D. dr. Zotu publică în n-rii 6 şi 7 (iunie-iulie) a”Columnei lui Traian” o recenziune asupra logicei d-lui Titu Maiorescu. Din cauza invidiabilelor antipatii de care autorul logicei are onoarea a se bucura, recenziunea au fost reprodusă repede-repede de”Presa” şi”Telegraful”, încît atenţia celor cari mai bine ar muri decît să judece singuri au fost deja pusă în cuvenita mişcare. Căci putem presupune că atît onor. confraţii de la”Presa”, cît şi cei, dacă se poate şi mai onorabili, de la ”Telegraful”, nu s-or fi dedat la veleitatea de-a ceti mai întîi logica de Maiorescu, înainte de-a retipări judecata d-lui dr. Zotu. Vivat sequens!
Recenziunea merită atenţie din puntul de vedere al observaţiilor ad personam. La argumentările ad rem vom veni mai tîrziu.
La noi – începe d. Zotu – mulţi şi-au permis a bănui că cunoştinţele filozofice ale d-lui Maiorescu sunt mai contestabile decât elocuenţa sa. Ne lipsea un text prin care să se poată verifica ştiinţa cea pusă la îndoială a profesorului. Un asemenea text îl avem acum înaintea ochilor. Publicarea lui este cea mai mare greşală, dintre toate ce le-a comis d. Maiorescu. Suntem siguri că prin publicarea Logicei d. Maiorescu va pierde mulţi din admiratorii săi, poate chiar în Iaşi.
Toate aceste bănuieli, aserţiunea că publicarea manualului e cea mai mare greşală a d-lui Maiorescu şi siguranţa că şi-ar pierde admiratorii, toate aceste, puse la locul pe care-l ocupă (la începutul recenziunii), devin o strategemă 1. Aceste aserţiuni ar fi trebuit să urmeze în mod concludent din recenziune, nu s-o premeargă. A arunca bănuiala neştiinţei înainte de-a o fi argumentat mai întâi însamnă a gratifica anticipando pe contrariul cu epitete la întrebuinţarea cărora abia argumentaţiunea făcută gata ne dădea un drept.
Dacă noi, plătind cu aceeaşi monetă, am zice de pe acuma – la începutul observărilor critice – că ne permitem a bănui cumcă cunoştinţele filozofice ale d-lui Zotu sunt pe atât de contestabile pe cât e şi lealitatea sa în discuţiune, că ne trebuia un text prin care să putem verifica lealitatea şi ştiinţa, puse la îndoială, a d-lui Zotu, că un asemenea text îl avem şi că d-sa ar fi comis cea mai mare greşală de a-l publica, atunci ce-ar avea de zis d. recenzent? Bănuielele noastre vor urma abia din observările critice, nu le vor merge înainte.
Este deja un semn trist – urmează recenzentul – când însuşi d. Maiorescu recunoaşte că această carte, pe care o numeşte un rezumat al prelegerilor ţinute în curs de aproape zece ani la universitate, este bună de întrebuinţat la cea dendâi învăţare a logicei.
Pentru noi acesta nu e deloc un semn trist, ci numai un semn că recenzentului nu-i place a şti ce e un rezumat. Şi fiindcă ne e şi indiferent ce şi-a fi închipuind d-sa sub rezumat, căci nu avem de gând a-i rectifica marginile noţiunilor d-sale, vom aduce un exemplu calculat numai asupra naivităţii cetitorilor săi ca şi argumentul d-sale. Kant are asemenea un rezumat al prelegerilor de logică, ţinute în curs de douăzeci de ani la universitatea Königsberg, care este asemenea bun de întrebuinţat numai la cea dendâi învăţare a logicei.
Ş-un asemenea rezumat îl poate face orice învăţat, din orice ştiinţă, îndată ce eliminează tratarea pre larg a controverselor, iar el va fi totdeauna bun pentru cea dendâi învăţare a ştiinţei respective, căci orice carte elementară este un rezumat.
D-sa ar putea răspunde că există rezumate care nu sunt înţelese de începători, ci sunt pentru… învăţaţi numai, dar d-sa ştie că acest răspuns 2 ar fi o sofismă – căci recenzentul va fi ştiind foarte bine ce fel de rezumat trebuie să deie un om când se hotărăşte a scrie pentru şcoalele secundare (pentru cea dendâi învăţare a logicei).
