1

[„TOATĂ PRESA AUSTRO-UNGARĂ…”] – de Mihai Eminescu [20 noiembrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Toată presa austro-ungară ocupându-se de mesajul cu care s-a deschis Corpurile noastre legiuitoare, începem prin a reproduce articolul ce-l consacră „Pesther-Lloyd” pasajului privitor la cestiunea Dunării.

Foaia oficioasă a guvernului unguresc scrie următoarele:

Cu o conştiinţă de sine însuşi sporită şi c-o dreaptă mândrie că a fost menit de-a se adresa pentru prima oară Corpului legiuitor al Regatului României, regele Carol a deschis c-un mesaj solemn sesiunea Parlamentului român. dacă pentru regele României ora aceasta e deosebit de solemnă, şi pentru noi ea are oarecare însemnătate, readucându-ne în memorie toate câte-a făcut şi la câte-a dat mână de ajutor monarhia austro-ungară pentru a aduce România la înălţimea pe care-o ocupă astăzi între vecinii ei; ne aminteşte serviciile amicale făcute guvernului român de diplomaţia noastră – dacă a avut dreptate să le facă nu cercetăm astăzi – servicii menite a-i ajuta României să treacă peste greutăţile cestiunii izraelite şi a îndeplinirii Tractatului de la Berlin, pe care România nu-l prea lua aşa de ad literam cum [î]l ia azi; ne aducem aminte de promptitudinea cu care Austro-Ungaria – înaintea tuturor puterilor celorlalte – a recunoscut întâi şi ‘ntâi neatârnarea principatului şi mai târziu ridicarea lui la regat, asigurând prin aceasta statului român o poziţie care constituie azi mândria regelui, bucuria poporului şi invidia vecinilor mai puţin favorizaţi. Găsim că e lesne de înţeles ca, după atâtea succese politice datorite nu numai meritului propriu, ci şi favorii Europei şi îndeosebi a Austro-Ungariei, guvernul român să ajungă a crede că a sosit momentul favorabil pentru a se ocupa cu completarea şi îmbunătăţirea legislaţiunii, căutând să dea intereselor economice o dezvoltare corespunzătoare cu rodirea şi bogăţia naturală a ţării. Am fi plini de satisfacţiune când am vedea România apucând cu seriozitate şi stăruinţă pe calea aceasta, şi aceasta pentru România însăşi, a cărei înflorire economică o dorim din inimă din multe puncte de vedere.

Cu atât mai rău cată să ne pară că nu avem de pe acum această satisfacţiune deplină. Mesajul tronului, rostit de regele Carol, e de natură de-a ne inspira pentru mai multe cuvinte o îngrijorare serioasă, o îngrijorare ce priveşte pe România însăşi. Cât despre monarhia noastră, oricine înţelege că drumurile însemnate de mai înainte ale dezvoltării ei economice nu se pot altera din direcţia lor prin piedici intenţionate sau pregătite de România. Nu credem ca interesele noastre dunărene să fie câtuşi de puţin primejduite prin nevoinţa sau împrotivirea României de-a conlucra cu noi; dar tânărul regat e ameninţat de grea pagubă dacă sferele lui determinante vor continua, după cum se vede din discursul tronului, de-a renunţa la orice obiectivitate, înţelegere şi moderaţiune. Tot ce spune discursul tronului despre marea însemnătate şi marele preţ al libertăţii navigaţiunii pe Dunăre s-ar putea spune şi într-un discurs de tron adresat Parlamentului unguresc sau celui austriac, însă autorii unguri sau austriaci s-ar fi păzit desigur, dintr-un sentiment îndreptăţit de bună cuviinţă, propriu adevăraţilor oameni de stat, de-a da tezelor generale şi inatacabile în sine o poantă care face ca ele să pară aproape o acuzare în contra unui stat învecinat. Nu e nici un stimul pentru noi de-a sta la ceartă pentru asta cu guvernul român; deosebirea proporţiei de putere între Austro-Ungaria şi România ne sileşte la oarecare îngăduinţă în punctul acesta, pe care cel slab poate conta totdauna în asemenea caz. Noi considerăm lucrul în sine şi observăm că guvernul român nu poate dori libertatea absolută a Dunării cu mai multă sinceritate şi seriozitate decum o doreşte Austro-Ungaria; credem însă că în cestiunea aceasta focul mesajului e cu totul fără folos de vreme ce libertatea Dunării e garantată şi asigurată demult prin tractate internaţionale, încât pentru moment nici nu intră în discuţie. De prisos în acelaşi grad ni se pare focul mesajului acolo unde declară patetic că România nu se va asocia la nici o combinare ale cărei urmări ar fi de-a supune navigaţiunea între Porţile de Fier şi Galaţi acţiunii preponderante a unei singure puteri. Această declaraţiune, pe care n-o putem considera decât ca îndreptată, în contra Austro-Ungariei, cuprinde o interpretare atât de greşită a intenţiunilor Austro-Ungariei încât ne vine greu a crede în seriozitatea ei. Repetăm ceea ce-am zis adeseori. Pentru monarhia noastră nu e, în cestiunea Dunării, vorba de mai puţin decât de secuestrarea liberei navigaţiuni, care ne e tot atât de scumpă nouă ca oricărui alt stat riveran şi nicidecum de-o preponderanţă în control. Ceea ce vrea monarhia şi ceea ce trebuie să voiască în chiar interesul navigaţiunii ei e asigurarea utilizării economice libere şi neîmpiedecate a acestei căi de apă, cea mai însemnată nu numai pentru Austro-Ungaria şi România, ci pentru toată Europa, o utilizare, însă, în care trebuie să i se asigure necondiţionat Austro-Ungariei influenţa aceea care i se cuvine acestei puteri mari în toate împrejurările, conform situaţiei geografice şi poziţiei de mare putere europeană, precum şi conform înaintatei sale dezvoltări industriale.

Această ţintă dorită de noi e şi în interesul Austro-Ungariei şi într-acela al României. Fiind de firma convingere că recunoaşterea limpede a situaţiei reale va pătrunde şi în sferele determinante ale României, iar pe de altă parte că greutatea firească a puterii naturale şi a influenţei monarhiei noastre [î]şi va face cu timpul cale de sine, în contra tuturor elementelor ce se opun, credem că putem primi cu deplină linişte şi neturburare cele zise de mesajul român. Austro-Ungaria e în adevăr interesată la facerea unui reglement de navigaţiune obligatoriu pentru cursul Dunării de Jos, dar nu e interesată în linia întâia. O amânare a soluţiunii acestei cestiuni nu va atinge interesele economice şi comerciale ale Austriei în aşa grad încât să avem a sacrifica pentru aceasta cea mai mică parte a aspiraţiunilor legitime ale monarhiei în privirea atitudinii ei în cestiunea Dunării de Jos. Putem dar să cutezăm foarte bine de-a ne retrage în linia a doua şi a deveni spectatori câtva timp, a privi pe ceilalţi cum vor voi să, înţeleagă şi să rezolve cestiunea. Nu e pentru noi nici primejdie, nici pagubă. Dar pretutindenea, şi mai cu seamă la vecinii noştri din România, lumea va ajunge la convingerea că această cestiune nu se poate rezolva deloc nici fără Austro-Ungaria, nici în contra Austro-Ungariei, că nu se poate rezolva fără a lua în deplină considerare pretenţiunile îndreptăţite ale monarhiei, întemeiate pe fapte netăgăduite.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„D. DUMITRU BRĂTIANU, ALES DIN NOU…”] – de Mihai Eminescu [19 noiembrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

D. Dumitru Brătianu, ales din nou prezident al Adunării Deputaţilor, a inaugurat ocuparea fotoliului său cu un discurs tot de natura celora de cari a mai ţinut d-sa faţă cu cinstitele obraze ale coreligionarilor săi politici.

Gâtul prezidentului d-voastre este ţeapăn ca al lupului; el nu se poate încovoia… Micile mele calităţi sunt, de mă pot esprima astfel, mai mult pasive, dar cari la prezidenţie poate-şi au şi ele valoarea lor. Sunt pilos, ştiu să rezist ; când dau în greu atunci mă, simt mai tare; nu mă tem de nimeni, nici chiar de mine însumi; n-am nerve, n-am mâncărimi ; nu sunt ispitit de dorinţa de-a avea trecere pe lângă d-nii miniştri şi asta are un îndoit avantaj, căci astfel nici d-nii miniştri nu vor fi ispitiţi de-a căuta să aibă trecere pe lângă mine. Niciodată nu vă voi da ocaziunea să vă aduceţi aminte proverbul: Mână pe mână spală şi amândouă obrazul. Asemenea spălăcanii nu se fac tocmai cu aiazmă; ele nu spală, mânjesc obrazul.

Fără îndoială d-nul D. Brătianu n-ar fi găsit cu cale de-a face asemenea declaraţii dacă predecesorul său în fotoliul prezidenţiei nu i-ar fi dat motiv de-a le face. Prin urmare d. C. A. Rosetti nu avea gâtul de lup, căuta să aibă trecere pe lângă miniştri şi viceversa, spăla mână pe mână şi amândouă mânjeau cinstitul obraz al ortalei, căci asemenea spălăcanii nu se făceau tocmai cu aiazmă, ci cu altceva.

Dar, în cursul cuvintelor sale, d. Dumitru Brătianu devine şi mai esplicit :

Ce sunt miniştrii? Ce suntem noi? Suntem împreună membrii consiliului de administraţie ai unei societăţi anonime, ai căreia acţionari sunt toţi locuitorii acestei ţări; miniştrii sunt directorii, noi suntem cenzorii.

Noi, în simplitatea noastră, am fi crezut că România nu este nici numele unei societăţi anonime, nici firmă de hotel.

Daca figurat se poate vorbi, deşi cam impropriu, de acţionari, adecă de proprietari parţiali ai ţării, ale căror interese guvern şi Parlament au a le căuta, aceasta s-ar putea zice cel mult de locuitorii români ai ţării. Dar cum e pusă teza de d. Dumitru Brătianu, cu cenzorii şi directorii care se spală reciproc, ni se pare că înlăuntru poporului românesc s-au constituit o societate străină pe acţii, al cărei consiliu de administraţie are în vedere esploatarea acestui popor. România e o vacă bună de muls şi consiliul ei de administraţie o mulge în folosul Caradalelor şi al Stroussbergilor.

Că aşa este ne-o spune tot d. Dumitru Brătianu.

Multe lucruri nu sunt ceea ce-ar trebui să fie; puţini oameni sunt la locul lor. Multe rele bântuiesc această ţară şi, văzând uşurinţa cu care lucrăm, indiferenţa, înţelenirea noastră, mi-am zis una din două: sau răul este atât de mare că ne-am zăpăcit, ca unul care, cuprins fiind de flăcări în casă, îşi pierde minţile, voind să deschidă uşa să scape o închide, în loc să ia apă pune mâna pe untdelemn şi-l aruncă-n foc; sau că imensitatea răului ne-a descurajat, încât am ajuns să credem că nu mai putem face nimic, că nu mai este nimic de făcut şi am lăsat totul în voia întâmplării. O boală urâtă, contagioasă, ciuma inimei a început să, atace stratele noastre sociale.

Această ciumă nu mai trebuie să înceapă a ataca stratele pestriţe de români ai „Românului”, căci tocmai în această împestriţare de străini din câteşipatru colţurile lumii, cari au monopolizat statul în toate ale lui, consistă ciuma inimei.

Situaţiunea noastră internă lasă de dorit, (Lasă totul de dorit, zicem. noi.) Şi cum ar putea altmintrelea dacă acele greutăţi se găsesc chiar aici în guvern şi Cameră, greutăţi cari nu provin decât din relele deprinderi ce am contractat? Aci miniştrii şi deputaţii, prin complezenţe reciproce, se slăbesc, pierd prestigiul, autoritatea de care au trebuinţă şi lucrul public sufere, aci ne ţinem în eşec, ne paralizăm, ne absorbim unii pe alţii. Noi voim să guvernăm, pretindem să impunem miniştrilor depărtarea ori numirea cutărui agent al puterii executive; miniştrii vor să legifereze ; noi trebuie să ridicăm mâinile… Răul poate ajunge până a ni se zice într-o zi: „Guvernul reprezentativ, guvernul parlamentar nu convine ţării acesteia; ţara piere printr-însul; mai bine dar să se suprime guvernul reprezentativ decât să piară, ţara.

Iată o părere pe care o împărtăşim cu d. Brătianu, deşi cu totul în alt înţeles. Precum regimul parlamentar n-au servit la noi în ţară decât a îmbogăţi şi aristocratiza plebea străină, a o pune d-asupra claselor vechi şi româneşti ale ţării, tot astfel, pentru a consacra stăpânirea acestor noi români şi a o asigura în contra poporului nostru, se va pretinde într-o zi că ţara piere, pentru că Caradalele vor fi ameninţate în monopolul de-a o esploata şi se va suprima sistemul reprezentativ în interesul claselor dominante, reprezintate dincoace prin d-alde Pherekydes şi Giani, dincolo de Milcov prin jidani. Precum în interesul esclusiv al acestor elemente s-au introdus la noi în ţară sistemul reprezentativ, tot în interesul lor esclusiv se va şi înlătura la nevoie. Acesta este adevărul adevărat.

Dar, cu toate adevărurile dureroase pe care d. Dumitru Brătianu le spune coreligionarilor săi politici, cu toate că arată cum deputaţii îşi vând voturile miniştrilor şi miniştrii vând posturile pe voturi şi că întregul mecanism parlamentar se ‘nvârte pe osia do ut des „dau votul ca să-mi dai ceva”, cu toate spălăcaniile ce nu se fac tocmai cu aiasmă d. Dumitru Brătianu crede.

Cred nu numai în bine într-un mod abstract, ci în binele ce-l putem face, ce avem să-l facem, ce vom face noi. Avem o poziţiune geografică şi topografică din cele mai avantagioase: suntem din toate părţile înconjuraţi de români; avem ţara cea mai bogată; avem un popor inteligent, impresionabil, apt la toate, sobru, vârtos, omogen cum nu mai este altul în lume. Dumnezeul românilor este cel mai puternic pentru că este cel mai drept.

Nu e vorba de ce crede d. Brătianu. E prea adevărat că suntem înconjuraţi din toate părţile de români şi încă de acei cari trăiesc sub guverne vitrege, unele duşmane chiar existenţei lor, precum cel unguresc. Cu toate acestea starea românilor de sub stăpânire străină e fără comparare mai bună decât a românilor de sub stăpânirea pretinsă română. Nici ţăranul român din Ardeal, nici cel din Basarabia, nici cel din Bulgaria ori din Serbia nu e atât de rău hrănit, atât de râu îmbrăcat, atât de esploatat de străini şi de administraţie precum e al nostru. Înainte de-a exista sămânţa veninoasă a roşiilor în ţară, înainte de-a se fi constituit puii fanarioţilor în partid politic, pe când Pherekyzii, Caradalele şi Costineştii nu erau elemente politice şi domnitoare în statul român, pe atunci era poporul inteligent: dar azi [î]şi pierde până şi bunul simţ comun. Înainte era sobru, azi a contractat şi el darul d-lui C. A. Rosetti; înainte era omogen, azi la trei români găseşti un străin în ţară, înainte în adevăr acest popor era cum nu mai este altul în lume de onest, de curat la inimă.

Întrebe-se orice om bătrân dacă acum treizeci de ani nu puteai încredinţa oricărui ţăran toată averea, fără înscris, prin simplă dare de mână, şi dacă erai în pericol a pierde un ban roşu măcar? Astăzi nu poţi încredinţa unui ministru ceea ce puteai încredinţa odinioară unui ţăran.

Iar Dumnezeul românilor? A fugit din bisericile pustii şi din inimele ciumate şi în locu-i a intrat dracul negrei specule, al luxului şi al desfrâului, al precupeţirii sudorii şi sângelui naţional.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„MESAJUL CU CARE…”] – de Mihai Eminescu [17 noiembrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Mesajul cu care M. Sa Regele a deschis ieri sesiunea Adunărilor legiuitoare se distinge în bine de alte acte de asemenea natură. În loc de-a cuprinde fraze generale, mesajul încearcă a fi substanţial; stilul e îngrijit, termenii româneşti. Nu ştim cui să atribuim aceste calităţi; constatăm numai că scrierea face o impresie binefăcătoare în comparare cu frazele deşerte şi patetica goală a altor discursuri anterioare. Poate că mesajul bătrînului împărat al Germaniei a servit astă dată de nu ca model, totuşi ca măsură a lucrării.

De însemnat este că guvernul [î]şi determină definitiv atitudinea în cestiunea Dunării. Aci însă observăm că fraza nu mai este atât de norocită şi nu meneşte tocmai a bine.

Această credinţă (că libertatea Dunării este… condiţiune esenţială pentru propăşirea ţării) a fost, în alte împrejurări, unul din cuvintele puternice cari ne au făcut să declinăm cu nestrămutare propunerea de retrocedare a Basarabiei. Tot această credinţă ne impune datoria de-a nu consimţi la combinaţiuni cari ar avea de efect ca navigaţiunea de la Porţile de Fier la Galaţi să rămână sub acţiunea preponderantă a unei singure puteri.

Iată în adevăr o reminiscenţă care scade mult din valoarea declaraţiunilor guvernului. Da, s-a declinat cu nestrămutare retrocesiunea şi totuşi s-au efectuat. Se respinge preponderanţa cu frumoase cuvinte, dar ele poate nu sunt decât preludiul înduplecării.

În fine mai observăm că cestiunea eligibilităţei magistraturii nu e deloc atinsă, ceea ce face a se crede că d. C.A. Rosetti a renunţat la această nenorocită şi demagogică idee.

Nu mai rămâne acum decât lucrul de căpetenie: ca guvernul să se şi ţină de vorbă, nu una să zică, alta să cugete a face.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„«L’ECHO DE FRANCE» URMEAZĂ…”] – de Mihai Eminescu [15 noiembrie 1881 ]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

„L’Echo de France” urmează a scrie în cestiunea Dunării. În numărul de miercuri foaia franceză spune cele ce urmează:

Cestiunea libertăţii Dunării devine din ce în ce mai gravă. Naţiunea română, care se simte ameninţată în interesele ei vitale, împinge pe guvern să reziste absolut pretenţiunilor Austro-Ungariei. Românii au încredere în izbânda silinţelor lor. Ei îşi zic că şi acum stăruinţa lor de-a nu ceda va da timp unora dintre puterile ce ezită încă de-a se lămuri şi de-a înţelege că pe Dunăre România apără interesele Europei înseşi.

Confraţii noştri din Bucureşti au reprodus deosebitele noastre articole. Suntem atât de convinşi de dreptatea cauzei pe care-o susţinem încât am voi ca glasul nostru să, aibă de-o sută de ori mai multă autoritate.Nu suntem singuri însă. Între alte organe din Paris cităm pe „République FranŞaise” şi „Revue nouvelle „, cari în mai multe rânduri au ţinut limbajul pe care-l ţinem noi; apoi în Italia „Gazetta d’italia „ şi „Popolo romano”, făr’ a aminti ziarele engleze, cari sunt unanime.

Foaia „Messager de Vienne” a publicat acum trei zile un lung şi escelent articol, în care citim cele ce urmează.

Acolo, între Turnu Severin şi Galaţi, se află o naţie vitează de şase milioane (?) de oameni, o naţie care-a ştiut să se bată, şi să învingă, pe câmpul de bătălie. Românii erei nouă, cari au deschis o atât de strălucită şi luminoasă cale aspiraţiilor unui popor, şi-au adus aminte că e vorba de-a asigura României acum ori niciodată interesele economice. Calea ce aveau s-o urmeze oamenii de stat din Bucureşti era însemnată de mai înainte şi, ţânându-se de litera Tractatului de la Berlin, ei cer ca Comisia Europeană a Dunării „să elaboreze reglementul cu care e însărcinat, rezervând, bine-înţelegându-se, cabotajul pentru ţărmureni, iar executarea reglementului să fie în seama fiecărui stat ţărmurean, pe toată întinderea teritoriului său”. Austria a prezintat din parte ‘şi un anteproiect asupra căruia Comisia Europeană va trebui să se pronunţe şi a cărui dispoziţie principală remite esecutarea reglementului, de cum va fi redijat, în seama Comisiei numite Mixtă, compusă numai din statele ţărmurene. Aceste state ar fi România, Serbia, Bulgaria, Austro-Ungaria. Austria stipulează între altele că ea va exercita prezidenţia în sânul acestei Comisii şi că „va avea vot preponderant în caz de paritate de voturi”.

Astfel precumpănirea austriacă ar fi stabilită de facto pe tot cursul Dunării răsăritene şi principiul libertăţii de navigaţiune pe acest râu – un interes comun al Europei – ar fi primejduit.

Pentru Europa nu e ‘n adevăr decât un interes economic; dar mai e şi o altă consideraţie de politică generală, a cărei însemnătate nu scapă din vederea nimărui: dictatura pe Dunăre ar aduce cu sine fără îndoială dictatura asupra micilor state ţărmurene.

N-ar servi la nimic de-a tăgădui această urmare a revendicaţiunilor cabinetului din Viena, pentru că constituie învederat cuvântul lor de căpetenie. Toată lumea ştie că pretenţiunile Austriei asupra basinului răsăritean al Dunării nu sunt decât un epizod al rivalităţii dintre această putere şi Rusia.

Naţia care şi-a câştigat independenţa cu preţul sângelui copiilor săi trebuie să-şi dea mari silinţe pentru a scăpa de primejdia ce-o ameninţă. Ea cată să respingă cu energie toate cererile exorbitante cari ar putea să pună în joc interesele ei cele mai sfinte şi să întâmpine cu neîncredere toate sugestiunile cari i-ar putea fi fatale.

S-a zis adeseori că independenţa statelor ţărmurene ale Dunării nu poate fi, în orice caz, decât relativă, adecă că sunt menite de-a gravita împrejurul uneia sau alteia din cele două mari împărăţii cari le încunjură. Pentru România s-apropie momentul în car va putea dovedi că acest vechi axiom au încetat de-a fi adevărat.

Siguri de sprijinul Europei, oamenii de stat din Bucureşti vor şti să apere interesele legitime ale ţării lor şi dezvoltarea cestiunii Dunării va proba dacă noul regat e în stare de-a împlini rolul pe care i l-a însemnat cursul istoriei popoarelor şi poziţia geografică a teritorului ei.

Ziarul „La France”, reproducând un pasaj din „Messager de Vienne”, adaogă:

Rămâne a se şti pe ce sprijin se ‘ntemeiază tânărul regat daca, conflictul începându-se, Austro-Ungaria nu va fi găsit pretextul pe care-l caută.

Nu e tocmai sigur că Austro-Ungaria doreşte un pretext de luptă pe Dunărea de Jos. În tot cazul avem cuvinte de-a crede că România nu este deloc izolată. dacă există o putere ale cărei interese pe Dunăre să fi identificate cu ale Austriei, sunt altele mai multe ale căror interese sunt absolut contrarii şi cari, prin urmare, înclină fireşte a apăra România. România o ştie aceasta şi tenacitatea ei obicinuită sporeşte încă.

După ce foaia franceză adaogă două citate, unul din „Românul”, altul din „Timpul”, urmează:

D. Cogălniceanu intră în cabinet ca ministru al afacerilor străine, iar d. C. A. Rosetti rămâne ministru de interne.

Semnificarea ce se dă acestei combinaţii în lumea politică din Bucureşti este accentuarea foarte vie a rezistenţei României la pretenţiile austro-ungare.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




TEATRUL DACIA [„TOT ASEARĂ…”] – de Mihai Eminescu [14 noiembrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Tot aseară s-a jucat, după cererea generală., o dramă în 5 acte intitulată Şapte prinţi ai Larei – şi o parte din irozi plângea, iar altă parte râdea de bucurie pe scenă, căci erau „îmbrăcaţi stravitii „ (travestiţi ) cu costume de regi.

Am privit la o comedie de băieţi şi fete care se joacă de-a împăratul. Adică se îmbracă în hârtie poleită şi-şi încing cîte un vătrai, cîte un cleşte (în loc de sabie) care sună ca sabia.

Interpretarea a fost mulţumitoare. Nici că s-ar putea cere mai mult de la o trupă din provincie. Destul numai că place publicului.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




TEATRUL NAŢIONAL [„ASEARĂ S-A JUCAT…”] – de Mihai Eminescu [14 noiembrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Aseară s-a jucat, în faţa unei săli mai mult goală, trei comedii. Puiculiţa, traducţiune, Trei crai de la răsărit de d. Hâjdău şi Florin şi Florica de V. Alecsandri. Lăsând la o parte cea dântâi şi cea din urmă comedie, îndeajuns cunoscute publicului, să vorbim puţin de interpretarea celei d’ a doua. Rolurile din Trei crai de la răsărit n-au fost jucate de aceiaşi actori ca până acum. D-na Mateescu şi d. Ionescu sunt cu totul străini publicului în această piesă.

D-na Mateescu, în rolul Mariţei, fata lui Hagi Pană, a fost binişor; căci nu o putem judeca altfel, acest rol fiind deja mult mai bine interpretat de d-na Romanescu. Să nu se creadă că-i facem vro vină din această; nu. D-sa, pe cât puterile şi cunoştinţele i-a permis, a făcut posibilul. Tânără încă şi ţinând în seamă consiliile celor mai cunoscători în ale artei, are un frumos viitor înainte-i. Să se silească numai a vorbi mai rar şi mai desluşit.

D-nu Davidescu, în rolul lui Numa Consules, a fost departe – ierte-ni-se asprimea – de a fi înţeles pe autor şi rolul ce i s-a încredinţat să joace. Acest rol a fost totdauna interpretat cu multă măestrie de simpaticul Hagiescu, a cărui lipsă era viu simţită aseară. Rău a făcut comitetul teatrului de a primit demisiunea acestui actor, demisiune dată, pe cât ştim, în urma numai a unor neînţelegeri între dânsul şi unul din societari.

Ceilalţi interpreţi, d. d. Panu (în rolul Hagiului Pană), Julian (musiu George), Mateescu (tejghetarul Petrică ) şi d-na Frosa Sarandi (cocoana Trandafira ) au fost ca totdauna bine.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„DACĂ INIMA ADVERSARILOR NOŞTRI…”] – de Mihai Eminescu [14 noiembrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Dacă inima adversarilor noştri ar fi atât de copilăroasă pe cât le e mintea n-am sta tocmai rău.

În unul din numerele trecute am înregistrat că Adunările se vor afla în faţa cestiunii dunărene rezolvate în contra atitudinii de pân’ acum a României; apoi că România singură n-a primit încă propunerea Barrere, aceea adecă de-a se delega un membru al Comisiei Europene în Comisia Mixtă.

Din această înregistrare, făcută într-un chip cu totul general, „Românul” deduce: opoziţiunea a strigat că guvernul a luat ingagiaminte în cestiunea Dunării; că guvernul a trădat interesele naţionale; că guvernul a vândut Dunărea Austriei spre a se menţine la putere.

Acuma însă „Timpul” mărturiseşte c-atitudinea României a fost contrarie pretensiunilor austriace; că România singură n-a primit propunerile austriace.

De-acolo strigăte de bucurie că adevărul a învins, că recunoaştem înşine dreptăţile guvernului. Ce copilăroşi!

Noi vorbim de România, de atitudinea României, foaia guvernamentală substituie termenului nostru termenul de „guvern”.

Dar Românie şi guvern sunt două lucruri identice? Din România facem parte toţi şi atitudinea ţării a găsit desigur o espresie mai fidelă în foile opoziţiei decât în oscilaţiunile d-lui Brătianu şi a marelui său amic Boerescu.

România nu s-o fi rezumând în d-nul Pherekydis sau Giani; tot a mai rămas ceva afară de aceşti descendenţi direcţi ai lui Traian care merită a fi numit Românie. Pe când România avea o politică, o morală, guvernul a avut în cestiunea Dunării două politici şi două morale: una în Ministerul de Esterne, alta în Comisia Europeană. Altceva făgăduiau d-nii Brătianu – Boerescu la Viena, altceva vorbea delegatul din Comisia de la Galaţi.

Confraţii noştri cată să ştie că vorbele au un înţeles oarecare al lor propriu şi că nu se poate substitui, aşa, după plac, una alteia. Ştim foarte bine că generaţia roşie vorbeşte şi scrie aşa ca şi când vorbele n-ar fi având nici un înţeles. Şi nu-l au în capetele ei. Procesul substanţial al gândirii nu se petrece deloc înlăuntru-le ; nu se învârteşte în ele decât moara de vânt a sunetelor articulate, nu compararea şi coordonarea substanţială a ideilor ce corespund cu acele sunete articulate. De aceea noi zicem „Românie” şi-n capul lor răspunde „Pherekydes”, ca şi când termenii ar fi echivalenţi.

Guvernul se traduce într-o sumă ciudată de termeni. Sunt cele patruzeci şi atâtea de combinaţiuni caleidoscopice în cari intră cabinetul Brătianu – Boerescu, precum şi cabinetul Dumitru Brătianu. Poate „Românul” să ne facă să credem că actualul cabinet e cu totul şi în toate solidar cu cabinetul Brătianu – Boerescu sau cu cabinetul Dumitru Brătianu? Desigur nu. Acest guvern, compus dintr-o lungă serie de cabinete pline de nulităţi ambiţioase, e capabil de orice, deci capabil a fost de-a lua angajamente în cestiunea Dunării, ceea ce se dovedeşte din gingăşia prevenitoare a cabinetului vienez de-a nu publica actele relative la cestiune.

Pe guvern nu-l doare nici cestiunea Dunării nici altele. Durerea lui e de a-şi mănţinea partidul la putere. dacă teama de-a cădea prin ţară[î]l face să încline într-o parte, teama de-a cădea prin străinătate îl face să încline într-altă parte, încât, formulându-se în două cuvinte sistemul acesta de echilibristică, se poate zice că epocele de întărire ale roşiilor sunt acelea în cari pot face pe pofta străinătăţii, amăgind România. A adormi România prin protestaţiuni patriotice şi a face în acelaşi timp, pe cât se poate, treburile străinilor, iată trăsătura comună a tuturor guvernelor roşii.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„ÎMPĂRATUL ALEXANDRU III…”] – de Mihai Eminescu [13 noiembrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Împăratul Alexandru III, râvnind la epitetul de împărat al ţăranilor şi preocupându-se de starea rea la care forme de civilizaţie costisitoare au redus populaţiunile agricole din Rusia, urmarea neapărată a acestei tendenţe umane a suveranului s-a tradus în acte administrative îndreptate în contra evreilor.

În adevăr una din cauzele esenţiale ale căderii economice a ţăranului de acolo este, ca şi la noi, evreul, care ‘ntr-o ţară unde există imense întinderi de pământ cultivabil precum e Rusia preferă a vinde rachiu şi a precupeţi, adecă, a trăi din speculă mai bine decât din muncă.

Fără ‘ndoială că nu evreii singuri vor fi de vină la starea rea a populaţiunilor rurale din Rusia, dar unul din factorii esenţiali şi vădiţi ai acelei mizerii sunt ei. De acolo măsura, bună poate pentru Rusia, rea pentru noi, de-a espedia cârduri întregi în România cu paspoarte în regulă, de-a împinge pe alţii să treacă noaptea fără pasport graniţele ţării noastre.

Nu trebuie să fie cineva un observator tocmai adânc pentru a vedea că România geme de evrei ruseşti. Noaptea, uliţele Bucureştilor sunt pline de figuri cu totul străine, la cari recunoşti numaidecât că abia de ieri li s-a comandat de – a – şi rade barba şi de – a – şi tăia perciunii; toate colţurile de uliţă sunt pline de colportori şi precupeţi, pe cari nimeni nu i-a văzut pân-în anul acesta, c-un cuvânt suntem ameninţaţi de-a vedea şi Bucureştii prefăcându-se într-un murdar cuib jidovesc cum sunt laşii astăzi.

Ca să dea de căpătâi puzderiei acesteia de noi venetici Ministerul de Interne a publicat un regulament privitor la petrecerea şi aşezarea străinilor în ţară.

Nu vom discuta acest regulament de vreme ce suntem convinşi că, orice măsură ar imagina capete ca d-alde d.

D. A. Rosetti, ele vor fi născute moarte.

În locul unei legi de incolat, lege organică care să supuie la anume condiţii petrecerea străinilor în genere în ţara noastră, d. C. A. Rosetti vine c-un reglement pe care orice alt ministru [î]l poate revoca şi pe care Caradalele sale de toată mâna nici nu sunt dispuse de a-l lua la serios.

Dar ceea ce este neauzit şi caracterizează din nou protestaţiunile de patriotism ale foilor evreieşti din capitală este obrăznicia cu care Alianţa izraelită stăruieşte pe lângă d. Gambetta, ministrul prezident din Franţa, de-a provoca înlăturarea acestui reglement. Pe Rusia nu îndrăznesc s-o acuze, care alungă evreii în mod sistematic. Vai de evreii din Rusia în ziua în care Alianţa ar îndrăzni să intervie în favorul lor; ar fi semnalul pentru un tratament şi mai energic decât cel de până azi. Dar aci, unde nimeni nu se atinge nici de persoana, nici de avutul lor, aci, unde nu e vorba decât de-a abate imigraţiunea lor stricăcioasă, prin mijloace cu totul umane, cari sunt de dreptul oricărui popor, aci Alianţa îndrăzneşte a interveni şi a calomnia din nou România.

Alianţa are o mulţime de membri în România. Nu este o adevărată trădare de patrie din partea celor petrecători în ţară de-a fi membrii unei asociaţii internaţionale al cărei scop e de-a compromite statul român şi interesele sale? Nu e vorba… în ţara în care trădătorii din noaptea lui 11 fevruarie au ajuns a fi decoraţi şi înălţaţi în demnităţi publice trădarea de patrie se consideră demult ca un merit. A fost o urmare naturală dar ca tocmai membrii cei mai influenţi ai Alianţei din România să fie încetăţeniţi. Numai Ţepeş n-ar fi găsit destui pari pentru a le mulţumi pentru modul în care pricep a fi români; noi suntem cu mult mai îngăduitori.

Dar vorbim către aceia cari pot înţelege. Cred în adevăr că răbdarea poporului românesc e nesfârşită, nesleită ca a lui Dumnezeu, cred că ne e absolut cu neputinţă de-a ne apăra de ei cu orice arme ne-ar conveni? E prea adevărat că poziţia de stat a României şi permanentele primejdii din afară cari ne ameninţă îmblânzesc luptele politice la noi, că patriotismul latent al rasei române [î]i dictează precauţiune. Dar [î]i sfătuim să nu se joace cu focul. dacă e cineva în stare de a face pe români să uite până şi interesele statului lor, apoi desigur aceştia sunt evreii, ei, cari nu cutează a combate o putere mare cum e Rusia, dar s-aruncă cu toată insolenţa lor cunoscută asupra unui stat mic care-a avut naivitatea de a-i îngădui să fie cum sunt.

Noi ştim bine că trei zile ar fi de ajuns pentru a regula atât de definitiv cestiunea izraelită încât Alianţa să nu mai aibă pentru cine interveni. Noi cunoaştem poporul. În aparenţă atât de blând şi de guvernabil, are o margine blândeţa lui pe care e primejdios de-a o trece.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„AM SPUS DIN CAPUL LOCULUI…”] – de Mihai Eminescu [12 noiembrie 1881 ]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Am spus din capul locului că nu punem temei pe mâncărimea de limbă a ilustrului Guţă Panu, care se traduce zilnic prin cîte – o circulară supusă la iscălitura d-lui C. A. Rosetti, menită a face pe lume să creadă că se lucrează în adevăr ceva pentru stârpirea relelor administrative.

Nu se înlătură rele sociale prin circulări platonice. Abia legi organice, cari să reconstituie societatea discompusă de demagogie, ar putea să îndrepte cu încetul relele.

Circularele d-lui Rosetti nu au decât efectul de-a servi de pretexte pentru mituiri şi stoarceri de bani, pentru corumperea pe o scară şi mai largă a personalului administrativ, pentru esploatarea neruşinată a celor loviţi de măsurile sale, ceea ce înrădăcinează şi mai adânc răul de care suferim.

Publicăm mai la vale o scrisoare din Ţara de Sus, adresată de-un proprietar mare foii „Gazette de Roumanie”, din care se va vedea la ce servă circularele menţionate.

Se ştie fără îndoială că nu suntem amici ai evreilor. Avem atâtea de suferit din partea imigraţiunii lor sterile şi ruinătoare, sunt atât de multe lipsele populaţiunilor noastre rurale, atât de mare mizeria lor materială şi decadenţa încât nu putem să fim prietenii cauzei principale a acestor rele, a imigraţiunii izraelite.

Dar pe de altă parte relele, în loc de-a înceta, sporesc dacă administraţiunea d-lui C. A. Rosetti se serveşte de circularele sale pentru a ocoli legea, [aşa]dar a stoarce din această ocolire cu atât mai multă mită. Pentru a ilustra modul în care administraţia înţelege a executa ordinele d-lui C. A. Rosetti publicăm mai la vale o altă scrisoare, ce ne vine din târguşorul Negreştii (judeţul Vaslui) şi pe care un izraelit ne-o adresează.

Venind din două puncte deosebite ale ţării şi scrise din puncte de vedere diametral opuse, cele două scrisori sunt cu toate acestea o crudă ironie a măsurilor luate de ministru pe hârtie.

Nu se convinge oare odată d. C. A. Rosetti că nu mai merge înainte cu Caradalele şi Serurii săi, improvizaţi în oameni de stat, că lipsa de cultură a partidului său, lipsa lui de moralitate şi de patriotism sunt în înspăimântătoare disproporţie cu cerinţele statului modern, cu necesităţile poporului nostru? Nu se convinge oare că cu diletanţi politici, cu advocăţei cîte treisprezece la duzină, cu ambiţioşi mici la cap, dar şi mai mici la caracter, afacerile statului trebuie să meargă rău?

Şi d. Brătianu, care se pretinde român de viţă şi mare patriot, nu se convinge că e neapărat ca să lase moştenirea altor mâni, cari s-o scoată la un capăt mai bun?

Nu se mai urmeze politica bizantină de pân’ acum.

Nu ştim în adevăr cum am convinge pe roşii că la cele mai multe din elementele opoziţionale – vorbim de elemente bune şi sănătoase – interesul de-a veni la putere este nul, sub nul chiar şi că cu desăvârşire de altă natură sunt preocupaţiunile cari le stăpânesc.

Politica practică recomandată de Machiavelli pentru a parveni şi a se susţine, politica operării cu apetituri şi ambiţiuni şi arată urmările netăgăduite, urmări de cari oricine care are cât de puţin sentiment de om de stat trebuie să se înspăimânte. Nu numai arta de-a mânui oamenii înseamnă a fi om politic.

Arta de-a-i mânui este cel mult un mijloc pentru a ajunge la scop, pentru a le asigura dezvoltarea, bunul trai, prosperitatea.

Unde lipseşte ţinta, mijlocul mânuirii ambiţiilor şi intereselor nu face decât rău.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„«LE RENSEIGNEMENT PARISIEN»…”] – de Mihai Eminescu . [10 noiembrie 1881 ]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

„Le Renseignement parisien” (schimbat acum în „L’Echo de France”), reproducînd, parte în estras, parte în pasaje întregi, un articol din „Românul” privitor la cestiunea Dunării, adaogă următoarele:

A fost o zi cînd, puţin înaintea plecării principelui Carol în România, d. Drouyn de Luys, ministru al afacerilor străine, zicea d-lui I. C. Brătianu, pe atunci însărcinat oficios cu puterile naţiunii sale, astăzi prezident al Consiliului de Miniştri: „Ştii ceva, d-le Brătiene? Ştii ce aţi face d-voastră mai bine? Să vă anexaţi la Austria.”

„Mai bine invazia, zise, patriotul român. Austriecii nu vor intra la noi decît trecînd peste corpurile noastre.”

Frumos a grăit d. Brătianu, nu-i vorbă. Dar ne aducem aminte de un ciudat obicei al d-sale care consistă în a cita conversaţiile ce le-a avut cu oameni… morţi. Fără să ştim dacă fostul ministru de esterne a murit sau nu, ne putem prinde că, din momentul în care se citează o conversaţie a lui cu d. Brătianu, d. Drouyn de Luys… trebuie să fi murit.

Că relaţia i se datoreşte desigur însuşi cancelarului de la… Florica se cunoaşte de pe introducerea elegantă a conversaţiei: „Ştii ceva, d-le Brătiane?”

Ex ungue leonem.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„ÎN «ROMÂNUL» DE SÂMBĂTĂ…”] – de Mihai Eminescu [10 noiembrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

În „Românul” de sâmbătă vedem publicat un proiect de lege despre „vânzarea băuturilor spirtoase în comune”, cu preţioasa indicaţiune că d. ministru de interne este acela care va prezenta Consiliului de Miniştri ş-apoi Corpurilor legiuitoare acest proiect şi că tot d. ministru de interne, onor. C. A, Rosetti, roagă pe redacţia

„Românului” de a-l supune dezbaterii publice, ceea ce redactorul tot onor. C. A. Rosetti – declară a face cu mare plăcere.

Iată proiectul:

Art. 1. Dreptul d’ a vinde băuturi spirtoase [î]n comunele rurale şi-n circumscripţiunile lor SE declară absolut numai pentru casa comunală.

Art. 2. Primăriile comunelor rurale sunt obligate a da [î]n întreprindere dreptul de-a vinde băuturi spirtoase [î]n interiorul sau în circumscripţiunea lor pe termen cel mult de 3 ani.

Art. 3. Valoarea preţului ce se va obţine la licitaţie pentru dreptul de-a vinde băuturi spirtoase se va trece pe fiecare au la bugetul comunei şi se va afecta numai pentru ‘nfiinţare şi-ntreţinere de şcoală şi biserică.

Prisosul peste cheltuielele necesarii anuale se va capitaliza la Casa de Consemnaţii spre a servi la timp la- mbunătăţiri de clădiri şi altele, tot pentru şcoală şi biserică.

Art. 4. Contractele încheiate de comunele rurale cu antreprenorii băuturilor spirtoase sînt scutite de taxe.

Proprietarul care va avea [î]n comună o clădire care este cîrciumă va fi despăgubit de comună, în curs de 20 ani, prin rate cu anuităţi anuale garantate [î]n chiar venitul prins prin întreprinderea dată.

Preţul despăgubirii se va fixa de către tribunalele ordinare.

Art. 5. Condiţiunile dării în întreprindere a dreptului de vînzare a băuturilor spirtoase în comunele rurale se alcătuiesc de consiliile comunale şi se aprobă de consiliul judeţan.

Ele vor fi făcute conform legii de faţă şi a regulamentului de aplicarea ei.

În aceste condiţiuni se va arăta şi numărul cîrciumelor ce se va permite a se înfiinţa.

Art. 6. Nu se poate primi să concureze la licitaţie nimeni din cei cari nu însuşesc condiţiunile cerute de legile în vigoare şi cari se vor mai face în viitor.

Art. 7. Datoriile contractate la cîrciumă pentru consumare de băuturi spirtoase nu se pot urmări în justiţie.

Art. 8. Cel care va împrumuta numele său pentru a putea lua în întreprindere dreptul de a vinde băuturi spirtoase unei persoane care nu are drept după legile în vigoare şi care se vor mai face vor fi supuşi la o amendă de cîte una mie lei sau la o închisoare de la o lună la trei deodată cu întreprinzătorul, iar stabilimentul se va închide de îndată şi întreprinderea se va da din nou prin licitaţie în garanţia şi comptul ambilor fraudulatori.

Art. 9. Nu pot fi tolerate hanuri şi cîrciumi afară din sate decît la depărtare de 10 chilometre de la cea mai apropiată cîrciumă.

Stabilimentele de la gările drumurilor de fier nu intră în această categorie.

Această depărtare se poate scurta cu voia administraţiei, însă numai pentru locurile cari ar fi necesarii cărăuşilor pe drumuri mari, pentru păşunatul vitelor şi pentru orice alte esploatări, precum păduri, mine, uzine etc.

Art. 10. Este cu desăvîrşire poprită vinderea de băuturi spirtoase prin comunele rurale de către vînzători ambulanţi.

În caz de contravenţiune, primarul, după încheiare de proces verbal în prezenţa a doi consiliari, va confisca acele băuturi în folosul comunei.

Art. 11. Această lege se va aplica şase luni după promulgarea ei, în care timp se vor regula ntreprinderile actuale.

D. A. Rosetti

Oricine recunoaşte în această lucrare a d-lui C. A. Rosetti un plagiat schimonosit al proiectului prezentat în Adunare de P.P. Carp. Unii termeni din proiectul Carp sînt ocoliţi sau esprimaţi cu cuvinte mai puţin proprii, unele dispoziţii lăsate afară, dar în esenţă este acelaşi.

Din fericire pentru d. C. A. Rosetti şi pentru secretarul său intim, d. Guţă Panu, nu există încă la noi o lege care să asigure proprietatea intelectuală; soiul acesta de proprietate e garantat numai prin regula de bună-cuviinţă de- a cita cel puţin numele autorului, ceea ce „Românul” uită a face.

Hazlii sînt omisiunile din proiectul Carp făcute de d. C. A. Rosetti.

Proiectul originar prevede pedepse în contra… beţivilor. C. A. Rosetti le omite cu grijă. Asemenea pedepse ar putea lovi în mod grav pe mulţi dintre iluştrii membri ai marelui partid liberale-naţionale, începînd cu ilustrul Giani şi sfîrşind cu însuşi marele arhiereu al partidului, căruia articolul omis ar fi putut să-i turbure Ceasurile de mulţumire.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„PRIMIM DE LA UN CORESPONDENT…”] – de Mihai Eminescu [ 8 noiembrie 1881 ]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Primim de la un corespondent al nostru din Râmnicul Vâlcei următoarele amănunte asupra faptelor ce se petrec acolo.

