a scrierilor eminesciene, aşa cum se practică şi în alte ţări, pentru scriitorii lor cei mari. Consider că nu ar fi rău să fie înființată o Fundație Eminescu care să patroneze un Institut Eminescu, un spațiu care să adune încet-încet arhiva Eminescu. Ar fi un gest firesc şi am demonstra că-i dăm lui Eminescu locul cuvenit de „Luceafăr” nemuritor între atâtea stele câte are literatura română…

A consemnat,

Maria Stanciu

„Iubesc acest popor bun, blând, omenos, pe spatele căruia diplomaţii croiesc charte şi resbele, zugrăvesc împărăţii despre care lui nici prin gând nu-i trece;iubesc acest popor, care nu serveşte decât de calici acelora ce se înalţă la putere – popor nenorocit care geme sub măreţia tuturor palatelor de gheaţă ce i le aşezăm pe umeri.”

VIRTUTE EMINESCIANĂ CU VALENȚE DE PERENITATE

„Neam” și „țară” sunt două noțiuni ancestrale, deci vechi de când e lumea, al căror sens și semnificație nu pot fi înțelese decât dacă se abordează într-o conexiune etno-spirituală și socială. Aceasta este imperios necesară pentru că de-a lungul istoriei au fost cazuri când neamuri slabe sau vitregite de soartă și-au pierdut vatra de viețuire sau părţi din acesta, fiind înglobate prin violență extremă în imperii sau feude.

Aceasta este de fapt, „iubirea aproapelui”, izvorâtă atât din legătura de sânge care curge prin venele „nativului”, cât și din credinţa, mentalitatea şi tradiţiile rezultate din definirea și asumarea spiritul neamului sub oblăduirea puterii Tatălui Ceresc. Însă, iubirea aproapelui nu poate fi înțeleasă decât în conexiune organică cu iubirea de neam, căci cine nu-și iubește neamul din care se trage nu poate iubi nici un alt neam din lumea aceasta.

Țara (sinonimă cu patria), reprezintă pământul (vatra) locuit statornic de un neam suveran, organizat într-un stat cu fundament politico-juridic și administrativ etnospiritual, delimitat convențional prin hotare și identificat prin insemne, simboluri (steag, stemă, monedă), limbă oficială și atribute social-politice (suprafață, relief, bogății, populație) și etnospirituale (cultură, etnii, istorie, obiceiuri, religii, tradiții etc.). „Țara” începe cu locul natal, vatra maternă şi străbună din care „nativul” se revendică, pe care le preţuieşte și le iubeşte, le înnobilează şi le apără. Continuă cu munţii, dealurile, câmpiile şi apele din zestrea sa geo-fizică și se împlinește prin puterea „nativului” de a-și clădi în libertate propriul destin. În esență „țara”, exprimă „libertatea neamului”, căci numai un neam care are țară este recunoscut, acceptat și respectat. Pe cale de consecință, iubirea de ţară exprimă atașamentul sufletesc puternic faţă de vatra neamului, organizată într-un stat îndrituit să apere, să protejeze și să promoveze valorile, interesele și nevoile sociale ale neamului.

Iubirea de neam şi ţară este o virtute care se dobândește prin cunoaștere de sine, prin educație aleasă, prin efort îndelungat pentru semeni și cu multă răbdare și se cultivă temeinic și trainic pe tot parcursul vieții.

*

românește.

*

Opera poetică a lui Mihai Eminescu, precum și scrierile cu caracter politic și social arată că virtutea eminesciană a iubirii de neam și țară este expresia forței sale intelectuale, pe fundamentul căreia a urmărit cu abneație, consecvență și credință idealul unității naționale. Aceasta încorporează următoarele fundamente etnospirituale:

 

12. spiritul de jertfă pentru neam și țară

1. Respectul față de părinți și locul natal

fiul lui Vasile Iminovici, emigrat în Bucoviana, ajuns cântăreţ în strană în satul Călineştii lui Cuparencu – transcris în acte oficiale Eminovici și Raluca Iuraşcu – descendentă dintr-o familie de români moldoveni cu veche atestare boierească.¹ Aceștia erau oameni credincioși și evlavioși, pentru care familia era o binecuvântare a iubirii lui Dumnezeu. Tatăl său era un un om de modă veche, un „munte de om”, activ, înalt și voinic, autoritar, cu o minte sănătoasă și cu voinţa de avere clădită pe munca și priceperea sa. Mama sa era o femeie plină de bunătate, visătoare, de o hărnicie aparte și statornică în iubirea față familie și casa plină de copii.

Mihai Eminescu s-a născut în orașul Botoșani, dar copilăria a petrecut-o la țară, în satul apropiat Ipotești, unde părinții au cumpărat o gospodărie cu moșia aferentă, pentru a asigura existența familiei. Copilăria lui a fost cea a unui copil crescut la țară, bucurându-se de libertatea de a hoinări prin natură și de a cutreiera împrejurimile satului.

Mihai Eminescu a avut bucuria de a face parte dintr-o familie înstărită, cu pretenții boierești, aparent lipsită de griji, bogată în copii, el fiind al șaptelea, dar și mâhnirea de a trăi multe clipe de tristețe, întrucât cu excepția fratelui său Matei (născut în anul 1856), ceilalți copii ai familiei Eminovici au avut un destin dramatic. Însă, alături de ceilalți frați ai săi a avut șansa de a ieși în fragedă copilărie din acel sat uitat de lume, rămânând cu imaginea familiei, care l-a urmărit toată viața. Peste ani avea să-și aducă aminte cu nostalgie de oamenii locului, dar mai ales de natura bogată în plante și vietăți, pe care avea să le dăltuiască în versurile unor poezii precum „Fiind băiet păduri cutreieram” sau „O, rămâi”.

Mihai Eminescu a fost un copil căruia norocul i-a surâs, iar destinul i-a îndrumat gândul și fapta spre izvoarele de înțelepciune care l-au ridicat din „talpa țării” la înălțimea cerului înstelat. De la naștere, prin botez creștin a purtat numele „Mihail Eminovici”, iar de la vârsta de 16 ani, datorită minții scânteietoare a lui Iosif Vulcan, directorul revistei „Familia”, unde au fost publicate primele sale poezii, și-a asumat numele „Eminescu”.² El a plecat la studii în Cernăuții Bucovinei aflate sub stăpânirea habsburgilor cu numele „Eminovici” și s-a întors în țară, trecând prin Ardeal, cu numele „Eminescu”, pe care l-a adoptat cu nespusă bucurie de împlinire etnospirituală. El și-a confirmat și asumat originea românească şi ţărănească, astfel: „Ne ţinem grapă de părinţi, ce neam de neamul lor au fost români”, el însuși fiind „însuşi neam de ţăran” care „a ţinut coarnele plugului pe moşia părintească”, întărind faptul că-i „viţă de ţăran românesc, pe care nu-l faci străin nici în ruptul capului şi pace bună”.³

Mihai Eminescu și-a cinstit și respectat părinții, în deplină tradiție creștină, nutrind atât față de tatăl său, cât și față de mama sa, o iubire taincă, ascunsă-n adâncul sufletului, neexprimată public decât în momente extrem de grele.

Mihai Eminescu și-a iubit mama, despre care fratele său Matei avea să scrie că avea „pretenții de nobleță” față de soțul ei, afirmând că străbunii ei, Iurăsceștii, „au fost boieri de I-îia ordine”. El a fost conștient că dânsa i-a deschis ochii spre lume, cu poveștile spuse în scurta copilărie petrecută la Ipotești și l-a învățat primele buchii ale cărții, transmițându-i dragostea de natură, de tradiții și de locul natal. Prietenul său Ioan Slavici a să consemneze în „Amintiri” că pe Mihai Eminescu l-a auzit vorbind „cu înduioșare numai de mama lui”.

Mama lui s-a stins din viață în 13 august 1876, fiind răpusă și de necazurile abătute asupra familiei. În noaptea de început a anului 1880, chipul mamei i-a apărut în fața ochilor săi triști, dându-i forța sufletească să scrie poezia: „O, mamă…”:

„O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi
Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi;
Deasupra criptei negre a sfântului mormânt
Se scutură salcâmii de toamnă şi de vânt,
Se bat încet din ramuri, îngână glasul tău…
Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu”.

Prin surorile mamei sale, Fevronia, Sofia şi Olimpiada, maici la mănăstirea Agafton din coasta Botoșanilor, el a intrat în universul etnospiritual al acestei mănăstiri, numită „mănăstirea din codri”, care a devenit a doua lui casă, dar mai ales scutul său de protecție pentru vremuri grele. Acolo, lângă biserica mare a compus „Călin file din poveste”, iar după ce a devenit poet cunoscut, maicile îi spuneau „domnul Eminescu“. Mai mult, prin fraţii mamei sale, Calinic şi Ioachim (ori Iachint), arhimandritul, tunși întru monahism, Mihai Eminescu a înțeles rațiunea socială a sihăstriilor care împodoveau codrii seculari ai Moldovei dinainte de creștinism, precum și rolul bisericii ortodoxe de „maică a neamului românesc”.

Pe tatăl său, un om deştept şi dârz, care, în lupta cu viaţa, a cunoscut victorii, dar şi înfrângeri, l-a respectat ca pe un părinte, cu toate că acesta a încercat să-i impună calea de urmat în viață, care să-i aducă, potrivit mentalității vremii, chiverniseala unei vieți lipsite de grija zilei de mâine. Chiar și în clipe de mânie în suflet, exprimate în scrisori către tatăl său, el se adresa acestuia cu expresia „Iubite tată”. Afecțiunea între tată și fiu a fost reciprocă, tatăl făcându-i parte dreaptă din averea moștenită de la părinți, încă din timpul vieții.⁴ Mihai a suferit în tăcere când tatăl său, nereușind să ţină pasul cu timpul şi cu cheltuielile uriaşe pentru şcolarizarea băieţilor, dar şi cu zestra fetelor ajunsese falit. Destinul acestui om, care a murit în 9 ianuarie 1884, după ce şi-a văzut ca într-un blestem familia dispărută sau bolnavă a produs o gaură neagră în sufletul lui.

Familia Eminovici a trăit în satul Ipotești, un sat modest în toate, așezat într-o vale închisă de dealuri odată împădurite, înconjurată de țărani care își câștigau existența prin munca cu palmele ca plugari, pădurari, morari, ciobani sau văcari. Gospodăria familiei, vatra satului și împrejurimile acestuia au constituit terenul de joacă al copiilor familiei Eminovici, copilul Mihai având ca tovarăș de năzbâtii îndeosebi pe Ilie, fratele său cu trei ani mai mare, dar la fel de neastâmpărat ca el.

În mintea lui a rămas întipărită imaginea casei reconstruite din temelii de părinții săi, o casă cu pridvor larg cu trepte, odăi cu privire de jur împrejur, șoproane, hambare, livadă și tei imenși în curte. Prin mintea lui au trecut mulți ani după ce a plecat din sat chipurile fraților săi mai mari, care umblau călare pe moșie, în vreme ce el se cufunda în boredeiele vecinilor ori la stână sau cutreiera pădurile cu o carte într-o mână, doi-trei covrigi în celaltă mână și dormea pe malul apelor. După ani de depărtare de satul copilăriei sale, el avea să rememoreze cu duioșie, în poezia „Din străinătate”, scrisă în anul 1865 și tipărită în 1866, orizontul fermecat al copilăriei:

„Aş vrea să văd acuma natala mea vâlcioară,

Scăldată în cristalul pârâului de-argint,

Să văd ce eu atâta iubeam odinioară

Să mai privesc o dată câmpia-nfloritoare

Ce zilele-mi copile şi albe le-a ţesut

Ce auzi odată copila-mi murmurare

Ce jocurile-mi june, zburdarea mi-au văzut“.

Acolo el vedea veselie, oamenii fiind cuprinşi de încântările şi plăcerile vieţii. Însă, undeva în depărtare, în străinătate, se afla un om „nemângâiat”, întrupat în propriul său chip, care se descrie pe sine astfel:

„Un suflet numai plânge, în doru-i se avântă /

L`a patriei dulci plaiuri, la câmpii-i râzători”.

Mihai Eminescu a transmis peste veacuri mesajul potrivit căruia dorul de vatra natală devine cu atât mai intens cu cât depărtarea de aceasta este mai mare, iar timpul își lasă amprenta materială, apăsând din greu pe sufletul celui înstrăinat.

2. Credința și educația creștină

Mihai Eminescu are o dimensiune creștină, afirmată din copilărie atât în cuget, cât și în faptă. El s-a născut în mediu spiritual creștin, întruchipat de Tatăl Ceresc, Fecioara Maria și Iisus Christos, a fost botezat în religia creștină, educat în spirit creștin și s-a format în atmosfera spirituală a ortodoxiei tradiționale. Creștinismul său a fost susținut de înțelepciunea străveche a neamului, precum și de unele sisteme filosofice cu valențe universale pe care le-a admirat, extrăgând din seva lor ceea ce era de folos spiritualității neamului său. El a primit de la părinți o educație religioasă în timpul copilăriei, a cunoscut textul sfânt al Bibliei, cartea de căpătâi a creștinătății, fiind cititor consecvent al vechilor manuscrise bisericești, pline de înțelepciune.⁵

În mediul spiritual al mănăstirilor, bisericilor și schiturilor Moldovei de Sus, el al a înțeles că „Dumnezeul geniului” l-a sorbit din popor „cum soarbe soarele un nour de aur din marea de amar”, conferindu-i harul îmbogățirii minții și sufletului cu învățăturile creștine și respectului față de semeni, precum față de propria sa ființă.

Crezul său etnospiritual a fost exprimat astfel: „noi, românii, formăm o biserică națională, și ca societate religioasă, ca Biserică Ortodoxă română, suntem un cor matur și compact pentru a ne împotrivi la orice tendințe care ar jigni libertatea conștiinței și cultura noastră națională”.⁶ El a găsit în universul creștin un filon de aur pentru opera sa poetică, iar sensibilitatea creștină și-a relevat valențele în poezii, precum „Dumnezeu și om”, „Rugăciune”, „Răsai asupra mea”, „Învierea”, „Colinde, colinde”. El a simțit nevoia de a relua și imaginea superbă a Nașterii Domnului, precum și de a scrie, ca o invocare colectivă, o „Rugăciune” către Maica Domnului, pe care o numea „Regină peste îngeri”, „Lumină lină”, „Maică Sfântă”, „Pururi Fecioară”.

⁷ El a numit biserica „maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei și unitatea etnică a poporului”.⁸ Poeziile-rugăciuni constituie imnuri sublime, care vibrează de sfințenie și tulburătoare pioșenie în fața Tatălui Ceresc și a icoanei Fecioarei Maria, ocrotitoarea românilor năpăstuiți:

„Crăiasă alegându-te,/

Îngenunchem rugându-te/

Înalţă-ne, ne mântuie/

Din valul ce ne bântuie./

Fii scut de întărire/

Şi zid de mântuire./

Privirea-ţi adorată/

Asupră-ne coboară,/

O, Maică Preacurată/

Şi pururea fecioară,/

Marie!”.

Mihai Eminescu a fost convins de rolul de neprețuit al bisericii ortodoxe în păstrarea și apărarea unității de limbă, de rânduieli juridice și de viață familială, rostuite în jurul unității de credință a românilor din spaţiul vechii Dacii. El a reamintit semenilor săi că încă în secolul XVII, cronicarul Miron Costin, a descris „curăţenia şi frumuseţea limbei vorbite în Maramureş şi viaţa neatârnată a românilor de acolo”, a adus în lumină „legenda fondării Moldovei şi Ţării Româneşti”, constatând „identitatea de origine şi limbă a poporului”. Mai mult, „cărţile bisericeşti, tipărite în Ardeal, în Moldova, în Ţara Românească”, au oprit „procesul de diversificare şi de dialectizare a graiului viu”, care a primit, prin cărți, „o normă unitară în rostire şi în scriere”.⁹ 

Ioan Slavici – Eminescu şi eu am chibzuit să publicăm în Timpul un articol în care arătam că Ştefan cel Mare de fiecare victorie pe câmpul de război zidia’ntru mărirea lui Dumnezeu câte o mănăstire şi stăruiam ca românii din zilele noastre să ridice şi ei o catedrală la Bucureşti, unde nu e nici o biserică mai încăpătoare în care mulţi creştini pot să se roage împreună pentru binele obştesc”.¹⁰

.¹²

Mihai Eminescu a considerat cu deplin temei că și în vremea sa elementul creştin, identificat în „bunul român” constituia factorul unificator de neam și țară, iar apărarea acestuia trebuia să devină o datorie de credință a fiecărui român nativ.

3. Asumarea și apărarea identității neamului

Pentru Mihai Eminescu, trei cuvinte îngemănate, respectiv nație / naţiune / naționalitate, aveau măreţia unei expresii sfinte. Acestora le-a asociat noțiunea „popor”, creatorul de valori sociale. El s-a avântat cu vigoare în dezbaterile din vremea sa privind originea, numele și soarta neamului și a țării.