Apoi d. Zotu, după ce ia din textul cărţii şi din şirul de argumentări strâns legate ale d-lui Maiorescu patru citate din John Stuart Mill, încheie:
Arătând această perfectă consunanţă ad litteram între d. Maiorescu şi Mill, noi am fi dispuşi a o esplica printr-o întâlnire în idei a două genie, dacă nu ne-ar fi cam greu a înţelege o asemenea întâlnire chiar în cuvinte, chiar în puncte şi virgule.
Dar noi nu suntem de loc dispuşi a o esplica aceasta printr-o simplă întâlnire de idei a două genii şi ‘nţelegem foarte bine întâlnirea în cuvinte. Aceasta, pentru că logica lui John Stuart Mill e citată în mod cinstit în apendice între manualele întrebuinţate şi pentru manualul nostru, încât bunătatea recenzentului de-a se arăta dispus să esplice consunanţa din întâlnirea în idei a două genii este în cazul nostru cel puţin de prisos, Dar această ciudată bunăvoinţă a d-sale devine şi mai caracteristică când vede cineva înţelesul pe care i-o dau jurnalele bucureştene şi când ştie că recenzentul au şi calculat asupra acestui înţeles. În urma generozităţii de-a esplica în acest mod întâlnirea în idei, ele aruncă asupra autorului logicei prepusul plagiării.
________________
1 O fină deşi vulgară strategemă, pentru a înscena o petitio principii, pentru a câştiga prin subrepţiune unul din raţiunile concluziei. Când începi a suspiciona pe om înainte de a fi dovedit ceva contra lui, uneşti deja cu ideea ce se crează în capul cetitorului un predicat în defavorul lui, încât concluzia ţi-i cu mult mai uşoară. Această suspicionare anticipată e foarte obicinuită în jurnalele politice, a căror misiune se ‘nţelege că nu e luminarea publicului, ci escitarea patimelor lui, dar în discuţii ştiinţifice n-are ce căuta.
2 Fallacia a dicto secundum quid ed dictum simpliciter.
Dar ”aceea” ce d. recenzent”voieşte a imputa” autorului logicei”este ceva mai grav”.
După ce (Maiorescu) în introducere şi-a dat atâta silinţă de-a se pune în cea mai strînsă armonie cu Mill, îndată după terminarea Introducerii lasă pe Mill la o parte şi urmează altor autori, de astădată germani, mai ales din şcoala lui Herbart. Această infidelitate cătră Mill n-au putut rămânea nepedepsită. Teoriile susţinute de Mill şi adoptate de d. Maiorescu în Introducere fiind contrare celelalte teorii împrumutate de d. Maiorescu de la alţi[i], logica d-sale a dobândit un caracter foarte nelogic.
Aci d. recenzent iar seceră înainte de-a fi semănat. Făr’ a fi dovedit nimic, căci aşa – numita dovadă vine în urmă, recenzentul împarte anticipando pedepsirea infidelităţii cătră Mill şi caracterul nelogic al logicei.
Apoi urmează următoarea argumentaţiune:
Mill e sensualist în toată puterea cuvântului. Sensurile, după el, sunt singurul izvor al convingerilor noastre.
Noi am văzut că d. Maiorescu au adoptat această teorie a lui Mill
(că adică sensurile sunt singurul izvor al cunoştinţii ).
Acest”noi am văzut c-au adoptat această teorie a lui Mill” este pur şi simplu un binevoitor esces de fantazie a recenzentului, care crede poate c-ar fi dovedit-o aceasta undeva fără s-o fi dovedit nicăieri, căci această teorie a lui Mill a fost formulată cu mult înaintea acestui fericit muritor prin cuvintele: nihil est in intellectu quod non antea fuerit in sensu (nimic nu este în minte care să nu fi fost mai întâi în simţiri), iar teoria pe care o urmează logica Maiorescu este tot aceasta, decât numai cu mica restricţiune a lui Leibnitz: nihil est in intellectu quod non prius fuerit in sensu, nisi intellectus ipse. (Nimic nu e în minte care să nu fi fost mai întâi în simţiri decât mintea însăşi.) Această restricţiune trebuia s-o întrevadă orişicine care-şi arogă dreptul de-a bănui ştiinţa autorului logicei.
Cu restricţiunea lui Leibnitz însă, această teorie a lui Mill, care du reste, nu este a lui Mill, ci foarte veche şi anume a lui Epicur 1, e admisă de foarte mulţi filozofi, de Kant însuşi, a cărui”critică a raţiunii pure” se ocupă tocmai cu”intellectus ipse „, cu chiar mintea.
Căci sensualismul, empiric fiind, nu e fals, ci numai unilateral, ca şi materialismul, şi întru cât aceste sisteme sunt adevărate, ele nu se esclud într-o minte încăpătoare, căci adevăr pe adevăr nu esclude.