Nu putem îndestul atrage atenţiunea opiniei publice asupra unei asemenea stări de lucruri. Deşi avem puternice temeiuri pentru a avea o foarte slabă speranţă în guvernul actual, totuşi ne facem o datorie de a-i semnala un sistem de administraţie care de şase ani apasă această populaţiune şi o dă în prada câtorva esplotatori neruşinaţi. Deunăzi „Monitorul” chiar publica destituirea a 14 perceptori din acest paşalâc, scoşi pentru abuzuri şi sfeterisire de bani publici. Cine a numit pe aceşti perceptori?. Cine i-a menţinut în funcţiune de atâta timp? Evident influenţele locale în capul cărora se afla prefectul. Şi când hoţiile au ajuns într-un grad încât se primejduieşte chiar încasarea regulată a impozitelor, adică sfântul buget, atunci ministerul se deşteaptă şi face cîte un târziu şi inutil esemplu.

Iarăşi în „Monitor” vedem că arenda moşiei Marcea a statului, arendată d-lui Klaus, nu s-a plătit. Cine este acel Klaus? Toată Vâlcea ‘l ştie. Este omul de paie al prefectului, acel ce-i împrumută numele pentru a ţine în arendă mai multe moşii ale statului (între cari şi Marcea ).

Neruşinarea merge atât de departe încât asemenea lucruri nu se ascund cel puţin cu mai multă dibăcie. Acel Klaus este funcţionar al judeţului, inginer plătit din bani publici. Iata dară pe de o parte prefectul arendaş al statului pentru mai multe moşii în judeţul ce însuşi administrează şi neplătind cel puţin arenda acelor moşii. Iată pe de altă parte omul lui de afaceri, epistatul, ocupând fără ruşine şi fără măcar a se ascunde postul de inginer al judeţului!

La ce se întrebuinţează timpul acelui inginer? A gera moşiile pe care le-a arendat de la stat pe faţă şi fără, sfială. Căci din două una. Ori aceste moşii sunt în adevăr ale lui; atunci cum tolerează prefectul ca inginerul judeţului să fie arendaş? Ori, ceea ce se zice şi este mai mult: decât sigur, acele moşii sunt arendate numai cu numele de zisul Klaus şi sunt în adevăr ale prefectului? Atunci abuzul este încă mai strigător. Acum puteţi înţelege ce se face cu zilele judeţene pentru şosele.

Mai nici o şosea nu s-a creat de la căderea administraţiunei trecute. Acele moştenite sunt în starea cea mai rea de întreţinere.

Singurele lucrări ce se mai fac sunt canalizări de râuri precum Luncavăţul la Marcea ), care inunda moşiile arendate şi esploatate de prefect, construcţiuni de mori la aceleaşi moşii, şi altele de asemenea natură.

La 15 octombre era să se deschiză consiliul judeţean. Nu s-a putut completa două săptămâni şi mai bine, fiind prefectul dus la Pesta fără concediu pentru a specula porcii săi, întovărăşit şi de veterinar, care, ca toţi amploiaţii judeţului, sunt servitori particulari şi epistaţi de moşie ai arendaşului prefect.

Este inutil a mai insista asupra abuzurilor de tot felul ale lui Simulescu, denunţate de o sută de ori în presa de toate nuanţele şi rămase necercetate şi nepedepsite până astăzi.

Astfel se esplică că acest om, intrat în administraţie c-o datorie, constatată la Tribunalul de comerţ, de peste 60 000 mii galbeni, astăzi se găseşte liberat de tot şi cel mai mare proprietar din Vâlcea. Pentru a izbuti într-o asemenea operă [î]i trebuia negreşit acestui om o bandă întreagă de mizerabili hotărîţi şi cărora trebuie să le ierte nu numai abuzurile şi jafurile, dară până şi crimile cele mai îngrozitoare.

Dăm aci cuvântul corespondentului nostru. Dânsul ne semnalează una din acele fapte care, dacă s-ar fi petrecut într-o ţară civilizată, ar fi ridicat groaza şi spaima întregii naţiuni şi care, în judeţul încredinţat lui Simulescu, este pe cale de a se cocoloşi, cum zice românul în limba lui espresivă :

Iată faptele: Ştefan Slăvescu, judele de pace al ocolului Horez, deflorează, pe cumnatele sale, una în vârstă de 14 ani şi alta de 12; cea de 14 ani rămâne însărcinată şi dă naştere unui copil. Câteva zile după naştere copilul este omorât şi îngropat în curtea lui Ştefan Slăvescu. Tot târgul Horez, împreună, cu moaşa care a asistat la naştere, spun că Ştefan Slăvescu, soţia sa şi cele două fete, însoţite de o servitoare, a omorât copilul.

Închipuiţi-vă că această crimă, s-a întâmplat acum trei săptămâni. Procurorul, înştiinţat la timp, nu s-a dus îndată să constate faptul, ci lasă să treacă 2 săptămâni. Ordin din partea Simulescului s-a dat parchetului ca să cocoloşească lucrurile pentru că 1) Ştefan Slăvescu criminalul este alegător în colegiul I; 2) socrul său, Stamate Budurescu, asemenea alegător în colegiul I şi face parte din gaşca roşie; 3) fiul mai mare a lui Stamate Budurescu, subprefect în plasa Olteţului de Jos; 4) fiul mai mic al lui Stamate Budurescu, supleant la acest tribunal.

Procedarea procurorului în faţa locului, cu toată părtinirea ce a pus în cercetare, constată că pruncuciderea s-a comis de cele două fete ale lui Budurescu, cea de 14 ani, mama copilului, şi cea de 12 ani, însoţite de o servitoare. Se înţelege că în două săptămâni criminalul Slăvescu cu soţia sa a putut să ascunză urmele crimei. Tot procurorul constată că deflorarea s-a comis de Slăvescu. S-ar fi putut crede ca parchetul de aici să lucreze cu atâta uşurinţă încât în acest caz de crimă să nu se aresteze nici o persoană? Ei bine, parchetul n-a îndrăznit să aresteze nici o persoană; Ştefan Slăvescu şi astăzi este judecător şi judecă procese; soţia sa este liberă la casa sa, cele 2 fete criminale împreună cu servitoarea se plimbă prin târgul Horezului spunând că nimeni nu îndrăzneşte să le facă ceva pentru că tatăl lor este prieten cu puternicii zilei.

Uitam să vă pun în vedere modul cum are să se cocoloşască această crimă după ceea ce auz că se petrece pe la Parchet.

Deflorarea n-are să se constate; prin urmare iată pe Slăvescu nevinovat. Soţia sa asemenea n-a participat la crimă; [î]i dă de lături pe cei majori. Rămâne acum crima în sarcina minorilor mai mici de 15 ani. Tribunalul, care este la ordinele Simulescului, are să găsească sau că nu sunt destule probe sau că n-a lucrat cu picepere, iată prin urmare crima nepdepsită.

Pentru dreptatea omenească ar trebui să se numească un alt judecător de instrucţie, ca să nu să cocoloşească această crimă.

Judece acum oamenii oneşti care mai sunt în această ţară pe guvernul care tolerează şase ani de-n rândul astfel de funcţionari.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„«FRATERNITATEA» CUPRINDE…”] – de Mihai Eminescu [7 noiembrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

„Fraternitatea” cuprinde un lung răspuns la adresa noastră. Tonul acestui articol ne dispensează, din nefericire, de datoria de-a ţine seamă de el şi cu părere de rău cată să renunţăm la plăcerea de-a cerceta dacă „balanţa comercială” mai are o altă însemnătate decât părerea greşită că bogăţia consistă în bani sau altele asemenea.

Împrejurarea că există mai multe şcoli de economişti şi că şcoala liberului schimb nu predominează absolut spiritele este o dovadă în favorul oricui că e îndreptăţit a se alătura la seria de idei pe care-o crede adevărată. Această îndreptăţire ne dă totodată şi tonul în care asemenea discuţii trebuie să se poarte. A ne întrece în înjurături cu evreii nu credem de cuviinţă, de vreme ce aceasta e partea lor cea tare, ajutată şi de… cunoscuta vitejie evreiască.

Dar „Fraternitatea” susţine între altele un lucru ce nu are a face cu teoriile noastre economice: că am falsificat un statut prusian.

„Fraternitatea” spune neadevărul.

Nu am falsificat nici un statut prusian. Toate articolele reproduse sunt autentice. Dacă n-am reprodus articole favorabile evreilor, cauza e simplă. Nu avem nici nevoie, nici înclinare de-a cita ceva în favorul evreilor. De restricţiunile introduse în legile străine ţinem seama, nu de favorile acordate.

Nimeni nu e obligat, în discuţie, a spune tot ce ştie, ci numai ca tot ce spune să fie adevărat, şi nu renunţăm la dreptul de-a aproba restricţiunile, de-a disproba favorile. Pe cât timp citatele sunt autentice nu poate fi vorba de rea credinţă. E treaba adversarilor de – a – şi uşura poziţia şi de-a cita articole ce sunt în favorul lor.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„«JOURNAL DES DEBATS» SCRIE…”] – de Mihai Eminescu [7 noiembrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

„Journal des débats” scrie următoarele în privirea cestiunii Dunării:

Declaraţiunile făcute de d. de Kallay asupra cestiunii Dunării au mişcat adânc opiniunea publică din România. D. de Kallay a zis în adevăr că cestiunea va fi rezolvată în conformitate cu spiritul Tractatului de la Berlin şi prin aceasta chiar a lăsat câmp deschis interpretaţiunilor celor mai diverse şi mai contrazicătoare. Românii pretind, nu fără oarecare aparenţă de cuvânt

, că, politica austriacă n-are altă fiinţă decât de-a izola de Europa micile state vecine şi de-a le atrage de bunăvoie ori cu sila în orbita austriacă, astfel încât ele să fie reduse aproape la starea de state vasale; toate aceste, fireşte, sub vălul Tractatului de la Berlin.

Dar de-o fi Serbia, dar Bulgaria, dar România, scopul este acelaşi, oricât de deosebite ar fi procederile. Serbia a încercat a se împotrivi ; dar în curând s-a încredinţat că puterile ei nu-i permit să se opuie şi s-a închinat. România e într-o situaţie deosebită, care – ar putea părea mai bună.

Nu s-a admis în adevăr că libertatea de navigaţiune pe Dunăre constituie un interes european şi nu e România în drept de- a aştepta un sprijin care i-a lipsit Serbiei?

Pân – acuma acest sprijin nu i s-a refuzat şi Austria a găsit în Comisia dunăreană o piedecă la pretenţiunile sale. Dar există teama în Bucureşti că nu va fi totdauna astfel şi că ‘ntr-un timp mai mult ori mai puţin depărtat România se va găsi izolată şi nu va mai putea să aştepte nici un sprijin.

Sunt în adevăr câteva cuvinte ale contelui Andrassy, rostite în una din şedinţele delegaţiunii ungureşti, cari sunt din cele mai caracteristice şi n-au putut să fie tocmai plăcute românilor. „E cu putinţă – a zis contele ca interesele şovinismului român să se îndrepte în contra, noastră, dar interesele României înseşi sunt identice cu ale noastre. De când România a devenit stat independent şi de când nu. se mai bucură de protecţiunea Europei, acest regat are mai mult decât oricât trebuinţa de-a se înţelege cu noi.”

Vorbind astfel, contele Andrassy a esprimat desigur un adevăr politic care are trecere astăzi la Viena şi mai cu seamă la Pesta. Dar e cu neputinţă să nu atingă adânc sentimentul naţional al mai marei majorităţi a românilor şi, precum observă aproape unanimitatea presei române, acuzarea de „şovinism „ este cu atât mai stranie cu cât vine de la un maghiar, de la reprezentantul naţiunii celei mai şoviniste ce există în lume.

Dar mai important pentru români este că li se declară că recunoaşterea independenţei lor i-a lipsit de protecţiunea Europei. Astfel n-a fost îndeajuns pentru ei de a consimţi la cele mai dureroase şi mai primejdioase sacrificii, de-a fi primit toate condiţiile ce i-a plăcut Europei de-a le impune pentru a-i proclama în sfârşit demni de independenţă. Acum ea nu vrea să-i mai cunoască şi i-ar lăsa espuşi !a întreprinderile vecinilor lor. Pe de altă parte poate politica austriacă să se resigneze de-a fi fără înrâurire la Bucureşti? Învederat că nu. Destinele nouă ale Austriei o pun în necesitatea de a-şi asigura marile căi strategice şi comerciale ale Orientului. Aceste căi sunt în număr de două, calea Salonicului şi a Dunării. Ea nu poate permite ca una sau alta să fie amerinţate în coastă, nici prin urmare ca o altă înrâurire decât a sa să fie precumpănitoare ÎN România. Dar această înrâurire poate să se exercite altfel decât într-un mod despotic. Ea poate fi blândă şi chiar binefăcătoare, Se pare însă că, la Bucureşti, nu se aşteaptă nimeni la o asemenea înrâurire afară de câţiva oameni politici cari sunt acum la putere; apoi e sigur că vorbe ca cele rostite de d. Andrassy nu sunt de natură a înlesni stabilirea unor relaţiuni de încredere între cele două ţări.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„CESTIUNEA DUNĂRII…”] – de Mihai Eminescu [6 noiembrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Cestiunea Dunării preocupă aproape esclusiv jurnalistica noastră, şi nu fără cuvânt. Nu numai interesul practic al navigaţiunii pe Dunăre e în joc, deşi acesta ar fi îndeajuns pentru ca să justifice preocupaţiunile. Deja pe Dunărea de Jos bandiera română fâlfâie pe câteva sute de vase cari fac concurenţă „Societăţii privilegiate”.

Nu români sunt aceia cari pun bandiera română, de vreme ce poporul nostru, originar din munţi, n-a avut contact cu marea şi cu Dunărea decât în epoca sa eroică, în epoca de aur a unui Mircea, a unui Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare, Domni stăpânitori de la munte şi pân-la marea cea mare, cum se întitulau ei.

Pierzând încă din secolul al Xv-lea şi al Xvi-lea cetăţile de pe Dunăre cătră atotputernicia otomană, coloniile genoveze şi veneţiane cari se formaseră, sub sceptrul protector al voivozilor români, la Moncastro (Cetatea Albă), la Proilabum (Brăila) şi la San-giorgio (Giurgiu), au încetat de-a fi româneşti, negoţul nostru a trebuit să dea îndărăt şi să dispară.

Cine deschide cronicele vede lesne că lupta îndrăzneaţă între Domnii români şi turci au fost purtată pentru cetăţile de pe Dunăre şi de la gura Nistrului, că, din momentul în cari aceste cetăţi au fost luate de covârşitoarea putere otomană, ţările înşile şi-au închinat steagul înaintea sultanilor şi au încăput sub suzeranitatea otomană. Precum în evul mediu erau itailani aceia cari purtau bandiera română pe vasele lor, tot astfel astăzi negustori de naţionalităţi foarte deosebite pun bandiera noastră ca semn distinctiv de concurenţă cu Societatea austriacă. Fiindcă interesele decid adeseori cetăţenia de stat a oamenilor, mişcarea aceasta ar fi avut rezultatul că, din opoziţie în contra puterei economice austriace, s-ar fi creat cu încetul o marină română.

Se vede că nu asta a fost intenţia guvernului român. D. Boerescu, edificat bunăoră de starea escelentă a conaţionalilor noştri din Ardeal, s-a convins că prieteni mai buni decât pe unguri românul nu mai are şi din consideraţia aceasta a admis şi Comisiunea Mixtă şi prezidenţia Austriei în Comisiune; ba, ce e mai mult, au convins până şi pe d-nii Rosetti – Brătianu despre sinceritatea şi amicabilitatea d-lui conte Andrassy.

Legăturile între monarhie şi guvernul român a devenit atât de intime încât răposatul baron Haymerle nu găsea de recomandat, ca model de realaţiuni prietenoase, decât pe cele întreţinute cu România; iar Ministeriul Afacerilor Străine din Viena merge cu gingăşia atât de departe încât declară că, în interesul mănţinerii bunei înţelegeri, guvernul imperial e constrâns să nu publice toate actele relative la cestiunea Dunării. „Românul”, înţelegând că nu se mai poate ascunde după deget, a insinuat c-un cusur subţire, că M. Sa Regele, în călătoria sa prin Europa, ar fi luat angajamentele privitoare la Dunăre într-un timp în care opoziţiunea amăgită contesta acestei călătorii orice semnificare politică.

Daca în România n-am fi pierdut deprinderea mirării, dacă la noi n-ar fi toate cu putinţă, am găsi că e revoltător de-a vedea presa guvernamentală polemizând şi protest\nd în contra pretenţiunilor austriace, pe când în fond cestiunea e regulată. Acest joc de cărţi măsluite, pentru a amăgi opinia publică, e de-a dreptul nedemn.

Dar am pierdut demult deprinderea de a ne mai mira de ceva. Interesul pungii şi stomacului câtorva sute de paraziţi bugetari de provenienţă din câteşipatru colţurile lumii determină soarta economică şi politică a poporului românesc. Precum pensiile reversibile şi recompensele naţionale ale patrioţilor cu moţ se iau din fondul nefericiţilor pensionari cari au servit cîte 30 de ani statul, din fondul văduvei şi orfanului, pentru a garnisi pivniţi patriotice cu vinuri străine, tot astfel rămânerea la putere şi îngrăşarea sistematică a partidului Gianilor şi Pherekyzilor se face în socoteala viitorului politic şi economic al naţionalităţii române. Pentru a rămânea la putere sunt în stare să facă orice şi să dea orice, şi Dunăre, şi Basarabie, şi Moldovă, şi Oltenie ; c-un cuvânt – tot, numai bugetul să le rămâie la îndemână şi moşiile statului să le arendeze pe nimic şi păsuiţi să fie. Idealul statului român nu este dezvoltarea poporului românesc, ci prefacerea visteriei într-un spital de nevolnici etnici şi intelectuali; tot ce nu se poate hrăni peste Dunăre cu meşteşug cinstit să fie avizat la bugetul Ţării româneşti.

De aceea comedie va fi retragerea d-lui I. Brătianu, precum de comedie sunt protestaţiunile „Românului”, de vreme ce guvernul imperial „nu publică toate actele relative” în interesul bunei înţelegeri cu d. C. A. Rosetti.

Ciudată ţară!

În Germania naţia se pronunţă în contra celui mai mare om al ei, în contra aceluia care-a întemeiat puterea şi mărirea ei, unitatea ei şi un viitor ale cărui margini nu sunt de prevăzut, numai din cauză că naţiei nu-i plac unele din vederile economice ale cancelarului. La noi un guvern cedează o bucată de ţară, cumpără cu 60 la sută hârtii ce făceau 20 la sută, îngreuie în cinci ani bugetul cheltuielelor cu 40 la sută, e pe cale de-a ceda drepturile suverane ale ţării pe Dunăre, şi nimeni nu se găseşte care să-i zică ceva. Gazetele scriu şi asta e tot. Nu e nici o putere în stat care să se opuie acestei politici de precupeţire de hotare. Frinee politice fără convingeri, fără tărie morală, se sulemenesc prin gazete şi-şi fac sprâncene, ca să le crează lumea tinere şi virtuoase, pe când în realitate şi pe ascuns sunt înţelese demult cu adversarii naturali ai acestei ţări ca să-i puie capăt în toate cele. Astfel se sulemeneşte „Pseudo – Românul” în toate zilele în cestiunea dunăreană, pe când lucrurile sunt puse la cale de-un an şi mai bine, pe când toată greutatea este: de-a amăgi ţara ce pretind că e a lor.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„«UNGARISCHE POST» ADUCE ŞI EA ŞTIREA…”] – de Mihai Eminescu [5 noiembrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

„Ungarische Post” aduce şi ea ştirea despre retragerea d-lui Brătianu în forma următoare:

După ce agitaţia în cestiunea dunăreană a ajuns atât de departe încât înfiinţarea Comisiei de riverani nu se poate susţine înaintea nici unei Camere şi de vreme ce Brătianu se teme să nu i se aducă aminte făgăduinţa pe care el şi Boerescu au făcut-o la 1880 la Viena, Brătianu vrea să-şi dea demisia pentru a face loc unui ministeriu Rosetti – Cogălniceanu; acest cabinet se va declara descărcat de toate concesiunile cabinetului trecut.”

Cam versiunea aceasta am adus-o şi noi ieri. Deşi ne-ar plăcea a crede că această schimbare ministerială e inspirată în adevăr de intenţia de-a se opune pretenţiunilor monarhiei austro-ungare, totuşi nu ne putem lua după ceea ce ne place a crede şi cată să analizăm mai de aproape dacă o asemenea procedare e în stare a abate primejdia în perspectivă.

S-a constatat în Parlament că d-nii Brătianu – Boerescu au făcut făgăduinţe în privirea Dunării, făgăduinţe cari pe de-o parte [î]i legau pe ei, pe de alta corpurile a căror delegaţiune erau ei în înţelesul Constituţiei, Corpurile; legiuitoare. Afară de asta Austria nu poate fi atât de rău informată în privirea mecanismului parlamentar din România ca să nu ştie că ‘ntr-o Cameră roşie totul atârnă de guvern şi că ceea ce el dictează Camera primeşte. E aşadar aproape de mintea omului să zică: „Aţi făgăduit şi acum – nu că nu puteţi ţine făgăduinţa, de vreme ce cunoaştem docilitatea Pătărlăgenilor voştri – dar nu voiţi să vă ţineţi de cuvânt şi de-aceea inventaţi faţă cu mine o opoziţie a Adunării care nu există şi care e insuflată chiar de voi. V-aţi legat şi puneţi un corp care atârnă de voi să vă dezlege.”

Aşadar puterea vecină e în drept de-a se îndoi de pretextata neputinţă a d-lui Brătianu de a-şi împlini făgăduinţa, precum şi de putinţa pretextată a Camerei de-a se opune d-lui Brătianu. Puterea vecină n-ar vedea în opunerea Adunării şi în schimbarea ministeriului decât o comedie bine înscenată de oameni cari au făgăduit şi cari, cu rea credinţă, nu voiesc azi a se ţine de făgăduinţă.

O putere mare este însă în stare de-a nu se lăsa amăgită pur şi simplu şi într-un mod cu totul primitiv de către oamenii de stat ai unei puteri mici. Pe lângă oamenii conducători ai partidului roşu ea poate insista ca sau să se ţină de angajament sau să se retragă.

Cu totul altfel devine situaţia în faţa unei Camere nouă şi a unui guvern nou. Aci monarhia vecină nu poate invoca în favoare-i făgăduinţele ce i s-a făcut de-un guvern trecut, de vreme ce chiar aceste făgăduinţe pot fi cauza pentru care guvernul trecut va fi căzut. Numai o Cameră nouă şi liber aleasă, numai un guvern cu desăvârşire altul, a cărui opoziţie nici să pară a fi de comedie, ci să fie răsărită din chiar convingerea ţării, ar sta cu totul neangajat în faţa cestiunii dunărene.

N-avem nevoie a adăoga de câtă importanţă este libertatea de acţiune a unei nouă Camere. Cestiunea Dunării nu este atât de simplă după cum s-ar părea la prima vedere, căci Dunărea fiind una din principalele căi de comunicaţie pe cari se introduce la noi industria străină, monopolul navigaţiunii austriace înseamnă totodată pân-la un grad oarecare monopolul importului austriac. De soluţiunea ei atârnă sorţii de izbândă a întregei noastre politici de emancipare economică; o politică al cărei adversar interesat este în linia întâia monarhia vecină. Interesele reciproce nu sunt identice, după cum are bunătatea a susţine contele Andrassy, ci, în cazul cel mai bun, ele sunt armonizabile. Nu concesii se pot cere, nu concesii se pot da. Ceea ce se poate face este a se cunoaşte în marginele adevărului cari sunt industriile ce se pot înfiinţa cu succes la noi, şi cari prin urmare ar trebui apărate, şi cari sunt acele ce nu se pot înfiinţa şi ale căror produse s-ar putea introduce din Austria. Astfel numai interesele economice s-ar armoniza reciproc.

Tot în cercul discuţiei intră, se ‘nţelege, şi tratarea ce se aplică conaţionalilor noştri de peste munte, cari formează aproape jumătatea poporului românesc. Luându-se din calea acestui element piedicele artificiale ce se opun dezvoltării lui intelectuale şi economice, dându-i-se liniştea necesară pentru a se ocupa, precum înclină, cu negoţul şi industria, Austria ar înceta de-a fi pentru noi o putere atât de străină precum este astăzi.

Alte tratări se pot face c-un stat când am avea a schimba grâul nostru pe obiecte industriale produse de românii învecinaţi; alta e situaţia când avem a trata cu un stat străin, în care elementul românesc e persecutat şi pus în neputinţa de-a lucra împreună cu noi la opera comună de întregire economică. Nu la cuceriri gândim, şi nici putem gândi la ele. Dar gândim la emanciparea materială şi morală a poporului românesc de pretutindenea şi când conaţionalii noştri de peste Carpaţi n-ar fi împiedecaţi, prin şicane politice ungureşti proprii a irita o conştiinţă cât de blândă, de-a munci în linişte pentru ei, poate că cestiunea dunăreană nici ar exista.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„ÎMBLĂ VORBA…”] – de Mihai Eminescu [4 noiembrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Îmblă vorba că, în ajunul întrunirii Corpurilor legiuitoare, cabinetul va fi supus la schimbări.

Ne-am obicinuit atât de mult cu mutaţiunile caleidoscopice ale guvernului roşu, am văzut atâtea nulităţi şi atâţi gheşeftari perîndându-se pe băncile ministeriale încât o asemenea eventualitate n-ar mai avea meritul de-a interesa pe cineva, indiferent fiind la ce nume răspunde carnea cu ochi care ocupă din vreme ‘n vreme acele bănci. Aceeaşi trăsătură comună de inepţie, de şiretlic advocăţesc, [î]i face să semene atât de mult unii cu alţii aceşti patrioţi de contrabandă încât trebuie să fie cineva un profund zoolog ca să claseze sub alte rubrici menajeria decât sub aceea a absolutei nulităţi.

Din acest punct de vedere ştirea ar fi cu totul indiferentă. Ea câştigă însemnătate prin împrejurarea că stă în legătură cu cestiunea Dunării. Nu! Nu mai e vorba de-a înlocui pe Giani cu Fleva, pe Fleva cu Pherekydis, pe Pherekydis cu Stolojan; chestiunea e mult mai adâncă. E vorba de-a se afla oameni cu mintea subţire cari – ce-or face, ce-or drege – să afle modul de-a aplica formula contelui Andrassy despre „identitatea intereselor României cu acele ale Austro-Ungariei”.

Pre cât se ştie teoria aceasta e veche. Mai cu seamă ungurii binevoiesc a ne dovedi zilnic ce identice sunt aceste interese şi cât de mult ne iubesc neamul şi limba. Ne pătrunde o adevărată duioşie când ne uităm peste munţi şi vedem cu câtă bună credinţă se aplică legea naţionalităţilor bunăoară, cum pretutindenea limba românească e întrebuinţată în administraţie şi în justiţie, cum toţi funcţionarii vorbesc cu poporul în limba lui, cum românii sunt preferaţi chiar atât de mult, încât de dragoste… le vine să ia lumea-n cap.

Când cineva are parte de-o privelişte atât de duioasă şi vede de cât respect, de câtă iubire se bucură conaţionalii noştri de peste Carpaţi, mai poate fi îndoială că interesele noastre şi cele austro-ungare sunt identice? Nici câtu-i negru sub unghie.

Toată greutatea e de-a ne-o dovedi nouă aceasta. Iată o treabă de care onor. Giani nu-i capabil. De multe e capabil acest tânăr înzestrat cu fel de fel de daruri, dar de asemenea lucru nu.

Trebuiesc aci inteligenţe mai fine. Lucrul nu se poate face deodată, din topor. Mai întâi d. Brătianu se va retrage, se zice, pentru a lăsa câmpul liber d-lui Rosetti, ajutat de d. Cogălniceanu. Sub acest cabinet se va face desigur încercarea de-a accentua pe faţă opoziţia guvernului în contra pretenţiunilor monarhiei vecine. Această opoziţie făcută o dată în toată forma, se va întoarce onor. d. Brătianu cu asigurări despre deplina ei zădărnicie şi poate că d. Boerescu va oferi atunci concursul marelui său talent de om de stat pentru a regula Dunărea în chipul în care ne- a regulat negoţul şi meseriile, de s-au ales praful de ele.

O nouă eră de fericire şi prosperitate se va deschide atunci pentru România. Cât ţine malul Dunării vom avea autorităţi de porturi chezaro – crăieşti şi, ceea ce e fără îndoială un folos, puterea şi influenţa consulatelor se va urca iar, ca în epoca de fericită memorie a nobililor fanarioţi. C- un cuvânt, o nouă pârghie se va crea, cât ţine Dunărea, pentru marea menire istorică a epocii lui Carol îngăduitorul, pârghie pentru înstrăinarea treptată, dar cu atât mai sigură a ţării. Tot ne place nouă ce e străin, încai să ne facem înşine străini, lăsând în ştirea Domnului acea curiozitate etnologică care se numeşte poporul românesc.

De-or veni astfel lucrurile sau altfel – cine ştie?

Un lucru însă ştim despre patrioţii noştri: că se bucură de cea mai bună opinie în străinătate. Un diplomat străin convorbind c-un român, s-a esprimat asupră-le în modul următor: „în zadar vă zbateţi ; ceea ce ştiu e că roşii d- voastră sunt foarte culanţi în daraverile cu străinătatea şi se ţin de cuvânt, orice – ar promite. Ţara? O ‘nvârtesc s-o sucesc pân-ce rămâne tot pe-a lor”.

Iată un adevăr care nu ne inspiră încredere nici în protestaţiunile „Românului”, nici în seriozitatea opunerii lui în cestiunea Dunării.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„ARTICOLUL DIN «POST»…”] – de Mihai Eminescu [3 noiembrie 1881 ]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Articolul din „Post” prin care se manifestă dorinţa cancelarului Germaniei de-a se retrage e următorul:

După cum auzim, cancelarul are de gând de-a se întoarce la Berlin în cursul săptămânii şi de a da raport împăratului despre viitoarea formare a guvernului, în faţa rezultatelor celor din urmă alegeri pentru Reichstag. După cum aflăm, principele cancelar s-ar fi rostit că e sătul de-a forma ţinta pentru toată răutatea, înjosirea, calomnia şi pizmaşa suspiciune pe care-o produce un popor de patruzeci şi cinci de milioane de oameni. Ingratitudinea evreilor, cari au a mulţumi tocmai politicei lui de stat egalitatea lor de drepturi, [î]l supără mai puţin decât împrejurarea ca marea majoritate a presei germane [î]l duşmăneşte în privire politică şi personală, calomniază intenţiile sale şi că majoritatea alegătorilor germani e determinată – sau prin proprie duşmănie sau prin agitaţiuni contrarie adevărului – să aleagă pe nişte adversari cu cari e imposibilă consolidarea Imperiului şi a principiului monarhic.

Din asemenea adversari va consista, probabil, majoritatea noului Reichstag. E prea adevărat că majoritatea nu e omogenă şi nu se uneşte decât în opoziţie în contra guvernului; jumătatea mai mare a ei tinde la forme de guvernământ particulariste şi federale ; jumătatea mai mică tinde la forme republicane. Amândouă sunt unite pentru moment în tendenţa de-a combate forma actuală unitară şi monarhică a guvernului patriei; însă a forma un guvern nou când se va retrage cel actual nu sunt în stare nici fiecare îndeosebi, nici amândouă la un loc; tendenţele lor sunt o prăpastie din momentul în care guvernul actual le va face loc.

Mulţumită sacrificiului de intelect şi slugărniciei partidului naţional liberal faţă cu progresiştii, partidul radical au crescut în detrimentul unui partid moderat, iar centrul (catolic) cu aderenţii lui au devenit cel mai puternic partid în Reichstag, încât vorba pe care cancelarul a rostit-o în anul trecut de pe tribuna Parlamentului, că progresiştii şi liber schimbiştii vor arunca pe succesorul său în braţele centrului, se realizează mai repede de cum ar fi putut-o prevedea pesimiştii chiar.

Cancelarul, rostindu-se precum am spus mai sus, a recunoscut cu întristare că problema de-a duce poporul cel german dacă nu la unire, cel puţin la concordie, întrece puterile sale, deşi pentru acest scop a lucrat toată viaţa. Nu s-ar gândi de-a se retrage de la continuarea acestei opere dac’ ar fi mai tânăr cu câţiva ani şi mai cu putere, ca după sfârşitul războiului franco-german, sau dacă ar găsi în aprobarea majorităţii compatrioţilor lui tăria şi sprijinul necesar. Fără de acestea şi obosit prin o muncă de treizeci de ani, plină de răspundere, pe terenul politicei mari, el crede că şi-a făcut datoriile către patrie şi se crede în drept de-a lăsa altor mâni problema ingrată. Încă în timpul Congresului de la Berlin el credea că puterea sa de muncă s-au sleit şi numai în încrederea plină de onoare ce-a pus-o Europa întreagă în el a aflat curajul de – a – şi îndeplini misiunea. În străinătate a aflat mult mai multă recunoaştere decât în Germania, unde, afară de M. Sa Împăratul, nu s-au aflat în poporul întreg o urmă de recunoştinţă asemenea aceleia a poporului englez pentru lordul Beaconsfield. Peace with honour ! – aceste au fost cuvintele cu cari poporul englez recunoscător a primit cu entuziasm pe primul său ministru când s-a întors de la Congres. Noi n-am avut numai pace cu onoare – şi prin aceasta cel mai mare bine pentru un popor civilizat – ci o pace cu glorie şi cu putere. Fără oboseală principele Bismarck a lucrat de la 1871 încoace pentru a ne prezerva de războaie nouă şi de coaliţiuni duşmane, şi cine are cea mai slabă idee despre politica europeană a acestei epoce acela ştie că evitarea pericolelor ce ne-au ameninţat în mai multe rânduri din partea străinătăţii e a se mulţumi numai consiliilor lui. I-a fost dat de-a înlătura în mod durabil îndelungata ceartă cu Austria, fără a pierde amiciţia Rusiei, şi de-a abate de la Germania pericolul coaliţiunilor prea puternice cari o ameninţau de la 1866 încoace.

Acest serviciu, cel mai greu după a noastră părere, pe care l-a făcut principele Bismarck Germaniei, se va recunoaşte poate în alţi timpi; în Germania actuală însă n-a aflat altă recunoaştere decât că întreaga presă germană – cu escepţii cari dispar – l-a batjocorit pe unicul bărbat politic şi cel mai avut în succese pe care l-a avut Germania de generaţii încoace prin injurii şi suspiciuni de soiul cel mai de rând.

Cine i-ar putea-o lua a nume de rău daca, după rezultatul alegerilor actuale, cancelarul a ostenit de-a se mai bate cu prostia şi răutatea, deşi regretăm din fundul inimei o asemenea hotărâre, din cauza patriei noastre? După principiile parlamentarismului, majoritatea înaintea căreia se retrage are să ia asupră – şi succesiunea; însă progresiştii şi centrul pot să formeze opoziţia împreună, dar nu pot guverna împreună. E aşadar necesar ca cancelarul să repete încercarea de a câştiga aprobarea împăratului pentru retragerea sa şi ca succesorul său să opteze între cele două direcţiuni ale opoziţiei. În imposibilitatea de-a guverna Prusia monarhic şi totuşi în acord cu principiile progresiştilor, această opţiune nu se poate întâmpla decât în favorul centrului şi a tendenţei de-a forma, cu cooperarea partidului catolic, o majoritate capabilă de-a guverna. Din cauza luptei îndelungate pe care principele de Bismarck a avut – o cu Centrul pe când reprezenta interesele statului cată a se recomanda pentru această misiune alte personaje, cari n-au participat la luptele din trecut şi cari corespund mai mult cu idealurile ziarului „Germania” decât actualul cancelar, care, sprijinit de marele odinioară partid naţional liberal, a crezut a putea purta această luptă, până a trebuit să renunţe la ea, când liberalii l-au părăsit în urma neizbutirii tratărilor cu d. de Bennigsen.

După ce partidul naţional liberal a scăpat conducerea în mâinile unor elemente cu mult mai radicale, calea ce se zărea în faţa guvernului de la 1877 a devenit impracticabilă ; la luarea altor căi e mai bine ca responsabilitatea să treacă asupra unui om de stat care nu are antecedentele cancelarului.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„DE CÎTE ORI SE DISCUTĂ…”] – de Mihai Eminescu [1 noiembrie 1881 ]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

De cîte ori se discută cestiunea izraelită scriitorul român are teamă de-a vedea vorbele sale interpretându-se ca ură de rasă, ca prejudiţiu naţional ori religios.

Unii ne răspund că evreii sunt folositori, ba necesari chiar, şi că, dacă o organizare economică trebuie, ea nu se va întemeia pentru a sili pe evrei la muncă, ci pe români. Există mulţi români chiar cari atribuie starea rea a populaţiunilor noastre lenei, inepţiei şi viciilor.

Noi ne-am obicinuit demult a privi lucrurile într-un mod mai natural. Stări publice de lucruri sunt mai puţin a se atribui indivizilor sau colectivităţii pe cât înrâuririlor de tot feliul şi erorilor de organizare.

Priviţi din punctul de vedere al unei invazii străine, cu deprinderi economice duşmănoase şi cuceritoare, evreii sunt absolut stricăcioşi ca speculanţi şi mijlocitori, de un folos foarte problematic ca meseriaşi.

Meseriaşi buni sunt puţini între ei; cei mai mulţi lucrează pentru ochi şi s-au vârât în organismul nostru economic concurând colectiv, cu fonduri comune, pe meseriaşul ori pe micul negustor creştin. Ei au introdus şi esploatat viciul beţiei în sate, au amestecat băuturile cu materii otrăvitoare, au înveninat astfel fiziceşte, au corupt moraliceşte populaţiunile noastre.

Ei au intrat în ţară nu ca amici, nu ca oameni cari căutau pânea de toate zilele ci ca duşmani; ca rasă străină ne-au declarat război pe moarte, întrebuinţând în locul cuţitului şi pistolului băuturi falsificate cu otrăvuri. Sunt triste toate lucrurile acestea, triste pentru evreii ce le-au practicat; mai triste pentru noi cari le-am suferit, dar, din nefericire, sunt adevărate. Cu toate acestea ziarele lor se azvârl la iperbola că evreii au fost chemaţi, utili, necesari chiar.

Chemaţi calea valea ! Nu ştim cine i-a chemat, dar bun român şi om iubitor de ţara lui desigur n-au fost. Utili şi necesari, cum?

Este utilă, este necesară o rasă care, direct sau indirect, [î]ţi nimiceşte poporul?

Se vor ridica protestaţiuni desigur, dar nu ne pasă de ele. Înainte-ne stă deschisă statistica populaţiunii României pe anul 1877.

Din ea constatăm întâi un fenomen comun pseudocivilizaţiei noastre: scăderea constantă a populaţiunilor orăşene.

Se înţelege. Trăiască liberul schimb şi piară orăşeanul român spre a fi înlocuit cu comisionarul şi importorul străin. Două catedre de economie politică avem în ţară, amândouă ocupate de liber schimbişti şi dacă un student ar îndrăzni de capul lui să zică ceva de bresle, de apărarea pieţeii şi muncii naţionale, i se dă zero. Cu înţelepciunea suprafină importată de la Paris am ajuns a importa făina şi untul de la Braşov, verdeţurile murate din Franţa.

Românul e de felul lui om prost. Morar nu i-a dat Dumnezeu să fie, a măcina nu ştie, a mura verdeţuri iar nu se pricepe, nici a bate lapte’n doniţă.

De aceea însă populaţia ortodoxă orăşenească a scăzut prin superioritatea mortalităţii peste natalitate la Argeş, Bacău, Botoşani, Galaţi, Craiova, Dorohoi, Târgul Jiului, Iaşi, Bucureşti, Turnu – severin, Piatra, Slatina, Focşani. Roman, Caracal, Fălticeni, Tecuci, Turnu-Măgurele, Râmnicul Vâlcii, Vaslui şi Giurgiu, unde mai pretutindenea evreii s-au înmulţit.

Dacă s-au înmultit şi crestinii în orase e mai numai acolo unde nu există evrei deloc sau puţini, ca la Braila, la Buzau, la Tîrgoviste, la Husi, unde negotul e-n parte în mîna crestinilor, la Calarasi, la Cîmpulung, unde nu sînt deloc evrei, la Ploiesti, la Bîrlad, unde asemenea o parte a negotului e-n mîni crestine. Încolo, în orase unde or fi evrei multi, populatia urbana se stinge ca prin minune.

Astfel la Botosani nasterile crestine sînt de 320, mortile de 797, un minus de 277 de suflete; aci însa înghesuirea elementului evreiesc e atît de mare încît cu toate ca au mai multe nasteri, 655, dar [au] si morti 711, deci o paguba de 56 insi. Dar sa lasam orasele si sa ne-ntoarcem la populatia rurala.

Unii din nobilii nostri adversari ne spun ca dacă românul scade în lupta cu evreul este din cauza ca românul e lenes, e vicios. Sa admitem un moment ca asa ar fi.

De ce românul, cînd n-are evrei lînga el, sporeste? Astfel vedem ca în judete în care se afla putini evrei sau nu se afla deloc populatia sateana sporeste. În anul 1877 taranii au sporit:

în Rîmnicul Sarat        cu 1238

în Dîmbovita   cu 1390

în Buzau          cu 2407

în Braila           cu 1415

în Dolj cu 1405

în Ialomita       cu 2459

în Ilfov            cu 2826

în Prahova       cu 1162

în Teleorman   cu 1204

în Vlasca         cu 1712

Acum sa vedem cum se înmulteste populatia rurala în judetele în cari sînt evrei.

La Bacau au crescut cu           480

la Botosani a scazut cu            268

la Covurlui a crescut cu           921

la Dorohoi a scazut     1126

(în ce stare trebuie sa se afle acel judet stapînit de rosii si de jidani!)

la Falciu a crescut        cu 922

la Iasi a crescut            cu 265

la Neamt a crescut       cu 463

la Putna a crescut        cu 99

la Roman a crescut      cu 47 la Suceava a scazut cu 411 la Tecuci a crescut cu 405

la Tutova a crescut      cu 20

la Vaslui a crescut       cu 424.

Populatia rurala a judetelor în cari nu sînt evrei are tendenta de-a creste cu 1500 – 2000 de locuitori pe an; populatia din judetele în cari sînt multi evrei scade sub natalitate; unde sînt mai putini, sporul e ridicol si atinge abia cifra de 100, 50, 20 chiar.

Exista în adevar si judete curat românesti în care sporul populatiei e mic, dar acolo natalitatea e mare. Se vede ca judetele sînt suprapopulate în raport cu întinderea lor si cu mijloacele de subsistenta.

E Argesul, c-o natalitate de 4143; Gorjul, c-o natalitate de 4823; Mehedintii, c-o natalitate de 5087; Romanatii, c-o natalitate de 4573; Vîlcea, cu 4180. Acesta e se vede maximul natalitatii pentru ele. Peste o cifra oarecare nu se poate înmulti o populatie pe deasupra mijloacelor ei de subsistenta.

Unde sînt evrei însa natalitatea e mica, si numai mortalitatea mare. Astfel Romanul are numai 2220 nasteri si mai tot pe-atîtea morti.

Întrebam acum de ce folos, de ce necesitate pot fi evreii economic si politic pentru o tara a carei populatie se stinge din momentul în care ei intra în contact cu ea.

Românul e lenes, e imoral, e vicios. De ce însa nu e imoral si vicios acolo unde nu sînt evrei?

Caveant consules populusque!

Cu principiile cosmopolite ale d-lui C.A. Rosetti, cu libertate, egalitate, fraternitate şi cu teoria de „om şi om” nu facem decât să deschidem porţi tot mai largi invaziei elementelor străine. Din datele statistice de mai sus se vede, după cum zice d-rul Platter, autorul Cametei în Bucovina, cine e vânatul, cine vânătorul. Vânător e elementul pretins persecutat care invoacă principiile d-lui C.A. Rosetti; iar vânatul e poporul românesc.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„ADUNĂRILE LEGIUITOARE SUNT CONVOCATE… ] – de Mihai Eminescu [31 octombrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Adunările legiuitoare sunt convocate, prin decret regal, pentru ziua de 15 noiemvrie.

Nu ne facem iluzii asupra activităţii „breslei vesele şi uşoare” din care consistă majoritatea.

Chiar dacă ar fi altfel decum sunt şi dacă am putea presupunea la cei mai mulţi dorinţa de-a face bine, ea ar deveni iluzorie faţă cu completa lipsă de idei şi de cunoştinţe, proprie partidului roşu îndeosebi, dar proprie asemenea şi unei însemnate părţi a ţării. Am compara starea noastră cu acea a lunatecilor cari trec cu ochii închişi pe lângă prăpăstii, dar se ‘nfioară şi se retrag cu spaimă în mersul lor când se ating de-un obstacol mic.

Răul fundamental al ţării, lipsa de organizare socială, prin aceasta lipsa de diversificare a muncii, reducerea ei la esploatarea unilaterală a pământului, aruncarea păturilor superioare ale societăţii în ramuri de activitate improductivă, toate acestea nu preocupă pe nimenea.

Am spus în mai multe rânduri că semibarbaria noastră este mult mai rea decât barbaria deplină. Oriunde manufactura dispare, precum dispar la noi pe zi ce merge industriile de casă şi meseriile, şi unde creşte necesitatea de-a esporta productele într-o formă crudă, nepregătită, omul recade în barbarie. În asemenea ţări averea scade an cu an, scăzând necontenit şi valoarea omului, care devine din ce în ce mai mult sclavul aproapelui său.

Şi când o rasă a căzut prin inepţii economice atunci i se scoate ponosul că e leneşă, fatalistă, ignorantă.

Inzii sunt leneşi. Turcii sunt moametani şi fatalişti, incapabili de-a face concurenţă englejilor şi împrejurările acestea ni se citează ca cauze a slăbiciunii lor crescânde.

Cu toate acestea acum o sută de ani turcii aveau aceeaşi religie şi comerţul cu ei era unul din cele mai căutate.

Maurii din Spania erau moametani şi religia lor nu era o piedecă de-a ajunge la o civilizaţie relativ foarte înaltă. De religii deosebite şi de origini deosebite, sub alte clime şi sub alte latitudini geografice, statele omeneşti se aseamănă numaidecât îndată ce li se retrage putinţa de-a diversifica şi a înmulţi ocupaţiile cetăţenilor, de-a le da putinţa de-a se dezvolta orice individualitate. Mărginiţi apoi numai la agricultură, au trebuit să-şi esporte productele în forma cea mai crudă, lucru prin care pământul osteneşte, productivitatea scade, venitul muncii devine din ce în ce mai mic.