S-a aplecat cu pioșenie spre rădăcinile neamului, i-a descoperit și iubit pe DACI, pe care i-a considerat străbuni ai românilor, privindu-i cu romantică dragoste, nostalgie și respect. Civilizația dacilor a reprezentat pentru el un timp eroic, depănat într-un spaţiu edenic aflat sub tutela zeului Zamolxe, egalul zeului nordic Odin.

.¹³

Potrivit gândirii sale, singurul fapt peren al istoriei neamului era moştenirea dacică, extinsă până în vremea „descălecatelor”, iar mai apoi deslușită în legendele populare. De aceea, el s-a încumetat să scrie o epopee lirică a civilizației dacice, care cuprindea istoria de la mitul creaţiei şi până în vremea marilor voievozi români.

Mihai Eminescu s-a considerat român, care simțea în el dacul, iar atributul „moldovean” era perceput doar ca o expresie geografică a unei părți din vatra neamului, numită Moldova. Pentru el, România era patria tuturor românilor de la „Nistru până la Tisa”, adică a tuturor celor care vorbeau aceeași limbă maternă. El i-a considerat români pe băștinașii care trăiau și vorbeau românește în Moldova, Ardeal și Valahia, iar ardelenii, moldovenii și muntenii formau corpul etnospiritual al aceleiași națiuni, națiunea română. Crezul său etnospiritual a fost magistral exprimat în poezia „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”, scrisă în plină adolescență, publicată în revista „Familia” din Oradea, în 2 aprilie 1867.

¹⁵

românul a fost mândru de a fi român, şi chiar atunci, când lumea îl privea cu dispreţ, el îşi cânta doina şi privea mândru împrejurul său”,¹⁶ subliniind ideea că determinantă pentru conștiința națională este „mărimea morală și sufletească a unui popor”.

În opera lui poetică sufletul poporului freamătă de adânc simţământ pentru frumuseţile naturii, prietenul poporului e codru, e calul frumos, e turma de oi. El a cântat epocile de bărbăţie ale străbunilor, descriind astfel poporul românesc:

„Popor de fală /

Cap de geniu, piept de foc /

Cu gândirea de proroc /

Dar cu inima regală /

Şi cu flamuri cu noroc.”

¹⁷ Potrivit percepției sale, această stare era în primul rând consecința dezbinării norodului („poporul românesc”), de către pătura superpusă, compusă în primul rând din cei îmbogățiți corupție și fraudă, în cârdășie cu străinii infiltrați în conducerea țării și ruperea statului român în două părți ostile, respectiv țara legală și țara reală. „Dacă fii tăi ar fi fost uniţi totdeauna – scria cu durere Mihai Eminescu -, atunci şi pământul tău strămoşesc rămânea unul şi nedespărţit. Dar veacuri de dezbinare neîntreruptă te-au dus la slăbiciune, te-au dus să-ţi vezi ruşinea cu ochii! Nu merge la mormintele domnilor tăi cu sămânţa dezbinării în inimă, ci precum mergi şi te împărtăşeşti cu sângele Mântuitorului, astfel împărtăşeşti-¹⁸

¹⁹ În cunoștință de cauză și cu deplină responsabilitate, el afirma că „nu-i de mirare” că întreaga dezvoltare mai nouă a țării a avut în vedere realizarea unei serii de „idei liberale şi egalitare cosmopolite” și nu „conservarea naţionalităţii”.

Mihai Eminescu a reamintit semenilor săi că „țara” este rodul a zeci de generații și aparține altor zeci de generații care vor veni. Deci, țara trebuie apărată ca bun al întregului neam și ferită de primejdiile care o pândesc în cruciș și-n curmeziș.

4. Croirea hărții mentale a vetrei neamului:

Mihai Eminescu a considerat că între neamul românesc și statul făurit de acesta există o relație organică, întrucât românii n-au constituit imperii, ci state care au avut ca fundament substratul etnic. De la facerea lumii lor, românii n-au acaparat teritorii străine, ci s-au luptat cu imperii sau hoarde migratoare care au ocupat părți din vatra neamului, purtând războaie de apărare și de supraviețuire.

Pentru Mihai Eminescu, „România”, adică ţara românilor”,²⁰ era construită în vatra neamului, rămânând pe dinafară, sub dominații străine bucăți mari din această vatră. El a considerat că țara românească era peste tot unde se vorbea românește, susținând cu tărie: „Noi, românii, nu voim să trăim într-un stat unde patria să fie deasupra naționalității. Amândouă nu sunt decât două cuvinte pentru aceeași noțiune. Iubirea de patrie e una cu iubirea naționalității. Singura rațiune de a fi a acestui stat pentru noi este naționalitatea lui românească. Dacă e vorba ca acest stat să înceteze de a fi românesc, atunci o spunem drept că ne e cumplit de indiferentă soarta pământului lui”.²¹

Mihai Eminescu a analizat riguros starea vetrei neamului, atrăgând atenția că marginile vetrei neamului dintre Dunăre, Nistru și Tisa erau rupte în bucăți de către marile imperii vecine, iar înăuntrul vetrei pătrunsese pe tăcute o anume „străinătate” care rodea la temelia unității neamului. Această stare a fost redată în chip magistral în poezia „Doina”, cântecul de jale al unui neam care-și alină durerea provocată de secole de dominații străine:

„De la Nistru pân’ la Tissa/

Tot Românul plânsu-mi-s-a/

Că nu mai poate străbate/

De-atâta străinătate”.

Studiind cu rigoare starea neamului, a ajuns la concluzia că „Nu există un stat în Europa orientală, nu există o ţară de la Adriatică la Marea Neagră care să nu cuprindă bucăţi din naţionalitatea noastră, începând de la ciobanii din Istria, de la morlacii din Bosnia şi Erţegovina, găsim pas cu pas fragmentele acestei mari unităţi etnice în munţii Albaniei, în Macedonia şi Tesalia, în Pind, ca şi în Balcani, în Serbia, în Bulgaria, în Grecia până sub zidurile Atenei, apoi, de dincolo de Tisa începând, în toată regiunea Daciei Traiane până dincolo de Nistru, până aproape de Odesa şi Kiev”.²²

Concluzia la care a ajuns era sumbră: „Din marea unitate etnică a tracilor romanizaţi care ocupa în veacul de mijloc aproape întreg teritoriul Peninsulei Balcanice, începând de sub zidurile Constantinopolei, a Atenei şi Triestului şi ajungând până la Nistru spre miazănoapte şi răsărit, până-n şesurile Tisei spre apus, n-a mai rămas decât mâna aceasta de popor românesc liber dintre Prut, Dunăre şi Carpaţi, şi pentru posesiunea acestui petec se vor arunca sorţii ca asupra cămăşii lui Crist, de această dată nu în străinătate, ci în chiar Camerele României”.

Cu toate acestea, bucuria de-a exista un stat românesc, „ROMÂNIA”, fondat de români în folosul neamului românesc chiar numai pe o parte a vetrei neamului a fost exprimată public, fără reținere. Spre București („Orașul bucuriei”), inima României, a alergat cu bucurie în toamna anului 1866. Însă, cu mâhnire a constatat că teritoriul tânărului stat român avea maximum 137.000 km², lipsindu-i mari părți din vatră, întinse „De la Nistru pân la Tisa”, ocupate samavolnic de către imperiile vecine. El a înțeles repede bucuriile și durerile românilor în tânăra lor casă etnspirituală și politico-statală, sesizând pericolele care-l pândeau și bolile care-l măcinau. Astfel, cu deplin temei a scris că: „Ori ţara aceasta să fie în adevăr românească, sau nici nu merită să fie”.

(într-o variantă). Acest spațiu cuprindea, în linii generale, teritoriul cu punctele strategice, dar și sensibile, ale României Întregi sau Daciei Mari. În acel spațiu de viețuire, poporul român avea o misiune istorică şi apostolică: „Noi, poporul latin de confesie ortodoxă, suntem în realitate elementul menit a încheia lanţul dintre Apus şi Răsărit; aceasta o simţim noi înşine, se simte în mare parte de opinia publică europeană, aceasta o voim şi, dacă dinastia va împărtăşi direcţia de mişcare a poporului românesc, o vom şi face”.²³

Mihai Eminescu era convins că oricât de adânci ar fi „dezbinările” care s-au produs în timpul din urmă între români, atunci când e vorba de „legea părinţilor noştri, care ne leagă de Orient”, şi de „aspiraţiunile noastre, care ne leagă de Occident”, vrăjmaşii, oricare ar fi ei, îi vor găsi pe români „uniţi” şi tot atât de tari în hotărârile lor ca şi în trecut. Însă, el n-a avut norocul să vadă harta României Întregite, dar o visase, o schițase cu mintea și o păstra în suflet, după ce a bătut la pas toate ținuturile românești nord-dunărene, începând din Bucovina, trecând prin Ardeal, apoi trecând munții Carpați și ajungând în „România”, țara lui „de dor”.

5. Reconstruirea profilului etnospiritual al „bunului român”

Mihai Eminescu și-a asumat identitatea de român, lăudând puterea intelectuală, respectiv inteligența poporului român. Iubirea de neam l-a făcut să exagereze uneori calităţile acestuia, fiind convins că pe români îi definește adevărul: „Rău sau bun, Românul e adevărat, „inteligent, dar nu viclean, nici făţarnic”, „lipsit de cocoaşa intelectuală ori fizică”. Însă, a scris cu mândrie despre diferența dintre craniul „în adevăr daco-romanic”, și „scorburile găunoase” ale păturii dominante, sfătuind tineretul de la Facultatea de Medicină să facă studii cranioscopice în acest sens. El a fost convins că „Tinerețea unui neam nu atârnă de secolii pe care i-a trăit pe pământ”, că „Bătrânețea și pieirea lui vin atunci când domnia viciului, a ușurătății îl face decadent” și că „Orice popor care nu e măcinat de corupție și mizerie e un popor tânăr”.

În vremea lui, când politicienii se lăudau că-s români, el a căutat modelul și profilul de „bun român”, scriind că: „A fi un bun român nu e un merit, nu e o calitate ori un monopol special, ci o datorie pentru orice cetățean al acestui stat, ba chiar pentru orice locuitor al acestui pământ (România) care este moștenirea, în exclusivitate și istorică, a neamului românesc. Acesta este un lucru care se înțelege de la sine”.²⁴

“.²⁵ Mediul în care se naște, crește și se modelează „bunul român” este mediul social care încorporează tânăra generaţiune. De aceea, „misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele ţării e creşterea morală a generaţiunii tinere şi a generaţiunii ce va veni”. Pentru trasarea modelului și profilului „bunului român”, el a făcut apel la memoria simbolurilor neamului, având ca repere istorice pe Ştefan cel Mare – hărăzit să-şi mântuie neamul de duşmani, pe Matei Basarab – omul dreptăţii sociale şi pe Mihai Viteazul – unificatorul vetrei neamului.

Despre voievodul Ștefan cel Mare a consemnat: „Crist a învins cu litera de aur a adevărului şi a iubirei, Ştefan cu spada cea de flăcări a dreptului. Unul a fost libertatea, cellalt apărătorul evangelului ei…Tot ce lumea a visat mai mare, tot ce abnegaţiunea a legiuit mai nobil, tot ce pune pe om alături de om: Libertatea!”.²⁶ Despre voievodul Mihai Viteazul, pe care-l numea „Vodă cel Viteaz”, a scris că „a realizat pentru câteva zile trecătoarea coroană a Daciei”,²⁷ iar „Matei Basarab răscumpăra cu bani din visterie pământuri încăpute pe mâini străine”.²⁸ El a observat că a fi „bun român” în România vremii sale era extrem de greu mai ales din cauza substituirii „elementelor naţionale prin cele străine”. Acestea deveniseră sigure că „viitorul e al lor în această ţară”, întrucât „România devine un simplu nume pentru a însemna colonii din centrul Europei lângă Dunăre”, iar „poporul nostru nu mai e în stare de-a-şi recâştiga vreodată pământul patriei sale din mâini străine”.²⁹

În antiteză cu „bunul român” i-a identificat pe străinii se infiltraseră în mijlocul băștinașilor și acaparaseră resursele poporului, pe epigonii, corupții și cozile de topor din pătura superpusă, precum și pe dușmanii din afara țării. Față de aceștia a fost foarte violent, iar sinceritatea sa năvalnică s-a revărsat în versurile poeziilor sale, precum și în textele sale gazetărești.

Mihai Eminescu a reconstruit prin observare directă profilul etnospiritual al românului adevărat, „bunul român”, pentru care iubirea de neam și țară reprezintă reperele fundamentale ale existenței sale.

6. Apărarea limbii române și afirmarea culturii naționale

Mihai Eminescu a venit pe lume în contextul în care limba română îşi căuta făgașul ei spre modernizare. El a intrat din copilărie în medii sociale care l-au obligat să caute „cuvântul ce exprimă adevărul“. A deschis ochii minții la Cernăuți, pe filele „Lepturariului“ dascălului său, Aron Pumnul,³⁰ unde a aflat izvoarele din care au ieșit simbolurile neamului, pe care i-a lăudat fără rezerve în poezia „Epigonii“.

Încă din copilărie a fost marcat de puterea şi vraja cuvântului. El a înțeles că povestirile și descântecele mamei sale, vorbirile blânde sau răstite ale tatălui său, povețele dascălilor în școală și glasurile preoților în biserică se întemeiau, în primul rând, pe cuvânt ca ipostază a magiei sunetelor. După ce a cutreierat vatra neamului în cruciș și-n curmeziș, el a considerat limba elementul esenţial de menţinere a tezaurului sufletesc al neamului, de consolidare a conştiinţei de neam, de reazim moral într-o lume nedreaptă, precum și de unitate şi de solidaritate umană.

, trebuie să se adune capitalul de cultură, din care să se împrumute fraţii noştri de prin ţările de primprejur dimpreună cu celelalte popoare mai înapoiate decât noi”.³¹

Mihai Eminescu a fost conștient că și în vremea lui „idealul românilor” era „menţinerea unităţii limbii strămoşeşti şi a Bisericii naţionale”. De aceea, a învățat a vorbi corect românește, dar și a „a gândi şi a simţi româneşte“, implicându-se cu puterea minții în renașterea limbii românești, „vrednica limbă a strămoşilor noștri”.

Astfel, a adunat cu grijă și migală cuvintele „din bătrâni”, adică cele vorbite în ținuturile românești pe care le-a străbătut în cruciș și-n curmeziș și le-a alăturat celor avute în zestrea lingvistică cu care a plecat de la casa părintească de-a lungul și de-a latul vetrei neamului românesc. Din această alăturare s-a născut fundația mentală a limbii românești literare, el reușind să-și convingă semenii că „spirit şi limbă sunt aproape identice, iar limba şi naţionalitatea asemenea“ şi că „numai în limba sa omul îşi pricepe inima pe deplin“. El a acordat întâietate limbii în edificarea culturii naţiunii române, făcând din cunoașterea și vorbirea corectă a limbii neamului un veritabil cult național. 

există, ca element de unitate, literatura populară, a cărei răspândire uniformă nu e de tăgăduit. Aceleaşi balade ce s-au cules în munţii Moldovei sau ai Ardealului s-au aflat, în variante, în Dobrogea, încât se constată că amintitele piese de literatură populară aveau tendinţa de-a se răspândi la toţi românii”.³²

Pentru românul nativ, versurile poeziilor scrise de Mihail Eminescu sunt adevărate mărgăritare ale minții omenești, care depășesc granițele politico-statale. Cu toate acestea, el n-a susținut niciodată că limba românească se află în fruntea tuturor limbilor vorbite în lume. Versurile zămislite de mintea lui exprimă forța lăuntrică a sufletului omenesc, capabil să-i vorbească codrului și să-l determine să-și spună fără teamă bucuriile și durerile sale:

„Ce te legeni codrule? /

De ce nu m-aș legăna /

Dacă trece vremea mea /

Ziua scade, noaptea crește /

Și frunzișul mi-l rărește /

Și de ce să nu mă aplec /

Dacă păsările trec? /

Peste vârf de rămurele /

Trec în stoluri rândunele /

Ducând gândurile mele /

Și norocul meu cu ele /

Și se duc pe rând, pe rând /

Și se duc ca clipele /

Scuturând aripile, /

Și mă lasă pustiit /

Veștezit și amorțit /

Și cu dorul singurel /

De mă-ngân numai cu el”.

„Se cam ștersese diploma noastră de nobleță: limba însă am transcris-o din buchile noastre ghebosite de bătrânețe în literele de aur ale limbilor surori. Cam degenerase arborele nostru genealogic cu câte o codiță străină, dar îl vom curăți de toate uscăturile”.³³

a scris el –, dovedeşte că el în trecut a trăit economiceşte mulţămit, c-au avut ce-i trebuia. Deci condiţia civilizaţiei Statului este civilizaţia economică. A introduce formele unei civilizaţii străine fără ca să existe corelativul ei economic e curat muncă zădarnică“.³⁴

Mihai Eminescu a înțeles că „ceea ce voiesc românii să aibă e libertatea spiritului şi conştiinţei lor în deplinul înţeles al cuvântului. Şi fiindcă spirit şi limbă sunt aproape identice, iar limba şi naţionalitatea asemenea, se vede uşor că românul se vrea pe sine, îşi vrea naţionalitatea, dar aceasta o vrea pe deplin”.³⁵ El și-a convins semenii că limba creează fondul de aur al spiritualității neamului, fiind opera cea mai de preț, în care se reflectă istoria acestuia, cu felul de a fi, a cugeta și a simți.