Dar ce mai la deal la vale! Recenzentul nici n-avea să dovedească cumcă sensualismul ca”sistem filosofic „ (reprezentat în cazul nostru de Mill) e opus altor sisteme. Aceasta se poate, dar nu dovedeşte nimic. Ceea ce trebuia să ne dovedească d-sa este nu că autorul e ‘n flagrantă contradicţiune cu Mill, ci dacă din”negrul pe alb” al logicei se poate arăta vro contrazicere cu ea însăşi. Aceasta însă recenzentul nu ne-o arată nicăiri şi nici nu e în stare a o arăta, pentru că nici n-o poate găsi nicăiri.
Consecuenţa d-lui Maiorescu consistă tocmai într-aceea că nu admite sensualismul ca sistem şi dacă admite argumentaţiunea lui Mill pentru „nihil est in intellectu quod non prius fuerit in sensu „, nu-l admite însă pentru „intellectus ipse „.
Şi dacă nu-l admite e o dovadă că deşi Mill cearcă cu mult spirit a demonstra că acele principie aşa numite legi ale cugetării sunt nişte adevăruri bazate tot pe esperienţă
autorul va fi avut raţiunile sale de a vedea nesuficienţa argumentării lui Mill în privinţa izvorului al doilea al cunoştinţei noastre.
Deci într-o cestiune atât de fundamentală d. Maiorescu poate fi mult şi bine în contradicţiune cu Mill, fără de-a fi însă”în contradicţiune cu d. Maiorescu din introducere”, precum susţine recenzentul.
_____________________
1 Cf. Diogenes Laertius. Cartea X.
Căci nu sta nicăiri în manual că cele trei principii de sine evidente (identitatis, contradictionis, esclusi tertii ) sunt generalizaţii ale esperienţei. Din contra, aceste principii sunt condiţii sub care esperienţa este <cu> abia cu putinţă şi se presupune pe tăcute existenţa lor ca să putem judeca ceva. A crede că mintea şi lucrurile ce ea le pricepe stau în raport de cauză şi efect constituie paralogismul numit cum hoc, ergo propter hoc şi e egal cu judecata aceluia ce văzând o moară mişcată de râu ar zice că moara-i cauza apei sau apa-i cauza morii, şi aceasta pentru că acţiunile (apei şi a morii ) stau în nex cauzal.
Pentru ca publicul să înţeleagă celelalte imputări „grave” făcute de recenzent vom reproduce întreg paragraful 8 din logică, subliniind cele trebuincioase:
- Judecata se compune din noţiuni; explicarea ei presupune dar cunoştinţa acestora în proprietăţile lor esenţiale.
Orice noţiune este o reprezentare formată din alte reprezentări relative la acelaşi obiect şi cuprinzând partea lor comună. Înţelegerea osebirii între noţiune şi simpla reprezentare este importantă pentru înţelegerea operaţiunilor logice. Conştiinţa noastră primeşte din experienţă mai multe reprezentări asupra aceluiaşi fel de obiecte. Un copil d.e. are, la început, despre obiectul masă o idee sau reprezentaţiune potrivită numai cu acea masă unică ce a văzut-o în odaia sa. Mai târziu vede şi alte mese, cu patru picioare, cu trei picioare, cu un picior, de lemn, de piatră, de metal, rotunde, pătrate, poligoane etc. Din această sumă de reprezentări relative la acelaş fel de obiecte conştiinţa lui estrage într-un minut dat şi printr-un proces ce-l explică psicologia reprezentarea lor comună, şi lăsând la o parte osebirile de tot individuale ale multelor exemplare din acelaşi obiect, formează noţiunea acestuia.
Noţiunea (Begriff ) cuprinde dar esinţa lucrurilor ce s-au prezentat conştiinţei noastre, alegând din ideile lor numai părţile importante şi respingând pe celelalte. În acest proces de abstracţiune noţiunile pierd oarecum materialismul reprezentărilor primitive şi devin eterice, pierd sensibilitatea şi devin obiecte pure ale gândirii. În lumea fizică d.e. nu există noţiunea plantă, ci numai o plantă individuală oarecare, cu suma ei de calităţi unice.