Activitatea industrială ne lipseşte, lipseşte piaţa în care braţele să se ofere şi să găsească întrebuinţare. Mijloacele de comunicaţie, drumuri de fier, navigaţia pe Dunăre în loc dea-fi un bine sunt, în lipsa actuală de organizare, un rău. Mijloacele de comunicaţie s-au îmbunătăţit în Irlanda bunăoară; dar la orice pas spre îmbunătăţirea comunicaţiilor se înmulţeau lipsurile şi boalele epidemice până ce, la completarea reţelei de drum de fier, se născu o foamete atât de cumplită cum nu mai fusese niciodată.

Tot astfel se întâmplă în India. Drumurile de fier au scopul de-a întinde tot mai mult esportul materiilor brute precum şi puterea centralizatoare a negoţului, lucru căruia-i urmează sărăcia pământului, scăderea puterii de asociaţie, decadenţa comerţului dinlăuntrul ţării. Precum noi esportăm grâne, India esportă bumbac. Puţina manufactură locală a trebuit să dispară repede; bumbacul pleacă de la producătorul din centrul Indiei, ocoleşte prin Calcuta, Bombay, Manchester, spre a se întoarce manufacturată, la nevasta, la copiii producătorului chiar. Tot astfel lâna noastră ocoleşte lumea pentru a se întoarce manufacturată la noi şi a fi plătită înzecit. Cu cât mai multe drumuri de fier şi căi de comunicaţie se vor deschide, cu atât mai puţin se va întreb[uinţ ]a munca, cu atât mai mic va fi preţul productelor noastre. Toate ţările cari n-au comerţ înlăuntru şi cari sunt avizate la esport la pieţe depărtate decad intelectual, economic, moraliceşte chiar.

Negoţ, comunicaţii, drumuri de fier sunt ca veninurile tari: vindecă bine întrebuinţate, nimicesc rău întrebuinţate. Pentru state bine organizate, în care producţia internă e foarte diversificată, orice drum nou aduce un spor de putere şi de dominaţiune asupra naturii; în state rău şi inept organizate orice drum nou, orice comunicaţie nouă e un nou canal prin care se storc sucurile sale vitale, precum se ‘ntîmplă cu Irlanda, cu Africa de nord şi de vest, cu Turcia, cu noi, cu multe alte ţări.

În adevăr nu ne putem îndestul mira când vedem acea şcoală veche de cenuşeri ignoranţi aplaudând crearea oricărui nou drum de fier, orice pas care adaogă în mod firesc înstrăinarea brazdei lor, reducerea muncii locuitorilor la cea mai simplă, mai greoaie, mai puţin rentabilă formă.

De aceea şi acum, când breasla uşoară a advocaţilor de duzină şi a postulanţilor deputăţiţi se va aduna în Dealul Mitropoliei, vor ploua proiecte nouă de drum de fier, de răscumpărări ş.a. Tot tendenţa aceasta o are cestiunea Dunării, tendenţa de-a preface esportul nostru într-un monopol austriac, mai târziu şi importul. Pe lângă aceasta se vor înfiinţa iarăşi sute de posturi improductive pentru braţele ce rămân neocupate şi se va stabili încet – încet pe de-o parte atotputernicia claselor de mijlocitori, pe de altă parte robia şi mizeria claselor producătoare.

Vârtejul negrei specule care domină România în toate, departe de-a fi descurajat, se încurajează prin toate actele pretinse politice şi, orice se face, în interesul ei se face.

Nu putem dori decât ceea ce e cu putinţă. Nu e în putinţă ca spiritul acestor Adunări să se schimbe, pentru că nu e cu putinţă a le face să înţeleagă că, sub pretextul progresului şi îmbunătăţirilor, ele comit cele mai mari erori, cari în materie socială şi politică sunt, după Taleyrand, „crime”.

Când se auzea că d. Brătianu ar fi ajuns în fine a fi în dizacord cu d. C.A. Rosetti ni s-a părut că în cel dendâi s-au ivit o slabă fulgerare de om în adevăr de stat, că au văzut în urmă-i rezultatele concesiei Stroussberg şi a altor erori, că în locul empirismului său de pân’ acum, consistând în jucăria cu ambiţiile şi reputaţiunile indivizilor, i s-a deschis pe-un moment înaintea ochilor perspectiva unei reorganizări sănătoase sociale şi economice. O asemenea reorganizare ar fi putut să prezerve rasa română de esploatarea din partea imigraţiunii de mijlocitori de tot felul, cari văd în ţara lui „om şi om” un Eldorado al activităţii lor nimicitoare.

Dar d-nul Brătianu a fost învins; a trebuit să recunoască că e mai uşor a guverna cu slăbiciuni, ambiţii şi apetituri; că e mai puternic sprijinul străinătăţii când urmează această cale, şi s-a alăturat din nou pe lângă iubitele sale Caradale.

Efectele acestei nouă alăturări le vom vedea în sesiunea viitoare şi nu ne îndoim că ele vor fi tot atât de rele ca şi în trecut.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„ATÂT «CUMPĂNA» CÂT ŞI «APĂRĂTORUL» GĂSESC…”] – de Mihai Eminescu [30 octombrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Atât „Cumpăna” cât şi „Apărătorul” găsesc multe de întâmpinat în contra unuia din articolele noastre privitoare la relele economice ale imigraţiunii izraelite, articol în care am zis despre evrei că sunt un popor întreg de mijlocitori improductivi.

„Cumpăna” susţine contrariul:

  1. Evreii au fost chemaţi în ţară din cauza necesităţilor economice ale generaţiei trecute.
  2. Ei sunt utili şi chiar necesari deoarece sunt mijlocitorii unici între producători şi consumatori, iar pe de alta sunt fabricanţi şi meseriaşi.

Să ni se dea voie a face din capul locului o distincţie necesară. Nu vorbim de meseriaşii buni şi nu în contra lor e îndreptată vreodată o vorbă a noastră. Pe cât izraeliţii sunt meseriaşi buni şi conştiincioşi, pe cât nu lucrează numai pentru ochi, ci-şi onorează meseria prin aceea că produc obiecte de valoare şi utilitate reală, ei sunt netăgăduit folositori. Fără îndoială că într-o populaţie de sute de mii se vor afla şi meseriaşi buni şi ar rămânea numai ca o organizare solidă a meseriilor în corporaţii să deosibească pe cel bun şi solid de cârpaciul care nu-şi ştie meşteşugul şi care, oferind consumatorului obiecte rău confecţionate, îl frustrează pe acesta, făcând totodată o malonestă şi păgubitoare concurenţă meseriaşului solid. Chemată sau nechemată în ţară, această categorie de meseriaşi e utilă şi necesară şi asupra ei nu pierdem nici o vorbă.

Cât despre serviciul pe care evreii [î]l fac ca mijlocitori între consumatori şi producători, aci, verde vorbind, le contestăm orice utilitate şi din contra cată să-i declarăm de-a dreptul stricăcioşi, nu numai pentru elementul românesc din ţară, ci, cu toată solidaritatea ce există între ei, pentru ei înşii.

Eludând deci ceea ce nu intră deloc în cercul discuţiei, să venim la cele două afirmaţiuni ale „Cumpenei „, că evreii ar fi fost chemaţi în ţară şi că sunt utili şi necesari ca mijlocitori. Amândouă aserţiunile trebuiesc probate de cine le afirmă, căci le negăm pe date pozitive.

Bucovina bunăoară a avut cincizeci de ani privilegiul de-a nu da oameni pentru serviciul militar; tot astfel Basarabia rusească. Se ştie pe de altă parte că, din vremea Domniilor române şi până la Ştirbei Vodă, serviciul militar la noi în ţară era foarte neînsemnat. Se ştie asemenea că obligaţiunea serviciului militar îi face pe evrei să treacă graniţele când încoace, când încolo. Noi nu vedem în lipsa serviciului militar în Bucovina, în Basarabia, în Principatele române un motiv economic, o chemare pentru necesităţi economice.

Se ştie asemenea că regimul consular al puterilor străine în Orient, al Austriei mai cu seamă, era cu totul altul decât în alte ţări. Consulatele erau adevărate „slobozii „ pentru tot soiul de străini, cari se bucurau de-o poziţie privilegiată faţă cu populaţia autohtonă a ţării, fără nici o obligaţiune către statul de cari pretindeau a se ţine. Regimul consular cu abuzurile sale, starea de neputinţă a statelor române în urma domniei fanarioţilor nu constituie o necesitate economică a generaţiei trecute. Astfel două cauze esterne, plus neputinţa statelor noastre de-a se apăra în contra invaziei, sunt cele de căpetenie pentru imigrarea elementului izraelit.

Cât despre folosul activităţii lor ca mijlocitori cată să-l tăgăduim cu desăvârşire. Evreii n-au venit ca indivizi în ţară, ei n-au fost supuşi legii generale de concurenţă.

În mod sistematic ei au căutat mai întâi negoţuri şi meserii slab reprezentate, prin câţiva indivizi numai, pe care-i puteai număra pe degete. Ca din senin negustorul sau meseriaşul creştin se vedea la dreapta şi la stânga sa cu cîte – o prăvălie evreiască cari lăsau obiectele similare mai ieftin până în momentul când creştinul era ruinat. Apoi, urcând preţul la îndoit, [î]şi scoteau, nu paguba, ci fondul ce le înaintase comunitatea religioasă pentru a putea ţine concurenţă creştinului până ‘l vor ruina. Apoi păşeau la alte negustorii, mai tare reprezentate, până ce-au ajuns a ruina în Moldova tot negoţul şi toate meseriile creştine, monopolizându-le în mânile lor. Iată rele în contra cărora poporul nostru nu era deloc pregătit, pe cari nici nu le înţelegea, nici le putea înţelege. Solidari între ei, înţelegându-se şi contractând într-o limbă neînţeleasă pentru poporul nostru, judecându-şi conflictele înaintea rabinilor, au format o naţie în naţie, un stat în stat şi un stat duşman existenţei noastre, având în vedere ruina şi pierderea populaţiunilor noastre. Aceste lucruri nu se pot tăgădui. Tarifa de preţuri a tuturor obiectelor de consumaţiune se stabilea şi se stabileşte încă în sinagoge ; obiectele de primă necesitate se vând astăzi încă în Moldova cu preţuri mai urcate creştinilor, cu mai scăzute evreilor.

Iată manopere duşmănoase ale rasei evreieşti îndreptate contra rasei române, care în adevăr nu-i făcuse nimic celei dântâi. Se poate ca aceste instincte de solidaritate între ei, de esclusivism faţă cu alţii să fie contractate prin persecuţiunile Apusului. Poate da, poate nu. Unii sunt din contra de părere că acest esclusivism şi această duşmănie sunt înnăscute din vechime rasei izraelite, din timpul formaţiunii poporului, mulţi ajung a acuza „monoteismul” ca cauză principală a acestui rău psicologic, alţii iar conchid că, tocmai din cauza predispoziţiilor caracterului evreiesc, Baal (Saturn) a trebuit să devie unicul Dumnezeu al evreilor. Dar e cestie complicată, care nu ne-ar înainta în materie socială şi economică.

Despre mijlocire şi negoţ în genere avem o altă opinie decât aceea a „Cumpenei”. E prea adevărat, cum zice J.B. Say că „le commerce est l’industrie qui met un produit ŕ la portée du celui qui doit le consommer „ şi asupra productivităţii lui se esprimă tot el în acest chip: „L’industrie commerciale concourt ŕ la production en élevant la valeur d’un produit par son transport d’un lieu dans un autre „. Definiţia lui Roscher nu cuprinde mai mult în numirea specioasă de valori de loc şi de timp. Noi credem însă, şi ne declarăm în apostazie împreună cu Carey, că negoţul e întru atât folositor întru cât sporeşte puterea de muncă şi aptitudinile unui popor. Întru cât el o împuţinează şi simplifică ori reduce aptitudinile unui popor e stricăcios.

E ciudat că tocmai meritul negoţului de-a căuta piaţa cea mai ieftină pentru a cumpăra şi cea mai scumpă pentru a vinde constituie şi demeritul lui şi se ascute într-o antinomie.

Da, zice umanul Carey, el opune piedeci oricării comunicaţii ce se întâmplă fără mijlocirea lui, căutând a câştiga un monopol; pentru ca producătorul de alimente să capete cât se poate de puţin postav pentru productele lui, iar postavarul cât se poate de puţină pâine pentru postavul lui.

Tot aşa ni se pare de prisos citarea fiziocraţilor. În realitate fiziocraţii au cuvânt, deplin cuvânt, când pun producţiunea asupra negoţului, şi citarea genialului pamfletist Voltaire în contra şcoalei lui Quesnay nu are tocmai multă putere de convingere.

Chiar balanţa comercială, atât de mult combătută ca erezie ştiinţifică, are o însemnătate reală şi dureroasă pentru ţările agricole.

Dar, în genere vorbind, este economia politică o ştiinţă atât de pozitivă şi absolută precum par a ne-o reprezenta c-un aer mare confraţii de la „Cumpăna”? Cuprinde ea adevăruri absolute ca matematica, de-o probabilitate aproape de certitudine ca ştiinţele naturale, încât să se opereze cu atâta uşurinţă cu noţiunile ei abia stabilite? Dar asupra „valorii”, desigur una din cele mai elementare noţiuni, fiece economist însemnat îşi are definiţia sa proprie, necum asupra altor noţiuni. Pentru noi e exactă definiţia lui Carey: „Valoarea e măsura economizării de muncă”. Am întreba acum, în ce vânzarea de rachiu, privită ca producţiune de valori de timp şi loc, au economizat munca, timpul şi puterea musculară a ţăranului? În ce introducerea de obiecte din străinătate au economizat munca meseriaşului nostru? Da, i-or fi dat foarte mult timp, dar timp pentru a nu face nimic, pentru a nu şti de ce să se apuce, timp pentru a muri în mizerie, căci i-au luat piaţa în care-şi oferea braţele, l- au lăsat fără lucru. De aceea şcoala modernă de economişti are o formă atât de răspingătoare şi priveşte pe om nu ca pe obiectul perfecţiunii, ci ca pe-o maşină, ca pe-un animal condamnat a munci pentru cel mai tare sau pentru cel mai viclean.

În „Apărătorul” un tânăr student în ştiinţele sociale ne răspunde. Cam confuz nu-i vorbă, dar nu de asta ne preocupăm. Nu ne vom ocupa mult cu citatele din cărţi germane, ci ne mărginim la o rectificare. De aceeaşi părere (în privirea mijlocitorilor ) este şi americanul Carey, care nu stă departe de socialişti, zice „Apărătorul”.

Departe sau nedeparte, Carey nu este socialist. dacă Eugen Dühring, care este socialist, utilizează idei de-ale lui Carey în contra teoriei populaţionistice a lui Malthus şi a teoriei rentei fonciare a lui Ricardo, asta nu dovedeşte că scriitorul american are a face cu socialiştii. E în genere foarte ieften de-a numi pe orice om care se ocupă cu cestiuni sociale socialist. Socialismul consistă în anume soluţiuni ale cestiunii sociale, de-un caracter propriu şi revoluţionar, nu în recunoaşterea, studiul şi regularea legală a acestei cestiuni. Cestiunea evreilor la noi în ţară este socială; dar ocupându-ne cu ea, pentru a-i căuta o soluţiune conformă cu interesele statului şi rasei române, nu devenim socialişti. Tânărul student, în loc de-a cita pe Dühring, ar face bine să consulte pe Carey însuşi în bună traducere germană de Adler (Münich, 1863, 3 vol.).

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„D. N. BASARABESCU, PÂNĂ MAI IERI…”] – de Mihai Eminescu [29 octombrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

D.N. Basarabescu, până mai ieri slujbaş al statului, fiind dat afară din slujbă, a găsit de cuviinţă să scoată o gazetă de opoziţie. Nedeprinşi a lua în serios politica paraponisiţilor, n-am dat nici o atenţie încercărilor stilistice ale lui Nae Postuleanu, proprii poate pentru a fi citite de Millo, cu arta de-a apăsa asupra neologismilor neînţeleşi şi a escentricităţilor retorice, decât de-a lumina publicul în vro cestiune oarecare.

În unul din cele din urmă numere d. N. Basarabescu se încumetă a consacra chiar un articol teoriei noastre etnologice. Ne pare rău că trebuie să-i luăm pentru totdeuna speranţa că vom discuta vreodată cu d-sa vro cestiune generală, de orice natură ar fi, etnologică, istorică sau politică, pentru cuvântul practic că cu cenuşeri de arhive şi cancelarii nu discutăm asemenea materii. Tot atât de puţin ne pasă de tonul în cari scriitori de teapa aceasta sunt obicinuiţi a îmbrăca puţinătatea lor, căci n-ar fi ei dacă n-ar fi aşa cum sunt. Ceartă cu Dumnezeu pentru c-a umplut lumea cu ce-a putut nu începem.

Dar în acel articol d. N. Basarabescu mai susţine că redactorul „Timpului” ar fi bulgar de la Brăila.

Lucrul acesta privindu-ne personal pe noi, iar nu teoria etnologică, [î]i putem spune verde d-lui Basarabescu că minte pur şi simplu.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„DEŞI ÎN CESTIUNEA DUNĂRII…”] – de Mihai Eminescu [29 octombrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Deşi în cestiunea Dunării buna dreptate e în partea României într-un mod atât de neîndoios încât ziarele vieneze chiar sunt silite de evidenţă s-o recunoască, ştirile din urmă, ce fac a se prevedea soluţiunea finală, ne sunt cu toate acestea nefavorabile.

„Le Renseignement parisien”, ziar ce pare a sta în oarecari relaţiuni cu guvernul nostru, e, precum se va vedea mai la vale, informat că guvernele s-au învoit a institui Comisia Mixtă, care nu numai că nu e prevăzută în Tractatul de la Berlin, ci a fost înlăturată chiar din discuţie de către Congresul de la Berlin. Ziarul francez spune următoarele:

Preocupaţiunile noastre dinlăuntru nu trebue să ne oprească de-a avea ochiul deschis asupra celor ce se întâmplă afară; pentru că din afară, mai mult decât dinlăuntru, pot veni pericolele pentru Franţa şi pentru Republică.

Nu-i de ajuns c-am ajutat României de a <se> renaşte şi de-a se constitui: cată să continuăm sprijinul nostru. Nu se creează copii pentru a-i părăsi. România este o fiică a Franţei. E născută în adevăr din Roma şi din Paris.

Astăzi ea are nevoie de noi, de Franţa şi de Italia. Ar fi dureros să gândim că Franţa n-o va asculta; şi n-am voi să credem că Italia a sacrificat-o Austriei în timpul întrevederii de la Viena.

De mai multe ori am tratat deja chestiunea Dunării, lămurind că buna, dreptate e în partea României şi că, în acest punct, interesele române se identifică cu interesele franceze şi italiene…

Se anunţase că la 7 ale curentei comisarii europeni se vor afla întruniţi la Galaţi. Însă toate datele pe cîte ziarele le-a publicat în privirea întrunirii Comisiei Europene sunt eronate.

Aflăm din sorginte sigură că Comisia Europeană nu se va întruni înainte de 22 noiemvrie curent.

După cât se asigură puterile sunt în acord pentru a stabili, cu toată opoziţia României, o Comisie Mixtă.

Şi cu toate acestea voim să sperăm încă. dacă în anticitate se putea apela, nu fără succes, de la Filip cel beat la Filip cel treaz, e şi mai natural acuma de-a apela de la un ministeriu ce se duce la un ministeriu ce vine.

Noul nostru, ministeriu nu va voi fără îndoială să înceapă prin a părăsi un interes atât de serios francez în Orient.

Ziarul „République franŞaise” a publicat în cestiunea Dunării articole prea bune pentru ca oamenii politici ce-l inspiră şi dirijează să poată uita că România este sentinela Dunării, în interesul îndoit al independenţei sale şi al siguranţei Orientului.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„DE CÎTE ORI POZIŢIA…”] – de Mihai Eminescu [29 octombrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

 

De cîte ori poziţia cancelarului Germaniei era îngreuiată prin mecanismul parlamentar el ameninţa cu demisia şi Parlamentul, vrînd – nevrînd, se mulcomea. În adevăr partidele germane voiau să aibă influenţă asupra politicei principelui cancelar, însă în genere erau prea patriotice pentru a nu desista de la cererile lor de cîte ori creatorul unităţii Germaniei ar fi ameninţat cu aruncarea sarcinei sale. Prea nouă sunt întocmirile împărăţiei şi prea şubrede poate pentru ca să nu aibă nevoie de consolidare prin acel care le-a dat naştere. Acum însă telegraful ne comunică un estras din ziarul „Post”, organ adeseori inspirat din sferele cancelarului, prin care se arată că acesta ar fi declarat că e obosit de-a fi ţinta tuturor răutăţilor, înjosirii, calomniei, suspiciunii invidioase a unei populaţii de 45 de milioane. Majoritatea parlamentară, compusă din centrul catolic şi progresişti, ar putea în adevăr să-l răstoarne şi principele va fi căutând să previe acest eveniment dându-şi singur demisiunea. Nu e lesne de crezut că cel mai mare om de stat al secolului nostru ar fi dispus a-şi părăsi locul său fără a încerca toate mijloacele pentru a paraliza urele îndreptate în contra sa. De aceea se poate ca articolul ziarului „Post” să nu fie decât o încercare de a pune în vederea opoziţiei germane nemăsurata responsabilitate ce şi-ar asuma-o când cancelarul s-ar decide a-şi muta sarcina pe umerii ei.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„CU PRIVIRE LA CESTIUNEA…”] – de Mihai Eminescu [26 octombrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Cu privire la cestiunea izraelită, reîmprospătată în timpul din urmă prin imigraţiunea din Rusia, pricinuită de măsurile guvernului şi de răscoalele populare de acolo, „Fraternitatea” scrie cu cunoştinţă de cauză următoarele:

Era un timp pe când România a fost Eldorado al tuturor refugiaţilor şi asupriţilor din toată lumea. A domnit aci o toleranţă religioasă cât se poate de largă şi nemărginită, traiul a fost patriarhal, toate trebuinţele vieţei ieftine ca nicăieri, poporul blând şi fără egoism. De aceea au venit în ţară lipovenii, bulgarii, grecii, ungurii şi izraeliţii, mai cu seamă după revoluţiunea din 1848. Astăzi lucrurile s-au schimbat. România, vrînd să intre cu paşi repezi în sânul statelor apusene, s-a dezbrăcat de multe moravuri şi deprinderi din trecut; egoismul sub numele de apărare naţională (?) a inspirat multe restricţiuni, încât străinii nu mai privesc România ca pe o ţară unde pot să găsească fericire şi un trai bun, mai uşor decât acolo de unde au să vie. Noi unii suntem convinşi cum că numărul străinilor care vin acuma în ţară pentru a se stabili e cu mult mai mic decât era odinioară şi, dacă guvernul ar poseda date statistice, s-ar putea dovedi aceasta într-un mod autentic şi neîndoios.

Mai mult, nu numai starea străinilor s-a îngreunat, dar chiar cei indigeni sunt astăzi mai împovăraţi decât erau în trecut, având să contribuie cu toţi la crearea unor instituţiuni costisitoare şi necunoscute altădată. Această schimbare a lucrurilor noi izraeliţii o simţim mai adânc decât ceilalţi locuitori ai ţărei; starea noastră, e mai nefavorabilă decât a creştinilor, fiindcă noi suntem priviţi fără cuvânt de inimici şi trataţi cu bănuieli şi neîncredere. Dacă nu din alt interes, cel puţin de milă şi îndurare vom opri pe coreligionarii noştri să nu vină în România, deoarece ei poate nu vor găsi aci ceea ce poate aşteaptă. Făcând României, după cum se cere, un serviciu, întru cât o ferim de elemente străine cari nu sunt binevăzute, rămânem şi buni izraeliţi când povăţuim şi arătăm coreligionarilor noştri cari vor să intre în ţară ca să se întoarcă mai bine de unde au venit, deoarece în România nu vor avea să sufere şi să muncească mai puţin decât oriunde. Traiul s-a scumpit, toţi fără, osebire sunt recrutaţi pentru armată, statul şi comuna cere lumii dări care de care mai grele, apoi izraelitul e şi împiedicat cât priveşte domiciliul şi negoţul. Ce caută dar între noi izraeliţii din ţările vecine, unde nu e o stare mai rea? Se mai zice că, din cauza numărului mare al izraeliţilor aflaţi în ţară, nu se poate îmbunătăţi starea lor. Şi aci ne lipsesc date autentice. Unii susţin că România are 600 000, pe când alţii, cu mai mult temei, zic că sunt numai aproape 250 – 300 000 de evrei. Dacă numărul cel mare e cauza nenorocitei noastre situaţiuni păcătoşi am fi de n-am da concursul nostru ca acest număr să nu se mărească.

Aşadar, făcându-se chiar abstracţiune de simţimânte patriotice, interesul nostru propriu ne sileşte să punem stavili întru cât depinde de noi spre nevenirea cu grămadă a evreilor din alte ţări. Bazându-ne pe asemenea motive nu poate fi nimenea care se va îndoi că, promisiunea şi voinţa noastră de-a feri ţara de elemente vătămătoare e sinceră şi leală.

Întrebarea e: în ce mod pot satisface evreii cererea „Românului” repetată în numărul de 19, 20 ale corentei?

Noi credem că, guvernul – presupunem că, ceea ce cere „Românul” e şi dorinţa guvernului – nu va ajunge la acest scop şi nu poate conta pe toţi izraeliţii – şi toţi trebuie să conlucreze ca să se atingă această ţintă – fără reorganizarea congregaţiunilor izraelite, după cum sunt organizaţi armenii şi toate afacerile lor religioase, sub un control sever şi conştiincios din partea primăriilor locale. Astăzi guvernul n-are la cine să se adreseze vrînd să execute o măsură relativ la evrei, n-are pe cine să facă responsabil dacă o măsură luată nu aduce roadele aşteptate. Organizându-se asociaţiuni religioase la izraeliţi cu scopul hotărît de a satisface trebuinţele cultului, de a răspândi cultura şi de-a deştepta şi dezvolta simţiminte patriotice, toate aceste dificultăţi vor dispărea. Lipsa acestor corporaţiuni face ca toate măsurile guvernului relative la vagabonzi să degenereze în persecuţiuni contra evreilor, nu numai în contra celor intraţi pe furiş, ci şi în contra unor evrei cari sunt stabiliţi demult sau chiar născuţi în ţară.

Evreii, luându-şi asupră-le sarcina grea de a da guvernului concursul lor întru a opri intrarea celor goniţi din alte părţi în ţară, desigur că se vor expune la multe vorbe şi reproşe neplăcute; totuşi nu vor înceta a fi la îndemâna guvernului, văzând că prin aceasta s-a dezbrăcat de neîncrederea ce nutreşte în contra-ne, nu tolerează ca organele lui inferioare şi uneori chiar şi cele superioare să lovească pe nedrept în interesele izraeliţilor indigeni; cu un cuvânt, când se vor convinge că guvernul vrea numai depărtarea adevăraţilor vagabonzi, dar nu caută a asupri şi a înjosi pe toţi evreii din ţară fără osebire. Evreii nu voiesc a deveni un fel de şpioni şi poliţai ; ci, lucrând spre binele ţării, cer să li se dea ocaziunea şi posibilitatea de a se hrăni ca toţi locuitorii ţării într-un mod omenesc şi onest.

Vom merge şi mai departe, vom îndupleca pe evrei ca să nu fie cârciumari la sate, ce după legile în vigoare nu pot fi, când li se va îngădui a îmbrăţişa o altă ocupaţiune, de pildă de a deveni agricultori, fie chiar în Dobrogea. Însă să nu ni se ceară aceasta când nu suntem în stare de a le recomanda o altă îndeletnicire. Astăzi lucrurile au ajuns până acolo încât abia este o ocupaţiune în care evreii să nu fie împiedicaţi prin fel de fel de restricţiuni. Junimea studioasă n-are nici o speranţă de a putea aspira la un post, fie într-un institut de învăţământ ori de altă natură; când soldaţii voluntari sunt depărtaţi de armată, debitul de tutun şi băuturile spirtoase e oprit, şederea prin sate chiar ca prăvăliaşi nu se acordă de către unele organe ale guvernului. Ce să fie, ce să facă dar evreii? Acuma suntem lipsiţi de posibilitatea de a ne folosi de cunoştinţele noastre intelectuale, suntem opriţi o ne bucura de esperienţele noastre practice, încât nu ne rămâne decât desperarea.

Ceea ce spune „Fraternitatea” e în mare parte adevărat; e exact şi o ştim din esperienţă personală că la 1844, la 1848 chiar, ocaua de carne costa patru parale, ocaua de pâne şi mai puţin. Şi cu toate acestea preţurile se vor părea mari când vom adăoga că ele nu se obţineau decât prin monopol comunal. Tăiarea de vite era un monopol comunal precum şi coacerea pânii. Chiar din aceste patru parale două erau ale comunei, erau o dare indirectă percepută de la consumatori.

Cine au scumpit traiul în România? Neapărat înmulţirea consumatorilor impreductivi, reprezentată mai cu seamă prin elementul izraelit.

Tocmai înainte de 1848 – nu în urma lui – deci pe vremea boierilor, starea izraeliţilor era egală cu a celorlalţi cetăţeni, nemaipomenind că familiile vechi izraelite – familia Daniel bunăoară din Iaşi – era considerată ca familie boierească în rând cu oricare alta. Oameni nu tocmai bătrâni ţin bine minte ce onorabili din toate punctele de vedere erau „puţinii” membri ai comunităţilor izraelite. Prin invazia pe scară mare a elementului rusesc şi galiţian toate relaţiile vechi, frumoase, întemeiate pe o absolută bună credinţă reciprocă s-au discompus. Invazia unui element improductiv a scumpit traiul. Elementul improductiv trebuind să trăiască de undeva, neapărat că s-a folosit de puţina cultură a claselor de jos pentru a trezi în ele vicii şi a trăi din satisfacerea acestor vicii. Iată cum s-au născut cestiunea izraelită, o cestiune comună nouă, Rusiei de sud, Galiţiei, Bucovinei, Maramureşului şi unor anume regiuni din Ardeal şi Ţara Ungurească.

Propunerea de agricolizare, de colonizare a Dobrogei cu izraeliţi cari să devie plugari, ar fi în adevăr bună şi admisibilă. Pământul aluvial al gurilor Dunării e de o fertilitate nemăsurat de mare şi aproape vergin. Politica esperimentală fiind permisă în asemenea împrejurări, propunerea „Fraternităţii „ are sorţi de-a fi admisă de politici bine cugetători. Îndoiala noastră este alta. Nu credem că evreii se vor agricoliza, în afară de unele escepţii. Deprinderi contractate în curs de secole se şterg cu anevoie. Dar o încercare, cât de costisitoare chiar, ar fi de recomandat, ca să vedem limpede ce rezultate ar aduce.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„«PSEUDO – ROMÂNUL » ÎN «SEMIBARBARIA » LUI…”] – de Mihai Eminescu [25 octombrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

„Pseudo – românul „ în „semibarbaria „ lui are, se ‘nţelege, defectul acestei stări intelectuale; nu e în stare a pricepe termenii tecnici cu cari operează şi-i întrebuinţează pe dos. Am arătat în unul din numerile trecute cauzele cari ne fac a stabili, pentru epoca din urmă a istoriei ţărilor noastre, că e o stare de semibarbarie de o sută de ori mai rea decât barbaria adevărată, şi, se ‘nţelege, fără proporţie de rea faţă de civilizaţia adevărată.

„Pseudo – românul „, care nu cunoaşte termenul „semibarbar „ şi nu-i ştie însemnătatea, dă următorul înţeles cuvintelor noastre:

Poporul (spun conservatorii) au făcut un pas spre progres: din barbar acum 50 – 60 de ani, a devenit semibarbar, adică pe jumătate barbar, pe jumătate civilizat.

Acest pas făcut spre civilizaţiune – şi aci vorbim în teza pretinşilor conservatori – în loc de a, fi un bine, căci lumea – ntreagă spre civilizare merge, la civilizare ţinteşte şi-şi încoardă toate puterile spre a ajunge, e un rău mare, e nefericirea poporului român.

Asemenea afirmări nu se discută.

Hotărît că nu se discută ceea ce zice „Românul”, de vreme ce nici am zis, nici am putut afirma vreodată platitudinea că semibarbaria e un pas spre progres, spre civilizaţie, că e o jumătate de civilizaţie.

Niciodată. Semibarbaria e o stare de degradare, un regres, este corumperea unui popor primitiv prin viciile unei civilizaţii străine.

Un popor barbar e bunăoară religios. Civilizarea lui religioasă adevărată vine atunci când, prin progresul lent al propriei sale maniere de-a vedea în materii religioase, credinţele formale, adesea superstiţioase, se schimbă în convingeri morale. Dar când el admite de la alt popor numai ştergerea credinţei formale, fără a o înlocui prin convingerea morală şi religioasă, el rămâne şi fără una şi fără alta; are numai răul civilizaţiei şi răul barbariei, e semibarbar.

Un popor barbar îşi are industria lui de casă, meseriile lui, activitatea lui economică sănătoasă, deşi primitivă poate. Când el, în loc de a da dezvoltare propriei sale munci, cumpără obiectele gata de la străini, fără a învăţa cum să devie el însuşi în stare de-a le produce, e semibarbar.

Civilizaţia adevărată a unui popor consistă nu în adoptarea cu deridicata de legi, forme, instituţii, etichete, haine străine. Ea consistă în dezvoltarea naturală, organică a propriilor puteri, a propriilor facultăţi ale sale. Nu există o civilizaţie umană generală, accesibilă tuturor oamenilor în acelaş grad şi în acelaş chip, ci fiecare popor ]î]şi are civilizaţia sa proprie, deşi în ea intră o mulţime de elemente comune şi altor popoare.

Există deci o civilizaţie franceză, una engleză, una germană, una italiană. Nu există însă o civilizaţie română şi, dacă sunt începuturi, ele sunt cu totul individuale şi n-au a face nimic cu dezvoltarea generală a lucrurilor.

Trecerea adevărată nu e de la barbarie la semibarbarie, căci asta e o trecere spre rău, ci de la barbarie la civilizaţia adevărată. Semibarbaria nu este o stare, organică sau necesară, ci e o boală, un regres, o stare de slăbiciune şi de mizerie. Dacă pe acest pământ va exista vrodată o civilizaţie adevărată va fi aceea ce va răsări din elementele civilizatorii vechi. Nu de greco – bulgara subţire şi nazalizată a secolului fanarioţilor se va lega progresul limbei noastre, ci de începuturile sănătoase ale unui Urechi sau Miron Costin; nu de traducerea de legi străine atârnă civilizaţia juridică, ci de perfecţionarea şi completarea vechilor şi propriilor începuturi de legislaţiune şi viaţă juridică. Din rădăcini proprii, în adâncime proprii, răsare civilizaţia adevărată a unui popor barbar; nu din maimuţarea obiceielor străine, limbelor străine, instituţiunilor străine.

Poate că popoarele slave ale nordului şi mijlocului Germaniei sunt mai civilizate „ca oameni” decum erau în starea primitivă; dar ele nu mai sunt slave; au pierit în poporul a cărui civilizaţie au primit-o. Populaţiile tatare ale Rusiei sunt mai civilizate ca „oameni” azi decât sub hanii lor. Dar nu mai sunt tatare; ele au pierit ca existenţă proprie din momentul în care au primit modul de-a fi al unui alt popor.

Semibarbaria nu este dar un progres, ci un regres din punctul de vedere naţional şi politic.

„Românul” mai pretinde că barbaria actuală ne-a dus în aşa scurt timp la independenţă şi la regat, la libertate şi la conştiinţa de sine, la progres şi la avere.

Iată lucruri ce le tăgăduim.

Pro forma independenţi, plătim un tribut de sute de ori mai mare decât cel vechi; libertatea populaţiunilor noastre este, după date statistice autentice, sinonimă cu libertatea de-a muri de mizerie; progresul şi averea se află în realitate nu la elementul care etnic şi istoric e singurul element în adevăr românesc, ci la… românii „Românului”, la acea pătură superpusă de populaţie străină incapabilă de-a pricepe poporul nostru, incapabilă de a-l iubi.

Barbarie şi civilizaţie stau laolaltă în raportul în care stă ghinda stejarului cu rădăcinele, trunchiul, creşterea ulterioară.

Semibarbaria e altceva, e o boală produsă prin mediu străin, decrepitudinea ce s-ar produce plantând un stejar la loc băltos şi mlăştinos şi supunându ‘l la regimul salciei comune. Ei, nici salcia pom, nici Caradalele români.

Deci orice civilizaţie adevărată nu poate consista decât într-o parţială întoarcere la trecut, la elementele lui bune, sănătoase, proprii de dezvoltare.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„BATE ŞEAUA…”] – de Mihai Eminescu [23 octombrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Bate şeaua să priceapă iapa, cum am zice. Există o frumoasă povestire românească despre un ţăran de munte care vorbea cu Vasile Vodă Lupul numai aşa, pe de lături, fără ca unul din curteni să-i înţeleagă. Munteanul se prefăcea că-i cam nea ‘ntr-o parte, vorbea în pilde şi în parimii ; numai Vodă înţelegea tot.

Aşa „Pseudo – românul „ de azi se preface că-i naiv, spune într-adins la platitudini despre valoarea bunelor relaţiuni între popoare, despre pacinica lor dezvoltare şi alte lucruri de acestea, foarte adevărate, dar cinsprezece la o para şi zece pe d-asupra de dăruială, nu pentru a umplea coloanele şi spre trecere de vreme, ci spre a îndrepta ascuţişul altîncotro, precum vom arăta mai jos.

Tema de azi a ziarului oficios o constituie cuvintele rostite de d. de Kallay în delegaţiunea austriacă. Fără îndoială şeful de secţie maghiar, însărcinat cu conducerea interioară a Ministerului de Esterne, cu afacerile curente oarecum, nu crede de cuviinţă a spune ceva pozitiv în cestiuni a căror rezolvare nu atârnă de d-sa. Vorbe ca

„relaţiunile întreţinute de monarhie cu puterile străine sunt escelente” sau „datoria guvernului e de a grăbi rezolvarea cestiunii Dunării în sensul Tractatului de la Berlin” sunt cu totul formale şi nu pot ascunde nici un cuprins pozitiv. O putere mare, semnatară a Tractatului de Berlin, n-o să declare prin gura d-lui de Kallay că vrea să calce Tractatul de la Berlin sau să-l ocolească. dacă în adevăr e vorba de Tractat astfel cum [î]l pricep toţi, cestiunea e rezolvată gata şi nu mai e de datoria nici unui guvern de-a grăbi rezolvarea.

Ni se pare deci că altceva e la mijloc.

Reproducem câteva pasaje din „Românul”. În fagurul de miere al poveţelor de pace date universului se ascunde un ghimpe rău.

Acest răspuns (al d-lui de Kallay ) dovedeşte pe de-o parte câtă atenţiune dau chiar puterile mari relaţiunilor cu străinătatea, iar pe de altă parte ce înrâurire au aceste relaţiuni – când sunt amicale – pentru mersul pacinic al popoarelor…

În familia statelor, deşi interesele unora sunt opozite cu cele ale altora, se lucrează pentru apărarea acestor interese mai cu osebire pe calea înţelegerilor amicale.

Aceasta este norma în genere urmată şi rezultatele practice ce ea a dat adese amintesc zicătoarea :

Mai bine o învoială strâmbă decât o judecată dreaptă.

Când popoarele au părăsit-o tunul singur a mai avut cuvântul.

…orice stat, fie mare, fie mic, şi mai cu osebire când e mic, trebuie a căuta – mai cu seamă în unele situaţiuni – să

înnoade, să menţie şi să cultive bune relaţiuni cu puterile străine.

Astfel, făcând statele mici cum fac cele mari, şi-ar putea mai lesne şi mai cu succes apăra interesele pentru că dorinţa lor cunoscută d’ a mănţine bunele relaţiuni le-ar atrage bunăvoinţă sau măcar o atenţiune conciliantă din partea celor cu care ar avea interese de discutat. Relaţiunile acestea amicale se nasc, se mănţin şi se strîng nu numai prin tratările diplomaţilor, ci şi prin întrevederile monarhilor.

…când regele întreprinse o călătorie în Europa ziarele opoziţiunii nu găsită decât cuvinte de dezaprobare, ba încă: de acuzare.

Orbite nu ştim de ce interese, ele tăgăduiau întrevederii suveranului nostru cu suveranii străini orice înrâurire asupra bunului mers al afacerilor ţării, asupra apărării şi garantării intereselor ei.

Sperăm însă că faptele la care asistăm cu toţii de câtva timp o vor fi convins c-adânc înşelată era în procederile ei şi mult câstigă reciproc statele păstrând bune ş-amicale relaţiuni unele cu altele şi suveranii între dânşii.

Această ‘ndegetare făcută, ca ‘ndeplinirea unei datorii patriotice şi de conştiinţă, să trecem la a doua parte a discursului d-lui de Kallay.

Ba zău, să nu mai trecem la a doua parte a discursului d-lui de Kallay. Cu acea perfidie proprie scriitorilor de la „Românul”, în şirurile de mai sus se zice:

Opoziţia tăgăduia călătoriei suveranului orice înrâurire asupra mersului afacerilor ţării, a apărării şi garantării intereselor ei.

E adânc înşelată opoziţiunea.

Ne ‘ndeplinim o datorie patriotică şi de conştiinţă arătând că opoziţiunea s-a amăgit. Iată dar cum c-un cusur subţire „învoiala strâmbă „ pe care „Românul” o preferă „judecăţii drepte” s-aruncă în spinarea suveranului, ca şi chestia Stroussberg, deşi tot roşii erau şi atunci la putere.

„Învoiala strâmbă „ preferabilă „judecăţii drepte” e regularea cestiunii Dunării. Îndealtmintrelea n-am înţelege ce „datorie patriotică şi de conştiinţă” ar fi avut „Românul” de-a face asemenea degetare? Asta nu înseamnează nimic alta decât că, din nou, vor să descarce vina Boerescu- Brătianu pe umerele iresponsabile ale regelui, joc vechi, cunoscut, însă foarte păgubitor ţării de vreme ce M. Sa nu poate servi de adăpost unor consiliari a căror alegere, după înseşi des repetatele perorări ale „Românului”, atârnă de „naţiune”.

C-un cuvânt, în toate aceste tirade oncţioase dar saturate de viclenie nu vedem decât intenţia de-a se descărca, de-a se ascunde după o personalitate iresponsabilă şi… de-a rămânea la putere chiar cu preţul Dunării, prin învoială strâmbă.

Învoială?

Dar dreaptă, strâmbă, cum o fi, în ce consistă învoiala? Ce se oferă – strâmb ori drept – în schimb pentru dreptul incontestabil al ţării? Malul stâng al Dunării de la Porţile de Fier până la Galaţi este fără îndoială al nostru. Navigaţiunea Austriei e în adevăr însemnată; dar societatea de navigaţiune pe Dunăre are un privilegiu limitat: obligaţiunea ei primitivă era de-a da în proprietatea statului clădirile ce le va fi făcut pentru uzul ei timporar pe pământul nostru: o companie engleză sau franceză poate intra în drepturile ei, mai târziu una română poate.

Ce se oferă în schimb, asta-i întrebarea?

Cu această întrebare însă începe şi lipsa de idei a foii guvernamentale.

Căci strâmbă de-ar fi învoiala, de s-ar da adecă mai puţin ca compensaţie pentru ceea ce ni se cere, totuşi compensaţie trebuie să existe, căci altfel nu este învoială nici strâmbă, nici dreaptă, ci uzurpaţiune pură.

Compensaţia aceasta trebuie – dacă nu alta – să cântărească cel puţin atât cât pericolul la care ne-am espune în cazul când, intraţi pe clima concesiilor, am trezi o veche rivalitate în Orient care, prin contrapunerea de azi, e neutralizată până la un punct oarecare.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„«ROMÂNUL» A ‘NCEPUT…”] – de Mihai Eminescu [22 octombrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

„Românul” a ‘nceput să devie interesant.

„L’Independance roumaine” publicase vro dare de seamă despre torturile suferite de ţărani în vrun punct al ţării, torturi cari sunt de-a dreptul o unealtă de guvernământ al partidului roşu, iar un ziar italian a reprodus acea dare de seamă, formulând o opinie foarte aspră asupra stărilor de lucruri din România.

– Vai de mine – strică „Pseudo – românul „ – cum să se scrie asemenea lucruri ca să le afle străinii? Ce opinie ş-or face de noi?

Iată singurul punct vulnerabil al pseudoromânilor noştri: ruşinea de străini, teama de ei, un foarte slab surogat pentru frica lui Dumnezeu şi adevărata iubire de ţară.

Precum am tradus fără a pricepe legile şi regulamentele noastre din limbi străine, precum toată îmbrăcămintea noastră, începând de la pălărie şi sfârşind cu ţintele bătute în talpa gheţii, totul e introdus din străinătate, precum introducem chiar făină şi unt de peste graniţă, tot astfel opinia ce-o au despre noi străinii e singura consideraţie serioasă pentru politicianii noştri.

La dreptul vorbind opinia rea a lumii despre „cutare” e foarte indiferentă pentru el dacă stă bine. Din contră, oricât de bună opinie ar avea cineva despre „cutare”, dacă el stă în adevăr rău părerea altora nu-i ajută nimic. Singurul lucru ce se poate cere e ca lumea să aibă o opinie exactă despre o naţiune, ca şi despre un om.

Ei bine, cine ne-ar numi barbari ar greşi oare?

N-ar greşi deloc. Cine dintre români are o cultură adevărată acela va fi tot de opinia aceasta şi singura sa părere de rău, precum şi a noastră, ar fi că nu suntem destul de barbari, având tăria şi fecioria de simţiri ale barbariei, ci că avem numai viciile civilizaţiei pe de o parte, numai viciile barbariei pe de altă. „Semibarbari”, iată termenul tecnic pentru starea noastră, pe care un istoriograf modern [î]l va şi întrebuinţa, cunoscând că această stare e de o sută de ori mai rea decât barbaria, nevorbind de răutatea ei în alăturare cu adevărata civilizaţie.