Mihai Eminescu a încarnat cuvintelor, cu rigoare, o inegalabilă forță sugestivă și afectivă, putând fi considerat, pe deplin temei, patriarhul limbii române, dar și voievodul limbii române,³⁶ făcând ca limba românească, cu virtuțile ei neexprimate până atunci, să capete măreția limbilor neamurilor civilizate.

7. Așezarea istoriei neamului pe fundamentul adevărului

Mihai Eminescu a îndrăgit povestirile și legendele istorice din fragedă copilărie, apoi în adolescență a citit multe cărți de istorie, începând cu vechile cronici ale Moldovei. Astfel a ajuns la concluzia că istoria și limba sunt „vertebrele unei națiuni” și că prin ele poporul, creația națiunii, poate să se cunoască pe sine, să-și păstreze „sănătatea sufletească și tinerețea etnică”, să conserve „seninul neamului”.

Despre semnificaţia trecutului, Mihai Eminescu a scris că „Trecutul nostru nu e decât înfricoşatul coif de aramă al creştinătăţii, al civilizaţiunii“,³⁷ iar „Fără cultul trecutului nu există iubire de ţară”. El a fost conștient că numai prin studiul și cunoașterea istoriei românilor și a limbii românești puteau fi explicată dăinuirea neamului, precum și afirmarea identității în vatra etnospirituală. În studiul istoriei neamului a fost călăuzit de concepția potrivit căreia „Istoria omenirii este desfăşurarea cugetării lui Dumnezeu,³⁸ deci istoria neamului românesc se pierde în mitologie, iar miturile se revarsă în istoria neamului. În momentul în care a ajuns la București, el avea cunoștințe temeinice de istorie a neamului românesc, iar la prima întâlnire cu I.L.Caragiale i-a vorbit acestuia cu multă ardoare despre daci, despre Ştefan cel Mare, Mircea cel Bătrîn, Vlad Ţepeş, Mihai Viteazu. 

dacii și romanii -, care s-au confruntat pe câmpul de luptă, primii pentru mărire, iar ultimii pentru supraviețuire. Pe Daci i-a considerat „stinşi”, iar pe Romani decăzuţi şi incapabili să moară, dar şi să se ridice. Dintre toate epocile istoriei neamului românesc, el a fost atras cel mai mult de perioada geto-dacică. El a încercat să construiască o mitologie autohtonă prin poeme precum: Memento mori, Povestea magului călător în stele, Sarmis, Gemenii,  Rugăciunea unui dac, Strigoii etc. A proiectat chiar o epopee, intitulată Decebal, din care nu a realizat decât un fragment în care apare Ogur, un bard orb, un fel de Homer autohton.

³⁹

Mihai Eminescu a aflat din cărți de istorie despre vieţile și faptele de glorie ale marilor domnitori ai românilor, ajungând la concluzia potrivit căreia istoria neamului românesc este „un şir neîntrerupt de martiri”. El a expus în sute de articole opiniile privitoare la istoria națională, obârșia românilor, insistând cu cerbicie asupra consecințelor dureroase ale dezbinării neamului.

Mihai Eminescu și-a însușit cele două viziuni existente asupra istoriei: una hiperbolică și cealaltă critică. Prima viziune, pornind de la ideea potrivit căreia în lume totul se repetă, nimic nu e statornic și nu rezistă în timp, a fost încorporată în poemul „Memento mori” (subintitulat „Panorama deșertăciunilor”):

„De văd răul sau de nu-l văd, el pe lume tot ramâne/

Toate au trecut pe lume, numai răul a ramas”.

Viziunea critică s-a evidențiat în poeziile cu caracter protestatar, vizând aspecte negative ale existenței sociale, precum: corupția, demagogia, despotismul, desfrâul, imitația snoabă, impostura, lipsa de idealuri, superficialitatea, trădarea de neam etc.

Crâmpeie ale istoriei neamului, cu fapte și personaje reale, cu lumini și umbre, cu bucurii și suferință, au apărut cu pregnanță în multe poezii, precum:

–

Mihai Eminescu a manifestat un profund interes şi ataşament pentru istoria zbuciumată şi lupta dîrză a românilor din Transilvania. În poezia „Horia”, el a evocat sacrificiul şi măreţia acestui martir al dreptăţii sociale şi libertăţii naţionale:

„Că-a robit copiii-i pe sub mîni străine//

Ci-ntr-un nor de aburi,/

Într-un val de ceaţă,/

Îşi ascunde trista, galbena ei faţă./

O coroană sură munţilor se pare,/

Iar Carpaţii ţepeni îngropaţi în nor/

Îşi vuiau prin tunet gîndurile lor…”

Mihai Eminescu s-a gândit la Bucovina, locul debutului său literar, făcând referiri la drama acestui ținut românesc de care era legat prin străbuni, prin anii de școală, prin iluștrii săi dascăli, prin colegii și prietenii de-o viață pe care i-a făcut în timpul șederii la Cernăuți. El a înfierat răpirea Moldovei de Sus de către Imperiul Habsburgic, în anul 1775, a tras semnale de alarmă față de politica de „germanizare” a provinciei, evidențiind dreptul la autodeterminare al românilor bucovineni.

Mihai Eminescu a avut în vedere și problema Basarabiei, mai ales începând din ianuarie-februarie 1878, când a publicat articole însoțite de o istorie a Basarabiei începând din veacul al XIV-lea până în al XIX-lea. În ziarul „Timpul” din 25 ianuarie 1878 el a consemnat că „Basarabia întreagă a fost a noastră pe când Rusia nici nu se megieşa cu noi, Basarabia întreagă ni se cuvine, căci e pământ drept al nostru şi cucerit cu plugul, apărat cu arma a fost de la începutul veacului al patrusprezecelea încă şi până în veacul al nouăsprezecelea. Mandatarul Europei (adică Rusia) vine să mântuie popoarele creştine de sub jugul turcesc şi începe prin a-şi anexa o parte a unui pământ stăpânit de creştini, în care nu-i vorba de jug turcesc? Ciudată mântuire într-adevăr. Cuvântul nostru este: De bunăvoie niciodată, cu sila şi mai puţin”.

El a fost convins că civilizația românească s-a realizat în vatra vechii Europe, în jurul Carpaților, nu a roit, cum a făcut civilizația helenică, nu și-a aproximat spațiul precum civilizația germană, nu a colonizat pe alții, cum a făcut civilizația anglo-saxonă. Prin acest spațiu au trecut și alte seminții, care „au cerut pământ și apă”, dar băștinașii și-au apărat vatra, care însă a fost penetrată și sfâșiată și stăpânită vreme de secole.

rasa română -, care popula cu deplin temei, acela de băștinaș, nu de colonist, teritoriile Munteniei, Moldovei, și cea mai considerabilă parte a Ardealului şi a „Ţării Ungureşti”, având „aceleaşi înclinări şi aptitudini”. ⁴⁰

8. Îngemănarea naționalismului, patriotismului și românismului

Mihai Eminescu a purtat flacăra unui naționalism luminat, fiind un patriot „practicant” în viaţa de zi cu zi, fără să facă economii de epitete pentru cei care jefuiau sau împilau poporul. Naționalismul său a fost dezvăluit cu putere în cele mai incandescente momente din viața lui.⁴¹ Între anii 1870-1871, aflându-se la Viena, ca student la Universitatea din acel oraș, s-a străduit și a reușit, alături de alți studenți români patrioți, să unifice mișcările studențești și să creeze Societatea „România jună”, care a militat pentru emanciparea românilor din Austro-Ungaria. Din Viena el a lansat deviza „În unire e puterea”, care i-a însufleţit pe studenţii români din Viena.

cetățean al universului, „fie din Berber, China sau Galiția”. El a sesizat că s-a creat o atmosferă publică pentru „plante exotice” din cauza cărora „planta autohtonă moare”. Cu tristețe în suflet a constatat că în societatea românească a vremii numai exista o altă deosebire între oameni decât cea pe care o stabilea banul, „oricum ar fi câștigat”. Pe acest fond de umilire națională, el s-a declarat „naționalist”, adică luptător împotriva imperiilor și feudelor, precum și structurilor multinaționale oculte, care îngrădeau folosirea limbii române, practicarea credinței religioase și cultivarea tradițiilor neamului.

Naționalismul lui s-a împletit organic cu patriotismul exprimat cu vigoare atunci când s-a aflat departe de țară. Cei care l-au cunoscut au observat că ori de câte ori vorbea despre patrie îi dispărea pesimismul care-i caracteriza de multe ori starea sufletească. Atunci dorea cu toată căldura inimii să-și revadă patria, locurile natale, de care îl legau amintirile din copilărie și tinerețe. Aceste sentimente le-a explicat în poeziile: „La Bucovina”, „Din străinătate”, „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie?”.

Impresii profunde i-a lăsat „vesela grădină” Bucovina, unde și-a făcut o parte din studiile elementare și gimnaziale. În poezia „La Bucovina” el a consemnat:

„N-oi uita vreodată, dulce Bucovină,/

Geniu-ți tău romantic, munții în lumină, văile de flori,/

Râuri resăltânde printre stânce-nalte,/

Apele lucide-n dalbe diamante/

Peste câmp în zori.” (La Bucovina)

Multă amărăciune i-a intrat în suflet, determinându-l să exprime în versurile poeziei „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie” nevoia de răzbunare pentru umilințele și necazurile pe care poporul român le-a îndurat de la dușmanii care veacuri de-a rândul l-au schingiuit, supt și istovit:

„Vis de răzbunare, negru ca mormântul, /

Spada sa de sânge dușman fumegând. /

Visul tău de glorii falnic triumfând, /

Spună lumii large steaguri tricolore, /

Spună ce-i poporul mare, românesc…/

Scumpă Românie, asta ți-o doresc”.

Pentru Mihai Eminescu „patriotismul” nu era doar iubirea țărânei, „ci iubirea trecutului”,⁴² scriind că măsura patriotismului său va fi dată de faptele pe care va avea ocazia de-a le împlini în viitor. Patriotismul său a atins cele mai înalte culmi cu prilejul comemorării care a avut loc la mormântul lui Ștefan cel Mare de la Mănăstirea Putna din 15 august 1871, prima manifestare a solidarității naționale. La Putna s-a adunat atâta lume, încât din lipsa unor chilii în care să se poată adăposti studenții, Mihai Eminescu, Ioan Slavici și alți tineri participanți, s-au culcat pe câte-un braț de iarbă așternut în clopotnița bisericii. În discursul său omagial de la Putna, el dat voce aspiraţiilor neamului, subliniind că nu copierea unor legi şi deprinderi străine îi ajută pe români să progresez ca neam, ci faptul de a nu-și uita identitatea şi caracterul naţional și de a le folosi ca bază pentru dezvoltarea neamului.

Ca patriot, Mihai Eminescu s-a implicat cu toată ființa în apărarea nevoilor neamului, asumându-și riscuri mari. În anul 1876, într-o conferinţă ţinută la Iaşi, el a explicat ce înţelegea prin adevăratul patriotism: „Cu cât ne iubim mai mult ţara, cu atât mai mult mintea noastră trebuie să fie nepărtinitoare, cu atât cugetarea trebuie să rămână mai rece, pentru ca  ea să ne fie o bună călăuză şi să ne împiedice de la agitaţii în întuneric şi lupte cu fantasme. Numai o astfel de ţară poate fi îndreptată pe căi bune, zbuciumările deşarte pot fi ferite, relele pot fi stârpite”.

Patriotismul lui Mihai Eminescu s-a răsfrânt atât în poeziile sale cu caracter patriotic, precum „Scrisoarea a III-a”, cât și în cele cu caracter istoric sau politic, ori în corespondenţa purtată cu Titu Maiorescu. El s-a gândit la binele ţării, pentru care a folosit deseori termenul de „patrie”, apreciind că în vremea sa, „interesul practic” pentru „patria română”, rezida din nevoia de „înlăturare teoretică a oricărei îndreptăţiri pentru importarea nechibzuită a unor instituţiuni streine”. Uneori acest sentiment a fost exacerbat, fapt care l-a făcut să devină sarcastic cu corupții, epigonii, politicienii venali și vânzătorii de țară. Indignarea și vehemența lui s-a revărsat ca un torent împotriva celor care se eschivau de a rosti numele ţării, pe care el o numea „maică ţarină dulce”. Atunci când constata că interesul național era agresat, articolele sale erau virulente.

„popor”, pentru ţărănime („suntem un popor de ţărani”), singura „clasă pozitivă”, dar neînţeleasă, umilită, precum şi ostilitatea față de cei care aduceau insulte românimii. Astfel, a declanşat războaiele mediatice cu presa liberală („Românul”, „Telegraful”) şi străină (germană, ungară), periclitându-şi libertatea.

Mihai Eminescu s-a oferit cu dăruire să susțină cu mintea și cu scrisul făurirea unei culturi românești sincrone celor europene. Însă a sesizat impedimentele: criteriile empirice de selecţie a valorilor, dezinteresul interesat al autorităţilor statului, deturnarea destinaţiei fondurilor băneşti repartizate culturii, importul formelor culturale străine, neștiința și rea-voința unor diriguitori culturali, procesul galopant de imitaţie a Occidentului, spoiala de cultură a tinerilor carre ocupau posturi în înalta administrație a statului român. Prin glasul lui Toma Nour din „Geniul pustiu”, el a dezvăluit mijloacele de mântuire a neamului: „Schimbaţi opiniunea publică, daţi-i o altă direcţiune, răscoliţi geniul naţional-spiritual propriu şi characteristic al poporului, din adâncurile în care doarme-faceţi o uriaşă reacţiune morală, o revoluţiune de idei în care ideia românească să fie mai mare decât uman, genial, frumos, în fine fiţi Români şi iar Români…”.

⁴³

Românismul său, exprimat prin cuvinte alese, bine chibzuite, care exprimau adevărul, a căpătat accente critice și mai ales dramatice în articolele, studiile și poeziile referitoare la „talpa țării”, împilată de „pătura superpusă”, precum și la vitregitele ținuturi românești aflate sub dominația imperiilor vecine.

9. Deșteptarea nației și apărarea trebuințelor nației

.⁴⁵ Însă, „Ceea ce simţim cu toţii sunt relele reale care bântuie ţara…şi pentru a căror îndurare nu se cere dialectică şi oratorie, ci muncă, echitate, adevăr“.⁴⁶ De aceea, a insistat în editorialele și articolele sale din ziarul „Timpul”, atât pe abordarea trecutului glorios, cât și a „prezentului mizer” în care se zbăteau românii spre sfârșitul secolului al XIXlea, urmărind, în fapt, tragerea semnalului pentru deșteptarea nației.

Mihai Eminescu a considerat că principala trebuință a nației era pacea socială, care are ca fundament iubirea reciprocă între semeni, scriind că Hristos este aşa de mare pentru că „prin iubire el a făcut cearta între voinţe imposibilă”.⁴⁷ El a sesizat menirea tinerei generații, adică a „generaţiunii ce creşte”, afirmând că aceasta trebuie să fie preocupată de a remedia „răul” în societate. De aceea, a ridicat priviri extrem de critice spre politicienii vremii, spunând că erau recrutați din rândul celor care „numai banul îl vânează și câștigul fără muncă”. Acestora li s-a adresat astfel în „Scrisoarea III”:

„Prea v-ați arătat arama, sfâșiind această țară,/

Prea facurăți neamul nostru de rușine și ocară,/

Prea v-ați bătut joc de limbă, de străbuni și obicei,/

Ca să nu s-arate-odată ce sunteți: niște mișei!”.

Revolta lui pamfletară s-a îndreptat și împotriva „beției de cuvinte”, precum și împotriva politicienilor care speculau public sentimentul sublim al dragostei de patrie, transformandu-l într-un mijloc de parvenire și de dominație. În final, el l-a invocat pe Vlad Țepeș, considerat omul predestinat de a asigura pacea socială:

„Cum nu vii tu, Țepeș Doamne, ca punând mâna pe ei,/

Să-i împarți în două cete: în smintiți și în mișei”.

Și în două temniți large cu de-a sila să-i aduni,

Să dai foc la pușcărie și la casa de nebuni!”.

Mihai Eminescu a fost părtaș la „tragedia neamului românesc”, suferind când a văzut situația grea a neamului său. Această solidarizare etnospirituală a exprimat-o în versurile poeziei Doina, dintre care se relevă: 

„Vai de biet român săracul!/

Îndărăt tot dă ca racul,/

Nici îi merge, nici se-ndeamnă,/

Nici îi este toamna toamnă,/

Nici e vară vara lui,/

Şi-i străin în ţara lui”.