Importanţa noţiunilor pentru sufletul omenesc este din cele mai mari. Mărginirea radicală şi neajunsul caracteristic al inteliginţei omeneşti provine din prea puţinele reprezentări ce le poate cuprinde conştiinţa deodată. De – abia trei – patru reprezentări ocupă în acelaşi timp atenţiunea noastră; tot ce trece peste acest număr dispare de regulă din sfera percepţiunii intelectuale şi se întunecă. De aici provin lacunele, unilateralitatea, în genere defectele caracteristice ale inteliginţei celor mai mulţi oameni. Singurul mijloc de a remedia în parte acestui inconvenient este de a introduce în conştiinţă noţiunile generale în locul reprezentărilor sensibile şi de a avea astfel în acelaşi cerc mărginit al conştiinţei esinţa unui câmp foarte întins de reprezentaţiuni experimentate. Astfel, pe când simplul grădinar îşi încarcă conştiinţa şi memoria cu reprezentările individuale ale fiecărui exemplar de flori ce le cultivă, şi prin aceasta nu are inteliginţa liberă pentru alte gândiri, naturalistul ştienţific primeşte numai noţiunile generale despre felurile plântelor, are în extract esenţa tuturor şi inteligenţa lui rămâne liberă a concepe alte tărâmuri ale naturei şi a forma astfel o ştiinţă universală. Fiind dar că noţiunile cuprind mai puţin decât reprezentările originarie, însă conţin toată esenţa lor, de aceea operaţiunea cu ele este cea mai potrivită repejunii de progres în inteliginţa omenească, pe când cei ce operează numai cu reprezentaţiuni poartă cu sine masa greoaie şi superfluă a sensibilităţii şi îşi întârzie şi-şi încurcă prospectul. Astfel întrebuinţarea noţiunilor este de comparat operărei cu cuintesenţe în locul specialelor de plante, cu chinina în loc de chină, şi noţiunea se rapoartă la reprezentare ca formula algebraică la calculul cu cifre sau ca logaritmul la numărul său. Tocmai prin această libertate a generalizărei este omul în stare a-şi concentra mintea şi a câştiga acea circumspecţiune peste un câmp vast de experienţe ce-l deosebeşte de toate celelalte fiinţe ale naturei. El nu este uimit şi cotrupit prin varietatea infinită a indivizilor din natură şi nu este, ca animalul, fatal legat de impresiunea momentului; ci liber aruncă căutătura abstracţiunii în univers şi reduce masa, multiplă şi extensivă, la o cităţime mărginită dar intensivă, scoate în idei sucul şi măduva obiectelor şi, astfel domnind peste ele, câştigă locul şi timpul de a le compara între sine şi cu trecutul şi viitorul şi formează din ceea ce năvălea în capul său ca un haos orb al întâmplării sfera luminată şi regulată a inteliginţei.
Noţiunile sunt dar productul cel mai important, productul specific al raţiunii omeneşti.
După ce lectorul va fi trecut peste acest paragraf întreg, din care d. recenzent rupe numai de ici-cole cîte – o bucăţică – întrebăm ce contraziceri au observat?
Într-adevăr, la începutul paragrafului stă într-un loc:
reprezentări relative la acelaş obiect şi într-alt loc;
reprezentări asupra aceluiaşi fel de obiecte. Dar din exemplul cu copilul urmează evident că numai versiunea a doua e cea adevărată şi că cea dendâi e în cazul cel mai rău un lapsus calami – o greşală de condei. Acest lapsus, aflat pe o singură pagină şi corijat cu cinci şiruri mai jos, îl esploatează apoi recenzentul în întreaga sa critică.
În sfârşit d. Zotu nu poate termina fără a vorbi şi despre impresiunea de mirare ce i-au lăsat apendicele. în care d. Maiorescu promisese a da notiţe bibliografice pentru studierea controverselor logice şi nu dă decît titlurile unor cărţi generalmente cunoscute, simple titluri.
Noi n-avem nici un fel de impresiune de mirare numai pentru că d. Zotu bine-voieşte a da şi aici rodul fantaziei sale, în locul adevărului. Iar adevărul este: la pagina 104 şi 105 sînt citate manualele întrebuinţate la compunerea logicei, fiecare însoţit de-o scurtă notiţă critică sau de-un aviz pedagogic, iar după aceea urmează citate toate locurile (volum, carte, §, pagină) din opurile cari pot servi la o dezvoltare mai departe a paragrafilor din manual.
Cît despre”dar” ca formă concludentă şi despre ceea ce voieşte recenzentul a zice în privirea deosebirii”reprezentării comune” de”noţiune” nu vom răspunde nimic. Cauza e simplă – ne sînt indiferente atît ideile d-sale asupra nuanţelor de înţeles al particulelor româneşti, pre cît şi părerile filozofice. Rolul criticei noastre se mărginea la respingerea bănuielelor de plagiat, a contrazicerii flagrante şi a bănuielii de superficialitate aruncată asupra autorului prin”mirarea” de la capăt.