Dar, pentru numele lui Dumnezeu, văzutu-s-au undeva în lume, neesceptând China, Japonia, statele nigritane ale Africei, o stare economică mai rea, mai mizerabilă decât aceea a ţăranului nostru de la şes şi munte? Văzutu-s-au ţară agricolă, înzestrată de natură c-o bogăţie de-a dreptul miraculoasă, în care locuitorii să moară de foame precum au murit în realitate în anii trecuţi în unele judeţe de munte?

Există ţară în Europa în care decreşterea populaţiei să fie atât de mare ca la noi? Văzutu-s-au o descompunere a obiceielor casnice şi publice în gradul în care există la noi?

Şi când ne întoarcem la pseudocultura noastră şi vedem pe bulgarul Mihălescu, cu patru clase primare, administrând o ţară de oameni şi punând prefect pe un Chiriţopol, care a fost slugă, fecior în casă; când vedem alte patru clase primare, pe vestita vivandieră a regimentului de muschetari din Moldova, pe onor. Costinescu, redijând una din cele mai răspîndite foi, „Pseudo – românul „, când vedem nulitatea şi ignoranţa servind ca titlu de recomandaţie pentru înaintare pe scara socială nu ne convingem că suntem arhibarbari?

Când am întreba ce şi cât se citeşte în România am rămânea încremeniţi de mizeria intelectuală.

Există bunăoară un singur lexicon aproape complet al limbei române, operă de fond de mare valoare, cu toate mancurile ei de amănunte, lexiconul d-lui Cihac. Meritul acestei opere e cu atât mai mare cu cât volumul I e cea dendâi încercare reuşită a unui dicţionar comparativ al limbilor romanice luând de temei limba română. Îndoit merit.

Cîte exemplare au vândut autorul român în România? Două sau trei ni se pare, un număr cu totul ridicol.

Toată ediţia a fost cumpărată de franceji, engleji, germani.

Dar întrebe-se Alecsandri ce-a câştigat cu operele lui, din cari multe sunt nemuritoare, şi câţi l-au citit? Întrebe-se Odobescu ori Hasdău câţi cititori află în România? Oamenii vor da din umere şi vor râde. dacă nu i-ar încuraja dragostea de muncă, şi de obiectele ce le tratează, dacă nu i-ar încuraja străinătatea prin preţuirea dreaptă a celor ce scriu, desigur ş-ar arunca scrierile în foc. Pentru pătura superpusă de civilizaţie greco bulgară de la noi nu există nici limbă, nici ştiinţă, nici literatură românească.

Dar poate să aibă străinătatea o opinie atât de rea de noi precum o merităm? Intră în imaginaţia străinătăţii publicişti ca d-alde Carada, Fundescu, Basarabescu ş.a., învăţaţi ca Cernătescu, Crăciunescu ş.a., generali ca Cernat, directori de bancă naţională ca Costinescu, directori de minister ca S. Mihălescu, miniştri ca Giani, viceprezidenţi de adunare ca Sihleanu?

Este imaginabilă starea aceasta de lucruri şi se poate ea însemna altfel decât cu numele celei mai complete barbarii?

O! uniforme frumoase, craidoni scoşi din cutie şi cocote îmbrăcate după cea din urmă modă, bărbaţi muieri cari se sulemenesc fiind miniştri, astea le avem cu de prisos. Dar realitatea este completă ignoranţă şi corupţie sus, neagră ignoranţă şi adâncă mizerie jos.

Ş-acesta e poporul nostru românesc? Poporul nostru de acum 50 – 60 de ani, de-o sănătoasă barbarie, de-o rară deşteptăciune de minte, dăruită de Dumnezeu, de-o mare vigoare a inimei, grăitor de adevăr, vesel, muncitor, ironic, des braves gens cum zicea principele de Ligne acum o sută de ani?

Nu mai e de recunoscut. Nici Matei Basarab, nici Dimitrie Cantemir al său nu l-ar mai recunoaşte dacă s-ar ridica din morminte.

Şi de unde vin toate acestea?

Opinia noastră rămâne statornică. Pe deasupra poporului nostru s-a superpus o pătură străină fără tradiţii, fără patrie hotărâtă, fără naţionalitate hotărâtă, care ne-a escamotat lucrul cel mai scump pe care un popor îl are: simţul său istoric, simţul de dezvoltare continuitivă şi organică, acel simţ pentru care în fiece an avem o zi mare: Moşii.

Moşii – patres, moşia – patria, cu orânduielele lor bune şi drepte, cu limba lor spornică şi bogată, cu moştenirea lor intelectuală şi socială întemeiată pe o mare epocă eroică şi pe-o dezvoltare normală şi sănătoasă, iată ceea ce nu mai avem şi de-aceea civilizaţia Caradalelor seamănă cu cea adevărată precum ar semăna o servitoare a Venerei vulgivage c-o împărăteasă.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„AFLĂM ÎN «ROMÂNUL» DE AZI…”] – de Mihai Eminescu [21 octombrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Aflăm în „Românul” de azi un lung articol privitor la cestiunea izraelită.

Îl reproducem ca probă de completa lipsă de idei în privirea măsurilor ce cată a se lua în contra invaziei.

Foaia guvernamentală constată invazia, arată relele ei, se plânge de ea şi totuşi nicăiri nu indică un singur mijloc pentru a întâmpina răul. Culmea ridicolului e desigur apelul ce-l face evreilor împământeniţi de-a opri imigraţinea din Rusia.

Dar iată-l aproape întreg. Ex ungue leonem.

…indicarăm zilele trecute datoria ce credem că au, după noi, acei dintre evrei cari se zic români, cari iubesc cu adevărat ţara şi pe poporul român.

Aceştia, pe când pretutindeni erau goniţi, pe când mai nicăieri nu găseau azil şi protecţiune pentru viaţa ş- averea lor, au aflat în România nu numai azilul ci mijlocul d’ a propăşi, d’ a se ‘navuţi.

Ei ştiu deci, prin esperienţa ce au, că, niciodată fanatismul religios n-a pătat inima poporului român; că niciodată persecuţiuni religioase nu s-au văzut pe ospitaliarul pământ al României; mai ştiu că, cu toate acestea, nici o ţara pe lume n-a fost mai insultată, mai batjocorită decât România sub pretestul mincinos şi infam al persecuţiunii religioase; ştiu încă – căci trăiesc aci şi văd lucrurile cu ochii lor – că, pe când pe d’o parte se striga că erorile veacului de mijloc se esercită aci ‘n contra evreilor, pe de altă parte coreligionarii lor soseau în valuri dese şi groase în ţara noastră, dovedind astfel prin fapte că nu e nimic adevărat din acuzările făcute, căci dacă ar fi fost adevărate, fie numai în parte, acele acuzări, invaziunea s-ar fi curmat, de vreme ce nimeni nu SE duce cu dragă voie la rău, la persecuţiune.

Ei bine, când situaţiunea este astfel; când mai cu osebire ţara – înecând simţimântu-i de demnitate pe drept revoltat – a uitat şi iertat toate calomniile ce i s-au adresat ş-a pus pe evrei p-aceeaşi linie cu oricare român născut şi crescut sub un regim străin, am crezut şi credem ca va fi venit şi pentru evrei timpul d’ a dovedi că iubesc adevărat ţara, că se interesă de viitorul ei, că sunt şi prin fapte români, cum au fost recunoscuţi de drept de către poporul român.

D-aceea am amintit evreilor zilele trecute datoria, ce au; le-am indicat cum, după părerea noastră, ar putea şi dânşii dovedi iubirea ce trebuie să aibă pentru naţiunea română şi pentru pământul ei.

Invaziunea ebraică urmează.

Autorităţile – cu toate măsurile luate şi care i-au pus mari stavile – nu pot totuşi a o opri cu desăvârşire. Într-adevăr, când graniţele sunt atât de întinse şi deschise, când vecinii vor să se scape de vagabonzi, e uşor a-nşela vigilenţa ş-a ajunge la scop.

Daca evreii din ţară n-ar închide ochii, dacă ei n-ar primi pe fugarii şi pe goniţii din alte părţi, măsurile luate d-autorităţi ar fi d-ajuns pentru a opri invaziunea.

Împlinirea acestei datorii, ce-n oricare ţară este impusă prin inimă şi prin interes fiecărui cetăţean, avem dreptul să cerem şi noi de la izraeliţi.

Mai este un rău.

Nepăsarea, cetăţenilor, a guvernelor din trecut şi p-alocurea – mai cu osebire peste Milcov – o ne ‘nfrânată poftă de câştig, au ajutat la năpădirea satelor de către o mulţime de străini cari n-au nici o meserie şi se fac numai cârcimari şi esploatatori ai sătenilor.

Avem legi care lovesc această esploatare chiar în cauza ei: opresc stabilirea în sate a acestor oameni.

Găsesc oare evreii deveniţi români că ei nu sunt datori a lucra pentru a pune capăt acestei stări de lucruri, şi ilegale, şi păgubitoare poporului român?

Ne mulţumim şi d-astă dată numai a pune întrebarea.

Aşteptăm răspunsul de la fapte şi numai de la fapte, căci omul se judecă după, fapte, ca pomul după roade.

În istoria noastră naţională, în lupta pentru bine ş-adevăr, găsim numele unui evreu, Rosenthal, care a luat parte la revoluţiunea de la 1848, a luptat ş-a suferit pentru ţară, pentru drepturile şi fericirea ei.

Cine sunt actualii?

Nu-şi va găsi oare soţi ai lui Rosenthal? Aşteptăm răspunsul faptelor şi numai al lor.

Noi repetăm părerea rostită de mai multe ori, că în contra invaziei necontenite de elemente străine improductive nu există decât un mijloc temeinic: organizarea economică şi socială a poporului românesc însuşi. Ramurile noastre de muncă trebuie să se organizeze în corpuri autonome ca să reziste una cîte una şi toate la un loc introducerii clandestine, năvălirii elementelor esploatatoare şi improductive. Cu „jalnica tragodie „ a fratelui Rosenthal nu se face treabă. S-ar mai putea afla încă o sută de Rosenthali bine intenţionaţi, şi nici nu ne îndoim că se vor fi aflând, fără ca activitatea lor să poată abate un rău social carele nici nu răsare măcar din propriile noastre păcate, ci din criza socială a unui popor cu mult mai numeros decât al nostru, al celui rusesc.

Cu micul bagaj de idei egalitare şi liberale de la 1848, lipsite cu totul de razimul ştiinţei, nu se rezolvă cestiuni de talia acesteia; de aceea nici credem pe roşii în stare de a găsi în magazinul lor de masalale, de stindarde tricolore, cocarde şi… bombe orsini, o armă capabilă a da soluţiune unei cestiuni sociale.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„NUMAI NOI OBSERVASEM…”] – de Mihai Eminescu [20 octombrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Numai noi observasem, la apariţiunea ziarului „Cumpăna”, că foaia aceasta e redijată de tineri izraeliţi. Scrisă într-o limbă românească deosebit de bună şi c-o inteligenţă caldă, foaia s-a ferit până acum de-a atinge punctul care-o fi durut-o mai mult, până ce-n sfârşit, în urma mişcării antisemitice şi a circulării d-lui C.A. Rosetti, ea părăseşte rezerva ce şi-o impusese, şi arată arama şi-şi dă în petec, cum am zice.

După „Cumpăna”, venirea evreilor în ţara noastră a fost cauzată prin necesităţile economice ale generaţiei trecute; ei, prin serviciile ce le-au adus acestei generaţii, pe cari le ignorăm, şi-au câştigat importanţa actuală. Au oferit deci o compensaţie pentru munca naţională ce i-a susţinut.

Teoria socială a compensaţiei fiind a noastră şi neaflîndu-se în nici un manual de politică, ne credem în drept a o esplica.

Compensaţia nu se dă de cătră o clasă sau de cătră un om decât prin muncă intelectuală sau musculară. Munca musculară consistă în producere de obiecte de utilitate necontestată, cea intelectuală în facilitarea producţiunii acestor obiecte. Din acest punct de vedere vânzarea de rachiu de cucută prin sate şi colportajul nu ni se par nici a fi produs obiecte de utilitate, nici a fi înlesnit producţiunea prin o mânuire mai inteligentă a instrumentului de muncă.

La noi, ca în toate ţările, evreii se prezintă ca un element parazit de mijlocitori, a căror activitate, în loc de-a iefteni schimbul de producte, îl scumpeşte în mod artificial şi-l scumpeşte în aceeaşi măsură în care-l monopolizează în mânile lor. Ei sunt, ca element comercial, absolut stricăcioşi în toate ţările; de aceea şi vedem că, oriunde se află în număr mare, domneşte cea mai mare sărăcie.

Ei nu împlinesc necesităţi, ci dau naştere patimelor rele şi viciilor, le încurajează şi le satisfac. Mai mult: evreii par în genere incapabili de muncă industrială. Oricât de mulţi ar fi într-un oraş, nu-i vom găsi nici ca muncitori în fabrici, nici în ateliere, escepţie făcând de meserii foarte uşoare, de caracter femeiesc oarecum.

Fără îndoială că suportăm urmările generaţiei trecute; dar păcatele, inepţiile ei, nu calităţile. A fost inept a crede ceea ce unii credeau, că, primind colonii de puri consumatori improductivi, se sporeşte avuţia şi puterea de muncă a ţării. Şi în Statele Unite imigrează oameni; dar toate foile europene sfătuiesc pe speculanţi de-a se feri de Stalele Unite. Ele nu dau subsistenţă decât emigrantului producător, ţăranului, meseriaşului. Omul fără meserie piere acolo. Am cunoscut evrei cari au emigrat din Austria în America, iar de acolo au venit în… România.

Nu deznaţionalizaţi trebuiesc evreii, căci foarte puţin ne pasă dacă o întreagă rasă consumatoare şi improductivă va vorbi sau nu româneşte; ci siliţi, prin o strictă organizare economică, la muncă, la muncă musculară, la producţiune. Atunci se vor deznaţionaliza de sine sau vor emigra, iar până atunci cată să fie înlăturaţi absolut de la esploatarea claselor muncitoare, de la traficul viciilor şi slăbiciunilor. La muncă Caradalele, Costineştii şi Mihăleştii, dar la muncă şi evreii.

Iată punctul important al discuţiei. Trebuie să li se îngreuie paraziţilor de tot felul meseria lor. Negoţul cu băuturi spirtoase, colportajul trebuiesc mărginite la strictul necesar. Nu specula, munca trebuie să determine mersul societăţii şi înaintarea pe scara socială.

„Cumpăna” zice că toate ţările au pe evreii pe cari – i merită, deci şi România. Noi tăgăduim aceasta. N-am meritat prin nimic nici pe evreii noştri, nici Caradalele noastre. Unii imigraţi din Rusia şi Austria, alţii veniţi din Turcia au avut o influenţă dezastroasă asupra dezvoltării materiale şi intelectuale ale ţării noastre. Aceste două elemente, egal de străine, intelectual şi material egal de sterpe, ne-au adus poporul la sapă de lemn, l-au corupt, l-au făcut vicios, precum au adus la sapă de lemn pe ţăranul din Galiţia, din Bucovina, din Maramureş, din Rusia de sud.

Invazii de armate străine şi invazii de paraziţi străini sunt nenorociri pe cari o ţară nu le merită, dar trebuie să le suporte dacă e mică. Nu se poate zice despre viile de Cotnar că merită filoxera.

Noi nu urâm pe evrei, dar nici de vină nu suntem că au fost persecutaţi în alte ţări, că au contractat deprinderile de speculă şi de parazitism pe cari le au acum, şi nici putem iubi acest rău elementar ce cade asupra noastră. România, nefiind vinovată întru nimic de poziţia trecută a evreilor în ţările apusene şi răsăritene, nu poate fi obligată a suporta economic şi social urmările acelui rău tratament.

La noi n-au fost persecuţiuni religioase. Sub domniile vechi naţionale puţinii evrei formau o breaslă al cărei staroste era rabinul. Breasla aceasta avea dreptul public al oricării alte bresle şi, prin caracterul chiar al instituţiei, membrii comunităţii economice nu se că puteau înmulţi peste trebuinţele reale.

Aşa ar fi trebuit să rămâie totdauna.

În organizarea veche nu încăpeau paraziţi.

În lipsa absolută de organizare socială de care ne bucurăm în urma influenţei altor elemente parazite asupra statului a putut însă încăpea o mulţime de lume fără căpătâi.

În momentul în care ne vom hotărâ a organiza şi apăra munca naţională credem că evreii fără silă vor dispărea încet – încet şi, după vechiul lor obicei, vor căuta o altă societate omenească, tot atât de nesănătoasă precum e a noastră astăzi şi vor năpădi asupra ei.

Dar pentru sanificarea noastră e necesar ca să dispară din viaţa publică elementele parazite transdanubiene, a căror vină publică e dezorganizarea actuală.

Ceea ce se poate face este încetăţenirea elementelor în adevăr folositoare, precum tineri învăţaţi, meseriaşi buni ş.a.m.d.

Încolo însă naţionalitatea română ca oricare alta are dreptul înnăscut de a-şi apăra moştenirea ei istorică şi munca ei de orice alt element străin. Alegerea armelor şi mijloacelor atârnă de timp şi împrejurări, şi, dacă e vorba de păstrarea rasei române pe acest colţ de pământ şi de întărirea caracterului ei şi a felului ei de-a fi, nici o armă nu este rea întrebuinţată la timpul cuvenit.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„«LE RENSEIGNEMENT PARISIEN » SCRIE…”] – de Mihai Eminescu [18 octombrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

„Le Renseignement parisien „ scrie în cestiunea Dunării următoarele:

La 7 noiemvrie Comisia Europeană se va întruni la Galaţi.

Românii sunt fireşte foarte preocupaţi de hotărârea ce se va putea lua în cestiunea Dunării. Cestiunea aceasta e tema zilnică a discuţiunilor ziarelor din Bucureşti.

„Românul” mai cu seamă espune cu o mare putere logică drepturile României.

După ce arată că, nici în protocoalele Tractatului de la Berlin, nici în Tractatul încheiat între puteri nu se face cea mai mică menţiune de-o Comisie Mixtă sau de preponderanţa vreunui stat asupra Dunării, „Românul” declară că, din contra, rezultă din dezbaterile Congresului, precum şi din Tractatul de la Berlin însuşi în chipul cel mai absolut şi mai categoric, că executarea reglementelor de liberă navigaţiune şi de poliţie fluvială pe Dunăre, în partea râului dintre Porţile de fier şi Galaţi, e lăsată cu totul în sarcina statelor ţărmurene: România, Serbia, Bulgaria. Mai mult încă: solicitudinea Europei de-a împiedeca preponderanţa unei singure puteri asupra râului a mers atât de departe încât, atunci când baronul Haymerle a propus în sânul Congresului de-a încredinţa supraveghearea executării reglementelor de liberă navigaţiune şi de poliţie fluvială unui singur comisar, delegat de cătră Comisia Europeană, Congresul a trecut peste propunere, de teamă de-a nu încuraja prin asta acţiunea izolată a unei singure puteri pe Dunăre în paguba celorlalte.

După ce ziarul francez citează pasaje din „Românul” ajunge la următoarea concluzie :

Situaţia României e dificilă pentru că Austro-Ungaria dă o importanţă capitală propriei sale dominaţiuni pe Dunărea de Jos. Ea e susţinută de Germania în pretenţiunile ei.

Rusia e fireşte opusă estensiunii Austriei asupra Dunării de Jos. În privirea aceasta Englitera este, deşi pentru alte cuvinte, deosebite, tot de părerea Rusiei.

Totul atârnă la urma urmelor de rezoluţia ce vor lua în definitiv Franţa şi Italia.

Franţa, într-un sentiment escesiv de conciliare, a propus un proiect care, fără a acorda împărăţiei austro- ungare tot ce ea cerea, e considerat totuşi de către români ca o propunere ce sacrifică interesele lor esenţiale.

Italia, care în atâtea împrejurări a arătat cea mai simpatică bunăvoinţă pentru România, a înclinat în partea Austriei în timpul din urmă. Nu e probabil ca, după întâlnirea regelui Italiei cu împăratul Francisc Iosif la Viena, această înclinare a Italiei să scază; ea va creşte din contra.

Va fi dureros ca România, într-o cestiune de care atârnă dezvoltarea ei economică, să fie părăsită de către Occident, ea care-i o parte a Occidentului la porţile Orientului.

Am voi să credem că Occidentul întreg va înţelege în sfârşit că, pe Dunăre, interesele României sunt ale Occidentului însuşi.

Din cele de mai sus se vede că cestiunea Dunării stă rău în urma celei mai nouă constelaţiuni a puterilor europene.

Cu toate acestea nu credem că ea ar fi stat atât de rău dacă nu se făcea acea politică de duplicitate care, pe de o parte, [î]i permitea d-lui Boerescu de-a face făgăduinţe, pe de alta prefăcea rolul membrului român din Comisia Europeană pân ‘ntr-atâta într-un rol de morgă spaniolă încât să dea ocazie comisarului austriac de-a declara că al nostru e rău informat şi că, după a sa ştiinţă, există făgăduinţe pozitive făcute Austro-Ungariei.

Într-adevăr, după cât aflăm, colecţia de documente diplomatice ce o pregăteşte Ministerul austriac de Esterne pentru a o prezenta delegaţiunilor ar fi coprinzând făgăduinţele scrise negru pe alb a iluştrilor noştri oameni de stat. Ba se susţine că d. Brătianu ar fi delegat anume pe un onor. patriot cu gingaşa misiune de-a merge la Viena şi a îndupleca pe guvernul imperial să suprime publicarea acelor documente, cari ar face cu neputinţă rămânerea patrioţilor la putere.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„IERI S-A REPREZENTAT…”] – de Mihai Eminescu [17 octombrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Ieri s-a reprezentat Moştenitorii şi opereta Contrabandierul.

Se ştie că în Moştenitorii Millo joacă cu nesecata lui vervă rolul lui Izidor Giridot. Şi aseară bătrânul nostru artist era în cele mai bune dispoziţii, reprezentând pe egoistul moştenitor pe toată scara dorinţei de câştig. Dacă această piesă, îndealtmintrelea foarte puţin însemnată din punct de vedere dramatic şi rău tradusă în româneşte, a putut să se susţie atâta timp în repertoriu, aceasta este a se atribui esclusiv lui Millo şi modului în care-şi joacă rolul.

Reprezentaţia Contrabandierului a fost asemenea binişor răuşită dacă considerăm circumstanţa atenuantă a puţinelor mijloace artistice de care dispune teatrul pentru reprezentarea unor lucrări muzicale. D-nul Popovici are un glas sonor şi plăcut, iar d. Mateescu are şi glas şi talent comic.

Cu ocazia reprezentaţiei s-a înscenat o mică cabală în parter, care-a avut un curios epilog în fumătorul teatrului. În Moştenitorii e un rol de amoreză naivă (Paulina ), pe care în stagiunile trecute’l juca d-ra A. Popescu şi care în această seară era jucat de d-ra Constantinescu.

O seamă de tineri începură – la intrarea în scenă a d-rei Constantinescu – să strige „Popeasca!”, alţii aplaudară pe noua purtătoare a rolului. Publicul cel neinteresat în această afacere [î]l chema pe Millo, pentru a acoperi scandalul ce se înscenase.

Între acte d-ra Popescu apăru în foaierul teatrului şi declară d-lor adunaţi acolo că pe nedrept i s-ar fi luat rolul ce-l jucase de atâta timp, dându-se unei alte.

E evident că rivalităţile dintre culise nu privesc întru nimic publicul şi că manifestanţii pro şi contra ar fi trebuit depărtaţi din sală de cătră poliţie, care are şi ea un rol de vreme ce i se dau locuri gratis pentru a asista la reprezentaţii. Dar se vede că pentru poliţia d-lui Radu Mihai asemenea lucruri nu au însemnătate.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„VIZITA PE CARE REGELE ITALIEI…”] – de Mihai Eminescu [17 octombrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Vizita pe care regele Italiei o face împăratului Austriei este fără îndoială obiectul celor mai întinse combinaţiuni politice.

În adevăr, pân’ acum Italia avea un partid politic ale cărui aspiraţiuni esterioare erau îndreptate asupra oraşului Triesta şi a ţinutului triestin, ca părţi neeliberate încă a teritoriului locuit de italieni. Drepturi istorice nu prea aveau italienii asupra acestor locuri, dar ei nici nu şi-au bătut capul c-o asemenea consideraţie. Fundamentul politicei italiane au fost principiul naţionalităţii, un principiu care, din timpul lui Napoleon III încoace, a devenit cel conducător pentru politica italiană, cea germană şi cea rusească, nemaipomenind de micile state din Orient.

Acum deodată Italia îşi schimbă calea: întrevederea dintre rege şi împărat înseamnă în linia întâia renunţarea, pe mult timp, poate pentru totdeuna, la oraşul Triesta, atât de important pentru navigaţiunea pe Marea Adriatică şi pentru negoţul levantin ; Irredenta îşi dizolvă comitetele de agitaţiune; o ţintă necunoscută dar nouă pluteşte în ochii tânărului stat latin.

Ca să pricepem însemnătatea acestei apropieri de alianţa austro – germană cată să ne reprezentăm marea valoare pe care în timpul din urmă a luat-o Mediterana şi coastele Africei. Africa, deşi un continent cunoscut demult şi locuit din vechime încă de popoare de o înaltă însemnătate istorică, era necunoscută înlăuntrul ei. Călătorii veacului nostru au descoperit interiorul, au descoperit întinse ţări roditoare, petrecute de roiuri de popoare, unele cu deprinderi sălbatice, altele pacinice şi capabile de civilizaţie. E un continent descoperit din nou, cu un mare viitor.

De aci tendenţa popoarelor apusene de-a ocupa coastele Africei, de aci încercările Angliei de-a ocupa Egipetul, a Franţei de-a anexa Tunisul. Înconjurată astfel de petece de pământ aparţinând statelor europene, Mediterana ar deveni un simplu lac înlăuntrul statelor europene, brăzdat de corăbiile lor, iar coastele ocupate ale Africei ar fi începutul cuprinderii teritoriilor dinlăuntrul acestui vast continent.

O luptă pentru supremaţie pe Mediterana s-a început între puteri şi se urmează. Italia e în cel mai mare grad interesată de-a avea o poziţie determinantă în această mare, de vreme ce întreaga peninsulă e înconjurată de ea, de vreme ce toate porturile ei sunt udate de apele Adriei şi ale Mediteranei. Franţa şi Anglia sunt însă atât de puternice în aceste ape încât, pentru a le opune o contragreutate, Italia se vede silită a căuta un sprijin la puterile din mijlocul Europei. Interesul ei de putere maritimă şi comericală o abate din calea politicei naţionaliste de pân’ acum.

Pe de altă parte e moştenirea împărăţiei otomane la mijloc. Tendenţa Austriei de-a ajunge la golful de la Salonic e îndestul de cunoscută şi desigur favorizată prin dezbinările dintre naţionalităţile Turciei. Urmându-şi calea prin Bosnia, Erţegovina şi Macedonia, Albania rămâne de o parte ocolită de înaintarea Austriei şi se poate ca Italia să fie dispusă, în cazul unei împărţiri ulterioare de teritoriu, a-şi lua partea ei, punând această ţară sub o dependenţă oarecare de ea.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„ASTĂZI SE ÎNCEP ALEGERILE…”] – de Mihai Eminescu [16 octombrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Astăzi se încep alegerile pentru Reichsrath în Germania.

Deşi lupta nu are pentru cititorii noştri un interes direct, totuşi înverşunarea cu care se poartă, precum şi vederile deosebite ce se ciocnesc în ea merită atenţie şi îndeamnă la asemănări.

În Germania luptele electorale sunt departe de-a avea acea lature hidoasă de intrigi personale, de mici interese de păsuială, de vânătoare de funcţii şi de diurne pe care le au la noi. Organele statului, cele judecătoreşti şi cele administrative, sunt inamovibile, miniştrii se bucură de încrederea regelui chiar atunci când reprezentaţia naţională le-ar fi nefavorabilă. În opoziţie cu Parlamentul, în contra voinţei majorităţii liberale, s-au declarat războiul de la 1866, care a întemeiat unitatea şi mărimea actuală a Germaniei.

Şi azi guvernul, principele de Bismarck îndeosebi, luptă în alegeri împotriva liberalismului.

Puterea şi precumpănirea europeană câştigată prin războiul de la 1870 ar fi lesne pierdute dacă oameni fără tradiţii ar prefera o descărcare momentană a poporului german cu preţul slăbirii statului. Germania e silită a ţine la politica păcii armate dacă nu voieşte ca vecinii ei puternici să pună piedici dezvoltării ei viitoare.

Dar paralel cu absorbirea tuturor puterilor prin înarmare s-a dezvoltat cestiunea socială, sărăcia claselor de jos, care cere o grabnică remediare.

Şi aci guvernul şi liberalismul sunt diametral opuşi. Pe când liberalii nu admit facultatea statului de-a interveni în organizarea muncii, guvernul voieşte din contră, prin nouăle mijloace ce i le va crea monopolul tutunurilor, să asigure pe lucrători în contra sărăcirii şi mizeriei. Statul german cere prea mult supuşilor săi, prin obligativitatea generală a serviciului în armată, pentru ca să nu le datorească o compensaţie, o asigurare in contra urmărilor serviciului militar, în contra urmărilor sociale ale războiului.

Precum vedem lupta e între vederi foarte deosebite şi cu toate acestea e o luptă pentru a determina voinţa statului, nu însă o sfadă pentru împărţirea bugetului şi funcţiunilor.

Înrădăcinată în înclinări, în instincte, ea se poartă fără cruţare şi dintr-o parte şi dintr-alta, păstrând cu toate acestea înaltul caracter moral al unei lupte pentru idealuri politice şi sociale.

Când comparăm aceste lucruri cu sporul de funcţii, de nepotism, de păsuieli, de diurne, de făgăduinţi care se petrece la noi în vremea alegerilor, când vedem seriozitatea şi adâncimea de vederi ce predomină lupta de acolo ş-o comparăm cu goana de interese personale care se practică la noi sub pretextul principiilor liberale naţionale, ne vine să ne îndoim despre folosul şi eficacitatea sistemului parlamentar în ţări fără cultură suficientă. Aci la noi nu e chestie nici de liber-schimb, nici de protecţionism, aci statul nu are în vedere apărarea claselor sale muncitoare, aci chestia de căpetenie este ca corectori de gazete să devie milionari şi vânători de abecedar directori de bancă şi de drum de fier. Golul intelectual şi moral care se simte-n viaţa statului [îl] întâmpinăm în aceeaşi măsură în alte ramuri de viaţă publică: în ştiinţă, în arte, pretutindeni.

A compara stările de la noi cu cele străine înseamnă a alătura un teatru de păpuşi cu o luptă ce se petrece pe câmp limpede de bătălie.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„D-NII BRĂTIANU BOERESCU AU COMPROMIS…”] – de Mihai Eminescu [14 octombrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

D-nii Brătianu – Boerescu au compromis cestiunea Dunării prin făgăduinţele ce-au apucat a le face pe nimic monarhiei austro-ungare. dacă n-au angajat ţara, au angajat însă desigur ministeriul şi partidul, încât orice pas pe care ar voi să-l facă îndărăt e sterilizat prin cele ce-au apucat a făgădui. Acestea le-au făcut d-lor fie din inepţie ori scurtă vedere, fie din rea credinţă, deşi cestiunea se prezinta curată şi esplicită, fără nici o bătaie de cap, din însuşi textul actului internaţional care regulează soarta Dunării. În Tractatul de la Berlin nu e prevăzută Comisia Mixtă; Austro-Ungaria nu e stat ţărmurean ; nu are ce căuta la Dunărea de Jos, nici în prezidiul permanent, nici chiar delegând un membru într-o comisie de ţărmureni ce n-o priveşte, nemaivorbind de votul preponderant.

Împărăţia invoacă marile ei interese pe Dunărea de Jos? Altă chestie.

Marele interes de-a avea chiar monopolul navigaţiunii pe Dunăre nu constituie dreptul unui asemenea monopol.

Împărăţia zice că într-o Comisie Mixtă la care iau parte numai state mici ea nu poate juca rolul de egal cu celelalte, ci trebuie să aibă un rol preponderant.

Altă chestie.

Noi credem că, întru cât e o chestie de bună cuviinţă de-a da locul întâi celui mai mare, totul se reduce la consideraţiuni de formă, fără nici un efect determinant asupra fondului lucrului. Demnitatea şi mărimea de rang a unui stat nu poate influenţa nicidecum dreptul statelor mai mici în cestiunea Dunării. Preferinţe, onori, titulatură, toate acestea nu constituie… un drept.

Relaţiile între două state pot fi foarte bune, ca şi relaţiile între doi oameni, fie unul oricât de mare, altul oricât de mic, fără ca dreptul unuia să sufere sub pretenţiunile celuilalt. Toată buna cuviinţă, tot dicţionarul espresiilor reverenţioase şi politicoase le poate revărsa cel mic asupra celui mare, [î]i poate da toată cinstea cuvenită, fără ca – cu toate acestea – cel mic să cedeze din dreptul lui nici atât cât e negru sub unghie.

Ce au făcut însă guvernul, d. Boerescu în special?

A promis, ba direct, ba indirect, ba pe sub mână, ba pe faţă. Prin aceste promisiuni a modificat cu totul punctul de plecare al Comisiei Europene din Galaţi, a mutat cestiunea de pe terenul dreptului pe acela al concesiilor. Se ştie însă ce va să zică a da degetul mic celui mare; el [î]ţi va lua mâna întreagă.

Silit de opoziţiune de a-şi arăta arama şi de-a nu sta în două luntri deodată, guvernul eliminează din cabinet obrazul subţire de Braşov al d-lui Boerescu şi revine la punctul nostru de vedere, la acela al dreptului cert, pozitiv, precum rezultă din articolele Tractatului de la Berlin.

Dar punctul de vedere pe care-l ocupă astăzi e compromis deja prin făgăduinţele şi concesiunile puse în perspectivă. Unele din puteri credeau că rezistenţa României e numai o rezistenţă de comedie, pro forma; altele – atrase pe acest teren al concesiilor – au început a face propuneri mediatoare; toate discutau cestiuni pe cari nu erau chemate a le discuta, de vreme ce nu sunt prevăzute în Tractatul de la Berlin, nici sunt de competenţa Comisiei Europene.

Guvernul ar trebui să înţeleagă un lucru – că e angajat în cestiune şi incapabil de a-i da o soluţiune. D. Ion Brătianu a intrat până ‘n brâu în mlaştina promisiunilor, d. Boerescu intrase pân ‘n gât. Ei nu mai pot ieşi de acolo; terenul pe care le-a călcat piciorul a fost mlăştinos, nesolid.

Articolele patetice ale „Pseudo-Românului” nu ajută nimic şi nu dovedesc decât voinţa acestor patrioţi de-a rămânea la putere de astă – dată cu preţul Dunării.

Nu ne citeze foaia guvernamentală articole de gazete străine plătite din fondurile secrete sau scrise de oameni cărora li se dă cîte un prezent de mii şi zeci de mii de franci din visterie. Toate acestea nu dovedesc nimic. Atât vedem, atât putem vedea din acestea că d. C.A. Rosetti râvneşte a-şi ţine pletora fanariotică la putere cu preţul Dunării, precum a ţinut-o ieri cu preţul răscumpărării, alaltăieri cu acela al împământenirii ş.a.m.d.

Rămânerea la putere a acestor oameni devine, zi cu zi, o afacere de precupeţire de hotară. Precupeţii Basarabiei se pregătesc a precupeţi azi Dunărea, mâine cine ştie ce parte a Moldovii ori a Ţării Româneşti.

Iată unde ajungem când plebea aceasta din câteşipatru unghiurile lumii îşi arogă dreptul de-a face politică în numele României.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




ŞCOALA NORMALĂ DIN GALAŢI AFACEREA PETROVAN – de Mihai Eminescu [13 octombrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Am spus într-unul din numerii trecuţi că ancheta trimisă la Galaţi ca să cerceteze cele denunţate de d. Ciochină prin ziarul nostru contra d-lui Petrovanu, directorul Şcoalei Normale, a constatat de adevărate toate punctele. Acum ni se trimite din Galaţi o copie după raportul d-lui inspector general Dumitrescu, căruia îi facem în parte loc mai la vale. D. Petrovan a fost destituit şi dat judecăţii juriului profesoral. Se şopteşte însă că lucrurile ar fi a se face muşama. Noi, fără a crede, ne facem cu toate acestea ecoul acestui zvon şi rugăm pe d. ministru al instrucţiunei să dea un comunicat în această privinţă. Dar iată raportul.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„MULŢĂMITĂ ÎMPREJURĂRILOR…”] – de Mihai Eminescu [13 octombrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Mulţămită împrejurărilor, maniera de-a vedea în cestiunea izraelită s-a modificat cu totul. Nici foile izraelite, precum „Fraternitatea” şi altele, nu mai îndrăznesc a vorbi de persecuţiuni religioase. Religia izraelită e atât de indiferentă, atât de puţin esenţială pentru popoarele înlăuntrul cărora evreii trăiesc încât răspândirea zgomotului despre persecuţiuni religioase se datoreşte pur şi simplu spiritului de neadevăr al presei redijate de evrei. Ne vine a crede că, chiar în evul mediu, exceptând Spania poate, cestiunea religioasă era numai pretextul plauzibil al situaţiei evreilor; că adevăratele cauze ale urei cu care erau întâmpinaţi erau, ca şi azi, sociale şi economice.

Privită din punt de vedere mecanic, cestiunea izraelită ni se prezintă ca o calamitate elementară, căreia trebuie să i se opuie toate piedicile pentru a nu face stricăciuni, în lupta de conservare şi de existenţă la care are drept orice popor, deci şi cel românesc, vederile pur umanitare [î]şi au marginile lor. Nici un popor din lume nu poate fi dator de-a se sacrifica pe sine colportajului, cârciumelor, uzurei, pentru cuvinte umanitare. Evreii nu pot pretinde ca principiile ce le propagă să nu fie atât de scumpe încât să le sacrificăm bunăstarea, sănătatea, viaţa morală şi fizică a ţăranului nostru, câştigul meseriaşului şi a negustorului nostru, numai pentru că Evangelia pe de o parte, Revoluţia franceză pe de alta, ne cer frăţie.

Goniţi din marea împărăţie rusească în mod sistematic, persecutaţi în Germania, rău văzuţi în Austro-Ungaria, evreii trec în cârduri marginile ţării noastre şi află aci, sub un guvern şi o legislaţiune demagogică, un teren de esploatare cum nu-l mai aflaseră undeva; mai mult, ei află în Grădiştenii noştri, în vânătorii de aur ai noului Byzanţ, nişte aprigi apărători înaintea unei justiţii amovibile, intimidate, compuse adesea din tineri cu puţină esperienţă; află într-o administraţie incultă, venală, plină de vicii şi necesităţi, un sprijin activ întru esploatarea claselor noastre producătoare, a ţăranului, a meseriaşului, a muncitorului. Deprinşi a se organiza repede şi lesne, ca orice popor vechi, ţinut la un loc prin solidaritate de rasă, de interese şi de religie, ei dau în sinagogă ordine de zi pentru concurarea şi ruinarea negoţului creştin; ordine de zi cari n-au a face nimic cu mozaismul metafizic şi cari se îndreaptă pur şi simplu contra ramurii cutăreia sau cutăreia de negoţ exercitate de membrii poporului înlăuntru căruia evreii se află.

Tendenţa de-a monopoliza negoţul e evidentă la rasa aceasta; o tendenţă care se ‘ntinde apoi şi asupra altor ramuri de activitate.

Esclusivismul ei e cunoscut de toţi, încât nici amicii ei nu o vor tăgădui. De când calomnia persecuţiunilor religioase au căzut evreii caută a da o altă faţă lucrului. Ei vor să facă a crede că animozitatea îndreptată în contra lor e totodată îndreptată contra ordinei sociale, contra averii în genere, că în sfârşit e o mişcare socialistă.

Întru cât ei sunt în multe locuri cauza de căpetenie a mizeriei, or fi având oarecare cuvânt. E prea adevărat, din nenorocire, că enormele capitaluri grămădite în mânile lor au absorbit ca marea pe cele mici, că le-au sustras de la producţiunea folositoare şi rentabilă prin muncă şi le-au aruncat în întreprinderi americane, hazardate, din cari nouăzeci la sută s-au dovedit de-a fi de o producţiune nulă.

La haute finance, reprezentată mai cu seamă prin bancheri evrei, a fost cauza marilor crize economice din Germania şi Austria, au ruinat ramuri întregi de producţiune, au lăsat fără muncă sute de mii de braţe.

Dar în realitate mişcarea în contra lor e îndreptăţită nu pentru că neagă averea individuală, ci întru cât contestă mijloacele cu cari acele averi se fac. Orice reformă economică şi socială va respecta averea datorită muncii reale sau capitalizate, dar va trebui să combată mijloacele de a face avere fără muncă, fără producţiune, numai prin speculă şi prin amăgire.

Faţă cu aceste rele evidente şi generale foile izraelite ne vin cu protestaţiuni de umanitate şi civilizaţiune. Asemenea protestaţiuni sunt poate la locul lor înaintea unor cititori inculţi, cari se simt măguliţi când li se spune că sunt civilizaţi. Civilizaţia proprie consistă în suma de adevăruri înţelese şi practicate de un popor. Cu cât suma de adevăruri e mai mare cu atât civilizaţia e mai înaltă. E însă un adevăr că evreii au o influenţă dezastroasă asupra stării morale şi materiale a poporului nostru, un adevăr că sunt o rasă străină şi imigrată de 40 de ani încoace, un adevăr că corupţia şi imoralitatea formează alaiul imigraţiunii lor, un adevăr că – escepţie făcând de cei asimilabili dintre ei – cată să fie înlăturaţi din sate, că trebuie să li se interzică colportajul în oraşe, că trebuie aduşi la necesitatea de-a munci.

A munci însă va să zică a produce obiecte de indiscutabilă utilitate, nu a vinde rachiu sau a colporta productele altora.

Iată cestiunea cum se prezintă astăzi. Nu mozaismul ca antiteză a creştinismului, ci poporul modern, cu clasele lui muncitoare, în antiteză cu rasa veche, discompuitoare, egoistă, fără sentiment pentru binele public, iată adevăratul antagonism.

Cât despre umanitate… e fără îndoială mai uman, mai creştinesc lucru de-a apăra munca claselor de jos contra speculei şi uzurei decât de a apăra specula şi pe esploatator în contra celui esploatat.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„CIT DESPRE ŢARA…”] – de Mihai Eminescu [11 octombrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

„Cât despre ţară, d. Brătianu ar sta mult şi bine la putere”. Iată o vorbă a noastră căreia „Românul” [î]i dă o tălmăcire cu totul proprie a lui.

Protivnicii noştri au recunoscut şi proclamat că-n orice împrejurare ţara va fi lângă şi cu partida liberală, că-i va da încredere…

Când înşii protivnicii noştri sunt siliţi să recunoască că cu noi e maioritatea ţării … Protivnicii noştri au zis: cât despre tară, partida liberală ar sta mult şi bine la putere… Etc. etc.

Pardon.

Protivnicii d-voastră niciodată n-au declarat sau proclamat că ţara e cu partida liberală, că maioritatea e cu această partidă.

„Timpul „ a constatat pur şi simplu un fapt.

Acela că puterea de rezistenţă a ţării a fost şi mai e poate încă înfrântă de cătră o sumă de manopere roşie. Suiţi la putere, nu prin ei înşii, ci pe spetele unui Epureanu, Vernescu ş.a., c-un cuvânt pe spatele uniunii de la Mazar Paşa, roşii au ştiut să elimineze unul cîte unul toate elementele cîte nu erau cu apetiturile lor.

Au urmat apoi falsificarea listelor electorale pe scară mare. Patrioţi ce n-aveau nimic au fost introduşi cu deridicata în colegiile I şi II, cărora, alegerile odată făcute, bietele comune rurale au fost silite, prin solidaritatea ce le impune legea percepţiei, a le plăti dările şi privilegiul de a figura în colegii superioare averii şi condiţiei lor sociale.

Favori şi funcţii nu se mai dădură celor cari le-ar fi meritat sau cari ar fi fost calificaţi, ci nepoţilor, verilor, rubedeniilor pân- ‘ntr-a şaptea spiţă a alegătorilor influenţi.

Pe de altă parte, pentru a interesa prin daraveri curat materiale corpul electoral, s-a creat sute de funcţiuni nouă, împărţite asemenea sau la alegători, sau la rude de alegători.

O mreajă întreagă de interese meschine, de împărţiri de slujbe la feneanţi şi netrebnici, de arendări pe nimic a moşiilor statului, de păsuieli, de împroprietăriri a Campiniilor, ce nici sunt nici au fost plugari, de stipendii împărţite ‘n familie, o mreajă întreagă de corupţie bizantină, de nepotism fanariotic s-au aruncat asupra Corpului electoral, făcându ‘l flexibil pentru pentru voinţele companiei de esploatare.

Iată dar înţelesul cuvintelor noastre „cât despre ţară, d. Brătianu ar putea sta mult şi bine la putere”.

Înţelesul este cel dat de A.V. Millo în monografia sa asupra Ţăranului. Tot organismul statului, administraţia, comunele, drumurile, căile ferate, băncile, toate s-au pus la dispoziţia intereselor electorale ale companiei de esploatare numită partid roşu. La pungă, la interesele pungii s-au adresat roşii, la apetituri; nu la conştiinţa liberă, limpede, a alegătorului, nu la convingerile lui politice, cari pentru d. C.A. Rosetti nu au nici o însemnătate, de vreme ce nici d-lui, nici coreligionarii săi politici nu au convingeri cari să poată fi cumpărate c-o pensie reversibilă, c-o sumă de bani oarecare.

Bani – şi „Românul” devine mâne chiar reacţionar, bani destui să-i îndopăm – şi toată tagma roşie va fi de orice părere vom pofti.

Am spus-o demult, e greu, e ingrat a se lupta în contra unor asemenea arme. Nici o idee cât de clară, cât de generoasă nu poate opri tagma oamenilor fără de patrie de-a goni buna lor stare în detrimentul naţiei, a dezvoltării muncii şi a culturii.