Mihai Eminescu s-a identificat cu soarta neamului românesc, cu durerile, dramele și năzuinţele acestuia. El a constatat starea precară a societății românești, pe care a zugrăvit-o cu minte de sociolog al vetrei Daciei getice: „Azi ţăranul scade pe zi ce merge, proprietarul, ale cărui interese sunt identice cu ale ţăranului, asemenea, bresle nu mai avem, negoţul încape pe mâini străine încât, mâine să vrem să vindem ce avem, găsim cumpărători străini chiar în ţară şi am putea să ne luăm lucrurile în spinare şi să emigrăm la America. Chiar ar fi bine să ne luăm de pe acuma o bucată de loc în Mexico, în care să pornim cu toate ale noastre, când nu vom mai avea nimic în România. Să nu ne facem iluzii. Prin atârnarea noastră economică am ajuns ca toate guvernele, spună ele ce-or pofti, să atârne mai mult sau mai puţin de înrâuriri străine”.⁴⁸ De aceea, prin arma cuvântului a apărat imaginea elitelor sociale, în care și-a pus nădejdea redeșteptării nației. Astfel, a denunţat formele şi tendinţele cosmopolite pe care „pătura superpusă”, adică politicienii orientați spre funcţii şi „avere fără muncă” le importau şi promova în România, care care aveau un efect dizolvant asupra fiinţei naţionale şi a unităţii neamului.⁴⁹ El a sesizat consecințele pătrunderii străinilor în toate sferele vieții publice din România: „Înaintea negrei străinătăţi care împânzeşte ţara cad codrii noştri seculari şi, împreună cu ei, toată istoria, tot caracterul nostru. Moartea, decreşterea populaţiei îndeplineşte apoi restul: stârpirea fizică a neamului românesc”.

Mihai Eminescu tras un semnal de alarmă pentru generația lui, spunând: „Cu vorbe însă nu s-a făcut de când lumea nimic, decât negustorie de vorbe, nefolositoare nimănui, ci numai celui ce le debitează“.⁵⁰

10. Apărarea fraților aflați în sărăcie și sub stăpâniri străine

“.⁵¹ El a sesizat că „răul” incurabil al societății românești era „posibilitatea dată unor nulităţi şi unor parveniţi de-a trăi din buget, din întreprinderi, din arenzi, din păsuieli; posibilitatea constituţională dată unor oameni de provenienţă incertă de-a exploata munca poporului fără nici o compensaţie…”.⁵²

.⁵³ El a considerat că principala modalitate de a scăpa de sărăcie este munca: „Reţeta în contra sărăciei: fiecare să mişte numai din mâini, fără să producă obiecte de utilitate şi nu va mai exista sărăcie…Un singur remediu există în adevăr în contra acestor rele, dar trebuie aplicat cu toată rigoarea, cu tot exclusivismul: munca, acest corelat mecanic al adevărului; adevărul, acest corelat intelectual al muncii. Dar muncă, nu nimicuri, nu mânare de muşte la apă; şi adevăr, nu fraze lustruite şi negustorie de vorbe“.⁵⁴

Mihai Eminescu și-a făcut o datorie sfântă din apărarea fraților încorporați cu forța în imperiile vecine. El a fost atent la suferințele românilor aflați sub stăpânirea austro-ungară. În 6 februarie 1871, din Viena, i-a scris lui Iacob Negruzzi: „Dacă ați cunoaște mai îndeaproape tendințele de deznaționalizare ale ungurilor, pe care ei le răped prin toate vinele, prin toate organele statului și-i exclud din viața publică pe români, atunci v-ați lămuri mai bine…Nu vă puteți imagina care e situația românilor din Transilvania. Lor le lipsește liniștea sufletească atât de necesară pentru a se dedica acolo scrierilor literare”. Vehemența lui l-a făcut pe fruntașul conservator P.P. Carp, aflat la Viena pentru negocierea tratatului secret de alianță cu Germania, să-i scrie lui Titu Maiorescu: „..și mai potoliți-l pe Eminescu!”.

Pentru apărarea românilor din Bucovina și-a pus în lucrare mintea lui ageră și trupul său tineresc. De pildă, în anul 1875, cu ocazia călătoriei efectuate la Cernăuți, prilejuită de înființarea Universității germane, a introdus clandestin exemplare din lucrarea Răpirea Bucovinei, nesemnată, dar întocmită probabil de Mihail Kogălniceanu, pe care a distribuit-o românilor din oraș, trimițând-o prin poștă chiar oficialilor urbei.⁵⁵

În calitate de ziarist la „Timpul”, el a purtat campanii de presă extrem de ofensive, în problema Basarabiei. Cu un curaj deosebit a criticat Parlamentul și Guvernul pentru înstrăinarea „Basarabiei de sud” în anul 1878, fiind intransigent față de politica de opresiune țaristă, pe care o numea „o adâncă barbarie”. El a reafirmat drepturile României asupra teritoriului dintre Prut și Nistru și a demonstrat existența planurilor secrete care au dus la răpirea sudului Basarabiei.

11. Credința în făurirea statului național unitar român

Mihai Eminescu a trăit și creat în perioada în care s-a cristalizat ideea statului român unitar, însoțită îndeaproape de exaltare naţionalistă. Fiind un naționalist vizionar, el a visat la înfăptuirea unirii depline a ţărilor româneşti cuprinse în vatra vechii Dacii. Ideile lui privind statul român au fost exprimate în articolul „Misiunea noastră ca stat”, publicat în ziarul „Timpul” din 2 noiembrie 1879, în care a arătat că românii, după veacuri de năvăliri ale cetelor sălbatice, care au pierit una câte una, au reușit să se adăpostească între hotarele țării lor, România „patria iubită a oricărui suflet de român”. El a crezut că statul român „trebuie să fie un stat de cultură la gurile Dunării”, aceasta fiind „singura misiune a statului român”, iar oricine ar voi să-i risipească puterile spre alt scop punea în joc „viitorul urmașilor” și călca în picioare „roadele muncii străbunilor noștri”. El a considerat unirea românilor („poporul românesc”) într-un singur stat drept cheia supraviețuirii și înfloririi neamului, reamintind cu regret că dacă fiii neamului ar fi fost uniţi întotdeauna, „atunci şi pământul strămoşesc rămânea unul şi nedespărţit”. În „Amintirile” sale, prietenul său, Ioan Slavici, avea să consemneze: „N-am cunoscut om săpânit deopotrivă cu dânsul de gândul unității naționale și deopotrivă de a se da întreg pentru ridicarea neamului românesc”.

el a fost convins că „e mai bine să înaintăm încet, dar păstrând firea noastră românească, decât să mergem repede înainte, dezbrăcându-ne de dânsa prin străine legi şi străine obiceiuri”.⁵⁶

Pentru Mihai Eminescu statul român era „o fiinţă de sine stătătoare, un produs al istoriei unui vechi şi vrednic neam, o manifestare a geniului nostru popular”.⁵⁷ De aceea, s-a consacrat cu întreaga sa fiinţă până la jertfa de sine, idealului unității naționale și făuririi „României Mari”. În seria fragmente dramatice redactate în anul 1867 (publicate postum sub titlul „Mira”), el a scris:

„Acea stâncă sublimă ce stă cu capu’n cer /

E-unirea Românimei…E visul meu de fier /

Ce l-am visat o viaţă făr’ să-l pot ridica./

Azi sufletu-mi înceată, se stinge viaţa mea,

/ Dar las o moştenire ce-am scris-o cu-al meu sânge, /

Las Românimii toate grozavul frumos vis /

Ca’n fruntea ei senină etern să stee scris!”

Mihai Eminescu a susținut cu toată forța minții sale crearea statului național unitar român, scriind cu convingere că: „Noi, românii, nu voim să trăim într-un stat unde patria să fie deasupra naționalității. Amândouă nu sunt decât două cuvinte pentru aceeași noțiune. Iubirea de patrie e una cu iubirea naționalității. Singura rațiune de a fi a acestui stat pentru noi este naționalitatea lui românească. Dacă e vorba ca acest stat să înceteze de a fi românesc, atunci o spunem drept că ne e cumplit de indiferentă soarta pământului lui”.⁵⁸

El a considerat că la baza statului român trebuie să stea meritocrația, viața virtuoasă, știința și mai ales caracterul, întrucât: „Secretul vieții lungi a unui stat este păstrarea ierarhiei meritului”,⁵⁹ fiecărui drept corespunzându-i o datorie. De asemenea a argumentat că în statul român unitar, interesul naţional trebuia să fie dominant, nu exclusiv, iar țara să fie „în linia întâia” elementul naţional care să determine soarta şi caracterul statului român. În statul român, teritoriile și pământul românesc erau „lucruri sfinte”, care se pierdeau sau se câștigau în împrejurări istorice vitrege, dar „nici se vând, nici se cumpără, nici se schimbă”. El a susținut cu tărie că „trebuie să simţim şi să ne înţelegem cu acurateţe unul pe altul”, pentru a face de rușine viclenia inamicilor neamului, a căror ţintă rămâne totdeauna aceeaşi şi care „nu vor nimic mai puţin decât de a ne dezbina totdeauna”.

Mihai Eminescu a fost un vizionar, prevestind încă din anul 1883 înfăptuirea Marii Uniri. În acel an, primind un onorariu din partea lui Iosif Vulcan pentru unele poezii publicate în revista „Familia”, el i-a răspuns: „Domnule Vulcan, să primesc eu un onorariu în viaţă şi tocmai de la Oradea Mare, adică dintr-un colţ atât de îndepărtat al României, e pentru mine un lucru grozav”. Însă, n-a apucat să vadă România Întreagă, dar a contribuit în chip de luceafăr vestorir de vremuri noi la consolidarea conştiinţei unităţii naţionale în vatra Daciei getice.

12. Spiritul de jertfă pentru neam și țară

Mihai Eminescu a transformat ziarul „Timpul”, ziarul partidului conservator, dintr-o publicație modestă de partid într-una de audiență națională. El i-a conferit o înaltă clasă jurnalistică, întrucât n-a făcut politica unui partid, ci a impus un punct de vedere național care purta amprenta gândirii sale. În pofida unor mari riscuri, el a pus capăt jurnalisticii înconjurată de secrete și parole, care proliferase în România din perioada pașoptistă. Scrierile lui au redat demnitatea proprietății cuvântului și au cristalizat doctrina națională modernă, capabilă să aducă România lângă marile culturi europene.

Spiritul de jertfă a reieșit și din poziția sa față de panslavism, pe care l-a considerat tot atât de nociv pentru români ca și pangermanismul. El a înțeles că marea slăbiciune a istoriei noastre stă în discordia căreia s-a străduit să-i găsească lecuirea prin mijloace nonviolente.

Spirit de jertfă a manifestat intrând în Societatea „Carpații”, înființată în 24 ianuarie 1882, care avea ca scop unirea politică a românilor din Ardeal, Bucovina și Basarabia. În acel context, a fost urmărit de agenți ai serviciilor secrete ale Austro-Ungariei, iar lângă el au fost plasați de către autoritățile Siguranței statului „informatori” pentru a-l urmări permanent și a-l reduce la tăcere, adică de a-l îndepărta din viața publică. Conștient de misiunea lui patriotică, precum și de faptul că și-a făcut mulți dușmani, inclusiv în rândurile Partidului Conservator, în anul 1882 el i-a scris Veronicăi Micle că ziarul „Timpul” l-a stricat în realitate cu toată lumea, că este „un om urât şi temut, fără nici un folos”, „unul din oamenii cei mai urâţi din România”. El era convins că „naturi” ca ale lui „sunt menite sau să înfrângă relele sau să piară, nu să li se plece lor”.

La vârsta de 33 de ani, Mihai Eminescu a devenit cel mai mare publicist român, fiind deja un formator de opinie publică, recunoscut și lăudat de adepți și prieteni, contestat și hulit de către adversarii politici din „pătura superpusă”. El n-a putut fi influențat de persoane interesate, nici prin violență, nici prin manevre oculte să renunțe la scris sau să scrie „la comandă”, întrucât scrisul lui de geniu n-a putut fi cenzurat. Frazele scrierilor sale erau construite temeinic, iar editorialele sale modelau cele mai profunde stări ale semenilor săi.

El a ajuns la concluzia că pentru a face din „România” o țară mult dorită, „țară de dor”, se impunea schimbarea mentalității românilor, prin formarea unei generații care să preia destinul țării pe fundamentul iubirii de neam și țară.

Spiritul de jertfă l-a condus la momentul „morții civile”, din fatidica zi de 28 iunie 1883. În acea zi, după ce publicase articolul Pentru libertatea presei şi a jurnalistului, el a fost împins cu brutalitate pe tragicul drum al Golgotei, al martirajului, care s-a încheiat prin jertfirea sa pe altarul Daciei Mari, la care a visat și pe care n-a avut darul ceresc de a o vedea în timpul vieții sale.⁶⁰

Presimţindu-şi sfârşitul, cel care în „Luceafărul” se considera în „lumea lui”, „nemuritor şi rece”, în decembrie 1883, oficial declarat nebun, a putut să creeze cel mai tulburător poem filosofic al său, Odă (în metru antic), în care a consemnat că:

„Acestea sunt versuri ale unui epitaf, pe care Mihai Eminescu singur şi l-a scris! Ele pot fi inscripţionate pe o placă de marmură, la mormânt, ca acuzaţie veşnică şi vinovăţie imprescriptibilă pentru autorii şi făptuitorii crimei!

Mihai Eminescu a transmis generațiilor viitoare mesajul potrivit căruia spiritul de sacrificiu este opusul egoismului, însemnând voința de a renunţa conștient la propriile interese, pentru a-ți ajuta semenii.

Concluzii:

Mihai Eminescu a înscris, prin cuvinte turnate în versuri vrăjite și fraze cumpătate, secvența de aur a culturii neamului românesc. Prin urma lăsată pe răbojul cunoașterii de sine a încorporat în structura semantică a numelui „Eminescu” însăși esența cuvântului „român”, identificându-se de-a pururi cu „ființa românească”.

Glossă – cu versurile sale nemuritoare despre destinul neamului”, Luceafărul – capodoperă și nemuritoare poezie, cea mai frumoasă poezie care s-a creat vreodată, Mai am un singur dor – unde este exprimată toată jalea românilor, Sara pe deal – de o frumusețe fără seamăn. 

Mihai Eminescu a gândit pentru tot neamul românesc, în cruciș și-n curmezișul vetrei, dând la ivealǎ valoarea lui spiritualǎ. El a analizat trecutul ca un istoric, prezentul ca un sociolog, criticând ca un patriarh al limbii române rǎul vremii sale şi visând la triumful dreptǎţii pentru neamul său.

Mihai Eminescu a înfruntat și învins cruzimea destinului neamului prin creația spiritului său fără egal, făcând din spiritul de sacrificiu pentru neam și țară virtutea perenă a „bunului român”. Inventarea „cazului Eminescu” de către epigonii săi constituie unul dintre cele mai nefaste exemple de manipulare a conştiinţelor prin intermediul aşa-numiţilor „oameni politici”, al presei scrise şi al unor „experţi” cu abilităţi de critici sau cu pretenţii de istorici. În istoria modernă a României acesta este primul exemplu tipic al modului în care pana unui gazetar autentic şi patriot poate fi frântă de către forţe oculte, iar un geniu naţional poate fi pus în cămaşă de forţă de către o putere politică violentă.

Mihai Eminescu a iubit tot ce-i românesc, fără să se laude vreodată cu acest sentiment. De aceea, el nu îmbătrânește, rămâne pururi tânăr, ca martor etern al dorului și iubirii de neam și țară. Scrierile sale trăiesc, iar meritele lui sunt apreciate și recunoscute de generațiile care simt românește. Istoricul Nicolae Iorga a consemnat că Mihai Eminescu rămâne în eternitatea spiritului ca „expresia integrală a sufletului românesc”, iar filosoful Petre Țuțea l-a numit „sumă lirică de voievozi”. Cu un ton profetic, Mircea Eliade scria în anul 1985: „Cât timp va exista, undeva în lume, un singur exemplar din poeziile lui Eminescu, identitatea neamului nostru este salvată”.

Dr. Aurel V. David

Sursa: Mihai-Eminescu.Ro

La ceas aniversar va prezentam din Biblioteca Mihai-Eminescu.Ro un studiu despre Eminescu – “agentul istoriei”, aparut in Revista Romana de Sociologie si scris de cercetatorului George Ene, autorul lucrarii “Eminescu – securitatea şi siguranţa naţională a României”, publicata de Editura Eikon in 2014 si disponibila in Bucuresti la Libraria Mihai Eminescu.