Dar să admitem – deşi nu concedem – că în cartea d-lui Maiorescu ar fi nu o contrazicere – ci zece. De unde şi pînă unde vine recenzentul să deducă din contraziceri neştiinţa autorului? De cînd contrazicerile sînt o dovadă de neştiinţă? Dacă noi am susţinea de ex. că Condillac a fost materialist, că st. Ioan e întemeietorul logicei, că romanii vorbeau greceşte, atunci aceasta ar fi o dovadă de neştiinţă. Dar o contrazicere? Dovedeşte cel mult ceva în privirea puterii de judecată a unui om, nu în privirea ştiinţei.
Ce ignorant ar trebui să numim pe Kant, care se contrazice cîteodată, care dă cîte două definiţii despre un lucru din care nici una nu-i bună, ba se esclud… C-un cuvînt orice neconsecuenţă în gîndire ar trebui stigmatizată drept neştiinţă.
Dacă învăţătura l-ar garanta pe cineva contra erorilor de judecată, atuncea pe de o parte n-ar mai fi dispute între oameni învăţaţi, iar pe de altă parte, dacă învăţătura ar fi condiţia judecăţii, oamenii neînvăţaţi n-ar putea să judece deloc.
Dar în faptă stă altfel. Ştiinţă poate cîştiga oricine voieşte, judecată nu. Judecata e un dar preţios al naturii, care se găseşte în porţiune mică la orice om, dar încăpătoare şi clară numai la aristocraţia spirituală, pe care natura au semănat-o cu multă zgîrcenie pe faţa pămîntului. Şi această aristocraţie e şicanată în republica literelor, ca şi aristocraţia numelui istoric în republica cetăţenilor. În amîndouă republicele mediocritatea (din invidie şi din simţămîntul nimicniciei sale) va bănui capetele pe care nu va putea sau nu va voi să le înţeleagă.
Şi un asemenea cap cu judecată. vastă şi limpede este într-adevăr autorul manualului de logică, din care cauză republica literelor române e pe cît se poate în contra lui.
Insinuări, buiguiri confuze despre cosmopolitism, bănuieli de neştiinţă, acuzări de plagiat, toate aceste se aruncă asupra unui spirit care în fiece şir e de transparenţa cristalului şi nu lasă nimăruia îndoieli asupra celora ce voia să zică.
Şi cînd nu mai ajung aceste, atunci se ia refugiu la… contrazicere 1, deşi asta-i bănuiala cea mai fragilă din toate.
X sau Y, vun recenzent oarecare, amestecă şi confundă toate, aduce lucrurile, cele mai eterogene şi voieşte a dovedi în scrierile noastre, nu greşeli – contraziceri. O apucătură naivă şi rea de care se servesc adese aceşti domni. Contrazicere să nu admiţi într-un autor decît pînă ce-ai găsit două teorii cu totul neîmpreunabile şi după ce ţi-ai dat toată silinţa posibilă de a le împreuna. Dar să se contrazică cineva pe fiecare pagină? Trebuie să fie un om care nu ştie ce vorbeşte, căci asta va să zică contrazicere.
Vezi un cap ce nu-i capabil de-a pricepe o cugetare în unitatea ei, că frînge din scrierile noastre de ici şi cole cîte-o bucăţică, le ţine lîngolaltă şi deodată strigă:”Contrazicere!” Aceasta e mult mai uşor decît de-a-l urma pe un autor în toate minele cugetării sale şi a-i spune apoi ce ai contra lui. Dar unde puterea şi curajul de-a urma îi părăseşte pe aceşti domnişori strigă mai bine”contrazicere! „
Deodată numai i-auzi: Ici commencent les contradictions! 2 Cum pot numai să creadă asemenea capete că spirite de soiul nostru nu vor observa cea mai simplă din legile logicei, principiul contradicţiunii, că am lucrat toată viaţa la un sistem de cugetări fără a avea o idee răzgîndită şi lămurită şi o icoană clară despre ceea ce învăţăm pe alţii; ei cred că trebuie să aşteptăm să vie nişte inteligenţe, comune ca şi muştele de pe păreţi, pe cari-i produce fără greş connubiul orişicărei părechi omeneşti, pentru ca să ne lumineze pe noi asupra principiului contradicţiunii!
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1870 – 1877
ALBINA, FAMILIA, FEDERATIUNEA, CONVORBIRI LITERARE, CURIERUL DE IASI
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Pag. 263
Mihai-Eminescu.Ro