Trebuia poate această amară experienţă.

Trebuia naţia să vază cum toată plebea aceasta greco – bulgărească au pretextat numai idei liberale ori naţionale pentru a face averi din nimic, pentru a fi galopinii lui Bleichroeder şi a cumpăra în numele statului cu 60% valori ce făceau 20%, pentru a ridica bugetul cheltuielilor în câţiva ani cu 40 %, pentru a escamota în toate chipurile averea şi bunăstarea publică. Trebuia poporul să vază această goană oarbă după avere fără muncă, să vază că rezultatul final este sărăcia tuturor, pentru a se convinge că roşii sunt străini ca rasă şi ca apucături, că n-au nimic sfânt, că pun la mezat, la sultan – mezat, cetăţenie şi frontiere, interese economice şi sociale, pretinsele lor convingeri politice, totul c-un cuvânt.

Văzut-au ţara ce însemnează în adevăr evanghelia roşie, ce înţeles au articolele „Românului”?

Nu libertate, nu egalitate, nu naţionalitate. Cestiunea principală e ca nişte Caradale şi Costineşti să fie milionari, ca C.A. Rosetti să capete pensii reversibile, ca toată pletora de plevuşcă fanariotă – bulgărească să încape în pita lui Vodă.

Vorbe de esclamaţiuni patriotice! Fum şi pleavă!

Bugetul, bugetul! iată formula magică, iată stindardul împrejurul căruia s-adună urmaşii adunăturilor lui Ypsilant; banul statului, sudoarea ţăranului, averea bisericii, a şcolii, a spitalelor, iară ţinta adevărată a toată suflarea fanariotică.

Şi aceasta fără pudoare, fără demnitate, fără respect pentru destinaţia organică a acestor averi!

Nu vorbim de popor! El e mânat la alegeri de subprefecţi, de civico – electorala baionetă a lui Serurie, el suportă numai plebea aceasta, fără a pricepe. Încurcat în paragrafi şi articoli traduşi din franţuzeşte, nemaiştiind a destinge alb de negru şi adevăr de minciună, cu mintea uimită de fraze fără coprins, de un întreg lexicon de termeni cari n-au nici o realitate îndărătul lor, el e în punctul de a-şi pierde până şi limba şi bunul simţ, vestit odinioară.

Acestea toate sunt ştiute, sunt secrete publice. Care-i dar ţara care e cu roşii? Am văzut-o acea ţară arhistrăină adunându-se împrejurul d-lui C.A. Rosetti la banchet. Aceasta nu este însă adevărata ţară istorică, strivită de roţile regelui Strussberg, cu oasele măcinate de „Millowie „, acesta nu este neamul românesc, ale cărui trebuinţe naţionale, sociale, economice d-alde C.A. Rosetti nu are nici onoarea, nici mintea necesară pentru a le înţelege. Acesta este statul străin încuibat în ruinele statului nostru naţional, sunt viermii intraţi în roiurile de albine; ţara d-lui Rosetti este o ecrescenţă parazită pe trupul adevăratei ţări, parazit care-i consumă puterile, [î]i împiedică şi-i nimiceşte funcţiunile vitale.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„ASEARĂ S-A REPREZINTAT PENTRU ÎNTÂIA OARĂ…”] – de Mihai Eminescu [10 octombrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Aseară s-a reprezintat pentru întâia oară Cazacii şi polonii, dramă în 5 acte în versuri de d. Deroulede, tradusă în proză de d. M. Pascaly, care a interpretat rolul principal al hatmanului Flor Gheraz. Piesa a ieşit bine. Punerea în scenă n-a lăsat de asemenea mult de dorit. Decorurile şi costumele – noi şi frumoase. Jocul artiştilor ne-a probat că şi-au învăţat şi au înţeles îndestul rolurile. Muzica d-lui Ştefănescu – plăcută. Dd. Pascaly, Manolescu, Velescu, Notara, precum şi doamnele Eufr. Popescu şi M. Constantinescu avut-au fiecare, după merit, partea sa de aplauze. Ţinem a vedea piesa a doua oară pentru a putea face o dare de seamă amănunţită şi conştiinţioasă.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„CU TIMPUL AU ÎNCEPUT A SE RECUNOAŞTE…”] – de Mihai Eminescu [10 octombrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

 

Cu timpul au început a se recunoaşte însemnătatea limbii cărţilor bisericeşti.

În adevăr, daca, din deosebitele şi variile dialecte ale limbei germane de pildă, unul a ajuns să domineze şi să devie limbă literară şi de stat, aceasta este a se mulţumi mai cu seamă Bibliei lui Luther. La începutul secolului trecut, în al Xvii-lea chiar, limba germană se poate zice că încetase de-a mai exista. Cine deschide cărţile scriitorilor din acei timpi află un jargon în care întreagă averea lexicală, sintaxa chiar a limbei erau alterate şi falsificate de mii de fraze franţuzeşti sau latineşti ; reprezentantul de căpetenie al unei limbi germane literare, curate, era Biblia lui Luther.

La noi lucrul s-a petrecut într-un mod analog.

Epoca reformaţiunii, răspândindu-se prin periferii, au ajuns în Ardeal; calvinii începuseră a traduce cărţi bisericeşti în româneşte, pentru a atrage la Reformă şi poporul românesc. Ei bine, biserica şi Domnii noştri au combătut Reforma cu armele ei proprii. Au pus a se traduce cărţile bisericeşti în limba românească, au introdus limba poporului în biserică şi stat, în locul celor străine hieratice. dacă chiar ar fi existat înclinări de dialectizare a limbei noastre, ele au încetat din momentul în care biserica au creat limba literară, au sfinţit-o, au ridicat-o la rangul unei limbi hieratice şi de stat. Din acel moment trăsătura de unitate a devenit şi a rămas limba şi naţionalitatea, pe când înainte românul înclina a confunda naţionalitatea cu religia.

Retipărirea cărţilor bisericeşti cu caractere latine şi cirilice nu mai suferă întârziere. Tipăriturile vechi au început a se afla cu greutate.

Lucrarea ce şi-a propus-o Sf. Sinod e de o însemnătate cu greu de măsurat în toată mărimea ei. Fără îndoială că limba cărţilor bisericeşti va fi supusă unei revizuiri în ceea ce priveşte slavismi tehnici, nejustificaţi şi nepricepuţi nici pân-în ziua de azi de popor. Cuvinte populare romanice se vor introduce în locul termenilor slavoneşti, cuvinte înţelese de toţi; frazelor li se va da pe ici colo orânduirea ce li se cuvine după geniul limbei noastre, înlăturându-se traducţiuni servile şi prea ad literam ; c-un cuvânt, ferindu-se în mod egal de neologismi dar şi de barbarismi slavoneşti sau de altă origine, revizuitorii cărţilor vor avea în vedere atât avutul propriu al limbii populare cât şi arhaismii aciia cari se pot reintroduce fără alterare a înţelesului.

E o operă în adevăr naţională aceasta, o operă care va face gloria celor ce vor fi întreprins-o dacă va ieşi bine, dar şi stigmatizarea lor dacă vor păşi cu uşurinţă la o lucrare pe cât de măreaţă şi sfântă pe atât de gingaşă. Gingaşă ca tot ce e organic, subtilă adesea cu deosebirile ce le face gândirea naţională, dar ridicată odată, mai trainică decât legi civile şi politice, decât formaţiuni de state şi dinastii, temelie zilelor de glorie, scăpare în zile de cădere.

În congresul bisericesc din Sibiiu d. Parteniu Cosma a făcut asemenea, în şedinţa de la 4 octomvrie, o propunere în înţelesul retipăririi cărţilor. Va trebui în adevăr ca în privirea aceasta să existe o înţelegere între mitropolia românilor din Ardeal şi Ţara Ungurească, între mitropolitul Bucovinei pe de o parte şi episcopatul nostru. Dând mai la vale propunerea făcută de d. Parteniu Cosma dorim ca spiritul veacului al şaisprezecelea, spiritul lui Matei Basarab, să domnească asupra acestei măreţe lucrări.

Iată acea propunere:

 

Este ştiut că Sfântul Sinod din România a decis revederea şi editarea cărţilor bisericeşti, cari se vor tipări atât cu litere latine cât şi cu litere cirilice.

După regulamentul sancţionat deja relativ la această editare, se va constitui un comitet compus din persoane competente, posedând cunoştinţele teologice şi limbistice necesare la traducerea cărţilor bisericeşti din limbile în cari au fost scrise şi din cari s-au tradus în limba română; spre a putea verifica acele traduceri şi a le perfecţiona unde va cere trebuinţa.

Nu este vorba deci de o simplă retipărire a cărţilor bisericeşti cu litere latine, ci de o emendare a ediţiunilor existente în text şi în limbă.

Considerând că, cestiunea tipăririi cărţilor bisericeşti cu litere latine s-a rezolvat la noi încă mai înainte decât în România, căci, în urma esibitului sinodului eparhial din Arad nr. 101 ex. 1871, congresul nostru din 1878 prin concluziunea sa no. 180 „constatând necesitatea de a se tipări cărţile bisericeşti cu litere latine, decerne cestiunea aceasta la sinodul episcopesc spre apreciare”.

Considerând că biserica ortodoxă română în toate provinciile locuite de români are una şi aceeaşi limbă, că până astăzi se folosesc de aceleaşi ediţiuni a cărţilor sale procurate în trecut, cele mai multe, chiar şi prin România, din patria noastră.

Considerând că emendarea ce o va afla necesară comitetul care va edita în România cărţile bisericeşti vrînd – nevrînd se va accepta şi la noi şi presupunând că ediţiunea emendată, făcută cu precauţiune şi cu pricepere de lucru, astăzi trebuie să fie mai perfectă decât ediţiunile vechi, este şi de dorit ca să se accepteze.

Prin urmare este o necesitate inevitabilă ca acel organ care în provincia noastră metropolitană este chemat a se îngriji de editarea cărţilor bisericeşti, nu numai să fie informat pe deplin despre schimbările ce au să intre în textul cărţilor, dar să conlucre chiar la stabilirea acelora, ca să nu se strecoare în biserică înnoiri de cari el n-ar avea ştire şi cari, nefiind corecte, ar putea deveni stricăcioase.

Pe aceste considerente îmi iau voie a face următoarea propunere.

Sinodul episcopesc e rugat ca, luând informaţiuni autentice despre modul în care se intenţionează în România revederea şi editarea cărţilor bisericeşti cu litere latine, să-şi valoreze influenţa sa canonică la revederea textului, iar retipărirea cărţilor bisericeşti cu litere latine pentru bisericele din provincia noastră metropolitană să o efectueze cu textul stabilit şi cu ortografia adoptată acolo.

Parteniu Cosma m.p.Propunător

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„«L’INDEPENDANCE ROUMAINE» [Î]ŞI FACE PLĂCEREA…”] – de Mihai Eminescu [9 octombrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

„L’Independance roumaine” [î]şi face plăcerea de a se întoarce asupra cestiunii noastre etnologice, dându-i importanţa unei bagatele. Desigur nu ne vom supăra de apreciaţia aceasta, de vreme ce atârnă de oamenii care o fac. Cel ce ştie istoria ţării noastre, cel ce cunoaşte cîte s-au întâmplat din începuturile ţărilor şi până la anul 1700, cine a pătruns de marea deosebire între epoca în care toată viaţa publică era înrădăcinată în obiceiele, în modul de-a vedea al naţiei româneşti, cel care cunoaşte starea materială şi inimoşia ţăranului nostru la începutul acestui secol chiar şi compară acea stare de lucruri cu proletariatul agrar şi morbiditatea generaţiei actuale va înţelege că teoria noastră este în esenţă adevărată.

A spune că „poporul împărtăşeşte ideile roşiilor” este o erezie. Ce să împărtăşească în adevăr? Ideile coprinse în legi traduse din franţuzeşte, pe cari numai juriştii cu titluri le pricep? Principiile cosmopolite ale d-lui C.A. Rosetti? Romanurile franţuzeşti, cântăreţele de cafenele, toată pătura de viaţă străină, toată lumea aceasta de craidoni scoşi din cutie, apetiturile oamenilor fără ocupaţii serioase, vînătoarea după avere fără muncă? Toate acestea constituie o lume aparte, superpusă, pe care poporul o suportă, dar n-o pricepe.

Ziarul francez ar trebui să ne arate o singură ţară pe tot continentul, mai mult, în toată lumea, a cărei instituţii şi legi să fie o maimuţare a străinătăţii, pentru a ne face să credem că poporul împărtăşeşte undeva importul de fraze costisitoare, pentru a ne face nu să credem, dar să admitem posibilitatea cât de depărtată a unui asemenea lucru. O slabă analogie a unei asemenea stări se află în Germania, în secolul al şaptesprezecelea şi în începutul secolului al optsprezecelea, timp în care toţi prinţişorii de duzină încercau să imiteze pe Ludovic al XIV [-lea], timp de mizerie şi vexare pentru ţăran, de demoralizare pentru burgezie, de înstrăinarea deplină pentru clasele dirigente; timp în care limba era aproape desfiinţată prin barbarismi, statele înecate în datorii, cultura un neorganic amestec din rămăşiţele evului mediu şi din fraze franţuzeşti.

Nimeni pe de altă parte nu va putea atribui conservatorilor viciile actualei organizări sociale, de vreme ce ei n- au fost decât în defensivă.

Afară de aceea viaţa publică era preocupată în linia întâia cu crearea unei poziţii internaţionale a ţării. Unirea, alegerea regelui, politica esterioară a Independenţei, toate acestea preocupau mai mult pe oamenii noştri politici decât o sănătoasă organizare dinlăuntru. Dar toate acestea stabilite odată, privirea tuturor cată să fie aţintită asupra organizării dinlăuntru. O organizare care să aibă în vedere mai cu seamă păstrarea şi întărirea naţionalităţii, a claselor naţionale, a muncii noastre, va trebui să ia locul formalismului gol de pân – acuma, importului de legi şi regulamente copiate din franţuzeşte şi nemistuite.

Când va fi sosit momentul luptei pe acest teren şi ziarele străine se vor convinge de teoria noastră, se vor convinge că există o nemăsurată deosebire între trebuinţele reale ale poporului nostru şi între apetiturile nesăţioase,  lipsa de gândire şi de principii, apucăturile demagogice ale adversarilor.

În orice caz, le-am tăiat acestor oameni pe de-a pururea gustul de-a se mai pretinde unici români, români per excellentiam, cu moţ şi cu privilegiu.

Mai ştia haiducul nostru ş-altă potecă !

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„OBSERVASERĂM UNA DIN ZILE…”] – de Mihai Eminescu [8 octombrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Observaserăm una din zile că roşii, pentru a fi posibili, sunt siliţi a se preface, de ochii lumii cel puţin, că admit principii conservatoare.

În chipul acesta am văzut pe d. C. A. Rosetti devenind regalist înfocat din republican ce era şi aruncând în apă tot bagajul său de idei politice. Numai din buzunarul paltonului mai spânzură petecul roşu al republicei desculţilor.

Unii ne-au făcut întâmpinarea că dacă roşii, prin natura statului şi a împrejurărilor, sunt siliţi să admită principii conservatoare, de ce nu i-am susţine, de vreme ce realizează ideile noastre.

Dacă n-ar fi vorba decât de ceea ce se realizează, atunci întâmpinarea ar avea cuvânt ; dar o consideraţie de căpetenie în viaţa publică este modul cum se realizează o idee.

Modul cum o idee se pune în practică este totodată o probă de sinceritate cu care ea se aplică; de aci se vede dacă aplicarea se face de bună credinţă şi în cunoştinţă de cauză sau numai ca pretext şi pro forma. Roşii sunt în adevăr meşteri în escamotarea ideilor noastre şi în renegarea propriului lor trecut. Şi una şi alta-i priveşte. Dar cum le escamotează şi cum se renegă?

Ni se pare că, totdauna, îndărătul apostaziei lor se ascund vechile deprinderi cosmopolite şi demagogice. S-a proclamat în adevăr regalitatea, dar M. Sa Regele a fost înconjurat cu oameni care n-au întru nimic de-a repeta actul eroic de la 11 fevruarie; şi, la dreptul vorbind, oricât de multă tărie de suflet am recunoaşte M[ăriei ] Sale, vedem libera sa dispunere în afacerile statului atârnând de prezenţa unui Candiano şi a altor fevruarişti, pentru cari jurământul militar e o păpuşerie, iar adevărata datorie ordinul de noapte dat de C. A. Rosetti – Carada.

Daca roşii se prefac a primi principii conservatoare, ba au îndrăzneala de a se numi pe ei adevăraţi conservatori, aceasta nu se întâmplă decât în aparenţă, de ochii lumii, pentru ca să fie posibili la guvern. Realitatea e că constituie o societate de esploatare fără nici un fel de credinţe pozitive, cari bucuroşi ar admite orice serie de principii numai dacă această mărturisire ar putea prelungi rămânerea la buget. De aceea sunt capabili a face orice şi nu există nici un act înaintea cărui să se dea îndărăt, nu este principiu să nu-l declare de al lor, rămânând ca adevăratele lor motive de acţiune să fie interesele colective ori particulare ale membrilor partidului.

Să vedem ce s-a întâmplat bunăoară în cestiunea Dunării.

D. I. Brătianu, împreună cu ilustrul d. Boerescu, fac verbal concesii hotărâte Austriei. Ei admit Comisia Mixtă, admit prezidenţia, admit votul preponderant. Puterile apusene sunt indignate de jocul duplu al guvernului, care-n Comisia Europeană una zicea, în corespondenţa diplomatică alta făcea.

În acest timp intervine interpelarea şi discursul d-lui Alexandru Lahovari, prin care se arată că Comisia Mixtă nu e prevăzută în Tractatul de la Berlin, că Austria nu este putere riverană, că nu trebuie să ne abatem de la spiritul şi litera Tractatului dacă voim a nu se atinge libertatea de navigaţiune pe Dunăre.

Numaidecât d-nii Brătianu – Rosetti întorc foaia.

Se tăgăduiesc făgăduinţele făcute baronului Haymerle şi ‘ntr-un consiliu de miniştri se decide a nu se admite existenţa unei Comisii Mixte, fiind contrarie Tractatului de la Berlin.

Când au fost sinceri roşii? Când au promis concesiuni sau azi, când se opun.

Credem că nici acum, nici atunci. Sinceră e numai dorinţa de a rămânea cu orice preţ la putere, mâni cu preţul Dunării, precum ieri cu preţul răscumpărării, alaltăieri cu acela al împământenirii şi al Basarabiei. Nu ne îndoim deloc că, pentru a putea esploata în linişte ţara şi bugetul, roşii ar fi în stare de-a ceda poimâne Moldova până ‘n Siret. poipoimâni Ţara Românească pân-în Olt. Căci nu ţara e ‘n cestiune, ci pânea de toate zilele ori îmbogăţirea acestor pretinşi români, incapabili de patriotism.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„PRIN FAIMOASA SCRISOARE…”] – de Mihai Eminescu [7 octombrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Prin faimoasa scrisoare din Rusciuc d. C. A. Rosetti a declarat, la 1857, că e frate cu Rosenthal.

Se vede că în calitatea de frate cu evreii, venind la minister, a înfiinţat secretariatul estraordinar pentru Moldova, post neprevăzut în buget, neautorizat prin nici o lege, menit însă a organiza pe evrei în partid roşu.

De când d-sa are la îndemână pe d. Guţă Panu, circulările curg de la Ministerul de Interne; diletantismul literar pus în serviciul celui politic dă naştere la o mulţime de probe de stil, iscălite de C. A. Rose…nthal.

Dar acest diletantism nu se mărgineşte a fi pur literar, ci e totodată, din nefericire, politic.

Ministrul nostru de interne n-are nici o idee clară despre ceea ce trebuie a se face în privirea cestiunii izraelite, ba nici poate avea o idee. Cosmopolit precum este şi adept al teoriei „om şi om”, necunoscător istoriei noastre naţionale şi legislaţiunilor altor ţări pe cât privesc această materie, d. C. A. Rosetti crede a putea înlătura cestiunea izraelită printr-o circulara concepută de ilustrul Guţă, prin care se încredinţează că legea poliţiei rurale are să facă minunea de-a scăpa ţara de boala socială.

În acelaşi timp în care această circulară se publică, pe sub mână d. C. A. Rosetti încvartiruieşte pe jidovimea imigrată peste toată România, împle orăşelele Ţării Româneşti cu aceleaşi elemente cari au adus decadenţa morală şi fizică a populaţiunilor noastre din Moldova. Pe la punctele de graniţă pe de altă parte curg evreii cu paşpoarte în regulă, căci guvernele lor respective, ca să scape de ei, le dau bucuros paşpoarte, ba poate chiar şi bani de drum.

Ţara în care d. C. A. Rosetti e stăpânitor e neapărat Eldorado al tuturor scursăturilor. La noi lucrul merge atât de departe încât chiar dreptul de graţiare, pe care constituţia ‘l dă regelui, a devenit un monopol jidovesc.

Evreii cari au bătut pe preuteasa română pentru că privea la îngroparea rabinului şorr au fost graţiaţi.

Îndată ce un evreu ar fi condamnat pentru escrocherie, pentru faliment fraudulos, pentru crime ori delicte specific evreieşti, se ţin lanţ stăruinţele până împrejurul regelui, de unde vine neapărat… graţiarea. Românul, de va fi furat o găină, şade luni şi ani în temniţă; evreul ce prin faliment fraudulos va fi ruinat zeci de familii poate fi sigur că va fi graţiat, prin protecţia şi conexiunile ce le are solidaritatea neamului lor.

Dacă un judecător va fi drept şi va pronunţa sentinţe pedepsitoare asupra evreilor poate fi de mai nainte sigur că, sau va fi pus în disponibilitate, sau permutat… sau înaintat la vro Curte din alt loc, numai să scape cuibul evreiesc de el.

O conspiraţie întreagă contra negoţului român, contra muncii române, contra statului român, conspiraţie la care iau parte fără s-o ştie poate sferele noastre determinante, însă unii cu bună ştiinţă şi între aceştia desigur putem cita pe d-alde Gheorghian, Guţă Panu şi pe părintele lor spiritual, d. C. A. Rosetti.

Relevăm toate acestea pentru a putea esplica circulara, necalificabilă din punct de vedere naţional, a d-lui C. A. Rosetti. Necalificabilă, pentru că ministrul de interne trebuie să ştie cât de mult populaţiile noastre sunt esploatate de aceşti străini, trebuie să ştie că ţara nu se află decât în cazul de legitimă apărare. Dar se ‘nţelege… pentru fratele lui Rosenthal legitima apărare a elementului istoric în contra imigraţiunii şi exploatării străine e o uneltire criminală. Când poporul nu mai găseşte nici un sprijin în administraţia sa venală, în justiţia lipsită de experienţă, nicăiri, când el s-ar decide a-şi apăra moşia precum şi-o apărau străbunii lui, cu parul, atunci d. C. A. Rosetti e virtuosul, poporul e criminal. Dar ce să facă poporul românesc dacă legiuitorii şi căpeteniile lui nu fac nimic? Să se lase despoiat, să se simtă străin în ţara lui proprie, să moară? Libertatea de-a muri e desigur aceea pe cari i-o [con]cedeţi mai lesne, după cum ne ‘nvaţă datele statistice.

Existat-au şi în alte ţări cestiune izraelită, ba există încă. Dar a intervenit regele, statul, pentru a o regula, pentru a da o scurgere elementelor parazite.

Iată de ex. câteva paragrafe din edictul lui Frideric Vilhelm III privitor la poziţia evreilor în Prusia.

  • 1. Evreii cu privilegii, patente de naturalizaţiune, răvaşe de protecţie şi concesiuni se vor privi ca pământeni.
  • 2. Durata acestei calităţi ce li se atribuie ca pământenii li se acordă însă numai sub următoarele condiţii:

Să poarte porecle hotărâte de familie.

Nu numai în purtarea condicelor lor de negoţ, ci şi în compunerea contractelor lor şi a declaraţiilor juridice a voinţei lor să se servească de limba germană sau de altă limbă vie, iar la iscălirea numelui lor să nu se servească de alte litere decât de cele germane sau de cele latine.

  • 3. Până ‘n şase luni de la data publicării acestui edict oricare evreu privilegiat trebuie să declare la autoritatea domiciliului său ce nume voieşte să poarte. Cu acest nume va fi numit atât în pertractările şi în eliberările de acte publice, precum şi în viaţa comună.
  • 4. După ce va urma declararea şi stabilirea numelui de familie, fiecare va primi de la guvernul provinciei sale, în care-şi are domiciliul, un certificat că e pământean, care certificat [î]i va servi lui şi urmaşilor lui în loc de răvaş de protecţie.
  • 5. Evreii aciia cari vor lucra în contra prescripţiunilor 2 şi 3 se vor considera şi trata ca evrei străini.
  • 6. Ne rezervăm de-a hotărî prin legi, cu vremea, întru cât evreii pot fi admişi la servicii publice şi funcţiuni ale statului.
  • 17. Evreii pământeni pot să încheie căsătorii între dânşii fără ca pentru aceasta să aibă nevoie de-o autorizare specială, întrucât nu e necesară, după prescripţiuni generale, învoirea sau permisiunea altora la încheiarea căsătoriei.
  • 18. Dar e nevoie de-o autorizare specială când un evreu pământean se însoară c-o evreică străină.
  • 19. Prin căsătoria c-o evreică pământeană evreul străin nu câştigă dreptul de-a se aşeza în statele noastre.
  • 30. În nici un caz rabinii şi mai marii evreilor nu-şi pot aroga vro jurisdicţiune sau dirigerea de moşteniri pupilare.
  • 31. Evreilor străini nu le e permis a se aşeza în statele noastre până ce nu vor fi câştigat dreptul de împământenire prusian.
  • 32. La câştigarea drepului de pământenie nu pot ajunge decât după propunerea guvernământului provinciei în care vor să se aşeze şi cu, aprobarea ministerului nostru din lăuntru.
  • 34. Evrei străini nu pot fi primiţi nici ca rabini, nici ca servitori bisericeşti, nici ca calfe şi ucenici, nici ca servitori în casă.
  • 35. Acei evrei pământeni cari vor lucra contra dispoziţiunii §- lui 34 de mai sus se vor pedepsi cu 300 taleri amendă sau, în caz de neavere, cu închisoarea măsurată după regulile în general stabilite a preschimbării pedepselor, iar evreul străin se va transporta numaidecât peste graniţă.
  • 36. Evreii străini au permisiunea de-a intra în ţară pentru a trece prin ea sau pentru afaceri de comerţ permise. Despre procedarea ce au a urma ei şi care se va urma contra lor autorităţile poliţieneşti vor primi o deosebită instrucţie.
  • 38. În Königsberg în Prusia, în Breslau şi în Frankfurt lângă Oder pot să petreacă şi evrei străini în vremea bâlciului şi cu permisiunea autorităţii.

Iată cum se apără un stat sănătos de invazie. Nu ni se spună că această lege, dată în secolul al nouăsprezecelea în unul din cele mai civilizate state din Europa, a fost abrogată. Rău s-a făcut că s-a abrogat şi o dovadă că rău s-a făcut este mişcarea antisemitică care a cuprins şi frământă Germania atât în cercurile de sus cât şi în cele de jos ale ei.

D. de Bismarck, care desigur simte cu repugnanţă cum evreii vor să devie elemente determinante în statul german, nu este cu totul străin de această mişcare. Cerem iertare de la pana noastră proprie că îndrăznim a cita numele principelui în aceleaşi şiruri în cari cităm pe un C. A. Rosetti şi pe alţi pitici.

Am fi nedrepţi se ‘nţelege de-a amesteca pe toţi evreii în aceeaşi categorie; căci prin intuiţie ne-am încredinţat că există marea deosebire între cei veniţi de mult în ţară, adică de o sută şi mai bine de ani, şi cei veniţi de la 1840 încoace. Aceşti din urmă sunt cei răi. În Moldova se găsesc adesea alături orăşele cu evrei cu totul deosebiţi. În judeţul Iaşi bunăoară nu e absolut nici o comparaţie între evreii din târguşorul Bivolarii, cari sunt vechi, vorbesc şi se poartă ţărăneşte, sunt prietenoşi şi de bună credinţă, şi între rasa duşmănoasă şi sălbatică din târguşorul Sculenii. Dar o lege de incolat ar putea face deosebire între cei în adevăr pământeni, cari prin contact secular cu poporul nostru i s-au asimilat în mare parte, afară de religie, şi între cei veniţi de 30 – 40 de ani încoace, cari sunt neasimilabili pe un secol înainte.

Circulara d-lui Rosetti va avea însă tocmai efectul contrariu de acel ce urmăreşte. Ministrul nostru de interne prea e urât de toată ţara adevărată pentru ca aceea ce el zice să nu dea naştere unei vii rezistenţe.

Astfel la 4 octomvrie s-a răspândit o foaie volantă hectografiată îndreptată tocmai contra circularei ministeriale. Primul punct al acestei foi spune:

Să facem apel la întreaga naţiune română ca să ne dea nouă, concursul, iar nu ideilor ipocrite ale d-lui C.A. Rosetti. (Vedeţi circulara no. 17219 din 1 oct. către d-nii prefecţi din tară.)

Celelalte puncte nu le comunicăm, de vreme ce cuprind un apel la acte ilegale, iar denunţători ai poporului nostru nu suntem nici atunci când el n-ar avea dreptate.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„CRIZA MINISTERIALĂ DIN PARIS.. „] – de Mihai Eminescu [7 octombrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Criza ministerială din Paris pare a primi o turnură de comedie. Preşedintele Republicei, opinia publică şi majoritatea deputaţilor şi senatorilor poftesc pe Gambetta în fruntea cabinetului şi, cu toate acestea, el cată să mai aştepte mult până să-şi realizeze mandatul. Ministeriul Ferry e ca şi demisionat, dar fără a se putea retrage. El trebuie să se prezinte în faţa Camerii, să salute pe reprezentanţii suveranului popor cu clasicul Morituri te salutant, să se justifice, să asculte cu evlavie critica şi dojanele lor. Aşa vrea Gambetta şi aşa o fi trebuind să fie. Oricum, situaţia pare a se fi mai clarificat.

Preşedintele Grévy a scris, acum câteva zile, lui Gambetta că doreşte să vorbească cu dânsul asupra actualei situaţii politice. Gambetta a urmat acestei invitări ducându-se la preşedintele, unde conversaţia s-a învârtit în jurul evenimentelor politice de la închiderea Camerei încoaci şi a situaţiei politice creată prin ultimele alegeri. Grevy a recunoscut, cum vedem dintr-o telegramă a foilor străine, caracterul progresist al alegerilor din urmă; Franţa, fără a dezaproba politica înţeleaptă şi moderată din ultimii ani, şi-a exprimat dorinţa în mod incontestabil ca să se înainteze pe calea reformelor. „Eu sunt sigur, a zis Grévy, că totodată Franţa doreşte executarea acestei programe supt conducerea bărbatului care a fost primul ei autor şi cel mai neobosit al ei propagator „. Spre a corespunde acestei clare indicaţii a alegatorilor franceji Grevy zice să s-a simţit obligat să confereze şi să audă consiliele conducătorului majorităţii Camerii înainte de începerea crizei oficiale ministeriale şi înainte de a se întruni Camera.

Gambetta a mulţumit mai întâi preşedintelui pentru încredere şi s-a declarat gata, dacă s-ar pronunţa Camera în acest sens, a prezenta preşedintelui un program şi, dacă s-ar ajunge la o deplină înţelegere, a forma un ministeriu; dar e imposibil, cel puţin oficial, de a face ceva înainte de a-şi fi dat Camera părerea sa. Ministerul actual, înainte de a se închide Camera, a obţinut un vot de încredere; în sesiunea din urmă ministerul niciodată n-a fost în minoritate şi din nimic nu se vede că alegerile s-ar fi făcut contra ministerului; ţara deci n-ar înţelege de ce ministerul, la începutul şedinţelor, să nu se prezinte Camerii spre a justifica politica interregnului şi să ceară un nou vot de încredere. Numai după o dezbatere publică mare, cât se poate de amănunţită, se va recunoaşte care majoritate va guverna într-adevăr. Din realegerea foştilor deputaţi nu se poate conchide a priori că ne aflăm tot în faţa aceleiaşi Camere; aceiaşi deputaţi pot reveni cu păreri şi mandate modificate; de aceea, pentru moment, parlamentar şi politic vorbind, nu e posibilă formarea unui nou minister. Actualul minister să se prezinte în faţa Camerii şi numai dezbaterea va lumina viitorul.

Grévy declară că pune prea mult preţ pe opinia lui Gambetta, pe care pare a o împărtăşi. Gambetta asigură pe Grévy despre devotamentul său şi că e gata a urma orice invitare a lui Grévy când acesta ar dori vreo conferinţă.

Această convenire a durat aproape o jumătate oră. Preşedintele a chemat apoi pe ministrul preşedinte Jules Ferry şi i-a comunicat conţinutul întrevorbirii. Ferry a pledat mai ‘nainte pentru formarea cabinetului înainte de a se întruni Camera şi, crezând că Gambetta va lua afacerile guvernului, era să-şi dea demisiunea oficial. Dar fiindcă Grevy, în urma acestei conversaţii, n-a putut oferi lui Gambetta prezidiul ministerial, se crede că ministerul va mai întârzia cu demisiunea. Dar, chiar dacă ar demisiona acum, miniştrii tot ar trebui să rămână până la formarea noului cabinet şi astfel ar avea ocazia de a se justifica în faţa Camerii. Cestiunea dacă Gambetta va fi ministru – preşedinte cu sau fără portofoliu nu s-a atins; dar se crede ca sigur că, dacă împrejurările vor chema pe Gambetta la guvern, Grevy are de gând să-i dea toată libertatea de acţiune îndată ce ar domni o înţelegere asupra programei. Toate listele ministeriale publicate până acum sunt falşe; Gambetta n-a făcut încă propuneri nimănui.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„SÂMBĂTĂ SEARA S-A REPREZINTAT…”] – de Mihai Eminescu [6 octombrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Sâmbătă seara s-a reprezintat la Dacia comedia Trotman Vântură Ţară. Piesa a reieşit foarte bine. Jocul artiştilor, ca totdauna, n-a lăsat nimic de dorit. Au escelat dd. Vlădicescu sen., Anestin, Sachelarie. Comedia este frumoasă. Ar fi trebuit însă să se mai revadă puţin, spre a se îndepărta franţuzismele, cum uneori cauchemar şi altele. La urmă s-a jucat O partie de concină, de d. V. Alexandri, care a esprimat dorinţa a o vedea reprezintată. D-

na Fanni Tardiny şi d. Vlădicescu jun. au smuls aplauzele publicului. Barcarola cântată de d. Vlădicescu a transportat publicul. Terminându-se spectacolul, publicul a chemat pe autor. D. Vlădicescu a ieşit la rampă ţinând o alocuţiune foarte la locul ei. Mulţumind pe de o parte publicului pentru încurajare, şi-a exprimat fericirea că autorul piesei a asistat la reprezentaţie şi, în cor cu spectatorii, a strigat: Trăiască Vasile Alexandri, marele poet al României.

Aseară s-a jucat Devotamentul unui soldat, dramă, cu mare succes. D-na Tardiny a fost superbă în scena nebuniei. În curând vom face o dare de seamă amănunţită asupra pieselor reprezintate şi asupra jocului diferiţilor actori ce compun trupa d-nei Fanni.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„CELE DOUĂ PREOCUPĂRI…”] – de Mihai Eminescu [6 octombrie 1881 ]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Cele două preocupări ale zilei sunt întâlnirea între împăratul Austriei şi al Rusiei şi pretinsa întrevedere între d. Gambetta şi principele de Bismarck.

Întâlnirea între cei doi împăraţi se vesteşte de câteva săptămâni, fără a se putea indica localitatea măcar în care ar avea să fie. Unii indică Varşava, alţii localitatea Graniţa, dar cu mai multă stăruinţă se citează târguşorul Krszezovice (Crşejoviţe ), unde împăraţii ar fi având să se întâlnească într-un castel al familiei Potocki.

Despre însemnătatea acestei întâlniri baronul Haymerle ar fi zis că atât alianţa celor doi împăraţi cât şi tendinţa de-a se reapropia de Rusia se ‘ntemeiază mai cu seamă pe dorinţa pe care Curţile o au de-a impune linişte mişcării republicane şi socialiste din Europa. Preocuparea că exemplul Republicei Franceze ar putea să afle imitatori în Italia şi în alte state, turburarea ascunsă însă permanentă în Rusia, cestiunea socială în Germania, tendenţele centrifugale ale unor grupuri din Austro-Ungaria, toate acestea la un loc sunt de natură a inspira îngrijire marilor monarhii ale continentului nostru.

Dacă însă întâlnirea n-ar avea în vedere decât pericolele ce reies pentru formaţiunile monarhice din tendenţele ultraegalitare ale secolului nostru ea n-ar fi decât reân [noirea ] [acelei] alianţe, reînnoirea acelei politici conservatoare care a urmat după căderea lui Napoleon I.

Se poate însă ca în cercul consideraţiunilor politice ale întrevederii să intre şi alte cestiuni, între altele acelea pe cari le-au creat Tractatul de la Berlin.

Vro câteva zile i s-au pierdut urmele d-lui Gambetta. Unele organe susţin c-ar fi fost văzut la Bruxelles, altele ‘l fac să călătorească prin Elveţia, dar cea mai răspândită din toate versiunile era că ar fi fost văzut în Germania şi c-a avut o întrevedere cu principele de Bismarck la Varzin.

D. de Blowitz, corespondentul cunoscut al ziarului „Times”, luând de obiect această călătorie misterioasă a dictatorului francez în Germania, crede că scopul ei n-a putut fi decât o întrevedere cu cancelarul şi citează pentru aceasta motive cari par plauzibile.

La 1878 d. de Blowitz se afla, în timpul Congresului, la Berlin şi a avut de mai multe ori ocazia de-a vedea pe principele de Bismarck. În una din aceste conversaţii se vorbea de d. Gambetta. La auzirea acestui nume cancelarul exclamă:

– Gambetta? lată un om pe care aş voi să-l văz înainte de-a muri. Orice s-a zice, e un om foarte remarcabil. Întrece c-un cap pe toţi compatrioţii lui. E un fermecător, se zice; cu toate acestea fermecătorii n-ar fi mari oameni de stat după cum se crede.

-D. Thiers mi-a spus într-o zi, replică d. de Blowitz, că şi d-ta eşti un fermecător, dar aceasta nu te-a împiedecat de-a fi un mare om de stat.

– Da, dar de reputaţia aceasta nu mă bucur în Germania.

Corespondentul ziarului englez văzu în insistenţa cancelarului de a-i vorbi de d. Gambetta o invitare indirectă de a-i pregăti o întrevedere. El se grăbi a-i vorbi principelui de Hohenlohe şi baronului Holstein, unul din consilierii intimi ai principelui, cari amândoi au fost asemenea de această părere, ba s-au discutat chiar condiţiile în care s-ar putea pune la cale o asemenea întrevedere.

A doua zi d. de Blowitz, crezând că baronul Holstein va fi avut timpul de a comunica principelui conversaţia ce o avuseră, a voit să afle ceva despre dispoziţiile cancelarului.

Baronul [î]i răspunse:

Trebuie să înţelegi că o asemenea întâlnire e o afacere gravă, de care nu poate fi chestie decât după ce se vor fi cumpănit bine urmările ei. Cancelarul e convins că d. Gambetta e destinat peste puţin să exercite nu numai puterea în Franţa, ci o putere de un caracter decisiv chiar.

Cancelarul vrea pacea. El ar vrea să vază mai deaproape pe-un om de la care va putea atârna pacea ori războiul. Vrea să-şi formeze o idee despre ceea ce gândeşte d. Gambetta în această privinţă. Dar această întâlnire trebuie să fie o apropiere. Trecutul să rămâie trecut. Cei doi oamenii de stat au luptat unul în contra altuia, fiecare pentru ţara lui. Ceea ce-i făcut e făcut, silinţele momentului nu pot privi decât viitorul.

Deci trebuie să se înlăture tot ce-ar putea altera caracterul şi obiectul acestei întrevederi. Nu se poate face nici o propunere care să întâmpine un refuz sau un eşec. Nu poate fi vorba nici de-un compromis, nici de retrocesiune, nici de modificarea tractatelor în vigoare.

Nici principele, nici împăratul n-ar putea să îngăduie o discuţie asupra acestui punct. Dar o întâlnire între cei doi oameni de stat, în care şi unul şi altul s’ aducă intenţii pacifice, fiind pătrunşi de datoriile ce le incumbă, n-ar putea fi decât fecundă în rezultate fericite, chiar dac’ ar renunţa fiecare din ei la satisfacerea personală de-a triumfa unul asupra celuilalt.

Întors la Paris, d. de Blowitz a avut ocazia de-a raporta d-lui Gambetta ceea ce d. de Bismarck [î]i zisese. Era hotărît a-i vorbi de întrevedere, dar s-a sfiit înaintea responsabilităţii care putea să cază asupră-i în această afacere.

Corespondentul foii engleze adaogă că amănuntele pentru punerea la cale a întâlnirii au putut să aibă loc şi fără el şi că petrecerea d-lui Gambetta în Germania a putut să aibă de scop întâlnirea cu cancelarul.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




LITERATURĂ POPULARĂ. PALAVRE, ANECDOTE, TACLALE Ş.A. – de Mihai Eminescu [4 octombrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Nu e popor care să fi intrat în contact cu românul fără ca acesta să-şi bată joc de el. Sunt nenumărate anecdotele populare în cari se iau peste picior grecii, evreii, nemţii, ungurii, polonii, muscalii; asupra ţiganilor există o întreagă epopee populară în versuri lapidare, cum şi-au făcut biserică, ce predică le-au ţinut părintele Porgaţie şi popa Mătrăgună, cel de viţă bună. Crezul şi cele zece porunci s-au răstălmăcit de către român şi s-au potrivit neamului; despre bulgari există asemenea o lungă povestire a lui Hagi Ivat craiul, care a vrut să ia Ţarigradul înarmat c-un praz ; despre sârbi asemenea, c-un cuvânt despre toţi.

Un obiect predilect al ironiei populare e popa şi călugărul. Mulţimea cea mare de călugări şi lipsa de cultură a clerului laic şi monastic vor fi fost în mare parte cauza acestei ironii.

Din această ramură puţin cultivată a literaturii populare d. Baican ne trimite câteva probe, cari desigur vor interesa.

Între mulţimea aceasta de tipuri, românul însuşi apare isteţ şi batjocoritor, personificat ici în Pepelea, colo în Păcală.

Cronicele noastre, descrierea din vremea lui Matei Basarab făcută de diaconul Paul din Aleppo, scriitorii poloni mărturisesc că la mesele domnilor Basarabi şi Muşatini se cânta şi se glumea mult. Astfel bunăoară cântecul dezgropat:

Ştefan, Ştefan, Domn cel mare,

Seamăn în lume nu are

se cânta unisono de către toţi mesenii. Măscăricii îşi făceau mendrele, zicându-i lui Vodă „măi vere”, curţile domneşti erau pline de cimpoiaşi, ospeţele ţineau cîte douăsprezece ceasuri în şir, şi-n această viaţă, pentru care Miron Vodă Barnoschi zice că „ dulce Domnia la Moldova”, răsuna numai din când în când buciumul războinic chemând Vrancea şi Câmpulungul, Soroca şi Tigheciul, Ţara de Sus şi Ţara de Jos sub cei doi vornici ce comandau aripele împotriva duşmanului. Pe cai, cărora le ziceau:

Aşterne-te drumului Ca şi iarba câmpului La suflarea vântului…

ţara s-arunca, o adevărată vijelie, spre margine, şi vai de neamul ce-i încăpea pe mâni.

Ceea ce presupunem este însă că în vremea unora dintre dinaştii români cată să fi existat o epocă literară ale cărei rămăşiţe fragmentare se mai găsesc astăzi şi cari pe zi ce merge se împuţinează.

Anecdotele au îndealtmintrelea proprietatea de a se schimba cu timpul şi de a se adapta actualităţii; multe pot fi de tot moderne.

Bogăţia consonantică şi vocalică a limbii îi dă înlesnire românului de-a imita cu uşurinţa pronunţia altor popoare, pe când celelalte cu greu deprind fonologia limbii noastre.

Reproducând aceste anecdote nădăjduim că autorul lor [î]şi va continua lucrarea, în care arată talent, şi se va sili să dezgroape mai târziu poveştile lui Pepelea, cari sunt fără contestare mai vechi decât aceste ce scăpară din contactul cu străinii.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„JOI S-A ADUNAT ÎN SIBIIU…”] – de Mihai Eminescu [4 octombrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Joi s-a adunat în Sibiiu congresul bisericesc al românilor răsăriteni din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească. „Pesther Lloyd” relevă că acest congres merită o deosebită atenţie, pentru că în el se va decide înmulţirea diecezelor române. Se va propune anume crearea a două dieceze încă. O parte ar voi ca nouăle episcopii să fie una la Făgăraş (deci în Ardeal), alta la Oradea Mare; alţii propun ca amândouă diecezele să fie dincolo de munţii Ardealului, şi anume una în Timişoara, alta în Orade ; iar mitropolia Ardealului să rămâie tot atât de mare precum este, dându-i-se doar în ajutor mitropolitului un episcop coadiutor.

Amândouă mitropoliile din Ardeal, cea răsăriteană şi cea greco – catolică, au una şi aceeaşi origine. Din evul mediu încă exista archidieceză răsăriteană în Alba-Iulia, ai cărei mitropoliţi se sfinţeau de către mitropolitul din Bucureşti, ca exarh al patriarhiei constantinopolitane. Pe la începutul secolului trecut au început convertirea unui număr de români la ritul greco – catolic, de unde a urmat prefacerea mitropoliei din Alba-Iulia în mitropolie greco – catolică. Românii cari n-au primit uniunea au urmat paralel viaţa lor bisericească cu acei ce o primiseră, până ce în sfârşit Şaguna la 1864 izbuti a reînfiinţa mitropolia răsăriteană, care curând [î]şi înfiinţă două episcopii, la Arad şi la Caransebeş.