EMINESCU ŞI SIGURANŢA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI – PDF AICI

Mihai-Eminescu.Ro

Securitatea lui Franz Josef şi-a plantat informatori la Societatea “Carpaţii”

La 24 ianuarie 1882, aniversând Unirea Principatelor Române, Mihai Eminescu fonda, împreună cu alţi militanţi pentru “Dacia Mare”, Societatea “CARPAŢII”, o organizaţie naţionalistă cu caracter semi-secret, ce-şi propunea – conform Statutului scos la lumină de Augustin Z. N. Pop – “sprijinirea după puteri a oricărui scop şi a oricărei întreprinderi românesci” (Augustin Z. N. Pop, Noi contribuţii documentare la biografia lui Mihai Eminescu, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1969, P. 301 – 305 – După broşura rară, cu acest titlu – Statutele Societăţii “Carpaţii” – apărută la Bucureşti în 1883, în tipografia Ştefan Mihăilescu din Bucureşti, str. Covaci 14, imprimerie în care se culegea din 1881 ziarul Timpul  [unde era prim-redactor Eminescu] – n.a.). Societatea avea şedinţe deschise dar hotărârile tactice şi strategice erau luate în secret de membrii fondatori şi asociaţi. Intrarea în organizaţie nu era aşa uşoară; Ioan Slavici – cetăţean austriac – s-a străduit mai bine de un an să primească statutul de membru, în ciuda faptului că era prieten cu Eminescu. E drept, colaborarea sa cu serviciile de informaţii austro-ungare era un fapt cunoscut pentru apropiaţi.

În mai puţin de un an, societatea era pregătită inclusiv pentru operaţiuni armate (Theodor Codreanu, Eminescu – Drama Sacrificării ) şi număra mii de membri din Transilvania, Banat, Bucovina, Maramureş şi Crişana, teritorii româneşti aflate sub ocupaţie străină, cât şi, evident, din ceea ce Societatea “Carpaţii” numea “România liberă”. “Membrii, cari prin conduita lor immorală sau neromânească se fac nedemni de societatea, se exclud”, prevedea Articolul 10 al organizaţiei, iar Ziua de 24 ianuarie se serba de Societate ca aniversarea înfiinţării ei. Ceea ce facem şi noi, prin acest articol, însoţit de documente din dosarele informative deschise Societăţii şi lui Eminescu de catre agenţii Austro-Ungariei.

24 ianuarie, aniversarea Micii Unirii, prefigura, conform dezideratelor Societăţii, unirea tuturor românilor în “Dacia Mare”. Aşadar, Eminescu şi colegii săi sunt, cu adevărat, aşa cum el însuşi scria, “agenţii unei lumi viitoare” (româneşti) [*] , “agenţi ai istoriei” (un concept întâlnit şi la Eliade), agenţi ai Marii Uniri, realizate la 1 Decembrie 1918. An în care, dacă nu era asasinat la 1889, Eminescu ar fi împlinit 68 de ani (respectiv 69, dacă luăm în considerarea data reală a naşterii sale, 20 Decembrie 1849) şi ar mai fi creat şi militat pentru ţară încă (cel puţin) două decenii. Să ne gândim la faptul că Slavici, născut înaintea lui Eminescu, respectiv în 1848, a trăit până în 1925…

Eminescu a fost urmărit toată viaţa sa de jurnalist de către serviciile speciale ale imperiilor din jurul României, a afirmat eminescologul Nae Georgescu la recenta lansare de la Librăria Sophia a volumelor sale, “Eminescu, ultimele zile la Timpul” şi “Boala şi moartea lui Eminescu” (Editura Floare Albastră, Bucureşti, 2016). Profesorul Georgescu afirmă că Eminescu a intrat în atenţia organelor cezaro-crăieşti încă de la primele sale trei articole, publicate la 20 de ani în revista “Federaţiunea” din Pesta – Să facem un Congres, În Unire e tăria şi Echilibrul – pentru cel din urmă deschizându-i-se proces de presă.

Ulterior este remarcat de serviciile speciale austro-ungare ca unul dintre organizatorii Serbării de la Putna, din 1871, plănuită din 1870, la 400 de ani de la sfinţirea mănăstirii lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, sărbătoare urmată de un congres al studenţilor români din toate provinciile româneşti. Este momentul după care  Ciprian Porumbescu îi scrie tatălui său: “Tată, am cântat Daciei întregi!” (Dumitru Murăraşu, “Naţionalismul lui Eminescu”, 1932, retipărită în 1994). Peste câţiva ani, fiul de preot Ciprian Porumbescu,  student la teologie, înfiinţează la Cernăuţi cu prietenii săi, foşti colegi ai lui Eminescu de la Viena, Societatea Academică “Arboroasa”, desfiinţată brutal de autorităţi, în 1877, după doar doi ani de existenţă. Ciprian Porumbescu, preşedintele Societăţii la data respectivă, este arestat împreună cu colegii săi din comitetul de conducere. Cele 11 săptămâni de temniţă îndurate până la procesul în care este achitat i-au adus şi tuberculoza în urma căreia moare, la 30 de ani, cu doar trei săptămâni înainte de desfiinţarea Societăţii “Carpaţii” şi arestarea lui Eminescu din ziua de 28 iunie 1883, data “morţii civile” a jurnalistului patriot.

Documentele găsite până acum în Arhivele de Stat ale Austriei arată că Eminescu se regăseşte în Rapoartele Biroului de Informaţii din Viena în numeroase rânduri, atât din perioada sa de jurnalist la Curierul de Iaşi cât şi, mai ales, din cea de prim-redactor al ziarului “Timpul” şi militant naţionalist în cadrul Societăţii “Carpaţii”.  Supusă percheziţiilor şi defiinţată în chiar momentele arestării şi internării forţate a lui Eminescu, Societatea “Carpaţii” avea să intre în clandestinitate pentru alţi câţiva ani. “Există circa 80 de astfel de Rapoarte asupra Societăţii lui Eminescu, dar cu siguranţă sunt mult mai multe şi prin alte arhive decât cele de la Viena”, afirmă Nae Georgescu.

Unul dintre aceste Rapoarte informative, trimis de agentul von Mayr contelui Kalnoky, ministrul Afacerilor Străine al  imperiului austro-ungar, a fost publicat în facsimil în ziarul “Ziua” de istoricul George Damian, la momentul în care,  în urmă cu 10 ani,  Asociaţia Civic Media a lansat campania “Adevărul despre Mihai Eminescu“.   Într-un colţ al documentului apare şi menţiunea “Văzut”/ “Gesehen/ Franz” (foto mai jos), care poate atesta că informarea a fost văzută de însuşi împăratul imperiului austro-ungar. Documentul fusese publicat pentru prima oară de Gheorghe Ungureanu în “Eminescu în documente de arhivă” (Editura Minerva, Bucureşti, 1977 – mai precis de elevii săi care i-au îngrijit lucrarea după moarte). Există şi o legendă legată de aceste documente, privind implicarea Securităţii în procurarea lor neoficială de la Viena şi introducerea lor la Arhivele Statului Bucureşti, Colectia xerografii Austria, ulterior Arhivele de Stat ale Austriei, Haus – Hof – und Staatsarchiv Wien, remiţând instituţiei omoloage române o copie a lor.

 

Aşadar “problema” Eminescu şi a “iredentiştilor” carpatini ajunsese pe masa împăratului dar şi în corespondenţa Vienei cu Regele Carol, care este ameninţat pe un ton vehement cu întreruperea relaţiilor bilaterale dacă nu se găseşte o rezolvare pentru situaţia creată la Iaşi după dezvelirea statuii lui Ştefan cel Mare, când suveranului i s-a spus public că  îi lipsesc restul pietrelor preţioase din coroana lui Ştefan.  Reamintim că acesta este prilejul când, la 5/17 iunie 1883, Eminescu recită pentru prima şi ultima oară Doina colegilor de la “Junimea”. O serie din aceste Rapoarte este publicată de cercetătorul George Ene în lucrarea sa, “Eminescu – Securitatea şi Siguranţa Natională a României” (Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2014).

Documentele pe care le publicăm astăzi, descoperite şi comentate de arhivistul Dragoş Olaru, întregesc Dosarul Eminescu, relevând că Viena transmitea “liste negre” ale membrilor Societătii “Carpaţii” – unde Eminescu apare pe locul patru – atât în Transilvania cât şi la Cernăuţi, locul descoperirii lor. Documentele au fost prezentate de eminescologii Ion Filipciuc (Sindromuri politice în boala lui Eminescu – PDF Aici) şi Theodor Codreanu (Eminescu – Drama sacrificării – PDF Aici) dar fără a fi reproduse integral şi olograf, după cum facem noi mai jos, mulţumindu-i distinsului coleg Dragoş Olaru. UPDATE: Dl. Constantin Barbu ne face precizarea că a primit copii xerox ale acestor documente de la Ion Filipciuc şi le-a publicat în lucrarea sa, “Codul Invers“.

Dacă Eminescu, pe 25 iunie, se bucura încă de viaţă prinzând un rămăşag cu amicul său Constantin Simţion, în miez de noapte, iar Slavici, în aceeaşi zi, înainte de a se fi făcut dispărut din oraş,  îi trimitea lui Maiorescu o relatare confidenţială privind activitatea sa la “Carpaţii” (Augustin Z.N. Pop, op. cit, p. 133), preşedintele Bucovinei, von Alesani, primea de la Viena “lista neagră” cu indezirabilii de la Societatea “Carpaţii”. Peste numai trei zile, Societatea înfiinţată la aniversarea Micii Uniri avea să fie pulverizată iar Eminescu să devină primul jurnalist român deţinut politic anihilat prin cămaşa de forţă şi internat abuziv într-un sanatoriu, al doctorului Şuţu, unde, peste alţi şase ani, avea să fie ucis.

“Dar credem că nu este nevoie a argumenta mult, spre a convinge despre urâta pornire a guvernului asupra presei. Trebuie să-l aşteptăm de acum la alte măsuri şi mai odioase, pentru că panta este alunecoasă şi nu are piedică până-n prăpastie.”, scria Eminescu în ultimul său articol de la “Timpul”, pe care în zadar i l-a lăsat în acea dimineaţă de 28 iunie 1883 lui Titu Maiorescu, protectorul său de la “Junimea”, societate catalogată de Matilda Poni drept o “francmasonerie literară” (A.Z.N. Pop – op. cit.).

“Ideia naţională la dânsul era imaginea cea mai sfântă a cugetării”, avea să spună, la înmormânarea lui Eminescu, Dimitrie Laurian, colegul său de presă de la “România liberă” şi totodată tovarăşul de conspiraţie pentru “Dacia Mare” de la Societatea “Carpaţii”. (Victor Roncea)

Iată documentele:

POETUL FAŢĂ ÎN FAŢĂ CU „PITICIA” DINTOTDEAUNA A POLITICIANIŞTILOR ROMÂNI

de Dragoş Olaru

În ziarul „Plai Românesc”, nr. 6, iunie 1998, a fost publicat articolul „O pagină eminesciană întreagă”, semnată de scriitorul şi cercetătorul literar Ion Filipciuc, articol surprinzător prin originalitatea unor idei şi concluzii. Autorul propune o interpretare spectaculoasă a unor date biografice ale poetului, susţinând de fapt afirmaţiile cercetătorului Theodor Codreanu despre „dubla sacrificare a poetului”.

În linii mari consideraţiile autorului ar putea fi reduse la următoarele idei. În prima jumătate a anului 1883 Mihai Eminescu ar fi căzut victimă în mâinile politicienilor din tânărul Regat al României, precum şi ai celor din Austro-Ungaria. „Nebunia” lui ar fi fost o înscenare a lor, iar internarea poetului la sanatoriul vienez nu ar fi fost altceva decât o „garanţie din partea politicienilor români către curtea imperială austro-ungară că ziaristul de la cotidianul”Timpul” din Bucureşti M. Eminescu nu mai are cunoscuta şi temuta autoritate publicistică”. Materialele publicate în presa vremii despre nebunia poetului ar fi venit să convingă Viena că ziaristul Eminescu „a fost eliminat dintre riscurile dezvăluirii şi incriminării tratatului secret dintre Regatul României şi Imperiul Austro-Ungar”.

Câteva documente referitoare la Eminescu din acea vreme, pe care le-am descoperit în arhivele administraţiei bucovinene, precum şi în publicistica poetului, ne-au îndemnat să ne exprimăm unele opinii în corelaţie cu concluziile la care a ajuns cercetătorul Ion Filipciuc.

Publicistica lui Eminescu, prin strălucirea expresiei şi limpezimea ideilor, ne arată direct care erau duşmanii interni şi externi ai poetului. Pamfletele eminesciene la adresa camarilei liberale, a celor „zăpăciţi de ambiţii, de lustrul şi trâmbiţa frazelor mari şi fără fond”, a celor ce erau „incapabili de-a avea „simţ istoric” răscoliseră întreaga opinie publică. Concepţia politică şi socială a poetului capătă formularea ei cea mai desăvârşită în ultimele articole de la „Timpul”, în ale cărui coloane se concentrează roadele din partea cea mai agitată a vieţii sale. Fiind în plină maturitate a geniului poetic, având o minte ascuţită în disecarea chestiunilor politice şi sociale, el pune în discuţie (este nevoit să pună în discuţie!) problema teritoriilor româneşti aflate sub ocupaţie străină. Din fragedă tinereţe poetul le străbătuse pe jos, cu piciorul, le cunoscuse mai întâi în mod direct, dar şi cu documentul în mână ceva mai târziu. Deşi o bună parte din teritoriile locuite de români se aflau sub cotropire străină, Eminescu le vedea într-o singură ţară, într-o Românie virtuală, ceea ce deveni realitate mai târziu.

„Cazul Grădişteanu” la care ne vom referi, mai ales pentru afiliaţiile sale actuale, este foarte caracteristic pentru publicistica eminesciană, dezvăluind violenţa cu care reacţionează ziaristul de la „Timpul” „în faţa maşinaţiilor politicianiste” ce nu ţineau seama de soarta românilor aflaţi sub altă stăpânire.

La 5 iunie 1883 a fost dezvelită la Iaşi statuia lui Ştefan cel Mare, ocazie de care s-au folosit guvernanţii adunaţi „împrejurul bronzului ce reprezintă pe marele Domn nu spre a-l glorifica pe el, ci spre a lustrui nulităţile lor sub razele numelui său”. „Lumea mai bună”, după cum notează Eminescu, nici nu a luat parte la această serbare. Poetul, deşi venise la Iaşi, n-a participat la dezvelirea monumentului, preferând să stea la „Bolta rece”, „zâmbindu-şi singur”. La banchet, în prezenţa regelui Carol, a fost însărcinat să ţină un toast în sănătatea regelui un oarecare domn Grădişteanu, deputat în Constituantă. Iată cum descrie Eminescu acest moment: „În fine clasicul d. Grădişteanu spune că – într-o exploziune de dragoste – „bea în sănătatea femeilor române, căci atât valorează un popor cât valorează femeile sale”. A esploda pentru atâta lucru dovedeşte un grad aproape necuviincios de combustibilitate”. Tot atunci domnul Grădişteanu se adresează regelui cu următoarea frază: „Eu văd în Maiestatea Ta nu pe regele României, ci pe regele românilor, cu concursul cărora Maiestatea Ta vei recăpăta pietrele preţioase ce mai lipsesc încă din coroana lui Ştefan cel Mare”, frază ce a fost primită cu aplauze frenetice şi cu strângeri prieteneşti de mână din partea regelui.

În primul său articol (18 iunie 1883) Eminescu subliniază „că cei ce speculează patriotismul şi naţionalitatea la umbra mormintelor (…) compromit poziţiunea conaţionalilor din alte ţări”.

Câteva ziare din Austria („Neue Fraie Presse”, „Deutche Zeitung”, „Pester Lloyd”) au relatat despre acest incident, neliniştindu-i astfel pe „calmii oficioşi din Viena” şi prin neadevărurile istorice pe care le-au vehiculat cu această ocazie, au lovit dureros în imaginea poporului român.

În următorul articol din „Timpul” (21 iunie 1883) Mihai Eminescu publică comunicatul oficial al guvernului („fanfaronadă ticăloasă”), care îi smulg lui Eminescu emoţionante pagini, lovind şi el cu vehemenţă în „onorabila adunătură”. Deşi în comunicatul oficial guvernul încearcă să convingă opinia publică că d-l Grădişteanu a vorbit ca o persoană particulară, poetul condamnă „toată tagma oficială”, care „găseşte firesc şi cuviincios ca să luăm Basarabia, Banatul, Bucovina, Transilvania la sfârşitul mesii, cu armata de sticle goale şi de pahare sparte. (…) Rezultatul cel mai întâi şi cel mai trist este de a profana şi pângări un ideal frumos, o ideie patriotică şi măreaţă, care desigur pentru moment e respinsă de toţi oamenii politici şi chiar de patrioţii înţelepţi, dar care are dreptul să doarmă tainică şi liniştită în cugetul câtorva nobili visători. A o lua cu brutalitate din casta ei locuinţă şi a o da pe mâna oficialilor este tot atâta ca şi cum ai târa o virgină în saturnalele curtizanilor”.