După datele statistice publicate în anul 1873 credincioşii bisericii române greco – răsăritene de sub Coroana Ungariei sunt 1 609 169. Afară de 40 000 de români cari se ţin de episcopia Vârşeţului, ei sunt împărţiţi astfel: arhidieceza din Sibiu 715 928; dieceza Aradului 558 880; dieceza Caransebeş 335 360.

Faţă cu cererea de-a se mai înfiinţa două dieceze, „Pesther Lloyd” doreşte ca, la executarea acestui proiect, să se creeze astfel de organe bisericeşti nouă, cari pe lângă cultura şi creşterea coreligionarilor, să observe şi acele îndatoriri pe care orice cetăţean, de orice naţionalitate sau confesiune, trebuie să le respecte, precum respectă învăţăturile bisericii sale.

Desigur că aceste îndatoriri tot atât de sfinte ca ale bisericii sunt, după ideea ziarului oficios, acelea cari privesc statul unguresc. La acestea nu ar fi de observat decât că învăţăturile bisericii sunt foarte statornice, soarta statului unguresc însă cam nestatornică. Într-un conflict care s-ar putea isca vro odinioară între Casa habsburgică şi statul unguresc, precum a fost cel de la 1848, legea răsăriteană prescrie să ţii per fas et nefas cu împăratul. Cu această ocazie o mulţime de îndatoriri pe cari „orice cetăţean cată să le respecte” încetează de sine şi se nasc din contra o sumă de alte îndatoriri mai grele, al căror exerciţiu însă ar fi poate îndreptat contra statului specific unguresc, neâncetând de-a fi îndatoriri patriotice şi morale. în genere „îndatoririle ce fiece cetăţean cată să le respecte „ sunt sub coroana Sf. Ştefan o cestiune de apreciaţie. dacă românii ar face în socoteala lor ceea ce ungurii făceau şi fac, asemenea în socoteala lor, ar fi taxaţi de către aceştia de trădători de patrie s. a. m. d.

Noi credem din contra că la înfiinţarea nouălor dieceze consideraţii politice ungureşti nu trebuie să joace nici un rol.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„TOATE FOILE GERMANE…”] – de Mihai Eminescu [4 Octombrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Toate foile germane vorbesc de călătoria lui Gambetta prin Germania şi de întrevederea lui cu prinţul Bismarck la Varzin. Sunt persoane cari susţin că l-ar fi văzut şi în Berlin. Dresdener Nachrichten crede chiar că

Această întrevedere va avea o importanţă mai mare decât cea de la Danzig. Dar până acum nu se ştie nimic pozitiv în privinţa întâlnirii celor doi bărbaţi de stat, decât numai că d. Gambetta s-a întors la Paris. Astfel negocierile pentru formarea noului cabinet se pot reîncepe şi din rezultatul lor se va întrevedea poate cu ce deciziuni se va fi despărţit d, Gambetta de cancelarul german.

În opiniunea publică a Franţei Gambetta trece de omul situaţiunii. Alegerile a ieşit mai mult după dorinţa sa, el dispune în Cameră de fracţiunea relativ cea mai tare. Ţara îl cheamă; chiar vrăjmaşii săi strigă că mai bucuros l-ar vedea în fruntea guvernului decât pe fotoliul de preşedinte al Camerii. Cu toate acestea el pare a se îndoi. De aceea unii au început să-l numească:

„Ministru – preşedinte fără voie”.

Este adevărat că un minister Gambetta deschide perspective ale căror ultime consecinţe nu se pot prevedea.

Iată ce scrie în „Voltaire” Arthur Ranc, un intim amic al lui Gambetta:

Înainte de a începe să guverneze ar fi legat deja la mâni. Şi aşa s-a ajuns deja scopul propus, şi anume de a face pe Gambetta prizonierul politicei de până acuma. dacă Gambetta va primi guvernul va avea să rezolve o grea problemă. La dreapta şi la stânga va întâmpina o vrăjmăşie neîmpăcată. Chiar mulţi dintre cei indiferenţi vor avea faţă, cu dânsul sentimentul acelui englez care a însoţit prin toată Europa pe un îmblânzitor de animale feroce în speranţa de a-l vedea odată sfâşiat. Va fi oare Gambetta sfâşiat de Sfinx?

Ni se pare că viitorul va răspunde prin: Da!

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„PREAOSFINŢIA SA MUSIU CHIŢU…”] – de Mihai Eminescu [3 octombrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Preaosfinţia sa musiu Chiţu a ieşit prooroc şi făcător de minuni. Hagi Ivat, care s-a încumetat a scoate luna din puţ, n-a scos-o aşa de bine la capăt ca Preaosfinţia Sa, vlădica celei mai proaspete divinităţi, descoperite în seara banchetului, pe când Duhul Sfânt se pogorâse asupra apostolilor în chip de udătură, insuflându-le tuturor darul dumnezeiesc al suptului.

Demult am bănuit în adevăr că roşii ar fi având parte la crearea universului; dar că unul dintre ei e chiar Dumnezelea, închinat de neamul lui Fundescu în biserică de urdă, asta n-am ştiut-o încă.

A ieşit la maidan şi Dumnezelea ciurarilor.

D-lor, zice Preaosfinţia Sa nea Chiţu, ridicându-mă acolo unde prevăzusem că am să mă ridic, am văzut aceasta ca prin un apocalips, prin o revelaţiune ca a lui Sf. Ion…

La început…

O voce. La început era cuvântul.

Chiţu. Ei bine, la început era „Românul” şi „Românul” era Rosetti şi Rosetti era „Românul”, şi nimic nu s-au făcut din cele ce s-au făcut fără „Românul” şi fără Rosetti.

Voi zice, să trăiască „Românul” românilor şi să trăiască românii „Românului”.

Iată cuvintele Preaosfinţitului Chiţu, citate exact din Evanghelia sfântului Ioan Fedeleş.

E prea adevărat că Unirea Principatelor a făcut-o moldovenii; adevărat că cel întâi cabinet al României unite era un cabinet Barbu Catargiu, adevărat că secularizarea averilor închinate se datoreşte lui Cuza Vodă, împroprietărirea, cu toate defectele ei, lui Cogălniceanu, reforma legislaţiunii lui Boerescu şi altora, organizarea serviciului financiar şi întemeierea creditului unui Mavrogheni şi G. Cantacuzino; organizarea armatei – lui Ştirbei Vodă, urmărită cu stăruinţă zece ani de zile de generalul Florescu, precum e asemenea adevărat că România e în orice caz făptura dinaştilor Basarabi şi Muşatini.

Dar ce sunt toate acestea? Iluzii.

Apocalipsul sfântului Ioan Fedeleş, capitolul Udăturii, gârliciul 32, altfel spune:

„Nimic nu s-a făcut din cele ce s-a făcut fără Rosetti şi fără «Românul»”.

Ba nu zău, gluma la o parte, pututu-ne-am -fi aştepta ca d. Chiţu, care trecea de-a puterea fi de om mai serios, va ajunge la aşa hal încât să-l declare pe d. C. A. Rosetti până şi identic cu Dumnezeu?

Nu ne vom încerca să punem în relief meritele d-lui C. A. Rosetti. Dacă a nega şi a discompune, a stârpi iubirea de trecut şi instinct de adevăr e un merit, desigur că şi viaţa acestui cetăţean e plină de merite.

În opoziţie fiind, se joacă cu bomba lui Orsini, destul de prudent pentru a n-o arunca, nu de alta, dar aruncând-o, ar fi făcut poate cunoştinţă c-un alt cordon, mai ţeapăn decât acela al Stelei României. Dar se joacă cu acea bombă, ameninţând în dreapta şi-n stânga, neavând însă nicicând curajul de-a o face să esplodeze.

La putere fiind, devine tipul slugărniciei şi al linguşirii. Nicicând regele sau regina n-au văzut în ţara noastră, unde desigur e destulă plebe cosmopolită ridicată din gunoaie, slugarnică prin natura ei, niciodată, zicem, n-au văzut un om mai prosternat dinaintea mărimii lor pământeşti, mai gata de a-şi renega tot trecutul, de a-şi abjura principiile, de-a fi apostol al propriilor sale învăţături decât pe acest republican Să trăiască românii « Românului» zice d. Chiţu.

O dorinţă foarte justificată din punct de vedere bugetar.

Românii „Românului” sunt bunăoară d. Câmpineanu, cu 40000 franci leafă; d-nii Fălcoianu, Stătescu, Costinescu, asemenea cu zeci de mii de franci lefuri anuale; cumulardul prinţ Dim. Ghica, care e în acelaşi timp prezident la Societatea Dacia – România, la Creditul Financial Rural, la Regia tutunurilor, la drumul de fier Suceava

– Iaşi, la Eforia Spitalelor, la Societatea de Construcţie, la Fabrica de Chibrituri, pretutindeni cu lefuri şi diurne şi neavând pereche decât un alt cumulard şi acaparator de funcţii, vestitul general de clistirerie Davila.

Aceşti acaparatori de funcţii sunt românii „Românului”.

Cât despre românitatea românilor „Românului” vom cita numele convivilor d-lui C. A. Rosetti şi cititorul va alege:

Urechia (din cauze cronice: recte Popovici, „tata rus, mama rus, dar Ivan maldavan „); E. Caligari, general Angelescu (grec), Filitis, Giani, Davila, Cariagdi, Costinescu (armeano – neamţ), Frederic Dame, Carada, Xantho, Derussi, Cerlenti, Chrisoveloni, Ioannidi, Muller, Elias, Papazoglu, Levy, Ascher, Nedekovici, Nacu, Rietz, Oppler, Graboski, Panaioti, Stelorian, Marghiloman, Pr. Demetrescu (armean), Th. Ştefănescu (bulgar), Eliad, Lapati, Dimitriadi, Villacros, Pascaly, Verussi, Eustaţiu, Gobl, Pandrav, Fundescu (se pretinde bosniac, ezităm între ciurar şi lingurar ), Sergiu, Arghiropol, Halfon, Culoglu, Schina, Perticari, dr. Severin (recte Bosnagi; nu ştie româneşte), Arion, Caramanlâu, Cavadia, Vermont (recte Grunberg), Sim. Mihălescu (recte Hagi Ivat, bulgar), Hilel Manoach, Djuvara, Pilidis, Lazaridis, Calerghi, Mavrus, Enciulescu (bulgar), Stăncescu, Zaharidi, Dancovici, Pencu, Staicovici, Radovici etc. etc.

Iată românii „Românului”.

Iar „Românul” acestor români e d. C. A. Rosetti, om al cărui părinte, al cărui frate chiar nu ştia să vorbească româneşte.

Ş-apoi foaia guvernamentală mai zice că cităm numai pe Pherekydes ! Iată lista lungă a convivilor d-lui C. A. Rosetti, iată elementele determinante ale limbii, istoriei, caracterului naţional al României.

Celor mai mulţi le-o fi de ţară cum ni-i nouă de mere pădureţe. Mai e îndoială? Iubirea de ţară e pururea şi pretutindenea iubirea trecutului; patria vine de la cuvântul pater şi numai oameni cari ţin la instituţiile părinţilor lor, la petecul de pământ sfinţit de munca şi sângele părinţilor, pot fi patrioţi.

Patriotism cu părinţi îngropaţi în Ţara Bulgărească şi cari nici ştiau româneşte, un asemenea patriotism nu există.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„ZIARELE DIN VIENA…”] – de Mihai Eminescu [2 octombrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Ziarele din Viena recunosc că, prin moartea neaşteptată a baronului Haymerle, i s-a creat politicei austro- ungare o situaţie foarte nesigură.

Neaşteptându-se nimenea la un asemenea eveniment, necunoscându-se caile pe care omul de stat le urmărea, urmaşul său va trebui să se iniţieze mai întâi în misterile conducerii afacerilor, va trebui să afle în labirint firul Ariadnei, tăiat de mâna morţii.

Cazul acesta a umplut lumea austriacă de consternaţiune. Un om de 53 de ani abia, de un temperament pururea egal şi liniştit, nu dovedea c-ar fi având în sine germenii unei morţi premature. Chiar în ziua catastrofei, ministrul, foarte bine dispus, dictase înainte de amiazăzi mai multe hârtii diplomatice; masa sa era plină de elaborate destinate pentru sesiunea delegaţiunilor ; de la 1 la 2 după amiazi lucrase încă împreună cu un şef de secţie. La 2 şi jumătate simţi strângeri de inimă. O agonie scurtă, plină de dureri, începu: el espiră în jeţul său, dând strigăte nearticulate de durere.

Baronul Carol de Haymerle a fost născut în Viena la 7 decemvrie 1828, era însă de origine dintr-o veche familie nobilitară din Stiria, care emigrase în Boemia pe la 1560. În timpul războiului de treizeci de ani familia fusese dezbrăcată de drepturile ei nobilitare, în cari o reintegră împăratul Carol VI şi Maria Teresia. Baronul şi-a făcut studiile în Academia orientală din Viena, în acel institut escelent în care, pe lângă o sumă de alte obiecte, se predau toate limbile orientale vii şi din care au ieşit pân’ acum mulţi literaţi austriaci cari s-au ocupat cu literatura persană, cu istoriografia împărăţiei turceşti, cu multe alte ramuri ale vechilor culturi ale Orientului. Numit în anul 1850 adiunct de interpret la internunţiatura din Constantinopol, a înaintat în curând, şi în timpul războiului din Crimeea a fost însărcinat c-o misiunea specială pe lângă Omer Paşa, comandantul oştirilor turceşti, cu privire la protegerea supuşilor austriaci. El a făcut călătoria făr’ a fi însoţit de nimenea, printre detaşamentele roitoare ale armatei turceşti, singur şi călare, şi a împlinit misiunea spre satisfacţiunea tuturor. În 1857, numit secretar de legaţiune la Atena, în 1861 în aceeaşi calitate la Dresda, la 1862 a funcţionat în timpul adunării tuturor suveranilor germani care s-au ţinut la Frankfurt. După războiul între Germania şi Danemarca a fost trimis ca însărcinat cu afaceri la Copenhaga, unde a izbutit a restabili în curând, în urma războiului ce se întâmplase de curând, relaţiile amicale între Curtea sa şi cea daneză. După războiul austro – prusian din 1866 el a fost delegat la pertratările de pace din Praga şi însărcinat cu misiunea de-a restabili bunele relaţii cu Berlinul, ceea ce i-a şi succes. De la 1868 încoace a mai fost însărcinat cu afaceri la Constantinopol, ambasador la Atena, la Haga, la Roma.

În fine la 1878 a luat parte ca al treilea plenipotenţiar la Congresul din Berlin, iar după retragerea contelui Andrassy a fost numit cancelar al Imperiului.

De însemnat este, şi caracteristic pentru modul cum se păstrează tradiţiile politice în alte state, că baronul era dintr-o familie ai cării membri, neam de neamul lor, fuseseră agenţi ai Curţii imperiale; că nu a fost un diplomat improvizat, ci a făcut studii pregătitoare la o academie anume destinată pentru creşterea personalului diplomatic al Austriei, dându-i-se cunoştinţele necesare pentru a pătrunde esenţa politicei austriace îndreptate spre Orient.

Baronul Haymerle era un om de o arătare elegantă, de-o constituţie gingaşă şi abia de statură de mijloc. Puţin încărunţit, atitudinea sa era demnă, umbletul uşor şi elastic. Faţa, cu trăsături fine şi lucrate oarecum în amănunţime, trăda semne uşoare de oboseală, pricinuită prin studii ostenitoare, prin muncă necontenită. Glasul său suna încet, dar plăcut. în toată fiinţa sa era un amestec de diplomat, de om de lume şi de învăţat.

De cea mai aleasă politeţă cu oricine ar fi intrat în relaţii cu el, nu părăsea niciodată o rezervă rece faţă cu cei ce stăteau mai departe de el.

Baronul a încetat din viaţă în ajunul unui eveniment important şi anume înaintea întâlnirii împăratului Austriei cu ţarul. Ziarele polone mai cu seamă vorbeau că această întâlnire o să aibă loc foarte în curând. Se vede însă că moartea cancelarului o să aibă un efect suspensiv şi asupra acestei întâlniri.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„CURTEA DE APEL DIN IAŞI…”] – de Mihai Eminescu [2 octombrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Curtea de apel din Iaşi, după deliberări urmate, precum şi consiliul Facultăţii juridice al Universităţii de-acolo, s-au pronunţat amândouă pentru inamovibilitatea magistraturii. Corpul advocaţilor din Iaşi n-a fost convocat pân’ acum, nu se ştie pentru ce, dar presupunem că guvernul central voieşte să-l lucreze mai întâi prin agenţii săi, plătiţi din fonduri poliţieneşti, spre a-l determina în favorul electivităţii. După cât aflăm, dacă ar fi fost consultat pân’ acum, ar fi respins electivitatea.

Toate autorităţile consultante pân – acuma s-au pronunţat în contra electivităţii: Curtea de Casaţie, Curţile de Apel din Bucureşti, Iaşi şi Focşani ; ordinul advocaţilor din Bucureşti; Facultatea juridică a Universităţii ieşene.

Pentru electivitate nu s-au rostit decât o seamă de băieţi cu coatele încă pline de praful şcoalei şi al conventiculelor socialiste din Paris, oameni cari vor să-şi facă carieră, se vede, sub auspiciile protectoare ale cadrelor electorale ale vestitului Serurie.

Ar fi interesant ca tot ce e competent în materie juridică să se pronunţe unanim pentru inamovibilitate, iar comisiunea parlamentară care-a consultat aceste autorităţi să se hotărască cu toate acestea pentru electivitate. Ce nu se poate la noi? La Dumnezeu şi-n Ţara Românească toate sunt cu putinţă, zice un proverb vechi.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„DIN FRANŢA SE POT CETI…”] – de Mihai Eminescu [2 octombrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Din Franţa se pot ceti pururea lucruri interesante.

Mai mulţi deputaţi au plecat în Africa să vadă de aproape starea lucrurilor de acolo şi să-şi adune material spre a combate guvernul.

O foaie medicală, „Gazette hebdomadaire „, publică un articol care arată mizeriele sanitare ale trupelor franceze africane. Le lipsesc medici, medicamente, provizii, paturi şi rufe. Cei îmbolnăviţi de drum au fost puşi în paturile celor bolnavi de tifos şi astfel au sucombat acestei epidemii. Alţii, greu bolnavi, au fost puşi pe drum şi au murit din această cauză.

Numita foaie mai are o mulţime de alte amănunte îngrozitoare.

Franţa e avută, poate prea avută, dar republicanii fac economii – riscând sănătatea şi viaţa altora – ei sunt liberali… în socoteala nenumăratelor suferinţe ale trupelor din nisipurile africane.

Acum francezii au ocupat Tunisul şi forturile lui. Dacă o făceau aceasta acum câteva luni, Republica nu plătea înzecit în bani şi sânge.

Foile radiacle din Paris publică următoarea notă :

Aducând la îndeplinire rezoluţiunea luată de întrunirea din sala Rivoli, biroul însărcinat cu aranjarea meetingului invită poporul din Paris ca dumineca viitoare, la 2 ore, să se întrunească în public în sala Tivoli – vauxhall. Ordinea zilei: Darea în judecată a ministeriului. Uşile se vor deschide la o oră. Carte de intrare nu sunt necesare!

Lumea aşteaptă cu nerăbdare să vadă dacă guvernul francez va interzice acest meeting îndreptat în contra sa. Ştim atâta, că la noi guvernanţii de astăzi strigă necontenit: libertatea absolută a presei, libertatea întrunirilor,

tot absolute libertăţi! Prin urmare ei nu interzic absolut nimic. De ce? Pentru că şiretlicul lor bizantin, instinctiv la sălbateci şi la imbecili, le spune că oamenii de treabă nu se ocupă cu afaceri revoluţionare, iar anarhiştii se află numai în tabăra demagogilor. Deci: anarhic curată, apă tulbure, sub firma libertăţii, în care aceşti vânători neobosiţi îşi pescuiesc trebşoarele în tihnă şi fără nici o frică.

Cât despre d. Gambetta, el pare că astăzi nu se prea grăbeşte a moşteni cabinetul Ferry. Organele sale caută să demonstre necesitatea unei „lichidări publice” a vechiului ministeriu, adecă să-şi supună gestiunea unei dezbateri serioase parlamentare. Poate că d. Gambetta află acum acri strugurii ministeriali? Cestiune de gust. De altfel şi d. Grevy păstrează încă o tăcere diplomatică, care, pare-ni-se, este semnificativă pentru prinţul ereditar al Republicei. Dar, chiar dacă d. Gambetta va forma noul cabinet, situaţia parlamentară tot nu va fi tocmai limpede. În Cameră nici un grup nu e destul spre a impune celorlalte. În Cameră sunt 39 deputaţi din centrul stâng, 168 din stânga republicană, 206 gambetişti, 52 din stânga extremă şi 88 din dreapta monarhistă.

De unde să-şi aleagă d. Gambetta colegii?

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„ÎN AUSTRO-UNGARIA, UNDE EXISTĂ…”] – de Mihai Eminescu [1 octombrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

În Austro-Ungaria, unde există atâtea naţionalităţi, aspiraţiunile politice ale acestora nu rămân fără influenţă asupra relaţiilor esterioare ale monarhiei. Pe de altă parte relaţiile interioare, gradul de autonomie şi de determinare de sine care se acordă deosebitelor rase ce locuiesc m monarhia vecină e adeseori determinat de apropierile pe cari le esecută cabinetul faţă cu vrouna din puterile străine.

În principiu s-a hotărît bunăoară o întâlnire între împăratul Francisc Iosif şi Alexandru III al Rusiei. De această întâlnire se leagă mii de speranţe, dar şi mii de nemulţămiri înlăuntru ca şi-n afară. În momentul în care s-a şoptit despre o asemenea întâlnire se face un mare tărăboi de absolută autonomie în Camera provincială croată din Agram ; sârbii catolizaţi ai celor trei regate de la sud ar vrea să anexeze jumătate Peninsula Balcanică şi să înfiinţeze sub auspiciile Habsburgilor o împărăţie de miazăzi; cehii se propun a însoţi pe împăratul în călătorie şi a se prezenta şi ei ţarului ca reprezentanţi ai slavilor din monarhie; bucuria în tabăra slavilor e mare.

Dar în acelaşi timp se văd nemulţumiri din partea germanilor din monarhie, ba chiar din partea celor de din afară de marginile ei.

Astfel ziarul „Tribune „ din Berlin pretinde a i se fi scris din Petersburg că cestiunea întâlnirii împăratului Austriei cu al Rusiei atârnă de guvernul din Berlin.

În principiu ea e hotărâtă, dar baza acestei întâlniri cată să se creeze în Berlin, şi în toate împrejurările Austro- Ungaria trebuie să facă, în interesul păcii, concensiuni obligatorii. Sferele dominante din Berlin nu mai sunt atât de neutrale faţă cu mişcarea slavă din Austria precum s-ar părea; câtva timp aşa a fost, căci se aveau în vedere turburările din Orient şi era vorba de a se înlesni, sub firma slavismului, presiunea Austriei asupra ţărilor balcanice, presiune necesară în contra înaintării Rusiei. Dar în timpul din urmă s-au întors foaia.

De când elementele germane de lângă Dunăre s-au ridicat cu atâta putere încât se pot naşte turburări constituţionale direcţiunea afacerilor străine ale Germaniei cată să se aştepte la manifestări demonstrative ale sentimentului naţional german, o consideraţie care înlăturează pe cea care o avea pentru influenţa austriacă în Orient. Ţarul a dat în privirea Orientului asigurări atât de leale încât, despre partea aceasta, nu există deocamdată nici o temere.

Dar în Austria slavismul nu poate face şi mai mari progrese. În privirea aceasta s-au născut un schimb direct de idei între cei trei monarhi, precum şi între miniştri, principele Bismark şi baronul Haymerle. De-o săptămână încoace mişcarea aceasta vie s-a comunicat şi cabinetului Taafe. Conducătorii cehilor au avut ocazia de-a afla că guvernul nu se va mai pleca esclusiv numai dorinţelor lor, de vreme ce consideraţia pentru mănţinerea bunelor relaţiuni cu vecinii exige neutralitate şi înlăuntru. Curând se va observa retragerea cehilor. Agitaţiunea panslavistă, care a rămas fără influenţă în Petersburg, va fi privegheată de acum înainte în Viena cu toată asprimea, ca şi socialismul, de vreme ce s-a stabilit înţelegerea că Rusia nu va vedea în urmărirea panslavismului un act de ostilitate. Numai sub asemenea auspicii împăratul Germaniei va putea să asiste cu spiritul la întâlnirea ţarului cu împăratul Austriei, întâlnire ce nu va fi în folosul cehilor; numai aşa se poate imagina o înţelegere între cei trei monarhi şi numai aşa se va şi stabili. Nici nu se poate imagina pentru Imperiul german o întrevedere care ar servi ca introducere sau continuare a unei neînfrânate predominări slave, care ar compromite pe ţar. Asupra bazelor întrevederii s-au stabilit deja înţelegere şi, din acest punct de vedere, întâlnirea va avea o însemnătate aproape tot atât de nemăsurată ca şi cea de la Danzig.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




ECOURILE BANCHETULUI – de Mihai Eminescu [30 septembrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Estragem din discursul d-lui Emil Constinescu următoarele floricele:

Acest model de bust chemat a fi transformat în bronz, va sta în sala redacţiunei jurnalului ca un model de activitate, şi peste cincizeci de ani când poate !! nu vei mai fi.

Un model de bust care va fi un model de activitate iată un model de stil! D. Rosetti, care are 68 de ani, peste 50 de ani nu va mai fi poate! 68 şi cu 50 făcând 118 ani, acel poate dovedeşte mai mult la d. E. Costinescu o inimă bună decât un cap sănătos.

Concluzie: A face din Costineşti, acum sase ani fără cizme, milionari este o mare minune, dară a face din ei deputaţi, scriitori însemnaţi şi oameni de stat este o minune de zece ori mai mare. D. C. A. Rosetti a făcut aceste două minuni. Cum dar să i se tăgăduiască numele de om mare? Cum să nu ne asociem şi noi la omagiurile care i se aduc, împreună cu Beizadea Mitică şi M. Sa Regele.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„ACUM, CÂND STATUTELE…”] – de Mihai Eminescu [30 septembrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Acum, când statutele Creditului Mobiliar sunt promulgate şi acţiile [î]şi caută loc la bursă, aşteptăm ca timpul să arate dacă prevederile noastre, sau mai bine zicând ale specialiştilor financiari pe cari i-am citat, se vor confirma sau nu, dacă activitatea societăţii va apuca pe clina jocului şi a agiotajului sau se va mănţine strict în cercul afacerilor solide de comerţ şi de întreprindere.

Faţă însă cu ştirea colportată că titlurile nouăi Societăţi stau deja la bursa franceză cu o sută şi mai bine peste pari, ne permitem a reproduce din „France financiere „ următoarea descriere a situaţiei pieţei de efecte a Franţei, precum şi a stării în care se află nenumăratele institute de credit.

Treceţi fără îndoială c-un ochi distras – zice „La France financiere „ – asupra tabloului pe care-l facem tot la trei luni asupra numărului societăţilor cari s-au format.

Dacă însă v-aţi da osteneala de-a citi numai totalul sumelor ce i se cer publicului, aţi trebui să rămâneţi în uimire.

Dar uimirea ar fi şi mai mare dac-aţi şti cum sunt constituite cea mai mare parte din aceste societăţi.

Vă pot cita multe din cele mai mari, al căror capital sec urcă la multe milioane şi a căror acţionari nu există decât în imaginaţia fondatorilor, ceea ce nu-i împiedecă pe aceştia de a merge cu gravitate la notar şi de-a declara că tot capitalul a fost subscris şi cu în acelaşi timp a patra parte a fost vărsată în numerar.

La trebuinţă, această a patra parte în numerar se depune pe masa notarului, care nu poate decât constata ceea ce vede, pentru că n-are altă misiune, deşi în cele mai multe cazuri el ştie foarte bine că aceşti bani au fost luaţi cu împrumut pentru câteva ceasuri numai.

Da, în Paris se găsesc oameni cari au profesia de-a împrumuta bani pentru constituirea societăţilor şi puteţi fi siguri că li se plăteşte foarte scump acest serviciu. Cu toate astea ar trebui să fie mai puţin aspri, pentru că au obiceiul de-a duce banii ei singuri la notar şi de-a-i readuce cu grijă îndărăt, astfel că în realitate nu se espun nici unui rizic.

În alte cazuri e destul dacă s-aduce poliţa unei case de bancă, sau chiar casa de bancă care subscrie ea însăşi se mărgineşte la o simplă pasare în scripte, care se contrapasează a doua zi.

Şi nici e cu putinţă ca să fie altfel, pentru că niciodată Franţa n-ar putea. cu toate enormele ei economii, să subscrie sumele şi mai enorme ce i se cer.

Precum vedeţi cea mai mare parte din societăţi se fondează aproape fără bani, însă promotorii lor [Î] şi fac totdauna socoteala cu rentierii, de la cari speră că-i vor descărca de-o parte a sarcinei lor.

Dacă scopul s-ar putea ajunge în totalitatea lui, dacă în realitate, la capătul câtorva luni, acţionarii fictivi de azi ar fi reprezentaţi prin acţionari serioşi, răul n-ar fi considerabil, căci Societatea ar putea de bine de rău să-şi [î]mplinească programa.

Dar, din nenorocire, nu este astfel şi nu poate f i astfel pentru cuvintele ce le vom da.

Rezultă deci că aceste societăţi n-au decât resurse slabe la dispoziţia lor, pentru că n-au putut plasa decât o parte minimă a capitalului lor şi astfel ele sunt menite la o moarte sigură.

Toate silinţele lor tind dar de-a căuta să trăiască timp de trei ani pentru a scăpa de legea penală, care-a fixat acest termen ca limită extremă a intervenţiunii ei.

Societăţile de cari vorbesc au fost organizate de oameni fără resurse serioase sau suficiente şi, dacă rentierul binevoieşte a lua informaţii înainte de a-şi da banii, arareori se va înşela sau va cădea în cursa ce se întinde credulităţii lui.

Dar aci suntem în cazul în care cea mai vulgară prudenţă se poate feri.

Sunt alte cazuri din nenorocire unde lucrurile au fost aranjate în aşa chip şi combinate cu atâta arte încât trebuie să fie cineva din breasla aceasta pentru a scăpa cu siguranţă, de primejdie.

Primejdia serioasă nu vine în adevăr decât de la societăţile cu capital mare cari oferă o afacere publicului. Nu le înglobez pe toate, căci sunt escepţii onorabile, dar adevărul se aplică la generalitatea lor, care e foarte numeroasă.

Era un timp, nu tocmai depărtat, în care emisiunile publice reuşeau încă.

Astăzi lucrurile s-au schimbat şi nu voi fi dezminţit de nimeni dacă afirm că, la zece emisiuni, nu sunt două cari ar avea un succes real; mai totdeauna sau foarte des cel puţin acest succes trâmbiţat prin foi ascunde un eşec.

Subscripţia publică nemaimergând, oamenii bogaţi, societăţile puternice au avut recurs la o nouă combinaţie: sindicatele.

O asociaţiune de capitalişti se formează care subscrie în adevăr şi face vărsământul cerut de lege; apoi, cu sprijinul unei largi publicităţi, bine orânduite, vinde publicului acţiunile societăţii în folosul comun al asociaţiunii.

Aci publicul e şi mai amăgit decât altă dată, pentru că nu i se vând acţiunile al pari; nu i se dau decât c-o majoraţiune de 15 la sută, ba de mai mult chiar.

Dar mai extraordinar e că se găsesc totdeauna cumpărători în asemenea caz şi e greu să fie altfel pentru că publicitatea e aranjată astfel că răsună în acelaşi timp în 100 – 200 de ziare financiare, făr’ a mai vorbi de cele politice cari zilnic vin a se adăoga la acest concert puternic.

Auditorii sunt dar obligaţi a admira frumuseţea piesei muzicale, pentru că nu există nici o notă discordantă. Aplauzele pornesc de la ei înşii; apoi vine colecta sub formă de cerere de acţiuni şi aceasta a fost totdauna spornică.

Însă iată şi sfârşitul concertului, sfârşitul comediei.

Cursul acţiunilor nu e susţinut, pentru că toate sunt vândute şi când publicul adevărat, cumpărătorul, vrea să vânză, nu mai găseşte pe nimeni care să cumpere.

De acolo baisse considerabile cari adeseori nu se opresc la pari, aşa încât adeseori nu poţi.scoate o sută de franci pe o acţie ce-a fost plătită cu 350 fr.

Daca imprudentul cumpărător vrea să se plângă află răspunsul pe care l-am căpătat noi, cari am cerut pentru un client ruinat o mică favoare, aceea de a-i lua titlurile c-o pierdere de 50%.

„Societatea e regulat constituită; clientul d-tale nu e copil; a trebuit să ştie ce face. Noi nu-i putem ajuta nimic”.

Clientul nostru e în adevăr în faţa unei societăţi foarte regulat constituite şi prin aceasta e ruinat cu toată buna regulă.

Ceea ce spunem e-o istorie ce se întâmplă în toate zilele şi, în proporţie mai mare ori mai mică, toţi au fost victimele acestei spoliaţiuni legale.

Am arătat astfel cele două moduri după cari se constituie societăţile astăzi; în amândouă cazurile publicul [î]şi pierde banii.

Suma societăţilor fiind considerabilă în acest din urmă timp, importanţa abizului săpat pentru biata economie, atât de penibil adunată, e evidentă.

Se întâmplă azi ca portofoliile să fie tixite cu titluri cari n-au absolut nici o valoare, decât de nume.

De acolo o neîncredere estremă pe care ne voi s-o blamez, dar care există în fine. Nu regret decât un singur lucru, că n-a existat acum zece ani. Am fi avut mai puţine ruine de deplâns, mai puţine de prevăzut.

Trebuie să vă depărtaţi de asemenea societăţi ca de un inamic care se apropie sub masca amiciţiei, ceea ce se va întâmpla cu toate societăţile acestea este că vor lichida şi, activul lipsind, nu va rămânea acţionarilor altă mângâiere decât de-a păstra în portofoliul lor titlurile ca pe nişte martori neputincioşi ai credulităţii lor.

Această lichidare va fi teribilă.

Asupra activităţii acestor societăţi „La France financiere” adaogă următoarele:

Cheltuielele generale, adecă retribuţiunile personalului administrativ, sunt atât de mari încât ar mânca dobânda legiuită a capitalului social dacă el ar fi plasat în rentă sigură de stat sau în valori de prima ordine.

De-acolo imperioasa necesitate de-a recurge, pentru sporirea veniturilor, la alte mijloace, între cari în prima linie figurează operaţiunile de bursă. dacă operaţiunile de bursă s-ar traduce în simple împrumuturi pe titluri pericolul n-ar fi considerabil. Din nefericire nu e aşa, ci în jocul propriu zis administratorii caută beneficiile ce le sunt indespensabile pentru a distribui o dividendă acţiunilor lor.

Dar când vorbim de beneficii vorbim de pierderi.

Când un jucător câştigă trebuie să fie cineva care pierde.

Nimic nu e dar mai puţin sigur decât izvorul acestor beneficii şi un om cu minte nu poate admite ca norocul să favorizeze totdauna aceeaşi societate.,

Astfel, pentru a ascunde pierderile, se umplu portofoliile c-o sumă de valori de o negociaţie mai mult decât grea la bursă, dar a căror prezenţă e de ajuns pentru a împlini deficitul şi a permite distribuirea dividendei ordinare.

Cursuri practicate cu abilitate în momentul confecţiunii inventariului permit comisarului a face un raport favorabil asupra compunerii portofoliului şi festa e jucată.

Astfel liniştea reîncepe pentr-un an, în timpul căruia se vor reîncepe aceleaşi operaţiuni, pentru a sfârşi în acelaşi chip.

Portofoliul a o sumă de societăţi ne-ar prezinta curioase destăinuiri şi ar dezvăli ceea ce indicăm. Iată un rău, un viciu serios, pe care-l supunem luării aminte a cititorilor noştri.

Iată dar descrise atât natura cât şi activitatea societăţilor al căror obiect nu este creditul real, întemeiat pe proprietate sau pe afaceri sigure de negoţ, ci pe comerţul de titluri a unor întreprinderi viitoare. Se poate ca reclama, tipărită pe pagina întâia a mai multor ziare din Bucureşti, că titlurile Creditului Mobiliar se cotează peste pari să fie adevărată şi totuşi asta nu va fi cu mult mai mult decât o manoperă de bursă, de vreme ce valoarea unui titlu nu se poate determina decât prin produsul întreprinderii ce el reprezintă. Cari sunt întreprinderile pe care Creditul Mobiliar le are în vedere, care produsul lor probabil?

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„N-A TRECUT MULT…”] – de Mihai Eminescu [29 septembrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

N-a trecut mult de când în unul din porturile Engliterei a apărut o corabie încărcată cu 600 000 de kilograme de marfă. De provenienţă din şesul Dunării de Jos, încărcătura corabiei a fost trimisă la moară, măcinată şi vândută. Dar nu era grâu ceea ce adusese corabia, nu cereale măcinase moara engleză, ci o marfă ciudată, neauzită pân – acuma… oase omeneşti. Făină de oase omeneşti a fost vândută spre a îngrăşa ogoarele Engliterei.

Ale cui erau acele oase?

Ale soldaţilor căzuţi înaintea Plevnei, ni se spune.

Bulgarii recunoscători au dezgropat pe ruşii, pe românii cari au căzut pentru eliberarea patriei lor, pe turcii lui Osman şi i-au vândut. Amestecaţi astfel, bieţii cazaci de la Don, dorobanţii din Vaslui şi Vrancea, ostaşii din trei continente ale împărăţiei osmane, toţi la un loc au pornit la moară, sub a cărei pietre grele scrâşneau oasele vitejilor pentru a forma gunoiul trebuincios utilitarismului englez.

„Milowie „ se chema acea corabie cu morţi; un nume ce merită a fi ţinut minte.

Nu ştim de ce astăzi, a doua zi după aniversarea a douăzeci şi cincea a „Românului”, ne aducem aminte de-o vorbă a d-lui Dumitru Brătianu, care, suindu-se pe scaunul de prezident al Adunării, a comparat pe coreligionarii săi cu nişte putregaie care se macină de sine.

Măcinatu-s-ar -fi oare ţara aceasta întreagă cu oamenii ei fără veninul descompuitor adus din Fanar, fără ca asemenea venetici să fi avut influenţă asupra destinelor ei? Stinsu-s-ar fi orice patriotism adevărat, orice iubire de adevăr, fără ca să existe o asemenea moară a sufletelor moarte, o anume organizare care să încurajeze corupţia şi trădarea, un anume partid în ochii căruia fărădelegile, viciile, ignoranţa şi lipsa de omenie să fie titluri de recomandaţie?

Credem că nu. Răul pe care l-a făcut „Pseudo – românul „ în douăzeci şi cinci de ani, apucând între pietrele clevetirii şi invidiei, a batjocurii şi vicleniei, tot ce ţara aceasta avea respectabil, onest şi de caracter, tot ce ea avea vechi şi tradiţional, întemeiat pe dreptate şi bună credinţă, e un rău ireparabil, şi strein a trebuit să fie omul, arhistrăin, care se bucură astăzi că ţara sa seamănă Franţei tot aşa precum o cocotă de stradă ar semăna c-o împărăteasă. Din ţăranca sprintenă, vioaie, deşteaptă, cum era România acum douăzeci şi cinci ani, aceşti străini au ajuns în sfârşit a face această lume spoită, bolnavă, plină de paraziţii Orientului şi Occidentului, o lume matură pentru spital.

Şi ieri în sala teatrului s-au serbat aniversarea acestei gradate înstrăinări, aniversarea morii sufletelor moarte, ridicându-se toasturi în onoarea morarului grec, C.A. Rosetti.

Fără deosebire s-au aruncat sub pietrele morii toată fiinţa ţării acesteia; toate instituţiile, tot trecutul, toate datinele; vertebrele noastre istorice şi morale, familiile noastre vechi, amestecate în origine cu însuşi începuturile neamului românesc, Domnii noştri drepţi şi viteji, gloria noastră, sângele şi sudoarea, ochii înţelegători şi inimele înalte, zdrenţele lui Şincai şi capul lui Tudor, pentru a se măcina din ele acea imundă făină ce hrăneşte o pătură superpusă de străini, străini de aceeaşi origine cu Simeon Mihălescu, de aceeaşi origine cu aciia cari au vândut vertebrele materiale ale soldaţilor noştri corăbierului englez.

„Milowie” ar trebui să se cheme gazeta „Românul” după douăzeci şi cinci de ani de activitate. În adevăr măreaţă operă!

Sărac şi pribeag, având drept unică zestre viclenia şi cinismul, aruncat prin cine ştie ce întâmplare pe pământul nostru, străin pentru el, d. C.A. Rosetti au aflat curând în Carada şi în alţii semeni ai cugetului şi ai originii lui. Acum, când e în culmea operei sale, nu trebuie să fie oare mândru de ceea ce vede în urmă?

Odinioară o biserică plină de oameni, toţi având frica lui Dumnezeu, toţi sperând de la el mântuire şi îndreptându-şi vieţile după învăţăturile lui; azi acea biserică stă pustiită prin necredinţă şi nevoi. Spiritul speculei, a vânătorii după avere fără muncă şi după plăceri materiale a omorât sufletele.

Odinioară o clasă dominantă puţin numeroasă, incoruptibilă şi păstrătoare a tradiţiilor ţării; azi dasupra oameni îmbogăţiţi prin camete, prin specule, prin ruina altora. Odinioară o organizaţie a muncii putând a rezista străinilor; astăzi acea muncă discompusă breaslă cu breaslă, sterilizată prin năvălirile negoţului străin. Odinioară legi răsărite din însuşi datinile şi deprinderile poporului, azi codici întregi traduşi din franţuzeşte. Odinioară o dreaptă cumpănire între mijloace şi trebuinţe, azi deprinderea de mii de trebuinţe străine, în desproporţie cu puterea de producere a ţării. Odinioară populaţia creştea şi se înavuţea ; azi se înavuţesc străinii, iar populaţia străveche se stinge pe zi ce merge. Din oasele ei măcinate de greutăţile impuse de aceşti feneanţi răsar şi se hrănesc Caradalele, Costineştii, Pherikyzii şi cum i-o fi mai chemând.

„Milowie” ar trebui să-i cheme pe toţi.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„BROŞURA D-LUI G. MÂRZESCU…”] – de Mihai Eminescu [27 septembrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Broşura d-lui G. Mârzescu intitulată Cîteva observaţiuni asupra legislaţiunii şi organizării judiciare ne îndeamnă să ne mai întoarcem cîteva monente la cestiunea aceasta.

Deputatul colegiului III de Iaşi recapitulează multe din consideraţiile aduse în aceste coloane, le întemeiază însă pe citate din mari jurisconsulţi.

Astfel maimuţăriile comise bunăoară de la 1864 încoace de cătră oameni pretinşi serioşi şi de stat află în broşura d-sale următoarea caracterizare:

Am împins atît de departe spiritul de asimilare cu Francia încît am căutat ca pînă şi prin uniforma magistraţilor şi advocaţilor, adecă prin o imitare puerilă” să dovedim Europei că merităm a ne înălţa la rangul statelor civilizate.

Cu o iuţeală demnă de toată lauda Tribonianii noştri s-au pus de au tradus legile civile ale Franciei. Găsim în legile noastre dispoziţiuni cari n-au la noi nici o tradiţiune şi nici un trecut istoric…

Din acest punct de vedere li se impută cu drept cuvânt codicilor noştri că sunt o operă incoerentă, adusă din străinătate. Mai mult decât atâta ; multe din tradiţiunile noastre naţionale au fost îmbrâncite, ca să zic aşa, cu dispreţ şi în locul lor introduse idei şi principii nouă…

Adevărul filozofic că legile trebuiesc să fie espresiunea deprinderilor şi moravurilor naţionale ale unui popor la noi a fost întors pe dos, căci prin legi am introdus idei nouă, creând moravuri şi deprinderi la cari nu zic majoritatea, dar unanimitatea poporului român nici visase măcar.

Ca probă despre aceste înnoiri nepricepute de popor, nepricepute de magistraţi chiar, d. Mârzescu citează câteva cazuri:

Maximele din dreptul francez că mortul chiar [î]şi trece proprietatea sa la cel viu (le mort saisit le vif) prescripţiunea instantanee a lucrurilor mobile (en fait de meubles possession vaut titre); – translaţiunea proprietăţii prin simplul consimţământ ; – materia absenţei ; – divorţul prin consimţământul mutual ; – împărţeala succesiunei că este declarativă şi nu atributivă de proprietate; – succesiunea copiilor naturali; – formele şi teoria condiţiunilor relative la testamente, legate şi donaţiuni între vii; – societatea de achiziţiuni între soţi ; – ipotecile şi privilegiile; – şi alte multe teorii cu totul nouă au fost introduse în ţară într-un mod atât de brusc încât mi s-a întâmplat să aud chiar foşti membri de Divan, ex – directori ai Ministerului de Justiţie, dacă nu chiar foşti miniştri – toţi după legea organică a Curţei de Casaţiune constataţi încă ca destoinici de-a mai funcţiona în cel mai înalt tribunal judiţiar din ţară – dându-le esplicări ce te făceau să pufneşti de râs !…

Iată ceea ce constată d. Mârzescu, ceea ce ştim cu toţii, de vreme ce e un secret public.

Iată lucruri pe cari le repetăm de ani încoace cu stăruinţă. Cum se putea să fie altfel când oameni fără tradiţii, fără simţ istoric, fără iubire pentru trecutul acestei ţări, moştenit în datine, în limbă, în legi, au stătut stăpânitori ţării? Cum se putea altfel când elementul determinant, tipic, al acestei ţări n-au mai fost românul, cum l-au făcut Dumnezeu şi împrejurările, ci omul in abstracto, din câteşipatru marginile lumii, homo Platonis.

Şi într-o asemenea stare de lucruri, când legile noastre sunt obiectul unei ştiinţe străine, ce trebuie deprinsă prin ani de studiu pentru a se aclimatiza şi a trece de acum înainte în datinele noastre, garda alegătoare, comandată de onor. Serurie va decide cine ştie în adevăr dreptul, cine nu?

Exemplele citate de d. Mârzescu sunt faţă.

Întrebăm pe inginer, pe medic, negustor, episcop dacă ştiu ei de ce e vorba în exemplele de mai sus. P-ici pe colo vor pricepe cîte un cuvânt, în genere însă nici vor înţelege de ce e vorba.

Totuşi ei să fie chemaţi a distinge pe cel ce ştie aceste lucruri de cel ce nu le ştie, totuşi episcopul să decidă dacă cineva cunoaşte deosebirea între „împărţeală declarativă şi atributivă „, pălărierul asupra „prestaţiunii instantanee a lucrurilor mobile” şi altele asemenea.

Electivitatea nu se invocă ca un mijloc de avea buni judecători, de vreme ce colegiele electorale sunt tot atât de profunde în materie juridică ca şi în cea medicală, fizico – mecanică, farmaceutică. Ea se cere ca un drept ce ar rezulta din Constituţiune, care declară că toate puterile statului emană de la naţiune. Puterea judecătorească fiind una din puterile statului, trebuie să emane de la naţiune.

Cestiunea emanării de la naţiune nu este însă o cestiune de electivitate. Puterea judecătorească emană de la naţiune în înţelesul că în hotărârile ei nu se ia după voinţa arbitrară a şefului statului, nu după voinţa judecătorilor, ci aplică voinţa naţională, codificată în legi. dacă cei ce execută legile ar trebui să fie aleşi, atunci ar trebui numiţi prin alegere şi ofiţerii din artilerie, şi profesorii de chimie şi fiziologie; atunci sufrajul ar trebui generalizat asupra tuturor ramurilor de activitate publică, de vreme ce toate emană de la naţiune, întru cât priveşte voinţa ce le-a înfiinţat şi le-a organizat activitatea.

Supuse electivităţii sunt în toate ţările organele acelea cari esprimă şi formulează voinţa cetăţenilor.

Voinţa colectivă se formulează de către cei aleşi în lege generală; voinţa unei părţi a ţării, în corpurile de administraţie judeţană şi comunală, se traduce în măsuri şi dispoziţii ce au putere de lege în circumscripţiunile respective. Dar această voinţă esprimată şi formulată în articole, în paragrafe, în alineate, omul tecnic, omul cu cunoştinţe speciale o aplică. A fost fără ‘ndoială voinţa naţională de a avea universitate, dar profesorii nu sunt aleşi de colegii; voinţa formulată de Parlament de-a avea drum de fier, dar ingineri l-au construit; voinţa codificată ca relaţiile juridice dintre părţi să fie astfel regulate cum sunt omul ştiutor de legi şi de drept o aplică; tot astfel precum voinţa naţională de-a se apăra în contra invaziei străine o aplică nu delegaţii aleşi ai colegiurilor, ci artileristul, cu tunul, infanteristul, cu baioneta.

E curios şi caracteristic pentru starea în care se află spiritele din ţară că ne vedem nevoiţi a espune asemenea lucruri elementare, a arăta că toată lupta între constituţionalism şi absolutism este o luptă pentru determinarea voinţei statului. Cine o determină sub absolutism? Regele cu Consiliul său de Stat. Cine sub constituţionalism? Toţi cetăţenii. Cine sub feudalism? Clasele istorice. Unde nu e vorba de voinţă, nu poate fi nici vorba de alegere.

Mai e oare îndoială că în privirea judecătorilor nu poate fi vorba de voinţa naţională, care stă codificată şi emanată demult pe masă, şi că judecătorul n-are alt de făcut decât să subsumeze cazurile ce i se prezintă sub paragrafii acestei voinţe? Să zică: cazul tău e cutare, după voinţa naţională ce stă dinaintea mea el se cuvine să fie pus sub paragraful cutare?

Cumcă puterea legiuitoare emană direct din alegerea naţiunii e natural, de vreme ce aceste corpuri sunt tocmai organul menit a-i formula voinţa în paragrafe de lege. Dar cea executivă şi cea judecătorească nu mai au de stabilit şi de formulat această voinţă, ele au numai s-o aplice. Un deputat nu e servitor al statului; un administrator, un judecător da. EI are să aplice ceea ce i s-a dictat şi condiţiile prin cari se constată aptitudinea lui de-a le aplica sunt altele la jurist, altele la militar, altele la administrator, altele la medic, profesor, mecanician ş.a.m.d.

Pentru numirea judecătorilor d. Mârzescu propune concursul, ceva analog cu examenul de stat din Austria şi Germania. Aceasta ni se pare în adevăr singura cale pentru a asigura în cele mai multe cazuri înaintarea ştiinţei şi meritului în ierarhia judecătorească.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„ACUZAŢIUNEA RIDICATĂ…”] – de Mihai Eminescu [26 septembrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Acuzaţiunea ridicată în contra cabinetului Catargiu avea de scop a înlătura sau a neutraliza influenţa partidului tocmai în momentele critice ale războiului ruso-turc. Ea a avut însă şi un rezultat: dezgustul multora pentru viaţa publică, abţinerea lor de la politica militantă.

E prea adevărat că în partidul conservator n-a fost niciodată acea disciplină slugarnică care se observă la roşii. Oameni în cea mai mare parte independenţi prin avere sau prin poziţie socială, conservatorii au fost uniţi mult mai mult prin principii comune decît prin interese ca acelea care fac pe roşii a goli bugetul şi a exploata resursele statului.

O dovadă despre aceasta este faptul cunoscut de toţi că nici unul dintre miniştrii partidului conservator n-a făcut avere, că toţi au ieşit din cabinet desigur mai săraci de cum intraseră. Scandalul înavuţirii din ban public, din întreprinderi publice, din pensii reversibile, din păsuieli pe moşiile statului, din creaţiuni bugetare ad-hoc nu s-au întâmplat, nu s-au putut întâmpla sub conservatori. Chiar dacă s-ar fi ivit unele înclinări de înavuţire pe calea aceasta, şeful cabinetului le simţea cu instinctele sale de onestitate şi de demnitate: cel care ar fi avut asemenea înclinări căta să aleagă între portofoliu sau între jeţul de deputat şi afacerea privată pe care-o urmărea.

Din cele ce preced e evident că legăturile dintre conservatori nu puteau fi acelea ale unei companii de esploataţie, ale unei societăţi pe acţii, precum e la roşii. Comunitatea de idei abstracte, când ele nu au o origine religioasă, nu va fi însă nicicând atât de coerentă ca cea de interese.

Roşii, capi şi caracudă, au interes de-a veni la putere sau cel puţin [î]l aveau până mai alaltăieri. La conservatori elementul silei, al constrângerii prin nevoi şi sărăcie, a lipsit.

Ei erau, dacă nu oameni avuţi, cel puţin cu stări modeste sau cu deplină capacitate de-a munci.

Ce era Serurie, ce d. C.A. Rosetti, ce toţi creştinii aceştia fără buget? Nimic. Pleavă şi umbră, oameni fără avere, fără însemnătate, adesea fără căpătâi. Când şi – aduce cineva aminte de mutrele pe cari le vedea odinioară populând iarna cafenelele de răul intemperiilor, rău îmbrăcaţi, rău hrăniţi, şi astăzi vede acele fiziognomii binişor rotunzate prin ferestrele zidirilor marilor ramuri de administraţie ale statului, pe la drumuri de fier, pe la regie, pretutindenea, acela va înţelege de ce pentru roşii politica nu este o afacere publică, ci privatisimă, urgentă, o cestiune de viaţă şi de moarte. Degetul şi l-ar fi lăsat un roşu să i se muşte, mâna să i se taie, numai în pita lui Vodă să încapă. Politica era deci pentru ei ceea ce n-a putut fi pentru conservatori, o cestiune de stomac.

Pe de altă parte e lesne de lămurit de ce lupta conservatorilor în contra partidului roşu este ingrată.

A lupta cu idei contrarie e uşor dacă eşti cu adevărul; a lupta însă cu corupţia, cu apucăturile, e mult mai greu.

Precum nu poţi răspunde cu acte diplomatice la bătăi de tun şi de puşcă, astfel nu există argumente în contra apetiturilor. Ce argumente din filozofia morală îl poate opri pe Carada, Costinescu, Stolojan de-a face averi cu răscumpărarea, ce teorii se pot opune lefurilor ad-hoc ce şi le-au creat roşii în serviciile publice? Dicţionarul nu cuprinde cuvinte magice a căror rostire să poată determina acţiunea oamenilor spre bine.

Acele cuvinte erau magice numai întemeiate pe frica lui Dumnezeu, pe iubirea de ţară şi popor, pe sentimente mai adânci, mai mari, mai nobile, decât apetiturile de avere şi de bun trai fără de muncă.

La aceste apetituri însă apelează roşii. Politiciani înainte de toate practici, neurmărind nici un ideal politic sau naţional, ei se servesc numai de expediente momentane pentru mănţinerea la putere, chiar renunţând la demnitate, chiar compromiţând interesele statului. Ei trezesc şi în alţii instinctele lor proprii, exploatează slăbiciunile, nevoile momentane, mâna de pământ din care omul este zidit. Mecanismul statului, favorile de care el dispune, persecuţiunile şi presiunile ce le poate exercita sunt prea puternice faţă cu o societate discompusă ca a noastră, unde voinţa politicianilor nu se sfarmă nici de stânca unei aristocraţii istorice, nici de organizări puternice ale ramurilor de muncă industrială; unde statul este un institut de întreţinere pentru oameni cari n-au nici o ocupaţie, ba adesea nici capacitatea unei ocupaţii serioase.

Faţă cu aceste varii nevoi sociale, lupta ideilor conservatoare este desigur mai ingrată decât la naţiile istoric închegate, cu tradiţii, cu datine, cu un puternic şi pururea întineritor geniu naţional. De veninul inoculat al unor culturi străine, a căror forme goale le-am adoptat fără a le fi pătruns spiritul, s-a discompus organizaţia veche, biserică, familie, corporaţii ş.a. şi în locul lor n-a venit nimic acătării.

În asemenea stare de lucruri, unde pentru reconstruirea edificiului dărâmat încap o mulţime de păreri diverse, e cu putinţă ca diversitatea să fie mai mare într-un partid ţinut la un loc prin comunitate de principii decât în unul bazat pe interesul comunal venirii la putere.

Această diversitate de păreri, îndreptăţite desigur, dar numai unele potrivite cu situaţia şi cu interesele naţionale ale ţării, au fost nu numai sorgintea fantaziilor despre constituirea unui nou partid, ci totodată, obiectul oarecăror manopere diplomatice din partea bizantinilor de la putere.

De cîte ori un conservator s-ar fi părut a avea opinii deosebite în cutare sau cutare cestiune el era încurajat, i se ataşau ambasadori anume cari să-l întărească în dizidenţa lui, i se propunea un portofoliu pentru realizarea ideilor lui. Astfel demagogul d. C.A. Rosetti se arăta gata a oferi, în aparenţă, sprijinul său proiectelor de reformă ale d-lui Carp, deşi ele, naţionale îndealtmintrelea, nu sînt liberale în sensul roşu al cuvîntului. Totdeuna au încurajat în conservatori ideea că cu roşii se poate face treabă, cu ei se poate aşeza statul român pe temelii mai solide, se poate reîntineri prin o sănătoasă organizare a muncii şi a culturii.

Succesul acestor încurajări nu e deloc mare; a avut însă drept rezultat de-a izola o seamă de oameni eminenţi, a steriliza activitatea lor în viaţa publică, deşi mulţi din ei aveau tocmai calităţile necesare pentru a o determina în folosul ţării.

Dar să admitem că în adevăr dezgustul de ceea ce se petrece în ţară la noi, scîrba de politica apetiturilor, expedientelor, vicleniilor pe care o practică partidul roşu ar face pe conservatori să renunţe la opoziţie ori la vro activitate în viaţa publică.

Înceta-va opoziţia în genere prin aceasta?

Nu, ea n-ar înceta, dar departe de-a fi legală ca pînă acum, departe de-a se mişca pe terenul reformelor posibile sau practice, va începe a se recruta din alte elemente şi va aluneca pe căi greşite, poate chiar mai mult decît greşite. Cine ştie dacă spiritele vor putea suporta darea în întreprindere a unei ţări întregi pe mîna unei companii de exploataţie? Cine garantează că meritul nedreptăţit, că ştiinţa înlăturată, că caracterul energic înlăturat nu vor devia pe căi periculoase, cu atît mai periculoase cu cît vor fi sfinţite prin spirit de sacrificiu, sfinţite de fanatismul naţional? dacă pentru omul ce voieşte îndreptarea stărilor de lucruri din patria sa pe cale legală, liniştită, nu va mai rămînea mijloc de-a o face nu va pune oare binele, fie chiar rău înţeles, al ţării mai presus de legi, de instituţii, de tot?

Oare spiritul timpului nu e destul de turbure, destul de încărcat cu idei socialiste şi nihiliste, cu demagogie internaţională pentru a găsi şi la noi adepţi şi a constitui o opoziţie şi mai roşie a unui guvern roşu?

Şi, de vreme ce nimic nu e etern în lume şi orice partid trebuie să cază odată, în faţa cui ar rămînea coroana în momentul în care împrejurările ar sili pe roşii să se retragă?

Iată împrejurări cari ar trebui să facă pe guvernamentali să nu se bucure de ştirile, îndealtmintrelea false, despre constituirea unui nou partid al „Junei drepte”, împrejurări cari ar trebui să preocupe şi Coroana, al cărei interes bineînţeles e de-a avea în opoziţie un partid cu instincte legale şi capabil de-a guverna.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„«ROMÂNUL», ŢINÂND SEAMĂ…”] – de Mihai Eminescu [25 septembrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

„Românul”, ţinând seamă de-un articol de fantazie al ziarului francez Independance roumaine” în care se vorbeşte de formaţiunea unei..june drepte”, revine din nou la acuzarea că partidul conservator n-are programă, n-are principii sau că cele pe cari le are sunt învechite, că e putred şi alte multe de aceste cu cari ne-am obicinuit şi cari nici nu merită relevate.

În realitate însă, dacă vom privi guvernarea roşie de cinci ani încoace, ne vom convinge că, dacă un guvern al d-lui C.A. Rosetti este cu putinţă în ţară, nu e decât în virtutea principiilor noastre conservatoare, cari se impun de sine de vreme ce sunt răsărite din însăşi natura statului.

Independenţa statului român era un punct constant urmărit de cabinetul conservator, într-un timp în care

„Românul” striga că suntem turci, parte integrantă a împărăţiei otomane.

Veniţi la putere, li se impune roşiilor prin natura lucrurilor politica independenţii ; ei încetează de a mai fi turci, declară chiar război turcilor şi rezultatul este…? Tot cel urmărit şi obţinut în mare parte pe cale pacifică de ministeriul Catargiu.

Întemeiarea monarhiei ereditare era o ţintă a politicei conservatoare. D. C.A. Rosetti avînd aceeaşi firmă ca fiii d-sale, redactor al „Republicei Rumâne” era se-nţelege pentru o altă formă de guvernămînt, înjghebată chiar pe vro cîteva ceasuri la Ploieşti.

Venind la putere ce face d. Rosetti?

Încoronează viaţa sa de republican cu proclamarea regatului, cu regularea eredităţii şi esclamă ca arhiereul din biblie: Acum liberează, Doamne, pe robul tău, căci văzură ochii mei ziua mîntuirii.

Din contra, ceea ce a făcut sau încearcă roşii să facă în senzul programului lor e în contra spiritului ţării şi se respinge.

Astfel au micşorat comunele rurale bunăoară. Astăzi se simte rezultatul dezastros al acelei micşorări. S-a înmulţit clasa de funcţionari şi postulanţi de nu-i mai încap nici comunele rurale, administraţia e mai rea decît oricînd. Aşteptăm să-i vedem revenind iar la mărirea comunelor în spiritul reformei cabinetului Catargiu.

Tot în spiritul programei roşie vor să introducă electivitatea magistraturii. Ei bine, iată o cestiune mare de principiu unde conservatorii se deosibesc de radicali.

Cum stau însă de pe acum lucrurile?

Partea cea mai inteligentă, cea mai integră din partidul roşu chiar e contra electivităţii; poate chiar ministrul actual al justiţiei. Care va fi rezultatul? Ideea conservatoare a numirii magistraţilor pe baza meritelor şi a titlurilor academice va triumfa fără îndoială şi roşii vor ceda opiniei publice conservatoare.

Prin ce stau aşadar roşii la guvern? Prin o necontenită şi gradată apostazie de la programul lor originar, prin o renunţare la principiile lor, prin renegarea trecutului, prin adoptarea, în aparenţă măcar, de principii conservatoare.

N-avem nevoie de anume prozelitism. dacă vor să stea la guvern, cate ei înşii să se conformeze de silă cu spiritul conservator al ţării, să se convertească, în contra instinctelor lor, la natura şi exigenţele politice ale statului român.

Fără îndoială avem a face cu elemente politiceşte greu de asimilat. Dar se asimilează încet solului şi rasei, încet şi gradat tot principiile reprezentate de conservatori iese la suprafaţă şi se impun.

Alegaţiunile „Românului” ar fi meritat un ton mai aspru din parte-ne, dar, pe cît timp sîntem pe tărîmul principiilor şi nu pe acela al apetiturilor roşie, sfera rămîne senină.

În materii de principii de organizare vor fi totdeauna bătuţi fără să aibă ce răspunde. Apetituri însă ca acele dezvoltate cu ocazia răscumpărării nu pot fi combătute numai cu teorii şi, cînd vorbim de ele, altfel întoarcem condeiul.

Au e destul de clar pentru oricine că numai prin renegarea programei lor şi prin convertire la principii conservatoare roşii sînt posibili în ţară? Evident „Românul” n-o poate tăgădui fără a dezminţi scena lăcrămoasă a d- lui C.A. Rosetti cu ocazia proclamării Regatului şi a încoronării.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„LA CONGRESUL LITERAŢILOR…”] – de Mihai Eminescu [24 septembrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

La congresul literaţilor din Viena am văzut reprezentată România de un domnişor, anume Djuvara, care nici literat e, nici vrun om acătării, un biet omuşor de pe la Brăila, iată tot. Dar se vede că, de vreme ce în acel congres avea să se facă niţică politică socialistă, trebuia un mic fanariot care să asiste la adunări. Nu avem, se’nţelege, o opinie exagerată despre importanţa acestor congrese internaţionale, dar în orice caz s- ar fi ales în România toată un om mai vrednic de a o reprezenta ca literat decât un băieţoi care-a scris franţuzeşte o broşurică despre Chestia izraelită, lipsită de orice originalitate, şi care apoi s-a furişat pe lângă o legaţiune română sub un titlu extraordinar şi supernumerar oarecare, până ‘i va suna ora sfântului buget.

Odinioară cancelariile ţărilor noastre erau pline de băieţi primiţi pe procopseală, cari învăţau a scrie şi a citi în vro atenanţă murdară, precum le descrie cu pana sa de maistru răposatul Filimon. Din aceşti logofeţi Coate goale, din aceste ciocoflendure au ieşit genitorii roşiilor actuali, de o promiscuitate înspăimântătoare de provenienţă. Astăzi legaţiunile noastre ameninţă a deveni asemenea instituţii de primire pe procopseală a fel de fel de plevuşcă greco – bulgărească, pe care o vezi apoi răsărind prin congrese internaţionale şi reprezentând România.

Acolo însă unde România ar trebui să fie reprezentată, ea lipseşte.

Astfel în Veneţia s-a ţinut în luna aceasta congresul geografic internaţional.

Aci vedem reprezentate Austria, Belgia, Brazilia, Canada, Chili, Columbia, Egiptul, Franţa, Germania, Japonia, Grecia, Englitera cu coloniile, Mexicul, Olanda, Portugalia, Republica Argentiniană, San Salvador, Rusia, Spania, Statele Unite, Svedia, Sviţera, Ungaria, Venezuela.

Din partea României d. Obedenaru promisese a veni, dar în momentul din urmă n-a venit. Pân-în timpul din urmă congresul rezervase un compartiment pentru obiecte din România, dar n-a sosit nimic.

Asemenea n-a fost nimeni din partea României la manevrele militare italiane de la Padova, cari au avut loc de la 11 – 22 septemvrie. Cu toate acestea erau reprezentate aci Germania prin patru ofiţeri superiori, Englitera prin trei, Franţa prin patru, Sviţera prin trei, Svedia şi Norvegia prin doi, Portugalia prin unul.

Unde s-ar întroluca socialişti, ateişti, comunarzi or oameni tot de mâna aceasta, acolo veţi vedea răsărind cîte un Caligari, Horia şi Mircea Rosetti, ori altă seamă de tinerime fanariotică sub numirea specioasă de reprezentanţi ai rasei ciobanilor de la Rucăr ori a moşnenilor din Câmpulung.

Dar la ocazii în adevăr serioase, cum e bunăoară un congres geografic, cum sunt manevrele militare ale unei naţii consângene cu noi, la ocazii în care Apusul înrudit ar putea să fie interesat în lupta pentru existenţă a poporului romanic de lângă Dunăre, acolo sferele noastre determinante strălucesc prin absenţa lor.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„E DESTUL CA UN CORP…”] – de Mihai Eminescu [24 septembrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

E destul ca un corp să nu intre cu slugărnicie în vederile, nu ale guvernului, ci ale d-lui C.A. Rosetti în special, pentru ca „Românul” să ceară dizolvarea, desfiinţarea corpului ori a instituţiunii.

Odinioară M. Sa Regele nu plăcea foii roşie. Pe atunci organul lor [î]l numea pion în mâna d-lui Bismarck şi agent prusian; d. D. Brătianu cânta: „a zburat puiul cu teiul, tocmai când era temeiul” şi se cerea desfiinţarea monarhiei. Ba nu se cerea numai; ilustrul d. Candiano, actual adiutant regal, o şi înlăturase pe câteva ceasuri în fericiţii Ploieşti, cari au eternizat memoria acelui măreţ eveniment prin erigerea statuei madam Grigorescu.

În timpul concesiei Stroussberg nu le plăcea roşiilor Senatul, căci nu se putea convinge cu câteva sute de mii de franci, ca redacţiile foilor patriotice. Ele cereau desfiinţarea Senatului.

Se vede că nici magistratura nu prea e pe placul advocaţilor din clică. Ei nu câştigă procesele după comandă; în materie civilă şi penală s-o mai fi judecând pe ici pe colo încă conform legii, fără consideraţie că d. Fleva [sau] Giani pledează. Ei cer deci desfiinţarea magistraturii şi înlocuirea ei cu proteguiţii şefului de gardă civico – electorală, Serurie.

Acum nu le place ordinul advocaţilor, pentru c-au ales decan pe d. Vernescu şi nu pe candidatul guvernului.

D. Daniilopulo, om cu oarecare învăţătură, dar nu tocmai în toată firea, a declarat sus şi tare că „datoria unui om de conştiinţă ca d-sa este să se abţină”.

Din aceste vorbe ale unui domn care n-a fost niciodată hiriş cu toate sâmbetele, căruia-i lipseşte cel puţin una,

„Pseudo – românul „ deduce că alegerea e „un argument puternic pentru cei cari cer desfiinţarea corpului de advocaţi”.

Iată miss Wanda ajunsă un argument pentru străpungerea istmului de la Panama. Se potriveşte ca nuca-n perete. Pentru că „Nea ‘ntr-o parte”, care are câteva chibrituri şi musculiţe în cap, declară că oamenii nu sunt vrednici să stea de vorbă cu el trebuie desfiinţat corpul advocaţilor.

Şi cine mai vrea desfiinţarea acestui corp?

D. Grădişteanu; ilustrul, neprihănitul erou de la Şapte Nuci, părintele spiritual al lui Popa Tache şi al vestitului Temelie Trancă, agentul electoral al cabinetului Mitică Ghica, odinioară aprig campion al conservatorilor, azi aprig cavaler al roşilor, pururea în pita lui Vodă la cîte şapte colţuri.

Ce vor roşii?

Să nu mai existe opoziţie, să fie ei tari şi mari pretudindenea, să nu mai sufle nimenea în contra stăpânirii noilor fanarioţi.

Cu toate acestea ar fi şi în interesul ţării şi în al lor ca opoziţia să fie şi să rămâie ca pân – acuma de nuanţă legală.

Izbită în orice punct de puterea fireşte precumpănitoare a unui guvern centralist încăput pe mânile demagogiei roşie, ţara ar afla poate într-o zi mijloace mai energice de îndreptare, cari să nu fie tocmai pe placul roşiilor, nici pe acela al oamenilor de ordine.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„CE ADEVĂRATĂ E TEORIA…”] – de Mihai Eminscu [23 septembrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Ce adevărată e teoria etnologică relevată de noi se cunoaşte de acolo că, în puţin timp, a devenit populară. Mai mult, în banchetul dat d-lui de Rosny, doi oratori au făcut aluzie la teoria noastră, deşi poate ilustrul sinolog n-a cunoscut ascunsul înţeles al logosului lor.

Făţiş neputând-o combate nimeni, de vreme ce înainte de toate e adevărată, s-a pus ba să zică că sunt idei învechite, ca şi când realitatea ar fi o idee, ba Ionel Ciocârdel de la „ Telegraful” s-a pus să facă discuţiuni filologice, precum că şi terminaţia numelui redactorului „Timpului” e slavonă. În adevăr Bistriţa, Dâmboviţa, Râmnic, Tîrgovişte, Craiova, Suceava, Romanul, Bogdan şi Vladislav, Radu sunt numiri slavone pentru că limba hieratică şi de stat era în România cea slavonă, precum era în Occident latina. Francofortul, Berolinul, Monachiul, Vindobona

, Londini sunt oraşe latine? Cromerius, Goethius, Curtius – romani? Craiova – oraş slavonesc?- Altfel însă stă cu redactorul hel dendâi de la „Telegraful”.

Trecând de la bucătărie la gazetărie, a ieşit şi se ţine vorba că e… cam oacheş. Se pusese acum dumnealui să se laude că-i neam de voievod de la Bosnia şi că prietenul său Hăsdeu are s-i traducă documentele din limba paleoslavă. O mulţime de Vozi ! Tot Vodă după Vodă, care mai de care, şi tot Ciocârdel [î]i chema.

Ce s-a ales însă din aceste laude?

Hasdeu n-a tradus asemenea acte din limba slavonească şi Fundescu tot ţigan a rămas.

Se vede însă că a luat-o una şi bună că-i neam de crai bulgăresc şi de atunci a prins limbă şi vrea să zboare la neamuri.

Un sfat i-am da lui Ionel Ciocârdel. Când se ştie c-un cusur atât de rău încât să prefere a se declara mai bine bulgar ori bosniac decât ţigan, să nu mai releveze pretinsele cusururi ale altora.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„ORICE ALEGERE…”] – de Mihai Eminscu [22 septembrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Orice alegere care poate rezista mijloacelor de corupţiune ale partidului roşu va ieşi în contra acestui partid. Astfel ieri au fost alegerea consiliului de disciplină al ordinului advocaţilor. Erau în faţă două partizi, din cari una guvernamentală, reprezentată prin d-nii Petre Grădişteanu, C. Boerescu şi câţiva tineri, parte vânători de funcţiuni, parte bucurându – se deja sub vrun titlu oarecare de resursa generală a mizeriei noastre bugetare. La vot partida guvernamentală, prevăzând trista cădere ce-o aşteaptă, s-au abţinut pe faţă de la alegere.

Rezultatul scrutinului a fost cel următor: Votanţi 81.

Voturi esprimate 59.

Majoritatea 31.

Abţinuţi (guvernamentali) 23. Au întrunit:

D. G. Vernescu ca decan 56 vot[uri ]

„ G. Meitani – 56         „

„ Gr. G. Peucescu – 57            „

„ Al. Trişcu – 57          „

„ Ion Lahovari – 51      „

„ G. Stratilat – 56        „

Eşecul partizanilor d-lor Grădişteanu – C. Boerescu a fost eclatant şi deplin. D. Ion Lahovari a fost ales în consiliu fără să-şi fi pus candidatura, ca un semn că alegătorii împărtăşesc opiniile sale în privirea reformei magistraturii.

Candidatul de decan al partidului guvernamental era d. E. Bosianu. Bătrânul profesor se bucură de stima tuturor; dar se ştie asemenea cum roşii au abuzat pân – acuma de buna lui credinţă şi de cîte ori s-au servit de reputaţia lui ca de-o manta, pentru a acoperi cu numele lui nepătat petele multiple ale partidului.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„ÎNTRE ACUZĂRILE…”] – de Mihai Eminescu [22 septembrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Între acuzările aduse odinioară de „Pseudo – românul „ partidului conservator era şi aceea a relelor finanţe.

Toate ca toate dar rele finanţe făcuseră conservatorii şi ţara era aproape de prăpastie.

La dreptul vorbind nu ştim de mai poate face cineva bune finanţele în ţara noastră dacă roşii vor fi stat numai două luni la guvern. Cu „sus băieţi, jos băieţi” s-a votat papa Strousberg cu arhimilioanele lui; „Pseudo – românul „ a căpătat un bun bacşiş pentru lăudarea strălucitei afaceri şi s-a ‘ntărit în încheieturi; Senatul se dizolvă pentru că se opune celebrei întreprinderi şi se pune în lucrare convenţia înainte de-a fi lege. Ţara se ‘ncarcă cu o datorie de un sfert de miliard, ale cării anuităţi erau în curând exigibile.

Acuma, vorba ceea, după ce aţi făcut trebuşoara asta, vino moşule şi fă bune finanţe! Dar drumul de fier ca drumul de fier! Unde-a mers mia meargă şi suta.

Răul mai era altul. Pe aceste linii începu a curge o mulţime de străinătate, jidovi, nemţi, fel de fel de neamuri cari au început să scoată gazetă la Bucureşti ca „Bukarester Tagblatt” unde s-au întrolucat bunăoară mai multe şoacăţe ce au mai mult darul suptului decât al propovăduirii şi strigă zilnic, plătite anume de guverne străine ca să ne ‘njure pe noi şi orice organ românesc.

Acuma, vino şi fă politică naţională dacă poţi. Vorba ceea: mergi cu finanţele bine când eşti dator moştenitorilor lui Stroussberg două sute ş-atâtea zeci de milioane; dezvoltă industrie sau meşteşug când le-ai făcut şi drum ca să înlesneşti concurenţa străină; fă treabă când vezi că pe zi ce merge ţara ici se şocăţeşte, colo se jidoveşte, dincolo se grecifică, ba când vezi că însuşi elementele politice determinante sunt pe zi ce merge mai cosmopolite, mai străine.

Acuma bune rele or fi fost finanţele sub guvernul conservator, nu discutăm. Părerile noastre sunt demult cunoscute. Guvernul conservator a cătat să plătească datorii făcute de alţii, să acopere goluri bugetare imense lăsate de predecesorii lui şi cu toate astea tot n-a sporit în patru ani bugetul cheltuielelor cu 40% ca onorabilii patrioţi.

Să zicem însă că rău ar fi stat finanţele sub conservatori.

Cum se ‘ntîmplă atunci ca tocmai foştii miniştri de finanţe ai conservatorilor, d-nii Mavrogheni şi G. Cantacuzino, să fie obiectul unei deosebite curteniri din partea patrioţilor? Unul e numit ministru plenipotenţiar la Roma, celuilalt, să vrea numai, i s-ar da orice portofoliu, chiar prezidenţia Consiliului, necum resortul finanţelor?

Atât de răi miniştri oameni cari au compromis finanţele şi cu toate acestea curteniţi zilnic de presa oficioasă? Miniştri afişaţi prin comunele rurale ca vinovaţi de fel de fel de abuzuri şi fărădelegi şi astăzi asediaţi de crainicii şi solii partidului guvernamental, purtaţi în palmă ca ouăle, trecuţi de Ionel Ciocârdel de la „Telegraful” între oasele sfinte, între boierii de neam, deosebiţi de boierii ciocoi de la „Timpul”?

Se poate oare să fi fost atât de răi?

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„LA MONTPELLIER…”] – de Mihai Eminescu [20 septembrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

La Montpellier s-a dat la 5 iunie o reprezentaţie teatrală în dialectul provenşal în folosul şcoalelor macedoromâne. „Messager du midi „, foaie cotidiană de acolo, a publicat încă de mai mult timp un articol asupra situaţiei politice a românilor macedoneni, pe care-l lăsăm să urmeze.

Articolul e intitulat:

O PARTE A POLITICEI OPORTUNISTE

Românii din Macedonia, Tesalia şi Epir

Se ştiu înclinările ce d. Gambetta le profesează în privirea grecilor şi aprobarea ce dădea ziarul său, nu demult, proiectelor de sporire ale regatului elin.

Se cunoştea pe de altă parte întinderea teritoriilor pe cari puterile propuseseră de-a le lua Turciei, de când d.

Waddington, „această medalie ştearsă care se credea bătută pentru a regula destinele Europei” – împrumutăm difiniţia de la un diplomat oriental – a consimţit a fi înaintea Congresului din Berlin advocatul preferenţelor prezidentului, Camerei deputaţilor.

Toată lumea presupunea că, încercând a împinge acţiunea esterioară a Franţei în afară de căile pe cari se ţinuse pân – acuma, responsabilul inspirator al miniştrilor noştri va avea cel puţin grija de-a face buna politică, adică de-a recomanda d-lui.. Waddington o delimitare teritorială de natură a spori în realitate puterea Greciei, cu alte cuvinte de-a nu crea un dualism de limbă şi de aspiraţiuni inamice.

Acesta este însă rezultatul pe care-l va ajunge d. Gambetta dacă ar ajunge a compromite Franţa în dificultăţile al căror preludiu a fost cestiunea Dulciniului. Se crede în genere, între politicianii superficiali cari se ‘nvârtesc împrejurul guvernanţilor noştri, că dincolo de frontierele Greciei actuale există elini gata a primi cu braţele deschise batalioanele regelui George. Aceasta este o eroare deplină şi această eroare falsifică din temelie esenţa proiectelor prezidentului Camerei.

În Epir ca şi-n Tesalia, grecii veritabili strălucesc aproape pretutindenea prin absenţa lor şi macedo-românii constituie marea majoritate a populaţiunii. Se pricepe dar scârba ce-o au de-a deveni concentăţenii d-rului Kokinos.

Am, voi să cunoaştem cuvintele fineţei ‘n adevăr italiene, pentru a nu zice genoveze, în virtutea cărora s-a descoperit că macedoromânii ar fi elini ! Pentru că au cler grecesc, călugări greci şi că-n lipsa de şcoale naţionale, de cărţi naţionale, ba chiar de caractere tipografice cari să fi putut pân’ acum să reprezinte sunetele limbii lor, au fost botezaţi în greceşte, au frecuentat şcoalele clerului grecesc şi au primit în idiomul din Atena educaţia şi instrucţia pe care le era cu neputinţă de-a o afla aiurea şi de-a o primi altmintrelea?

Nimic mai bizar decât de-a proscrie din Franţa congregaţiunile monastice şi de-a întemeia în Orient politica naţională pe situaţia şcolară şi religioasă a clerului grec din Tesalia.

Orice ar fi însemnând inconsecuenţa aceasta, se cade să împrumutăm din numărul de la 5 iunie al ziarului „République FranŞaise” confirmarea faptului ce semnalăm, fiind cea mai bună dezminţire ce se poate da straniei politice ce-a apucat-o vechiul dictator din Bordeaux. Iată ‘n adevăr ce se citea cu data de mai sus în „République FranŞaise”.

„Macedoromânii – căci pentru români numele de ţinţari n-are nici un înţeles, iar kutzovlahi, români şchiopi, e un termen de despreţ ce-l resping – ocupă tot teritoriul ce se întinde de la Ochrida şi până la Moreea şi de la Caiani până în Adriatica, în vecinătate de Durazzo. După Thunmann ei formează un popor mare şi numeros. Ei reprezintă o jumătate a populaţiei Traciei şi trei din patru părţi a Macedoniei şi Tesaliei.

În Macedonia toată partea de la apus, despărţită printr-o diagonală ce s-ar trage de la Kopvili la Salonic, coprinzând Vodena Ostrovo, Florin, Monastir, Prelep, Ochrida, Rema, Tornovo, Castoria, Cayani şi Niaghuzta ; la sud Samarina, Syraco, Ianina, cu districtele înconjurătoare, la răsărit Serres, cu satele din împrejurime, ar putea fi privite ca un teritoriu esclusiv român.

Câţi sunt aceşti macedoromâni de peste Dunăre, adecă trăind în Tracia, în Macedonia, în Tesalia, în Epir, în Albania? lată unde statistica [oficială] e părăsită în seama fantaziei. Pentru ca statistica oficială, regulară şi precisă, e un obiect de lux în aceste locuri, cată dar să ne referim la apreciaţiunile naţionale mai mult ori mai puţin dezinteresate, la acelea ale călătorilor, şi ele variază cu săriturile cele mai simţitoare, ale căror cauze pot fi cu toate acestea recunoscute şi pricepute.

Boué numără aproape 600000 de macedoromâni; dar el nu cunoştea toată întinderea elementului român răspândit la Serres, Vodena, Monastir, în Tesalia orientală şi în Albania.

Colonelul Leake găseşte 500 de sate macedoromâne în Macedonia, Tesalia şi în Epir, deci aproape 500000 de locuitori.

Iată deci un minimum.

Însă cifrele datează de acum o jumătate de secol; populaţia s-a sporit desigur de atunci încoace şi cei mai mulţi din aceşti călători, cu mijloace de investigaţiune foarte incomplete, nu şi-au putut întemeia clasificarea lor decât pe limbă şi pe cult, însă comercianţii şi lucrătorii macedoromâni vorbesc de preferenţă, greceşte, pentru comoditatea relaţiunilor lor; cât pentru cult, vom înţelege că în această epocă mai cu seamă le-a fost cu neputinţă de-a urma un altul decât cel practicat de clerul grecesc.

Daca venim la datele contimporane găsim cu totul alte cifre. Bolintineanu evaluează macedoromânii la 1 200 000; un vechi diplomat din Orient la 1 000 000; Bălăşescu, care a petrecut orice oraş şi orice sat al Peninsulei, la 2 500 000. Cât despre cel din urmă Blue book, el numără 50 000 numai la frontierele Greciei. Să ne mulţumim cu cifra lui Bolintineanu, de 1200000, Nu se cuvenea oare ca ei să trezească atenţia? Şi Congresul de la Berlin, care n-a voit nici măcar să examineze memoriul remis cu acest scop, n-a dovedit oare o prea mare nepăsare pentru interese cari au, ca şi altele, raţiunea lor de a fi?

După cestiunea numărului, să trecem la aceea a originii; şi aci suntem puţin în domenul problemelor, pentru că patru sisteme ni se prezintă.

După unul, macedoromânii se coboară din vechii traci, cari au primit de la colonii romani uzul limbei latine; după altul, ar fi de aceeaşi origine cu populaţiunile române ale Daciei. A treia opinie pretinde că evacuarea Daciei ar fi fost completă, sub Aurelian, care voia a scuti aceste populaţii în contra barbarilor dindărătul Dunării, după care ele s-au întors în patria lor, prin secolul al doisprezecelea, însă lăsând pe brazda ocupată din nou o fracţiune a emigraţiunii, originea grupurilor romanice actuale de lângă Pind şi Olimp. A patra opinie pretinde în fine că, în epoca retragerii lui Aurelian, românii s-au despărţit în două grupuri, din care unul au ocupat Moesia, Bulgaria actuală, pe când celalt a căutat refugiu în Carpaţii septentrionali.

Oricum ar fi, fie că ne-am sui la daci sau c-am vorbi de coloniile militare romane, sunt în originea românilor şi a macedoromânilor puncte de contact evidente; datinele, superstiţiile sunt aceleaşi; Rusaliile, sărbătoare care are aceleaşi nume în amândouă limbile şi care consistă în a pune roze pe morminte; Filipii, cari se practică în cele dendâi săptămâni ale postului şi în care timp se împart bucate între amici şi trecători; în ziua de anul nou copii macedoromâni se primblă cu o ramură de oliv, pe când în România, ramurile naturale lipsind, se fabrică artificiale; Moşii, sărbătoarea străbunilor, e aceeaşi la nordul ca şi la sudul Dunării şi, spre aducerea aminte a luării Romei de către barbari (gali ), populaţia, atât în România cât şi regiunile balcanice, are obiciul de a bate cânii într-o anume zi din fevruarie. Douăzeci de alte exemple de aceeaşi natură se pot cita. Oare toate acestea n-au o semnificaţiune reală?

În privirea limbii, grecii zic: kuţovlah şi român formează două dialecte cu fotul deosebite; puneţi pe-un macedoromân faţă c-un român şi nu se vor înţelege; iar unul din cei dendâi, voind să publice o broşură asupra cestiunii naţionale, au scris-o greceşte, nu româneşte.

 

A scris greceşte în adevăr, dar el au voit a fi înţeles şi de greci şi de conaţionalii săi.

Macedoromânii au avut un jurnal, „Frăţilia întru dreptate”, care se publica în limba cuţovlahă şi în cea greacă. Românii o pricep pe deplin. Originea latină în adevăr e lesne de recunoscut în textul macedoromân şi cuvintele culese din întâmplare, ca adunare, noştri, politici, sunt o dovadă; cât despre verb, această ţâţână împrejurul căreia se ‘nvârtesc toate limbile, el e identic, în moduri, în timpi, în conjugări

Rămâne acum cestiunea cultului şi a şcoalelor. Fără îndoială că macedoromânii merg la biserici grece, unde şi leturghia se face greceşte, dar cuvântul e simplu nu au biserici româneşti.

Sprijinite de greci, funcţionari ai Porţii, şi de turci, cari, fără cuvânt, se tem de estensiunea elementului român, se interzice întrebuinţarea limbei româneşti în biserici şi pân’ acum s-au aruncat în foc cărţile tipărite în această limbă. S-a găsit aci un instrument de grecificare care se priveşte, nu fără cuvânt, ca eficace.

Tot aşa stă cu şcolile; însă un ordin vizirial de la 1877 au autorizat creaţiunea de şcoli române în Turcia. şi de atunci s-au deschis cinsprezece pentru băieţi şi trei pentru fete, cu două mii de elevi şi douăzeci şi unul de profesori. Aceste şcoli se susţin de cătră comune şi prin daruri voluntare, la cari s-adaugă 60 000 de franci provenind de la Ministeriul de Instrucţie Publică din România. Acum un an şcoalele române existente s-au îndoit.

Aceasta este în rezumat foarte scurt cestiunea macedoromânilor. Românii, despărţiţi de ei prin Bulgaria, nu gândesc, se ‘nţelege, la vro anexiune.

Dar nu este natural ca să se gândească, ca şi alţii, de a stabili o legătură mai intimă între ei şi populaţiile pe cari le privesc ca pe-o fracţie a propriei lor familii?”

Din estrasele citate e lesne a se vedea defectul vital al operei căreia, cu sau fără cuvânt, dictatorul din Bordeaux a voit a asocia politica franceză. Români legaţi de greci, cei dendâi şi cei de-ai doilea legaţi de turci şi albaneji. Şi unii şi alţii condamnaţi a trăi în perpetue disensiuni interioare, nu este asta capodopera inconsecuenţei şi lipsei de minte? S-a glumit de-o mie de ori asupra ordinei morale şi s-au ridicat diviziunea intereselor de limbă şi naţionalitate, diferenţa de amintiri istorice, la înălţimea unui principiu permanent ! Se declară că Turcia e ‘n agonie, sub antagonismul raselor cari-o compun, şi se imaginează cu toate acestea un mic stat pe harta Europei care va cuprinde în sine exact aceleaşi principii de diviziune şi de moarte.

Ar fi fost mult mai simplu de a urma în acele regiuni politica seculară a Franţei, aceea a lui Napoleon III, şi de-a căuta să se constituie, alături cu România dunăreană, care datoreşte împăratului existenţa şi unitatea politică, o Românie macedoneană, a cărei rol n-ar fi fost nici fără importanţă, nici fără strălucire.

Stabilirea unui stat de două – trei milioane de suflete, care ar fi putut pretinde porturi în golful Salonicului şi al Adriaticei, care ar fi avut cu Franţa legătura unei limbi de aceeaşi origine, n-ar fi fost fără valoare din puntul de vedere al intereselor naţionale în Orient.

N-ar fi trebuit decât să se încurajeze în mod pacific aspiraţiunile acestor populaţiuni puţin cunoscute, a le sprijini în tentativele lor de reconstrucţiune morală şi, în ziua în care împărăţia turcească s-ar fi descompus definitiv, ele n-ar fi avut greutate de-a trăi şi a-şi susţine drepturile lor.

Dar ar fi trebuit ca d. Waddington, primul ministru al primei naţionalităţi latine, să consimtă a citi şi a sprijini dinaintea Congresului de la Berlin memoriul produs de această mică naţionalitate latină cu atâta usurinţă despreţuită. Ar fi trebuit ca d. Gambetta să nu facă atâta gură despre Grecia şi greci precum a făcut-o, ci să recunoască că politica lui Napoleon al III, maltratată în mod atât de constant, înnegrită şi batjocorită de el, fusese în Europa orientală pe cât de dreaptă pe atât de fecundă şi că nu rămânea decât să urmeze a-i culege fructele. Aci era puntul dificil şi se ‘nţelege de ce prezidentul Camerei nu s-a ocupat. Grecii, cu incomparabila magie a trecutului lor istoric, erau tot; românii nimic. Deci au fost trataţi în consecuenţă. De minimis non curat praetor.

Nu suntem în drept a zice că, dacă dictatura din Tours şi din Bordeaux a fost o politică a neprevederii şi a incapacităţii celei mai culpabile, politica exterioară a oportunismului va rămânea aceea a ignoranţei şi a prezumpţiunii celor mai caracterizate?

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„REZULTATUL ALEGERILOR…”] – de Mihai Eminescu [18 septembrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Rezultatul alegerilor din Iaşi nu va dovedi nimic mai mult decât că Moldova ajunge încet unde trebuia să ajungă, unde Ţara Românească a ajuns demult… la xenocraţie.