Eminescu îi stigmatiza cu următoarele cuvinte: „Aţi vrut în faţa lui Ştefan cel Mare să ridicaţi piticia voastră până la înălţimea marelui Domn, neputând a-i aduce prinos mari şi nobile fapte, i-aţi adus declamaţiuni seci şi provocări după masă, fără să vă gândiţi că după beţie vine deşteptare şi că beţia cuvintelor e mai periculoasă decât a vinului. A doua zi v-aţi trezit cu doftorul la căpătâi şi cu d-l reprezentant al Austriei în salonul Ministerului Afacerilor Străine. Mergi dară, d-le Dimitrie Sturza, mergi după obicei, îngenunche-te într-un comunicat umil, cere iertăciune, arde la Bucureşti ceea ce ai adorat la Iaşi!

Astfel nu făcea Domnul Ştefan când sărea din Suceava şi da piept la patru hotare. Domnul nu vorbea multe, mai cu seamă după masă, dar nici hanul tătarilor, nici califul musulmanilor, nici regele Poloniei, nici regele Ungariei nu l-a văzut cerând iertare decât de la Dumnezeu”.

Acestea practic sunt ultimele cuvinte pe care le-a scris Eminescu înainte de a fi internat în sanatoriul de la Ober-Döbling de lângă Viena. Vina bolii care-l loveşte, cu atât mai mult înscenarea ei, ce pare totuşi neverosimilă, o poartă, în cea mai mare măsură, guvernanţii de tip grădiştean. Deşi de multe ori pătimaşe, excesive, atacurile poetului îndreptate împotriva cercurilor guvernamentale ni se par a fi totuşi îndreptăţite.

Eminescu cunoştea mult mai multe lucruri referitoare la politica găunoasă dusă de aceşti politicianişti, despre care însă, din interese majore pentru ţară, prefera să tacă. Unele din acestea puteau fi şi tratatul secret negociat între Regatul României şi imperiul Austro-Ungar, şi desfiinţarea Societăţii “Carpaţi”, şi activitatea agenţilor secreţi ai imperiul vecin în structurile guvernamentale de la Bucureşti (“agenţi provocatori ai străinătăţii”) ş. a.

Dosarele de arhivă ale vremii păstrează o mulţime de rapoarte secrete trimise de agenţi austrieci din România. În parte, ele se referă la pregătirea şi desfăşurarea Adunării naţionale de la Putna din 1871, la evenimentele determinate de aniversarea a 100 de ani de la anexarea nordului Moldovei şi, mai ales, la mişcarea de protest din România provocată de acest trist “jubileu”, precum şi la activitatea Societăţii “Carpaţi” din 1883.

În toamna anului 1875 procuratura din Cernăuţi raporta aproape zilnic despre confiscarea gazetelor venite din România, în care se conţineau articole referitoare la Bucovina. La 13 octombrie au fost interzise “Curierul de Iaşi” pentru articolele “Bucovina”, “La jubileul Bucovinei” şi “La Bucovina”, “Românul” – pentru articolul “Răpirea Bucovinei”, “Reforma – pentru informaţia “În zilele de 21, 22 şi 23 septembrie curentu…”, “Alegătorul liber” – pentru articolul “Răpirea Bucovinei”, “Curierul” – pentru informaţia “Fraţi români…”. La 19 octombrie sunt interzise “Apărătorul legii” – pentru articolul “Fraţi români din Bucovina”, “Trompeta Carpaţilor” – pentru informaţia “Programul comemorării lui Grigore Ghica Voievod”, “Curierul de Iaşi” – pentru articolele “La mormântul gloriosului martir Grigore Ghica Voievod” şi “Unirea de la Putna”.¹

O adevărată goană se declanşase în Bucovina după faimoasa broşură “Răpirea Bucovinei” scrisă după documente autentice şi tipărită în limbile română şi franceză (“Rapte de la Bukowine d’apres des documents autenthiques, Guillaumin et Co libraires, rue Richelieu, 14. 1875 “) şi adusă la Cernăuţi de către Eminescu în mai multe sute de exemplare. Tribunalul din Cernăuţi, prin ordinul nr. 1174 din 16 octombrie 1875, interzicea răspândirea broşurii şi cerea confiscarea imediată a ei. Administraţiile judeţene transmit cu regularitate despre măsurile interprinse în scopul de a descoperi broşura. În rapoartele administraţiilor judeţene Câmpulung (27 octombrie), Rădăuţi (30 octombrie), Chiţmani (3 noiembrie), Vijniţa (5 noiembrie), Siret (6 noiembrie)² se dezvăluie excepţionala însemnătate a broşurii, care prin documente din arhiva lui Eudoxiu Hurmuzachi (la care lucrase şi Eminescu), demască târgul infam al celor trei imperii, prin care a fost ocupată şi anexată “partea cea mai frumoasă” de nord a Moldovei.

Dacă revenim la anul 1883, urmează să menţionăm câteva documente legate de activitatea Societăţii “Carpaţi”³. Ea a fost înfiinţată la 24 ianuarie 1882 şi Eminescu, ca membru fondator al ei, spera „să producă o schimbare radicală în politica României faţă de românii din teritoriile aflate sub administraţie străină”.

Activitatea societăţii a fost urmărită cu mare atenţie de către conducerea de la Viena, care ştia prea bine că românii, veniţi din provinciile aflate sub ocupaţie străină, intenţionau să schimbe soarta istorică a ţării prin unirea tuturor pământurilor româneşti.

Astfel Ministerul de Interne austriac trimitea la Cernăuţi spre cunoştinţă copia următorului document primit din Bucureşti:

“Notă, dată în Bucureşti, 16 mai 1883.

Ieri Societatea “Carpaţilor” a sărbătorit în sala Orfeu cea de-a 35-a aniversare a revoluţiei din Transilvania, la care au participat 77 de persoane… Sala era împodobită, ca şi la ultimul bal al Societăţii, cu stemele tuturor provinciilor româneşti, numai că de astă dată în locul tricolorului flutura drapelul roşu al revoluţiei.

Pe pereţi se puteau vedea transparante cu numele conducătorilor revoluţiei şi cu apeluri care cereau unirea provinciilor ungureşti cu patria-mamă. La banchet nu a participat nimeni din activiştii importanţi, afară de Laurean, proprietarul “României libere”, mulţi redactori, secretarul Academiei Bariţ, 4 ofiţeri în termen şi o grupă de români din Transilvania care erau ca oaspeţi.

Laurean a ţinut un toast despre unirea românilor din Transilvania cu românii din regat. Bariţ a vorbit despre regimentele militare române, despre dorobanţi şi despre muzica de regiment.

Până aproape de ora două s-au interpretat cântece naţionale ca „Deşteaptă-te, române”, „La arme” ş. a.

Azi „România liberă” a publicat un articol consacrat special acestei comemorări care s-a terminat cu următoarea frază: „Înainte! Victoria definitivă şi viitorul aparţine cauzei naţionale”⁴.

Într-o scrisoare din 25 iunie 1883, adresată de către Ministerul de Interne din Viena preşedintelui Bucovinei Alesani, este vorba din nou despre Societatea „Carpaţi” din Ploieşti cu referire directă la Mihai Eminescu. Iată care este conţinutul acestei scrisori:

„Din izvoare confidenţiale aflăm că în Bucureşti, Ploieşti, precum şi în alte oraşe mai mari ce sunt mai aproape de graniţele noastre se constituie filiale ale Societăţii „Carpaţilor”.

Membrii titulari în mare majoritate sunt foştii cetăţeni din teritoriile răsăritene ungare din Transilvania, din Banat şi din Bucovina.

Cât priveşte societatea din Ploieşti, ea are peste tot în oraşele de lângă frontieră Câmpina, Urlaţi, Mizil, Vălenii de Munte oamenii lor, care contribuie la dezvoltarea societăţii.

Aceşti agenţi vin de peste tot la Ploieşti, unde asistă la adunări, fac rapoarte, sacrificându-se orbeşte ideilor naţionale. Aceste întruniri se ţin în mare taină şi despre cele văzute acolo nu se vorbeşte nimic.

Societatea dispune de bani, care se acumulează din teritoriile noastre, precum şi de la membrii societăţii care plătesc cotizaţii.

Toată corespondenţa, exceptând poşta, se poartă numai la cererea membrilor de încredere ai societăţii.

Referindu-ne la ordonanţa din 26 mai a. c. nr. 2753/M. I., avem onoarea să Vă trimitem lista celor mai activi membri ai societăţii, care trăiesc în principalul oraş al României, precum şi în oraşele din provincie.

Viena, în 25 iunie 1883”⁵.

Al patrulea în lista anexată scrisorii este arătat „M. Eminescu, redactor la „Timpul”, alături de care îi întâlnim şi pe Dimitrie Laurean („redactor la „România liberă”), Al. Ciurea ( „jurnalist”), B.P. Haşdeu ( „director al Arhivelor Statului”), A. Chibici („funcţionar la Căile Ferate Române”), I. Slavici („profesor”), V. Micle („scriitoare”), V. Maniu („deputat”), T. Maiorescu („avocat”), I. Creangă („profesor”)⁶… Frumoasă şi simbolică această alăturare de nume!

Şi iată că această societate, gândită şi fondată în mare parte de Eminescu, societate care întrunea cele mai valoroase personalităţi româneşti ale vremii, este desfiinţată la 28 iunie 1883 din ordinul guvernului, ordin impus, desigur, si de această dată de mai marii din Viena. E semnificativ faptul că în această zi P. P. Carp transmitea chiar din Viena ordinul „Şi mai potoliţi-l pe Eminescu!”

În concluzie, putem afirma că cei care erau interesaţi în izolarea marelui poet veneau în primul rând din „onorabila adunătură” a guvernanţilor cu foloase imediate şi meschine. Eminescu, prin adevărurile rostite, prin activitatea sa nu convenea nici imperiului vecin, imperiu construit pe fărădelege, uneltire şi minciună, nici guvernanţilor şi politicianiştilor din propria ţară.

Indiferent însă de locul unde au fost urzite planurile de înscenare a nebuniei poetului ( se pare că totuşi în împrejurimile Bucureştiului. Vezi: Ion Filipciuc, Un bilet pentru neant, în „Plai Românesc”, nr. 12, decembrie 1999, şi în nr. 1, ianuarie 2000), cei care l-au realizat, conştient sau inconştient, au fost politicienii (politicianiştii!) de la Bucureşti.

Chiar dacă rămânem adepţii ideii că boala lui Eminescu a izbucnit cu adevărat în vara lui 1883, ea a fost deasemenea, înainte de toate, un rezultat al atitudinii iresponsabile şi indiferente a politicienilor şi guvernanţilor vremii faţă de soarta neamului românesc, faţă de reprezentanţii lui de valoare.

Să sperăm, iar speranţa e foarte vagă, că astăzi ei sunt cu totul altfel şi naţiunea română e capabilă să-şi croiască independent şi cu demnitate propria istorie. Realitatea este totuşi dezolantă, iar prestaţia unor lideri şi a unor structuri guvernamentale face ca tot ce a scris Eminescu despre ei la 1883 să fie foarte actual şi în prezent. Dar să rămânem optimişti, căci tot marele poet scria: „Ei, dar românii sunt păţiţi şi nu vă vor asculta. Alte mâini, mai pure, alte inimi, lămurite în flacăra durerii şi a abnegaţiunii, vor ridica semnul tainei celei mărturisite înaintea unui popor ce-şi aşteaptă mântuirea, nu mâini de negustor de vorbe şi de principii, nu mâini de speculanţi de sentimente”.

În splendida parabolă argheziană din „Cimitirul Buna Vestire” Eminescu apare printre primii care participă la „învierea” valorilor de rezistenţă în timp, la mântuirea poporului român, deşi în aceeaşi parabolă, pentru autorităţile unei societăţi degradate, cum a fost cea a lui Eminescu, dar, într-un fel, şi cea a lui Arghezi, Poetul a fost şi acuzatul numărul unu. De aceasta era ferm convins Tudor Arghezi, omul căruia i-a fost dat să se apropie cel mai mult de geniul şi simţirea Luceafărului.

NOTE:

1. Arhiva de Stat a regiunii Cernăuţi, F-3, inv. 1, dosar 4007, f. 1-38.
2. Ibidem, dosar 4009, f. 1-29.
3. Ibidem, dosar 4618, f. 1-28.
4. Ibidem, dosar 4711, f. 1-12.
5. Ibidem, dosar 4618, f. 20-21.
6. Ibidem, f. 9-11.

[*] Scrisoare D-lui Dumitru Brătianu privind “Serbarea de la Putna”  din 15 August 1871 – de “Sfânta Maria Mare”, Adormirea Maicii Domnului -, o primă reuniune a elitei românilor din teritoriile româneşti ocupate, la căpătâiul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, plănuită în 1870, la 400 de ani de la ctitorirea mănăstirii [întâlnire iniţiată de Eminescu]

Stimate Domnule,

Prin articolul d-voastră publicat în no. din 23 Iulie a. c. al jurnalului Românul ați împrumutat serbării de la Putna acea strălucire, pe care prestigiul unui nume ș’a unei inteligențe însemnate i-o dă unei fapte neînsemnate chiar.
Dacă însă serbarea s’ar întâmpla într’adevăr ca să aibă acea însemnătate istorică, pe care i-o doriți d-voastră, dacă ea ar trebui să însemne piatra de hotar, ce desparte pe planul istoriei un trecut nefericit de un viitor frumos, atunci trebue să constatăm tocmai noi, aranjatorii serbării, cum că meritul acesta, eroismul acestei idei, nu ni se cuvine nouă. Dacă o generațiune poate avea un merit, e acela de a fi un credincios agent al istoriei, de a purta sarcinele impuse cu necesitate de locul pe care îl ocupă înlănțuirea timpilor. Și istoria lumii cugetă – deși încet, însă sigur și just: istoria omenirii e desfășurarea cugetării lui Dumnezeu. Numai expresiunea exterioară, numai formularea cugetării ș’a faptei constituese meritul individului ori al generațiunii, ideea internă a amândurora e latentă în timp, e rezultatul unui lanț întreg de cauze, rezultat ce atârnă mult mai puțin de voința celor prezenți de cât de a celor trecuți.
Cum la zidirea piramidelor, acelor piedici contra păsurilor vremii, fundamentele cele largi și întinse purtau deja în ele intențiunea unei zidiri monumentale, care e menită dea ajunge la o culme, astfel în viața unui popor munca generațiunilor trecute, care pun fundamentul, conține deja în ea ideea întregului. Este ascuns în fiecare secol, din viața unui popor complexul de cugetări, care formează idealul lui, cum în sâmburele de ghindă e cuprinsă ideea stejarului întreg. Și oare oamenii cei mari ai României, nu-i vedem urmărind cu toții, cu mai multă ori mai puțină claritate, un vis al lor de aur, în esență același la toți și în toți timpii? Crepusculul unui trecut apus aruncă prin întunericul secolelor razele lui cele mai frumoase, și noi, agenții unei lumi viitoare, nu sunt em de cât reflexul său.
De aceea, dacă serbarea întru memoria lui Ștefan va avea însemnătate, aceea, ar fi o dovadă mai mul t cum că ea a fost cuprinsă în sufletul poporului românesc, și s’a realizat pent ru c’a trebuit să se realizeze; daca însă va trece neînsemnată, atunci va fi o dovadă cum ea a fost expresiune a unor voințe individuale, necrescute din sâmburele ideilor prezentului. E o axiomă a istoriei că tot ce e bine e un rezultat al cugetării generale, și tot ce e rău e productul celei individuale. De aceea meritul nostru va consista numai în formularea ideilor și trebuințelor existente ale poporului, nu în crearea unor altora; ne vom lăsa îndrept a ți de cugetarea și trebuințele poporului nostru, nu de-ale noastre proprii recepute poate de la străini, ne vom lăsa conduși de curentul ideilor națiunii și nu vom pretinde rolul de a conduce noi prin ideile noastre individuale.
Prin numele și inteligența d-voastră ați aruncat asupră-ne razele cele mai curate ale generațiunei căreia-i aparțineți; de aceea primiți mulțămita noastră – nu pentru noi, a cărora nu-i nici ideea, nici condițiunile de realizare – ci pentru sânțenia cauzei, a cărei flamură o urmăm cu toții, și a cărei un moment e și serbarea aceasta.

Cernăuți în 3 (15) August 1871.
Pentru comitet: Mihaiu Eminescu, Pamfil Dan.

Scrisoare apărută în Românul (XV) , la 15 August 1871

Sursa: Ziaristi Online

Mihai-Eminescu.Ro

120 de ani de la uciderea lui Mihai Eminescu

 

2009 este anul deşteptării, un an aflat sub semnul Eminescu. Au trecut o sută şi douăzeci de ani de la moartea sa. Pentru prima oară însă, circumstanţele reale ale morţii sale sunt puse în discuţie publică iar conturul activităţii sale politice şi jurnalistice este luat în calcul pentru a desluşi dispariţia sa abruptă. Puţină lume ştie cum a murit Eminescu: lovit în cap în timp ce cânta “Deşteaptă-te române”!

Manualele şcolare sunt pline de parascovenii despre Eminescu dar omit astfel de mici “amănunte” continuând perseverent să descrie circumstanţa morţii lui Eminescu ca urmare a îmbolnăvirii acestuia de o boală venerică. Cine sunt aceia care perpetuează falsul şi alimentează mituri mincinoase pe seama lui Mihai Eminescu? Ce fel de profesori de limba română predau tâmpenii peste tâmpenii pe seama lui Eminescu, copiilor? Cine le-a dat diplome, cine îi girează, cine le scrie manualele? Cine sunt aceia care se fac vinovaţi de risipirea zestrei lăsată de acesta? Ce fel de stat este statul român care recompensează detractorii lui Eminescu şi pune la loc de cinste falsificatorii memoriei acestuia?

Tendinţa detractorilor este de a-l coborî în planul discutabilului şi al disputabilului. Negaţia şi denigrarea, “demitizarea” şi “prelucrarea” lui Eminescu din ultima perioadă este însă expresia unui alt tip de apetit critic, generat şi coordinat de o grupare descalificată moral dar totodată dominantă, încă, din punct de vedere politic. Eminescu ba nu ar fi fost suficient de creştin ortodox, ba nu ar fi meritat să fie numit poet naţional, ba nu era “politicaly corect”, ba aşa ba pe dincolo. Pe undeva tot răul este spre bine, pozitivarea negativităţii funcţionează şi (mai ales) în “cazul Eminescu”. Punerea sub semnul întrebării a valorii, chiar negaţia şi contestarea lui Eminescu are şi o parte pozitivă deoarece până la urmă îl întăreşte. Critica valorii instituţionalizate este utilă în sine fie şi pentru că astfel are loc testarea trăiniciei scării de valori. Faptul că o operă ajunge, periodic, obiect de contestaţie se încadreaza în ciclul firesc al “ajustărilor” contemporaneităţii.

Eminescu a trecut cu bine prin toate aceste încercări. Chiar sub aspect comercial, Eminescu a rămas în top, producându-se mai mulţi bani din re-re-editările sale decât din toate operele cumulate ale întregii bresle scriitoriceşti din România, pe parcursul ultimului secol. În cei peste 150 de ani de circulaţie neintrerupta, numele său nu s-a estompat nicio clipă. Singurul reper serios de evaluare a circulaţiei numelui lui Eminescu este chiar biblioteca Eminescu, constituită la Botoşani, din donaţia renumitului bibliofil Ion. C. Rogojanu, care include 8.000 de titluri de cărţi de şi despre Eminescu, la care se vor adăuga, alte (cel puţin) 7.000 de volume. Au apărut şi vor mai apare mii de cărţi, ale multor mii de autori care l-au adjudecat sau l-au judecat, l-au contestat, refuzat, criticat.

„Sacrificarea” lui Eminescu, re-executarea sa simbolică, re-aducerea sa la starea de cadavru este însă cu totul altceva. Tipologia curentului contestatar dirijat de la nivel de stat din ultima perioadă este diferită tocmai deoarece este executată de persoane politice cu poziţii nu doar în viaţa literară ci şi, mai ales, în stat sau în instituţii ce ţin de statul român. Este o formă de reeditare a asasinatului său – realizat tot de “persoane de stat” – precedat de moartea civilă. Eminescu este ţinta, şi astăzi, a unui curent aşa zis “progresist” izvorât de fapt din catacombe ideologice care încearcă să-l împingă la o periferie a istoriei şi culturii româneşti. O tentativă demolatoare colectivă, dar care îşi are originea într-un centru ideocratic comun, forţează schimbarea orizontului de receptare a lui Eminescu. Instanţe culturale, literare şi politice cu platformă de audienţă cum ar fi criticul literar şi amploaiatul MAE Nicolae Manolescu, îndeamnă la renunţarea omologării naţionale a lui Eminescu. Dezavuare, demitizare, reconsiderare, negaţie sunt noii vectori normativi ai discursului “oficial” despre Eminescu.

Eminescu – cadavrul…

Însă purtătorul de cuvânt al “ideilor progresiste”, totodată reprezentant la nivel de stat al canonului oficial, este actualul şef al ICR, H.R.Patapievici. Acesta consemna în câteva fraze cheie, următoarele consideraţii despre modelul Eminescu într-un cunoscut articol scris în 2002 şi dedicat “Inactualităţii lui Eminescu”, reluat (respectiv asumat şi întărit) şi mai recent, în 2006:

–          “Ca poet naţional Eminescu nu mai poate supravieţui, deoarece noi azi ieşim din zodia naţionalului”
–          “Eminescu nu mai e la modă, deoarece nu mai “dă bine””
–          “înţelegem amploarea prăbuşirii cotei lui Eminescu la bursa valorilor proclamate la lumina zilei”
–          “azi, Eminescu a devenit suspect”
–          “patul lui Procust al noului canon importat din “ţările progresiste” a arătat fără dubiu că fostul poet naţional al României clasice e “politic incorect”
–          “Din punct de vedere politic, Eminescu pare a fi irecuperabil”
–          “Eminescu nu ne mai poate apărea decât ca exasperant de învechit”
–          “cultura română din ultimii ani, în lupta pentru integrare euro-atlantică, nu doreşte decât să scape de tot ce este învechit adică să fie progresistă”
–          “Pentru nevoia de chip nou a tinerilor care în cultura română de azi doresc să-şi facă un nume bine văzut înafară, Eminescu joacă rolul cadavrului din debara

”Sintagma utilizată de Patapievici, “cadavru din debara” pleacă de la expresia, folosită “în ţările progresiste”, “ skeleton from the closet”, cu sensul de secret stânjenitor. De expresia “corps in the closet” nu am auzit încă. Există însă sintagma “cadavru politic” şi mi se pare destul de plauzibilă ipoteza clivajului de sensuri (intenţionat sau nu), mai ales având în vedere faptul că accentul pus asupra temei politice în textul “manifest” al viitorului secretar de stat pus de administraţia prezidenţială să reprezinte cultura României în lume. Compunerea imaginii Eminescu-cadavru spune, intertexual, poate mult mai mult decât a intenţionat autorul. Vocaţia excremenţială din textele de debut ale lui Patapievici se rafinează aici, intervenind o subtilă abordare exegetică necromaniacă. Concepţia de abordare a tezei este tot în cheie politică, de aici şi invocarea integrării euro-atlantice, un proces profund politic şi de siguranţă naţională, nu cultural. Un “text manifest” similar în concluzii aparţine lui Cristian Preda, tot amploaiat al mai multor administraţii prezidenţiale. Cristian Preda s-a afirmat mai din timp decât Patapievici, în 1998, în Dilema, publicaţia ministrului de externe al României, Andrei Pleşu. “Eminescu trebuie contestat şi demitizat, dar nu pentru rudimentele sale de gândire politică. Din acest punct de vedere, el este realmente nul. Nu ai obiect”. Mai putin iscusit decât Patapievici, Preda nu s-a gândit să introducă şi „cestiunea siguranţei naţionale” în ecuaţia Eminescu poate şi deoarece NATO era încă o fata morgana la vremea aceea, pentru România „progresistă”.

Modelul Eminescu ar fi deci, pentru epoca noastră, din punct de vedere cultural şi politic, inadecvat, “irecuperabil”, “suspect”, “învechit”, “nul”, iar junii şi junicile care vor nume “afară”, care aspiră la sincronie europeană, au nevoie de alte modele, de succes, nu cadaverice. Am aflat de curând şi care ar fi modelele “adecvate”, “euro-atlantice”, propuse de Patapievici, iar “sincronia” culturală invocată a fost confirmată public prin scandalurile de anul trecut legate de finanţarea de către ICR a unor juni dedicaţi pornografiei şi promovării simbolisticii anticreştine. În plan cultural, ne-am lămurit asupra “chipului nou a tinerilor care în cultura română de azi doresc să-şi facă un nume”. Chiar şi-au făcut un fel de nume, junii “progresişti” ai lui Patapievici.

În plan politic, “sincronia”, adecvarea clasei politice actuale, conformă în întregime “noului canon importat din “ţările progresiste”, s-a vădit elocvent la alegerile recente din 2008 când din 18,3 milioane de români cu drept de vot au participat la vot doar 7 milioane, cea mai scăzută rată de participare din perioada postcomunistă a României. Dacă ar fi fost cuprinşi şi cei 12 milioane de români dinafara graniţelor între cetăţenii cu drept de vot probabil că ar fi fost şi mai grăitoare amendarea de către popor a actualei clase politice, cu tot cu modelele “bine văzute afară”.

Chipul nou al clasei politice actuale, “înnoite”, “progresiste”, integrată euro-atlantic şi pe drept cuvânt ieşită din zodia naţionalului, cuprinde parlamentari infractori, excroci, derbedei, securişti, foşti comunişti ba chiar şi un caz de căcănar/gunoier-şef/om politic de succes.

Acesta este referenţialul politic al unor Patapievici/Preda/Pleşu, ei înşişi, de altfel, tot oameni politici, stipendiaţi cu poziţii politice în calitatea lor de noi formatori ai bursei de valori cultural-politice. “Bursa” unde s-au “tranzacţionat” cel mai intens valorile conforme “noului canon importat din “ţările progresiste” este pe Calea Victoriei, respectiv sediul GDS, instituţie fondată de fostul comisar bolşevic Silviu Brucan. Aici a fost instalat “patul lui Procust” invocat de Patapievici. Racordurile mitologice pot juca feste celor care se folosesc de ele. Cu sau fără voie, invocarea eliminării lui Eminescu prin utilizarea de către Patapievici a imaginii “patului lui Procust al noului canon” spune totul despre ucenicii, calfele şi “meşterii” (Maeştrii) noului canon. Procust, se ştie, era un bandit, cam sadic si diabolic, un torţionar mitologic, devenit simbol al sistemului abuziv de încadrare (prin mutilare) în tipare ideologice. Patapievici, Preda, sunt doar porta-voci ideologice. Maiştrii cu funcţii comisariale stau mai la fereală, meşteresc prin fundaţii pretins (nou) europene.

Procust şi sfârşitul “noului canon” politic

Teza trâmbiţată zgomotos de comisarii lui Procust, a inadecvării cultural politice a modelului Eminescu, invocarea chiar a dezacordului dintre obiectivele de siguranţă naţională (integrarea în NATO) şi modelul politic eminescian se dovedeşte a fi, astăzi, doar o simplă gogomănie. Cel mai important factor de ameninţare la adresa siguranţei naţionale, o spun chiar rapoartele SRI, au fost chiar oamenii politici, clasa politică “progresistă” din care au făcut şi fac parte învăţăceii şi alumnii GDS-ului procustian. Jefuirea patrimoniului naţional, distrugerea sistemului de învăţământ (certificată de nivelul precar al generaţiilor ieşite de pe băncile şcolilor), fărâmiţarea coeziunii sociale şi naţionale, impunerea unor standarde anticreştine în sânul societăţii româneşti (vezi interzicerea icoanelor, finanţarea pornografiei cu accente sataniste) sunt “opere” ale clasei politice, îndrumată ideologic, comisarial, de maeştrii “noului canon”, de “progresiştii” patului lui Procust. La rândul lor, comisarii GDS-ului sunt finanţaţi chiar de noii moguli ai sistemului la care au pus umărul, pe care l-au avizat şi certificat.

Sistem politic “bine văzut înafară”, dar care a fost acum, iată, invalidat “înăuntru”, chiar de alegători – de marea majoritate a poporului român. Poporul român a arătat fără dubiu că sistemul noului canon politic invocat de Patapievici în antiteză faţă de modelul Eminescu este cel care e, cu adevărat, “politic incorect”.

“Nefiind oameni vrednici cari să constituie clasa de mijloc, scaunele instituţionale existente le-au umplut caraghioşii şi haimanalele, oamenii a căror muncă şi inteligenţă nu plăteşte un ban roşu, stîrpiturile, plebea intelectuală şi morală. Arionii de tot soiul, oamenii cari riscă tot pentru că n-au ce pierde, tot ce-i mai de rînd şi mai înjosit în oraşele poporului românesc (…)

Ţărani? Nu sînt. Proprietari nu, învăţaţi nici cît negrul sub unghie, fabricanţi – numai de palavre, meseriaşi nu, breaslă cinstită n-au, ce sînt dar? Uzurpatori, demagogi, capete deşerte, leneşi cari trăiesc din sudoarea poporului fără a o compensa prin nimic, ciocoi boieraşi şi fudui(…)

Oameni de stat cari nu pot justifica nici săvîrşirea şcoalei primare, advocaţi fără ştirea lui Dumnezeu, pictori orbi şi sculptori fără de mîni, generali cari nu ştiu citi o hartă, subprefecţi ieşiţi din puşcărie, legiutori recrutaţi dintre stîlpi de cafenele, jucători de cărţi şi oameni cu darul beţiei, caraghioşi care înaintea erei liberale vindeau bilete la cafe chantant, iată banda ocultă care guvernează azi Români” (art. Icoane vechi şi icoane noi, în Timpul, nr. 11, dec. 1877, Opere, X, p.19 şi 110)

“Arionii”, la care se referă Eminescu, indică o tipologie inspirată de figura unui om politic contemporan cu ziaristul, ministrul cultelor şi instrucţiunii publice, Virgil Arion, cel care a avut un rol important, ulterior morţii lui Eminescu, în stigmatizarea ziaristicii eminesciene prin ruperea în două a operei eminesciene, cu aruncarea la coş, ca netrebuitoare, a ziaristicii. Ministrul Arion a jucat un rol decisiv în această operaţiune de extincţie a circulaţiei operei jurnalistice, deoarece era vizat direct şi cu autoritatea publică pe care a avut-o a instaurat, de fapt, modelul maiorescian al unui Eminescu-poet, diafan, singur, abuzând de cafea, obosit de munca istovitoare ca ziarist etc.

Poate judeca oricine cu uşurinţă “adecvarea” la realitatea de atunci dar şi la actualitatea momentului politic de azi a celui pe care Arionii de azi, Patapievicii şi eiusdem farinae şi l-ar dori mort şi ascuns într-o debara.

Marea majoritatea a românilor a înţeles deja că sistemul ticăloşit a ocupat România iar cadavrele politice care împut aerul României sunt “ticăloşiţi” care se află în băncile Parlamentului, la Preşedinţie, la guvernare. Cât despre scheleţii vechiului sistem nici măcar nu mai stau în debara, ci se afişează la vedere, în posturi “preşedinţi de onoare”, cum e cazul criminalului cu mâinile mânjite de sânge până la cot, Ion Ilici Iliescu. Situaţie care spune totul despre ce înseamnă conceptul onoarei pentru partidul de guvernământ din care face parte.

“Canonul politic” procustian invocat de ciracii lui Procust este un eşec total, un antimodel politic. Deocamdată poporul român nu a aplicat încă metoda lui Tezeu, de “rezolvare” a torţionarului Procust, dar nu este timpul pierdut. Au trecut doar două decenii de la trasul cu arma în stradă.

Dosarul Eminescu

Cei care îl portretizează astăzi pe Eminescu în chip de cadavru îşi asumă astfel, pe cale simbolică, şi nu numai, filiaţii strânse cu cei care şi l-au dorit pe Eminescu cadavru, în epoca sa, cei care l-au şi înlăturat pe Eminescu din viaţa publică, tot în numele culturii politice “progresiste”, invocate în textul lui Patapievici. Un excurs jurnalistic lansat acum doi ani de ziarişti de investigaţie afiliaţi la organizaţia Civic Media, pe tema sfârşitului abrupt a vieţii ziaristului şi omului politic Mihai Eminescu a dat recent roade neaşteptate. Ipoteza lichidării sale fizice a fost lansată ca o temă de anchetă de către ziarişti şi cercetători de marcă care au pornit un demers investigativ dedicat “colegului de breaslă” Mihai Eminescu. Tema de lucru a fost preluată şi urmărită cu o deosebită atenţie pentru cel mai mic detaliu arhivistic şi istoriografic, de filosoful Constantin Barbu care a lansat nu mai puţin de zece volume, ale unei investigaţii analitice complete realizate sub egida Academiei şi Fundaţiilor Mihai Eminescu. “Codul Invers – Arhiva înnebunirii şi uciderii nihilistului Mihai Eminescu”, cum se intitulează seria de volume cuprinde mii de pagini de documente, însemnări în facsimil din Eminescu, grăitoare despre sacrificarea sa, fotocopii ale originalelor unor acte secrte din arhivele imperiale austro-ungare, fragmente din jurnalul şi memoriile regelui Carol I, din însemnările zilnice ale lui Maiorescu şi din ale altor contemporani ai crimei, părţi ale unor note informative secrete din arhivele unor servicii ale ţărilor europene. Un astfel de “plan de măsuri” în ce-l priveşte pe militantul societăţii conspirative “Carpaţii” – Mihai Eminescu – poartă semnătura însuşi împăratului Franz Josef!

Deoarece Eminescu era o ţintă de stat, o ameninţare la adresa siguranţei imperiale! Context care dezvăluie un Eminescu geopolitician şi naţionalist implicat în acţiuni conspirative pentru proiectul Daciei Moderne – România Mare.

Eminescu a devenit o victimă a regimului politic datorită în principal implicării sale în presă şi politică. Ziaristul Eminescu a fost o ţintă operativă şi a fost urmărit pas cu pas de agenţii secreţi ai Imperiului Austro-Ungar. Eliminarea sa de pe scena politică s-a datorat unei acţiuni conspirate executate cu profesionalism.

Eminescu a atras una dintre cele mai complexe manevre de dezinformare şi intoxicare specifice domeniului serviciilor speciale. Posteritatea sa a fost deformată şi manevrată de toate regimurile politice care s-au succedat în România. Restabilirea adevărului despre Eminescu este o datorie de onoare a breslei ziariştilor. Ca şi mulţi alţi ziarişti Eminescu a intrat în malaxorul aparatului represiv (a fost arestat de opt ori), al poliţiei politice şi – mai mult decât atât – a devenit o problemă (şi o afacere) de Stat.

Cea mai însemnată parte a activităţii sale a fost dedicată gazetăriei, politicii. Din 1876 devine ziarist profesionist, ocupaţia sa principală până la sfârşitul vieţii. Debutează la Curierul de Iaşi apoi, în 1877 este redactor la Timpul, din 1880 redactor şef şi redactor pe politică până în 1883. În mod brutal, în iunie 1883, munca sa este întreruptă şi este introdus cu forţa într-un ospiciu. Poliţia, sub comanda Puterii de stat îl transformă astfel pe Eminescu într-unul dintre primii deţinuţi politici ai statului modern român. Oricum este primul ziarist căruia i se pune căluş în gură în această manieră dură. Metoda va fi perfecţionată sub comunism.

Eminescu îşi asumă ca pe o profesiune de credinţă lupta pentru România amendând atât liberalii cât şi conservatorii pentru politica de cedarea în interesul marelui capital în chestiuni arzătoare ale timpului. Scria vibrant, scria cu patos dar şi cu rigoare scria cu o forţă devastatoare. Maiorescu notează – “Eminescu s-a făcut simţit de cum a intrat în redacţie prin universul de idei al culturii ce acumulase singur, prin logică şi verb”. “Stăpân pe limba neaoşă” şi cu o “neobişnuită căldură sufletească”, Eminescu însufleţea dezbaterea publică şi totodată izbea necruţător “iresponsabilităţile factorilor politici, afacerismele, demagogia şi logoreea păturii superpuse”.

Eminescu – omul politic naţional

Pe scurt un ziarist de marcă, o voce puternică, un spirit radical şi incomod. Mihai Eminescu avea o funcţie publică foarte importantă ca redactor-şef al ziarului Timpul, care era organ oficial al Partidului Conservator. Maiorescu – la organizarea Partidului Conservator a arătat clar poziţia lui Eminescu: “Cei 10 capi ai lui, şi al 11-lea, domnul Mihai Eminescu, redactor la ziarul Timpul”.

Eminescu duce campanii de presă dedicate chestiunii Basarabiei, critică aspru Parlamentul pentru înstrăinarea Basarabiei este intransigent atât faţă de politica de opresiune ţaristă (“o adâncă barbarie”) cât şi faţă de cea a Imperiului Austroungar şi totodată îşi acuză colegii, fruntaşii conservatori, că participă la înfiinţarea de instituţii bancare în scop de speculă. Situaţia sa la ziar devine critică în 1880 mai ales după ce atacă proiectul de program al partidului conservator lansat de Maiorescu în care acesta pleda pentru subordonarea intereselor României şi sacrifica românii aflaţi sub puterea Imperiului Austroungar. Câtă vreme guvernele de la Budapesta îi oprimează pe români îngrădind accesul la şcoală şi biserică, blocând cultivarea limbii materne – apropierea de Imperiu nu este posibilă şi nici recomandabilă avertiza jurnalistul. Viena însă atrage ca un magnet şi conservatorii se cuplează cu liberalii – “la ciolan” cum ar zice azi Ion Cristoiu. P.P Carp, înalt fruntaş conservator devine ambasador al liberalilor la Viena şi cere să i se pună surdină lui Eminescu (într-o scrisoare către Titu Maiorescu îi atrage atenţia: “şi mai potoliţi-l pe Eminescu”). Scârbit, acesta protestează: “Suntem bărbaţi noi sau nişte fameni, nişte eunuci caraghioşi ai marelui Mogul. Ce suntem, comedianţi, saltimbanci de uliţă să ne schimbăm opiniile ca cămăşile şi partidul ca cizmele?.” Ca urmare în noiembrie 1881 Eminescu este înlocuit de la conducerea Timpului, este retrogradat iar noul redactor – şef îl atacă pe Eminescu în chiar ziarul pe care acesta îl condusese.

Eminescu – ţinta serviciilor secrete imperiale

În 1882 Eminescu participă la fondarea unei organizaţii cu caracter conspirativ, înscrisă de faţadă ca un ONG – “Societatea Carpaţii”. Societatea îşi propunea – conform Statutului, să sprijine orice “întreprindere românească”. Se avea însă în vedere situaţia românilor din Imperiul Austro-Ungar. Considerată subversivă de serviciile secrete vieneze organizaţia din care făcea parte Eminescu este atent supravegheată. Sunt înfiltraţi agenţi în preajma lui Eminescu inclusiv în redacţie.

Manifestările organizate de “Societatea Carpaţii” îngrijorau în mod deosebit reprezentanţa diplomatică a Austro-Ungariei în România. “Societatea Carpaţii”, era un adevărat partid secret de rezervă, cu zeci de mii de membri, care milita pe faţă pentru ruperea Ardealului de Imperiul Austro-Ungar şi alipirea la Tară dar executa şi acţiuni conspirative.

Într-o nota informativă secretă din 7 iunie 1882, redactată de ministrul plenipotenţiar al Austro-Ungariei la Bucureşti, Ernst von Mayr către ministrul Casei imperiale şi ministrul de externe din Viena se raporta: “Societatea “Carpaţilor” a ţinut la 4 iunie o şedinţă publică, căreia i-a precedat o consfătuire secretă. Despre aceasta am primit din sursă sigură (ceea ce înseamnă nota unui agent înfiltrat în organizaţie – n.n.) următoarele informaţii: subiectul consfătuirii a fost situaţia politică. S-a convenit acolo să se continue lupta împotriva Monarhiei austro-ungare, dar nu în sensul de a admite existenţa unei “Românii iredente”. Membrilor li s-a recomandat cea mai mare precauţie.

Eminescu, redactorul principal al ziarului “Timpul”, a făcut propunerea de a se încredinţa studenţilor transilvăneni de naţionalitate română, care pentru instruirea lor frecventează instituţiile de învăţământ de aici, sarcina pe timpul vacanţei lor în patrie, să contribuie la formarea opiniei publice în favoarea unei “Dacii Mari”. Săcăreanu, redactorul adjunct de la “Româna liberă” a dat citire mai multor scrisori din Transilvania adresate lui, potrivit cărora românii de acolo aşteaptă cu braţele deschise pe fraţii lor”. (Arhivele St. Buc., Colecţia xerografii Austria, pach. CCXXVI/1, f.189-192, Haus – Hof – und Staatsarchiv Wien, Informationsburo, I.B.-Akten, K.159)

Un alt un raport confidenţial către Kalnoky, ministrul de externe al Austroungariei, informa despre o altă adunare a Societăţii Carpaţii, din care rezultă că un anume Lachman, redactor la ziarul „Bukarester Tageblatt” şi foarte activ spion austriac, avea ca sarcină urmărirea pas cu pas mai ales a lui Eminescu. În contextul notei informative se mai numeşte un agent din vecinătatea imediată a lui Eminescu, care ar fi putut fi chiar vicepreşedintele Societăţii Carpaţii, despre care se scrie negru pe alb că este nici mai mult nici mai puţin decât … spion austriac. (numele acestuia reapare ulterior în procesul verbal dresat de comisarul Niculescu cu ocazia arestării lui Eminescu: “informat de d.d. G.Ocăşanu şi V.Siderescu că amicul lor d-l Mihai Eminescu, redactorul ziarului Timpul, ar fi atins de alienaţie mintală”.)

Eminescu avea o statură publică impresionantă şi era perceput drept un cap al conservatorismului dar şi al luptei pentru unitate naţională coordonate ulterior printr-o întreagă reţea de societăţi studenţeşti din oraşe centre universitare din cuprinsul monarhiei Austro-Ungare. S-a creat un fel de network care avea ca obiectiv direct lupta pentru unitatea politică a românilor. Pe lângă societatea “Carpaţii”, au mai apărut la Budapesta societatea “Petru Maior”, la Viena “România jună”, la Cernăuţi “Junimea”, “Dacia”, “Bucovina şi Moldova”, în Transilvania societatea “Astra” şi în vechea Românie, “Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor în vechea Românie”, care avea filiale inculsiv la Paris. Toate aceste organizaţii se aflau în obiectivul serviciilor secrete ale Austro-Ungariei, fiind intens înfiltrate şi supravegheate. Colecţia arhivelor politice vieneze cuprinde numeroase rapoarte similare cu notele informative care priveau activitatea lui Eminescu, considerat un lider primejdios. Eminescu era urmărit pas cu pas. Baronul von Mayr, ambasadorul Austro-Ungariei la Bucureşti, îl însărcinase pe F. Lauchman în acest sens: “Eminescu este în permanenţă urmărit de F. Lachman, agent austro-ungar care avea sub observaţie mişcarea (“iridenta”) ardelenilor din Bucureşti şi ale cărui rapoarte sunt astăzi cunoscute”. O notă informativă a baronului von Mayr denunţa articolul lui Eminescu din “Timpul”, privitor la expansiunea catolicismului în România.

În 1883 Eminescu realizează un tablou al maghiarizării numelor româneşti în Transilvania şi îl ridiculizează pe rege, pe Carol I pentru lipsa sa de autoritate. Condamnă guvernul liberal pentru politica externă şi internă, denunţă cârdăşia conservatorilor cu liberalii şi devine o povară incomodă pentru toată lumea. Tiradele şi intransigenţa sa deranjau toate taberele. Eventualitatea ca acesta să devină cândva parlamentar – ca mulţi alţi ziarişti, ar fi fost nefastă pentru puterile externe din jurul României, deoarece ar fi putut genera un curent politic ostil şi neconvenabil intereselor acestora. Eminescu este informat şi simte că i se pregăteşte ceva.

“Moartea civilă”

În 28 iunie 1883 se strânge laţul. Este luat pe sus de poliţie şi băgat cu forţa la ospiciu. Sunt încălcate desigur toate normele legale şi i se înscenează unul dintre cele mai murdare procese de defăimare şi lichidare civilă la care au participat inclusiv “apropiaţi” interesaţi prin diferite mijloace.

Ziua de 28 iunie 1883 este o zi foarte importantă pentru istoria şi politica României nu doar datorită arestării lui Eminescu. Exact în această zi, Austro-Ungaria a rupt relaţiile diplomatice cu statul român timp de 48 de ore, iar von Bismark i-a trimis o telegramă lui Carol I prin care Germania ameninţa cu războiul. În cursul verii Imperiul Austroungar a executat manevre militare în Ardeal pentru intimidarea Regatului României iar presa maghiară perorase pe tema necesităţii anexării Valahiei. Împăratul Wilhelm I al Germaniei a transmis de asemenea o scrisoare de ameninţări, în care soma România să intre în alianţă militară iar Rusia cerea, de asemenea, satisfacţii.

Guvernul a desfiinţat “Societatea Carpaţii” chiar la cererea reprezentantului Austro-Ungariei în Bucureşti, baronul Von Mayr, cel care se ocupa cu spionarea lui Eminescu. Totodată cu arestarea şi internarea la balamuc a lui Eminescu au fost organizate razii şi percheziţii ale sediului “Societăţii Carpaţii” au fost devastate sediile unor societăţi naţionale, au fost expulzate persoane aflate pe lista neagră a Vienei şi au fost intentate procese ardelenilor.

Exact în această zi trebuia de fapt să se semneze tratatul secret de alianţă dintre România şi Tripla Alianţă formată din Austro-Ungaria, Germania şi Italia. Tratatul însemna aservirea României Austro-Ungariei în primul rând ceea ce excludea revendicarea Ardealului. Bucureştiul era dominat de ardeleni care ridicau vocea din ce în ce mai puternic pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile românilor asupriţi de unguri. Eminescu era în centrul acestor manifestări. Tratatul urma să interzică brusc orice proteste pentru eliberarea Ardealului iar condiţia semnării tratatului era anihilarea revendicării Ardealului de la Bucureşti. “Directiva de sus” s-a aplicat la diferite nivele. Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu este unul dintre ele. Aşa zisele “interese de stat” l-au nimicit pe tânărul redactor – potenţială mare figură politică a României Mari, tocmai în anul când împlinea 33 de ani, vârsta jertfei lui Ioan Botezătorul şi a lui Iisus. Tratatul a fost semnat până la urmă în septembrie 1883 ceea ce a mutat lupta ardelenilor în Ardeal.

Lichidarea

Ce urmează în anii următori este un coşmar – bine regizat, în care rolurile sunt asumate de personajele politice ale vremii. Distrugerea lui Eminescu este deliberată şi va duce la moartea sa. Poliţia i-a sigilat casa, Maiorescu i-a ridicat manuscrisele şi toate documentele – cică să nu fie distruse – depunându-le, selectiv, la Academie după ani buni. Eminescu nu şi-a mai vazut niciodată corespondenţa, cărţile, notele. În manuscrisele din acei ani, cele care au scăpat nedistruse de Maiorescu, sunt însemnări derutante, care arată nivelul la care era hotărât să acţioneze Eminescu ca lider al “Societăţii Carpaţii”. Planurile lui Eminescu, vizau contracararea consecinţele unei alianţe a Casei Regale din România cu lumea germană, proiecte cu adevărat “subversive”, mergând până la o răsturnare a lui Carol I. Este uşor de înţeles că acţiunile sale au fost dejucate prin metodologia tipică “măsurilor active” specifice serviciilor secrete de acum dar şi de atunci. Nimic nou sub soare pe câmpul “operativ”. Se lansează zvonul nebuniei inexplicabile, se insistă pe activitatea sa poetică – romantică, se inventează povestea unei boli venerice. Este apoi otrăvit lent cu mercur, sub pretextul unui pretins tratament contra sifilisului, este bătut în cap cu frânghia udă, i se fac băi reci în plină iarnă, este umilit şi zdrobit în toate felurile imaginabile. Nu mai are unde să scrie, se resemnează cu situaţia sa de condamnat politic şi îşi asumă destinul – nu fără însă a lupta până în ultima clipă. În 1888, Veronica Micle reuşeşte să îl aducă pe Eminescu la Bucureşti, unde urmează o colaborare anonimă la câteva ziare şi reviste, iar apoi, la 13 ianuarie 1889, ultimul text ziaristic al lui M. Eminescu: o polemică ce va zgudui guvernul rupând o coaliţie destul de fragilă de altfel a conservatorilor (care luaseră, în fine, puterea) cu liberalii. Repede se află, însă, că autorul articolului în chestiune este “bietul Eminescu” Şi tot atât de repede acesta este căutat, găsit şi internat din nou la balamuc în martie 1889. Eminescu este scos complet din circuit iar opera sa politică a fost pusă la index.

Defăimarea

Defăimarea sa nu a încetat însă la peste un secol de la uciderea sa. Adevărate campanii continuă şi azi. I se fac rechizitorii şi procese de intenţie, este proclamat drept proto-fascist. Abia recent s-a dovedit, prin contribuţia unor specialişti în medicină legală – cum este Vladimir Beliş, fost director al Institutului de Medicină Legală sau cu aportul doctorului Vuia că mitul bolilor sale a fost o intoxicare de cea mai joasă speţă. Punând cap la cap toate dovezile strânse ani de zile, Ovidiu Vuia scrie: “Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetător ştiinţific, autor a peste 100 de lucrări din domeniul patologiei creierului, sunt cât se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues şi nu a avut o demenţă paralitică”. Lui Eminescu i s-a făcut autopsia în ziua de 16 Iunie 1889, existând un raport depus la Academie, nesemnat însă. Creierul său, după autopsie, s-a constatat că are 1495 de grame, aproape cât al poetului german Schiller, iar apoi este “uitat” pe fereastră, în soare. Creierul său era o dovadă stânjenitoare a falsităţii teoriei sifilisului – deoarece această boală mănâncă materia cerebrală. În manualele de astăzi continua însă propagarea operaţiunii de dezinformare coordonată de serviciile secrete al Austroungariei. “Ţinta” Eminescu încă preocupă diferite cancelarii şi “grupuri de prestigiu” – în fapt extensii ale unor grupuri de putere care îşi perpetuează misiunea de destructurare a valorilor simbolice ale României.

George Roncea
Victor Roncea
Nae Georgescu

Mihai-Eminescu.Ro