Un ieşan, „un român pribeag în ţara lui”, ne trimisese o scrisoare prin care arăta că între patruzeci şi nouă de profesori ai Universităţii din Bucureşti sunt: 25 de bulgari, 7 greci, 4 armeni, 3 jidani, 2 ţigani, un italian, un tătar şi… 6 români. Acel român pribeag ne-a promis statistica deputaţilor, senatorilor, membrilor de la Casaţie, de la Apel, tribunale, a prefecţilor, administraţia Domeniilor, băncilor, drumurilor de fier, poştelor şi telegrafelor, serviciu sanitar şi tecnic etc. etc., din cari vom cunoaşte curioasa promiscuitate care apasă asupra ţării întregi, încât nu mai are răsuflare nici în punctele ei cele mai libere.

La dreptul vorbind misiunea istorică, predestinarea d[umne ]zeiască a Domniei străine s-a consumat şi poporul românesc e de facto înlăturat din istorie, ca o curiozitate etnografică, lipită de pământ, sclava pe de-a pururea a plebei bulgăreşti, greceşti, jidoveşti, imigrată din câteşi patru colţurile lumii. O stârpitură de grecotei cinic, fără sentiment de patrie, fără umbră de iubire pentru acest vechi şi nenorocit neam, s-a cocoţat în fruntea ţării; neagra străinătate, umbra spinului la uşa noastră a tuturor!

Ce iluzii să ne şi facem în adevăr? Românul e deja străin în ţara lui proprie, nimic n-a mai rămas decât numirea geografică. La ce să mai ţie românul? La Constituţia cosmopolită iscodită de 2 – 3 greci? La ştiinţa pe care- o predau bulgarii ignoranţi? La limba batjocurită de gura acestor venetici în momentul în care-o rostesc, la biserica surpată de suflarea veninoasă a ireligiozităţii lupanarelor Apusului, la ţara care e ‘n mare parte proprietatea străinilor, la negoţul care e ‘n mâinile lor, la ce?

Să fim mulţumiţi dacă aceşti arhistrăini cu suflet de câine şi creieri de vulpe ne îngăduie să trăim alături cu ei, pe noi, neamul ticălos românesc; mulţămiţi să fim că această pătură de hoţi şi de parveniţi nu ne alungă limba din biserică şi din şcoală să fim mulţumiţi că aceste lături sociale aristocratizate nu ne vând robi.

Dar la ce se mai mănţine ridicula titulatură de Regat al României? E C.A. Rosetti român? Caligari, Carada, Harama, Chiriţopol, Pherekydis, Cariagdi, Anastasiadis etc. etc. români? Regatul greco – bulgarilor şi al jidanilor, iată ceea ce trebuie scris în fruntea decretelor ; românii nu mai au în realitate nici rege, nici ţară. Stârpitura de grec se ţine de stârpitura de bulgar până la capătul lanţului infinit de patrioţi de meserie… „România” nu-i decât o firmă de hotel, mai rău… o firmă de speluncă pentru mutrele confiscate a lepădăturilor tuturor ţărilor.

Şi încai dacă ţara aceasta ar fi stăpânită de un neam istoric, cinstit, având spirit de adevăr şi natură cât de cât omenească – treacă – meargă.

Dar stăpânită de gunoaiele omenirii?

De tot ce-a fost sordid şi pehlivan, de tot ce-a fost prea rău pentru colţurile Ţarigradului unde împărţeau culcuşul cu cânii turcilor, prea rău pentru mocirlele Rusciucului şi pentru cartierele jidovimii galiţiene şi ruseşti, de spuma pestiferă şi de bubele tuturor popoarelor, de tot ce-a fost mai înjosit în Orient şi-n Occident, în sfârşit de un

C.A. Rosetti şi alţii ca el, fraţi fizici şi morali ai lui Scarvuli.

Scârbos spectacol! Adânc scârbos, nedemn de un popor ce pretinde a avea onoare şi viaţă în el. Ei, dar aşa se şi cade!

Într-o ţară în care trădarea e un merit, în care de gâturile a căror atingere ar dezonora însăşi mâna călăului se atârnă cordoane ale Stelei României, ce nu este, ce nu poate fi cu putinţă?

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„MEŞTER ÎN FALSIFICARE…”] – de Mihai Eminescu [17 septembrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

 

Meşter în falsificare de calcule financiare, pişicher când e vorba de a apăra pe Stroussberg, sublim când redactorii apără „cea mai populară cestiune”, câştigând cu ea milioane, „Pseudo – românul „ grecului C.A. Rosetti se crede special şi în ale instrucţiei.

Astfel în numărul de azi propune ca în cărţile de citire, pe lângă… istorioarele morale ce sunt menite a forma prin exemple inima elevului, să fie şi expuneri scurte şi substanţiale asupra agriculturii.

C-un cuvânt să se înlocuiască cartea de citire printr-un manual de agronomie.

Dacă ar fi vorba de a se introduce în şcoala rurală limba maternă neogrecească a d-lui C.A. Rosetti, sau cea maternă bulgărească a lui Mihălescu în locul celei române, lucrul ar fi indiferent.

Ca istorioare morale s-ar putea povesti bunăoară copiilor, drept „exemple menite a le forma inima”: istoria cum un grecotei cinic ajunge prin minciuni, trădări şi crime cel întâi om în România; istoria cum un alt străin ajunge din pisăr cu 2 galbeni leafă pe lună la regimentul de muşchetari, din scriitor la Agia din Iaşi şi din corector la „Pseudo – românul „, cu patru clase primare şi o coarda de violoncel, răscumpărătorul unui drum de fier de 250 milioane, milionar, director de bancă, fondator de institute de credit; istoria cum un bulgar mărginit şi hoţ ajunge, tot în România, director de ministeriu şi efor la aşezăminte de binefacere; istoria cum un alt străin, erou de la 11 fevruarie şi prezident de republică ploieştenească, ajunge adiutant regal; istoria cum un Chiriţopol ajunge din chelner sau camardiner prefect; istoria cum un bosnagiu ce a făcut felceria în Ţarigrad la turci devine profesor de cea mai grea şi mai gingaşă din ştiinţele naturale, de fiziologie, la Facultatea din Bucureşti, istoria cum un om fără studii liceale ajunge profesor de istorie universală la aceeaşi Universitate; istoria cum un măscărici înjură pe Domnul ţării şi se decorează cu Bene-merenti tocmai pentru aceste înjurături.

Iată… istorioare, foarte morale desigur, menite de a forma prin exemple inima elevului.

Ca studii substanţiale s-ar putea introduce în Cartea de citire greco – bulgărească cultura caprelor. Item, indicaţie de parfumuri pariziene pentru a neutraliza foetor caprinus. Item cultura maslinelor. Item uscarea ţârilor. Item indicaţiuni pentru jocul cu cărţi măsluite. Item metode nouă pentru a se chivernisi pe lângă ruşi prin tainică binefacere.

Iată o mulţime de ramuri de producţiune patriotică cărora roşii îşi datoresc carierele. Ar fi păcat să nu fie obiectele instrucţiei publice undeva, însă nu la noi. Asta am propune noi dac’ ar fi vorba de-a introduce în şcoala rurală bulgăreasca şi neogreaca în locul limbei române. Dar pe cât timp studiul principal al unei şcoale rurale sau primare e limba românească ea este totodată organul prin care neamul [î]şi cunoaşte fiinţa sa proprie, organul prin care acest neam moşteneşte avutul intelectual şi istoric al strămoşilor lui. Copilul nu învaţă numai a vorbi corect, el învaţă a gândi şi a simţi româneşte.

Agronomie câtă poftiţi. De şase ori pe săptămână zilnic, dar limba română rămâne limbă şi s-a încheiat.

Nu numai istorioare morale, onorabililor, cuprinde o carte de citire menită pentru întreg tineretul românesc. Ea cuprinde biografia lui Matei Basarab, duşmanul vostru, odihnească-l Dumnezeu din a dreapta sa; biografia lui Ştefan Vodă care n-a avut onoarea, în veacul lui de aur, de a vă înşira mutrele pe parii de garduri; cuprinde descrieri etnografice ale poporului nostru, bucăţi de literatură populară şi de arte, balade culese de Alecsandri sau poezii de ale lui, fabule de ale lui Donici, pasaje din Bălcescu, în sfârşit o sumă de elemente caracteristice şi proprii numai poporului nostru, elemente cari-l disting de rasa voastră greco – bulgărească şi-l fac să fie ceea ce este: deştept, inimos, curat, nu viclean şi puţin la suflet precum sânteţi voi.

O bună carte de citire ar fi de recomandat la toată pătura din care faceţi parte; poate aţi ajunge în adevăr a cunoaşte şi preţui poporul nostru. Limba românească aţi fost şters-o din licee, voiţi s-o ştergeţi şi din şcoala rurală, cu toată comoara ei de locuţiuni, de proverbe, cu bogăţia ei de forme şi gingăşia de simţiri? Voiţi ca şi ţăranul să capete o inimă de morocâine cum e a lui C.A. Rosetti, capete viclene şi tâmpite, gusturi de animal ca ale bulgăroilor din partidul vostru? Vreţi să înlocuiţi pe Alecsandri cu Ceasurile de mulţumire ale lui C.A. Rosetti, pe Donici cu Kolekţiunea de poezii ale lui Serurie, pe Gr. Alexandrescu cu Orele de repaos ale lui Radu pătărlăgeanu?

Mai bine nu vă amestecaţi unde nu vă fierbe oala.

La pehlivănii de burse şi politice, la escamotări de bilete din urne electorale, la pungăşie şi tripotaj vă pricepeţi. Adevărat meşteri, n-avem ce zice.

Dar până şi de bietele cărţi de citire vă legaţi, cari ar trebui să fie un obiect de îngrijire naţională ca şi textul Bibliei? Ş-aci vreţi să vă arătaţi filozofia de ţap în toată goliciunea ei? Dar nu vedeţi că nu ştiţi a scrie româneşte, pentru că în viaţa-vă n-aţi avut o carte de citire în mână? Nu vedeţi că nu gândiţi româneşte, pentru că titva voastră strâmtă nu s-au îndeletnicit cu o asemenea carte de folos?

De-ar fi propus încai bătrânul Ioan Ionescu a se adaoge articole agronomice în Cartea de citire, om care scrie materii agronomice în limbă bună, pe placul ţăranului şi al tuturor, om cu condei simpatic. Dar redactorii lui „iniorinte „, „permaninte „, „iustiţie” şi ai altor cabazuri linguistice, oameni ce scriu neogreceşte bulgăreşte cu termeni franţuziţi în loc de româneşte sunt autorităţi în materie de Carte de citire? Ciudată pretenţie!

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




MÂNĂSTIRE ÎNCHINATE – de Mihai Eminescu [13 septembrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Citim în „Politische Correspondenz”:

Iată analiza notei circulare prin care Poarta apelează la intervenirea puterilor în afacerea bunurilor mănăstireşti secularizate la 1864, supt domnia prinţului Cuza:

Nota turcească începe prin a reaminti protocolul no. XIII de la 30 iunie 1858 al Conferinţei din Paris, în care s-a recomandat părţilor interesate ca într-un an de zile să se înţeleagă între ele şi, după expirarea acestui termen, afacerea să se reguleze definitiv prin arbitraj. România – zice nota – a făcut iluzorie înţelegerea dorită şi curând în urmă şi-a apropriat cu forţa veniturile bunurilor bisericeşti, iar după aceasta s-a întrunit la Constantinopol o conferinţă a reprezentanţilor marilor puteri care a declarat actul arbitrar al prinţului Cuza de nul şi neavenit, luând şi deciziunea ca România să păstreze separate veniturile respective. Spre acest scop ea a numit şi o anchetă. Guvernul român a propus să înlocuiască Casa separată printr-un împrumut, numind un delegat, spre a prezenta comisiunei baza juridică a reclamaţiunilor ei.

Curând după aceasta prinţul Cuza a fost deposedat şi conferinţa s-a dizolvat fără a fi ajuns la rezultat. Guvernul român a continuat a întrebuinţa în folosul său exclusiv veniturile mănăstirilor şi unele moşii au fost chiar vândute, cu tot protestul patriarhului ecumenic. Patriarhatul a prezentat Congresului din Berlin un memoriu şi preşedintele a observat, cu consimţimântul înaltei Adunări, ca să se noteze în protocol că reprezentanţii puterilor au să refereze guvernelor lor asupra obiectului.

La 1879 prinţul României, printr-o epistolă, a încurajat pe patriarhii Orientului să trimiţă împuterniciţi speciali la Bucureşti, spre a se înţelege cu guvernul asupra bazei unei învoieli directe. S-au trimis delegaţi, însă d. Boerescu, ministrul de externe de atunci, a declarat că, dacă mai există vreo neînţelegere, el poate negocia numai pe cale diplomatică asupra acestei afaceri. În urma acestora, cererile patriarhilor ca Poarta să înceapă o acţiune diplomatică au devenit tot mai stăruitoare şi guvernul imperial nu poate rămânea indiferent faţă cu lipsa şi pierderile mari la cari sunt expuse necontenit institutele religioase de către guvernul român. Rezolvarea cestiunei nu se mai poate amâna. Au trecut mulţi ani de când Conferinţa din Paris a regulat marele proces al justiţiei internaţionale. Şi Congresul din Berlin a sancţionat acest principiu. Deci guvernul imperial crede că nu rămâne altă cale de hotărît decât calea arbitragiului, după ce nu se mai poate ajunge la un compromis.

Nici guvernul român nu va putea avea nimic contra, deoarece nici el nu contestă caracterul obligatoriu al unei asemenea proceduri. În fine, Poarta ordonă reprezentanţilor săi să ceară de la guvernele respective de a însărcina pe reprezentanţii lor din Bucureşti ca, în înţelegere cu reprezentanţii puterilor semnatare Tractatului din Berlin, să invite pe guvernul român de a-şi numi arbitrarii săi, precum şi de a determina locul şi timpul tribunalului arbitral.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„ÎN SCRISOAREA A ZECEA…”] – de Mihai Eminescu [13 septembrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

În Scrisoarea a zecea adresată d-lui V. Alecsandri şi publicată în „Convorbiri” d. Ion Ghica intercalează o întreagă teorie a egalităţii. Opiniile moderate ale autorului, stilul său românesc şi îngrijit, împrejurarea că multe din observaţiile sale sunt în acord cu observaţiile noastre din studiile de ordine etnografică şi socială ne îndeamnă a ne lua libertatea să reproducem articolul după revista literară din Iaşi.

Ghergani, iulie 1881

Iubite amice,

O lună ca ziua, dame și cavaleri mulțime își îndreptau pașii spre grădinile din strada Academiei. Două tinere elegante mergeau înaintea mea, tîrînd de mînă un băiețel ca de vreo patru anișori, în costum de mic dorobanț, cu căciulă țurcănească de oaie pe cap și cu pușcă de lemn de tei, sistem Davila.

Ele își comunicau astfel una alteia ideile lor sociale și fașionabile:

— Pune-ți în gînd, soro, Mișu meu, una și bună, vra să mă ducă să văd pe Mateescu jucînd pe Millo director! Quelle idee, ma chere! Cu mitocancele! Apoi nu e smintit? Atunci să mai vază el! Auzi, să nu vrea să meargă la Stavri!? unde merge nobleță mare, unde găsești societatea cea bună, pe toți tinerii â la mode! Lume chic, ma chere! nu-i. Poate intra prostului în cap că astăzi nu mai sunt boieri și negustori, suntem toți egali, tot o apă! Ce s-auzi la Millo, ma chere? românește și iar românește. Cest a vous faire degobiller, cum zice Zizica mea. Unde mai e libertatea, soro? Te întreb.

— Stăi să ne uităm la afiș, întrerupse tovarășa, să vedem dacă se cîntă La chose. Ce romanță delicioasă! e de nebunie, cella vous transporte.

— Mi-a spus vara ministrului, Tincuța, camarada mea de pension, că Stavri a adus una, n-are a face Gandon; zice că are niște cosțume numai fluturi și că în opera On demande ides ingenues o să joace cancan franțozește numai în trico. Să-i spui bărbatu-tău că dacă vrea să fii în societatea mea, eu nu merg la teatru românesc; am fost într-o seară și am adormit, j’ai pique le chien toute la soiree, ma chere.

Discutînd astfel între dînsele, tinerele dame au trecut pe sub literele de foc ale grădinei, unde se joacă și se cîntă franțozește.

Eu am urmat înainte și am întrat în grădina unde joacă Millo cu trupa românească, înaintea unui public puțin numeros în adevăr, dar care făcea un haz nespus, rîdea de se prăpădea.

Mă așezasem la o masă, cînd iată că vin de se pun în vecinătate doi tineri parfumați, cu părul pe frunte despărțit pe sprinceană, a la cocodes. Veneau discutînd.

— Cum vrei să progreseze o țară unde nu este egalitate? Imagines-toi, mon ami, că sunt de doi ani supleant de tribunal! Cela tue le merite. Să trăiesc eu cu două sute cincizeci lei pe lună! Ce să mănlnci și ce să îmbraci? Apoi, nu-ți mai trebuie mănuși, birjă, mai o înghețată seara, un ferber? Om ești! Dacă am cerut ministrului să mă numească în locul.vacant de director la Casa de depuneri și consemnațiuni, știi ce mi-a răspuns? „Acolo, domnule, trebuie un om care să cunoască serviciul, un om cu știință și cu experiență.” „C’est triste, mon ami, il n’y a pas de carriere chez nous.

— Cînd zic că nu le place egalitatea, știu ce zic, replică celalalt; nu vor să înțeleagă, nene, că fără egalitate toate sunt numai mofturi, des fantasmagories. Ce mai aștepți de la o țară unde se permite lui Licorescu să aibă douăzeci de mii de galbeni venit. Ce face cu ei? Je vous le demande. Adună la hîrtii, dreptate e asta?… Știi că eram ca un frate cu Tilică; să vezi cum și-a ridicat nasul, nici nu mă mai bagă în seamă; are patru mii de galbeni pe an, mon ami, două de la tată-său și două de la nevastă. Cărnățescu i-a dat fata zicînd că e de neam. Și eu s-aștept pînă o muri tată-meu, care, Doamne ferește! poate să mai trăiască încă zece-două- zeci de ani d-aci în colo, et meme alors, tot, tot cinci mii de franci venit. Ce mai treabă! Apoi dreptate e asta, egalitate e, libertate e? Te întreb!

— Sujetul pe care l-am tratat eu alaltăseară, la Puțul cu apă rece! Le-am zis: „Egalitate, libertate și dreptate, iată ce ne trebuie”. Știi ce de lume era? Gemea, nu mai încapea.

Am pus cestiunea pe tărîmul subiectivității, n-am voit să o tratez din punctul de vedere obiectiv. Que voulez-vous, mon ami, il faut combattre les préjugés. Toți funcționarii administrativi, judecătorești și financiari, generali, coloneii și locotenenți, tot o leafă.

— Trebuie numaidecît să începem revista noastră Tefelugul, c’est indispensable, mon ami, să iasă măcar de două ori pe lună, écraser les aspérités sociales et égaliser le sol de la patrie; să arătăm bietului popor că nu e decît o victimă, să-i spunem că fără egalitate absolută nu poate fi fericit; să-l inițiăm la ideile cele mari și generoase. Toți oamenii deopotrivă să fie deviza noastră, nici mare, nici mic, nici bogat, nici sărac. Să dispară aceste cuvinte din dicționar. Figurez-vous că săptămîna trecută mă cheamă președintele meu și-mi zice cu un ton, parc-ar fi fost monsieur Ducoroy cînd ne preda Pandectele: „Vă previu, domnule, că de veți mai lipsi de la datoriile d-voastre, precum faceți, o să fiu pus în penibila necesitate de a raporta ministrului și a-i cere înlocuirea d-voastră”. C’est révoltant, qu’en dites vous? que devient la liberté, mon ami, dites-le moi, je vous pric! Deși leafa mea nu e vreo treabă mare, dar de nu curge, tot pică; era cît p-aci să-i cîrpesc o palmă să-i scapere ochii.

— Lasă, bine ai făcut de nu te-ai potrivit lui, e om bătrîn, ș-apoi i s-a cam slăbit balamalele capului.

— Și dacă e bătrîn, ce! nu suntem toți egali?

— Așa e, ai dreptate! uitasem.

După ce au golit două halbe de bere, s-au luat repede după două fetițe ș-au dispărut printre becurile de gaz și printre salcîmii grădinii.

Ideile pronunțate asupra egalității și a libertății de grupurile ce întîlnisem m-au pus pe gînduri; îmi ziceam că sunt aproape douăzeci și cinci de ani de cînd s-au înscris în legile noastre fundamentale că toți românii sunt liberi și egali, și pînă acum n-am văzut măcar două linii în vreo carte, în vreun jurnal, care să ne esplice ce este egalitatea, ce este libertatea, cum trebuie să le înțelegem și cum trebuie să le practicăm. Am lăsat pe fiecare să-și facă despre aceste drepturi ale omului ideea care-i place și care crede că-i vine mai bine la socoteală. Aceste reflexiuni m-au făcut să-ți adresez această epistolă. Mai îndreptează și tu pe ici, pe colea erorile ce am putut comite în cugetările și aprecierile mele și împlinește lipsurile cari au rămas.

EGALITATEA

Egalitatea este o aspirațiune nobilă și generoasă a omului de bine, a omului înzestrat cu simțul dreptății și al echității, este îndemnul și speranța celui inteligent, celui învățat și muncitor, a acelui care dorește suirea nivelului social, dezvoltarea progresului și a civilizațiunii.

Filon zicea că egalitatea aduce cu sine pacea și armonia, dă societăților o democrație regulată și binefăcătoare și le apără în contra ochlocrației aceleia în care mulțimea ignorantă și pasionată voiește să comande. Zicea că ea este înainte-mergătoare a libertății, care nu poate trăi, nici esista fără dînsa.

Egalitatea, deși e dorită de toți, dar foarte puțini o înțeleg, și mulți o înțeleg ca tinerii noștri de la Rașca, cum le vine mai bine la socoteală; mai toți o voiesc, cum zice poetul nostru Alexandrescu, cu lei, iar nu cu căței, cu cei de sus, iar nu cu cei de jos.

Prostul și nătîngul cere egalitatea cu omul de geniu, leneșul voiește să steie toată ziua cu fața la soare, și în loc de lipsă cere să bea și să mănînce mai mult și mai bine decît acel care muncește zi și noapte; desfrînatul și coruptul voiește să fie considerat deopotrivă cu omul virtuos. Negrul american de sud și al insulelor oceanice zice că este alb — „moi etre blanc, blanc comme vo, Massa” (sunt alb, alb ca dumneata, domnule). Parvenitul și ciocoiul voiesc numaidecît să fie de viță; își caută originea neamului în vreun cronicar, printre domnii cei mari sau printre boierii cei iluștri; se îmbracă cu cîte un nume care nu este al său și se umflă într-însul ca un curcan, și dacă știe să scrie adoptă un stil arhaic, ca să samene cu strămoșul său.

Sunt cari nu se mulțumesc cu o noblețe de trei-patru secule și merg cu originea familiei printre negurile timpilor, vor să se tragă de la un Septim Sever sau cel puțin de la vreun Salust, și numele lor bulgărești, armenești sau grecești iau deodată o terminațiune în us; apoi să te mai ții patriot înfocat, etimologist la scris, ca să se știe că e viță de roman adevărat. Alții, de un temperament mai atrabilar, și-au imaginat o nobleță mai nouă, mai tare, aceea a opincei.

— Nu ești român ca mine, vere, zicea un țăran ciocoit unui fecior de boier, nu ești fiu al poporului, ieșit din opincă, nepot, strănepot de plugar, get-beget coada vacei; ești ciocoi, pui de năpîrcă.

În societățile omenești două feluri de inegalități au ocupat și ocupă pe moraliști și pe legiuitori, acea de clase și de naștere și cea individuală. Cea dîntîi este nedreaptă și tinde a dispare, pe unele locuri a și dispărut; cealaltă este inevitabilă, fatală, căci își are originea în natura omenească și este consecința a. o mulțime de împrejurări independente de prescripțiunile sociale și a legilor.

Creștinismul și, în urmă, Revoluțiunea franceză de la 1789 au proclamat și au realizat egalitatea drepturilor și a datoriilor, lăsînd individului îngrijirea și putința de a-și lua în societate locul ce i se cuvine după munca, talentul și meritele sale.

Acea Revoluțiune franceză a cărei acțiune s-a întins asupra Europei întregi, mai mult sau mai puțin, a garantat pe om în contra opresiunii, făcîndu-l egalul tuturor, a proclamat dreptul pentru toți de a nu se supune decît legii, i-a recunoscut dreptul de a participa la facerea legilor, de a vota impozitele și de a controla întrebuințarea banilor publici, lăsînd pe fiecare liber a-și esprima ideile și opiniunile prin scriere și prin cuvînt; a recunoscut pe toți egali înaintea legilor și a sarcinelor, a proclamat pe toți admisibili la slujbele statului.

Dacă cineva s-ar încerca să înlocuiască inegalitățile naturale printr-o egalitate artificială, ar cădea într-o greșeală și mai mare decît acea a regimurilor trecute, ar păcătui în sens invers, căci acea egalitate nu s-ar putea menține decît oprimînd puterile individuale și ar suprima cu totul mișcătorul cel mai puternic al progresului social.

Egalitatea condițiunilor este o imposibilitate, o himeră. Aceasta însă nu va să zică că dezvoltarea oamenilor, prin educațiune și prin învățătură, prin îmbunătățirea traiului material, a stării igienice și a salubrității, nu micșorează deosebirile cele mari dintre oameni și că nu face ca distanțele morale și materiale să devină din ce în ce mai puțin simțitoare.

O societate bine organizată trebuie să caute să înlesnească, cît se poate mai mult, mișcarea de jos în sus, intervenind în ajutorai celor slabi nu pentru a-i pune deasupra altora, nici pentru a le supune lor pe cei tari, dar pentru a-i ajuta să-și dezvolte inteligența și energia; a face aceasta nu căutînd a coborî pe cei de sus la nivelul celor de jos, ci căutînd a pune pe fiecare în pozițiune de a se ridica singur.

Consecința acestor îngrijiri ar fi ridicarea stării morale a omului, suirea nivelului social. Să nu uităm însă că esistă totdauna pentru fiecare o limită, peste care mijloacele sale nu-i permit să treacă, și ar fi o eroare a crede că dezvoltarea ar putea merge pînă a pune vreodată pe toți membrii unei societăți într-una și aceeași condițiune.

Legile au făcut tot ce puteau face pentru realizarea egalității, și astăzi în societățile civilizate omul nu mai depinde decît de lucrarea sa liberă și stăruitoare.

Oriunde ne-am arunca vederile, în România, în Elveția sau în Statele Unite, pretutindeni o să găsim oameni de deosebite condițiuni; pe unii îi vedem trăind în palate cu îndestulare și lux, pe alții în case modeste, cîștigînd cu multă muncă și osteneală hrana de toate zilele; unii milionari și alții foarte săraci; unii sănătoși de minte și de corp, alții slabi și neputincioși; unii esercitînd meserii mai comode și mai bănoase alături cu alții supuși la lucrările cele mai ostenitoare și mai puțin retribuite. Aceasta însă nu ne poate face a zice că esistă clase, căci numirea de clasă este consacrată grupelor celor cari se formaseră prin privilegii și prin naștere, prin drepturi recunoscute de legi. Iar acolo unde s-a proclamat libertatea cu toate consecințele ei, acolo unde legea recunoaște pe toți egali, distincțiunile ce vedem provin numai prin deosebirea condițiunilor înnăscute naturei omenești.

Invidioșii și demagogii, folosindu-se de deosebirile ce esistă în condițiunile omenești, esploatează ignoranța mulțimii, prezentîndu-le ca distincțiuni de clase și de naștere; dezgroapă numiri moarte cari nu mai au importanță decît în istorie și le aruncă asupra acelora în contra cărora își esercitează invidia și răutatea, fac pe oamenii creduli și simpli să crează că privilegiile nu sunt desființate, că toți românii nu sunt egali dinaintea legilor și izbutesc prin fraze sunătoare a face pe mulțime să crează că tot ar fi mai esistînd drepturi și privilegii.

La noi, ca și în celealalte țări libere, legea nu a putut desființa decît inegalitățile capitale, pe acele de convențiune și de naștere; dar n-a putut și nu va putea niciodată să desființeze nici inegalitățile de inteligență și de activitate, nici pe acele de averi, căci ele sunt o consecință fatală a naturei omenești.

N-a putut desființa decît inegalitățile artificiale, lăsînd curs liber distincțiunilor naturale, lăsînd individului toată libertatea și răspunderea. Și nu putea face mai mult, căci de ar fi mers mai departe, precum ar voi să facă unii socialiști, și de ar fi încercat să înlocuiască inegalitatea naturală printr-o egalitate artificială, ar fi căzut într-o eroare de o mie de ori mai mare decît aceea a regimului trecut, o eroare în sens invers a celei dîntîi. O asemenea egalitate nu s-ar putea mănține decît numai comprimind puterile individuale și suprimînd cu totul mișcătorul progresului social.

Oamenii nu au dreptul de a-și impune unii altora decît un singur lucru, Justiția, căci ea este cazul de legitimă apărare. Nu se poate impune unui om nici de a fi religios, nici de a fi milostiv, învățat sau laborios; și orice acțiune guvernamentală este o umiliațiune a inteligenței, a conștiinței, a muncei, a libertății omului.

Proclamarea principiilor cari trebuie să conducă societățile omenești a făcut să dispară inegalitățile legale, după cum am constatat-o mai sus. La noi, ca și la toate societățile cari au apucat pe calea civilizațiunii, rămîn și vor rămînea eterne acele două inegalități cari provin din diferința ce esistă în facultățile fizice și morale ale indivizilor și din împrejurările dinafară, cari nu sunt în puterea legiuitorului de a le regula.

Acele facultăți diferă do la un om la altul; patimile, voința și, într-un cuvînt, tot ce constituie caracterul sunt atî- tea cauze de inegalități. Doi frați luați dintr-o condițiune înaltă încep viața cu același capital de învățătură, de educațiune și de avere; unul se ridică pe scara socială în avere și în considerațiune mai sus decît au fost părinții săi, pe cînd celalalt prăpădește și ceea ce a avut și, în loc de a se sui ca frate-său, s-a coborît. Iată doi oameni născuți egali și cari, după cîțiva ani, se află despărțiți unul de altul prin mai multe trepte ale scării condițiunilor sociale. Din doi frați născuți într-una din condițiunile cele mai modeste, unul se suie prin ajutorul facultăților sale superioare, prin vitejie, prin virtute sau prin activitatea sa, pînă la treptele cele mai înalte ale societății, pe cînd celalalt cade și mai jos de condițiunea în care s-a născut. Nimeni și nimic nu poate opri acest curs natural al lucrurilor, și exemplele vor fi cu atît mai multe cu cît instituțiunile vor fi mai democratice și activitatea oamenilor mai mare.

Tot ce se poate dori este că acei cari se suie să fie mai numeroși decît acei cari se scoboară. Lucrarea socială trebuie să tindă a sui pe cei de jos la un nivel mai înalt de capacitate, de avere și de moralitate, iar nu să caute a scoborî pe cei de sus la condițiunile celor de jos, căci aceasta ar fi a scădea nivelul social.

Mișcarea de jos în sus și de sus în jos este o condițiune inevitabilă, fatală a vieții omenești. Ceea ce distinge națiunile civilizate de cele rămase înapoi este că, mișcarea dîntîi fiind mai mare, nivelul social se ridică necontenit, condițiunea indivizilor se îmbunătățește și societatea se înavuțește.

Am zis că împrejurările dinafară sunt și ele o cauză de inegalități. Nu depinde de voința nimărui, nici de prescripțiunile legilor de a se naște și de a crește la stînă, la pădure, la sat sau la oraș, în colibă sau în palat; a crește într-un colț de pămint, unde nu există nici mișcare, nici viață intelectuală, unde nu există nici industrie, nici comerț, sau a crește într-un oraș centru de lumini și de activitate: iată o întîmplare care poate avea o influență foarte însemnată asupra viitorului unui om. Unul va ieși în lume cu puține cunoștințe și cu mai puțină esperiență decît celalalt, și aceasta va face pe unul să întreacă pe celalalt prin luminile și prin esperiență ce a dobîndit din frecarea cu oamenii și cu lucrurile; dar totodată unul și-a creat și trebuințe mai multe, pofte și aspirațiuni mai mari și necunoscute celuialalt, dar i s-au arătat și mijloacele de activitate ce poate pune în mișcare pentru dobîndirea lor. Unul mai capabil, dar mai neastîmpărat, mai îngrijat, are de multe ori un trai mai greu decît celalalt: nenorociri și griji cari-l suie sau îl coboară.

În lume sunt atîtea condițiuni cîți și oameni, un lanț de inegalități. Orișicare din noi, în oricare condițiune ne-am afla, avem pe alții deasupra și dedesuptul nostru, și dacă rîvnim la mulți, sunt alții atîția, poate și mai mulți, cari rîvnesc la noi, o infinitate de stări și de situațiuni cari se încrucișează și se superpun. Chiar dacă am lua două condițiuni cari ni se par foarte depărtate una de alta, găsim că, deși în unele privințe una este deasupra celeialalte, în multe altele însă ea este mai pe jos.

În societăți, și în cele mai democratice, se află o mulțime de elemente de clasare pentru oameni: averea, meseria, valoarea personală, cunoștințele, moralitatea etc.; mulțumirile însă cari constituie fericirea adevărată nu sunt totdauna în raport cu împrejurările; ele sunt mai mult în raport cu caracterul și mai ales cu voința omului.

Inegalitățile esistă și vor esista totdauna, dar clase nu mai esistă astăzi la noi; fiecare treaptă este atît de aproape de treapta care precede și de cea care urmează, încît ar fi peste putință a trage linii de demarcare între unele și altele. De vom lua, de esemplu, averea ca termen de comparațiune, găsim că o mulțime de artiști de talent, medici, ilustrațiuni literare și științifice, oameni venerați și admirați chiar în viață, destinați poate a li se ridica într-o zi statuie, dar cari își țin viața cu greutate, în vreme ce oameni obscuri au adunat averi mari, trăiesc în bogăție și în lux. De vom lua un alt termin de comparațiune, funcțiunile statului de esemplu, cari mai pretutindene sunt o condițiune rîvnită de oamenii vanitoși, ele sunt accesibile tuturor românilor, și știm că ele nu sunt o condițiune sine qua non de bun trai și de considerațiune ca să fie așa de rîvnită.

În arte, meserii, industrie, în comerț și în agricultură este mai multă avere de cîștigat și cel puțin tot atîta considerațiune, dacă nu și mai multă.

Dorința de a se sui pe treptele sociale este o aspirațiune naturală a omului, ea este mișcătorul cel mai puternic al progresului și al civilizațiunii; dar nerăbdarea face de multe ori pe cei de jos să piardă curajul și persistența pînă a căuta aiurea decît în muncă mijlocul de a ajunge acolo unde ar putea ajunge prin drumul cel drept și natural; îi face de multe ori nedrepți în aprecieri și puțin scrupuloși în întrebuințarea mijloacelor.

Aceștia, cînd devin numeroși, devin un instrument puternic al ambițioșilor; intriga se abate asupra lor, și ambițioșii își fac din credulitatea lor un mijloc de popularitate, amăgindu-i prin promisiuni care nu se pot realiza. Astfel, în loc de a activa și a grăbi îmbunătățirea condițiunilor, tă- măduind suferințele, întîrzie mersul, abătînd atențiunea mulțimii de la calea care duce la îmbunătățirea societății și la dezvoltarea ei.

Tactica lingușitorilor care esploatează ignoranța și patimile populare constă mai totdeauna în a trage o linie despărțitoare în mulțimea condițiunilor sociale, avînd îngrijirea de a lăsa numărul cel mai mare într-o parte sub numirea de popor și calificînd minoritatea de clasă privilegiată, de aristocrație, de boierism, de proprietari și de capitaliști, pe cari îi denunță poporului ca inamici, ca esploatatori ai muncei etc.

Grupul numeros, în mijlocul căruia își așază ambițioșii bateriile lor, este clasa muncitoare. La vatra lucrătorului ostenit și supărat, ambițiosul caută a depreția și a înnegri pe acei cari s-au ridicat prin muncă și prin talent.

Astăzi munca și activitatea este necesară tuturor oamenilor de orice condițiune; proprietarul, arendașul, medicul, artistul, inginerul, avocatul, judecătorul, ministrul, toți muncesc ca și comerciantul, ca și artizanul; atît numai că felul muncii diferă de la unul la altul, condițiunile nu mai esistă decît în deosebirea meseriilor, cari toate concură la lucrarea socială și ridică națiunile în avere, în considerațiune și în putere.

Lucrarea mînilor pe cari ei voiesc s-o deconsidere, clasînd pe cei ce o esercitează într-o stare de inferioritate, este deopotrivă nobilă ca toate celealalte. Sunt lucrări de mini cari sunt geniale, cari au imortalizat pe acei cari le-au să- vîrșit, lucruri cari au făcut gloria patriei, care a născut pe cei ce le-au făcut. Muzeele și espozițiunile productelor industriei sunt pline de gloria celor ce s-au numit Fidias, Scopas, Rafael, Buonarotti, Benvenuto, Palissy. Dacă unele din lucrările mînilor au mai multă însemnătate decît altele, aceasta nu provine nici de la legi, nici din impunere, ci numai de la împrejurări, ceea ce nu constituie, nici nu poate constitui clase.

Orice lucrare este susceptibilă de perfectibilitate. La cea din urmă espozițiune universală din Paris, acei cari au vizitat-o au putut vedea lucrări de dulgherie, de curelărie, de cizmărie, de tăbăcărie etc., cari făceau admirațiunea vizitatorilor, cari echivalau cu arta și puneau pe lucrătorii cari le-au produs în cel mai înalt grad al meritului industrial, deși aceste meserii trec de foarte modeste în ordinul social.

Grație desființării maestriselor și jurandelor, astăzi mai pretutindene în țările civilizate orice om tînăr sau bătrîn poate trece liber dintr-o condițiune într-alta. Arendașul poate cumpăra moșie și devine proprietar de pămînt, calfa devine stăpîn sau se face comerciant, și nimic nu oprește pe fiul argatului și al artizanului de a ajunge, prin muncă și prin studii, profesor, judecător, general și ministru.

Dacă printre bogați se găsesc oameni cari nu muncesc și cari duc o viață de trîndăvie, aceia nu întîrzie de a trece curînd în condițiunile celor săraci, precum săracii, cari muncesc bine, trec în condițiunea de bogați. Lenea și desfrînarea sunt vițiuri care se găsesc în toate clasele; nici activitatea, nici virtutea nu sunt un monopol. Și unele, și altele sunt condițiuni sociale.

Dacă ne-am esprimat bine, am esplicat pînă la evidență că în societățile libere nu esistă altă diferință între oameni decît aceea a îndeletnicirilor, iar nu de clase; inferioritatea și superioritatea în condițiuni nu esistă decît în imaginațiunile amăgite și în prejudețe, iar nu în realitate; diferințele cari esistă nu sunt decît ceea ce esistă într-o serie mai restrînsă, precum ar fi între cherestegiu, dulgher, tîmplar, strungar și ebenist.

Într-o țară unde a esistat mai mult timp inegalități de privilegiuri și de naștere, unde prejudițiile nu au avut timp să se șteargă, este lesne de înțeles că poate esistă invidie și ură; clasele cari au fost oprimate sunt totdeauna dispuse a se crede apăsate; și cînd acea superioritate sau acea supremație a încetat, sentimentul demnității, deșteptat prin abolițiunea privilegiului și prin proclamarea egalității, dar lăsat fără mijloace de îmbunătățire imediată a stării materiale, a luat un caracter de iritațiune și de sfială, astfel că unii cred că vechiul regim apare sub alte forme, pe cînd alții sunt îngrijați, temîndu-se ca nu cumva să li se ceară și ceea ce nimeni nu este în drept a le lua; și unii, și alții se cred amenințați, cei dîntîi de reacțiune, ceialalți de o revoluțiune socială destrugătoare.

Acest rău imaginar nutrit de intrigă și de zavistie este anevoie de vindecat și-i trebuie timp pînă să dispară. Legea a putut distruge inegalitățile cele adevărate, privilegiurile de clase, robia, claca, monopolurile, boierismul, dar nu a putut ordona înfrățirea inimilor.

Răspîndirea luminilor, instrucțiunea pusă cît mai în grabă la dispozițiunea tuturor, învățătura adevărului, lupta în contra intrigii și a minciunii, răspîndirea ideilor sănătoase și folositoare, potolirea patimilor, a urei și a invidiei sunt singurele mijloace de a înlătura o mare primejdie în care ne aruncă vrajba ațîțată de oameni fără inimă și fără cuget.

Termin această epistolă zicînd românilor de orice condițiune: „Aveți încredere unii într-alții, nu credeți pe cei cari vă zic că ar esistă între noi oameni cari caută să oprime sau cari voiesc să se întoarcă la trecut, căci lucrul este peste putință și fără esemplu. Chiar dacă în spiritul cuiva ar cloci asemenea nebunie, acela ar fi numai vrednic de plîns, iar nu de temut. Folosiți-vă de binefacerile ce societatea noastră pune la dispozițiunea voastră, lepădați ura, lepădați invidia și temerea, recunoașteți superioritatea meritului și a virtuții, apropiați-vă unii de alții și uniți lucrările voastre într-o acțiune comună.”

Și zic guvernului: „Datoria ta de guvern patriot și liberal este de a nu-ți face din prejudiții un mijloc de guvernare, a nu linguși ignoranța, a nu ațîța patimile; datoria ta este să cauți a potoli urele, ca concordia să devie drapelul întăririi naționale. Înlăturarea și persecuțiunea talentului și a științei, chemarea la onoruri și la considerațiune a ignoranței și a prejudițiilor pot uneori să ducă pe un guvern a se bucura cîtva timp de o popularitate aparentă și trecătoare, dar vine mai curînd sau mai tîrziu o zi cînd va fi tras la mare răspundere și judecat cu asprime de istorie, pentru toate nenorocirile în cari ar arunca țara prin asemenea procedări.”

Ion Ghica

Scrisori către Vasile Alecsandri de Ion Ghica

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„PRIN MARTIE…”] – de Mihai Eminescu [12 septembrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Prin martie a.c. „Journal des debats” ţinea seamă de vorbele d-lui C.A. Rosetti că „visul de aur i s-a împlinit” fără ca foaia franceză să ştie că ele erau pentru republicanul învechit în zile rele o apostazie. Foaia mai scria următoarele:

Rolul noului regat în valea Dunării de Jos va deveni mai mult decât oricând un rol eminamente civilizatoriu. Cei şapte până la opt milioane români cari formează o insulă pierdută în mijlocul slavilor sunt fără contestare mai înaintaţi decât vecinii lor ca cultură intelectuală. Ei şi-au apropriat c-o minunată lesniciune legile şi datinele Occidentului şi pot fi educatori foarte folositori ai Principatelor slave ce-i înconjură. Pe de altă parte prevenţiunile, ba urele chiar cari [î} i separa de slavi şi îndeosebi de bulgari au căzut în mare parte de când au combătut împreună pe inamicul comun. Se pare îndealtmintrele că nimic n-ar fi mai uşor, pentru că nu există între Principatele Dunării de Jos interese contradictorii şi ambiţiile lor nu se pot ciocni. Regatul României, dacă nu e cel mai în vrâstă, a văzut cel puţin dezvoltându-se la el progresul ştiinţei şi industriei Occidentului mai de curând şi mai repede decât vecinele Bulgaria şi Serbia. Mulţumită minunatei fertilităţi a brazdei şi inteligenţei locuitorilor lui, regatul de ani încoace e la un nivel pe care celelalte Principate nu-l vor atinge decât mai târziu. El trebuie să continue a da exemplul înţelepciunii politice şi să intre cu mai multă rezoluţiune decum a făcut-o pân’ acum pe calea unei admnistraţii integre şi severe. Iată mijlocul adevărat de-a exercita împrejuru-i o influenţă care ar fi din cele mai folositoare, mai cu seamă când e vorba de state nouă, espuse prin urmare de-a comite greşeli grave sau imprudente cel puţin.

Fără a împărtăşi cu totul părerea ziarului asupra importanţei civilizatorii a României, de vreme ce pe noi nu ne amăgesc formele goale şi etichetele false cu cari se ‘mpăunează civilizaţia Caradalelor Dunării, trebuie să mărturisim că „administraţia integră şi severă” cuprinde într-un cuvânt defectul de căpetenie al ţării noastre, răul ei abia capabil de lecuire. Astăzi defectele administraţiei nu mai sunt un secret public ca înainte, pe care toţi îl ştiau şi nimeni nu-l mărturisea: azi foile guvernamentale chiar mărturisesc torturile, vexaţiunile, hoţiile la care sunt supuse populaţiunile noastre.

Pe de altă parte e asemenea dovedit că reaua administraţie este un sistem de guvernământ la noi fără de care un numeros partid ca cel roşu n-ar putea exista. Demagogia noastră e flămândă, rolul capilor ei e de-a o hrăni cu orice preţ. Străini de ţară şi neavând nici voinţa nici aptitudinea muncii industriale, demagogii noştri sunt aproape esclusiv avizaţi la buget. O administraţie onestă şi severă nu e cu putinţă măcar, pe cât timp malonestitatea e un titlu de recomandaţie pentru roşii, pe cât timp biletul de maturitate pentru puşcărie e totodată bilet de intrare în partidul roşu. Corumperea sistematică a alegătorului, esploatarea şi despoierea claselor muncitoare fiind un mijloc de câştigare a pâinii zilnice pentru zeci de mii de indivizi inculţi, fără alt meşteşug, fără altă meserie decât politica, e evident că iniţiativa unei îndreptări ar trebui sau să pornească de mai sus decât aceste elemente înşile, sau să vie sub forma unei fatale izbucniri din partea unei populaţiuni ajunse a nu mai putea suporta sistemul de corupţiune.

Numai în cazul întâi însă perspectiva ar fi favorabilă; în al doilea izbucnirea ar fi în stare a complica relaţiile din afară ale ţării şi a o duce spre sigură pieire.

Despre o renunţare de bunăvoie a patrioţilor de industrie la sistemul de corupţie electorală şi administrativă nu poate fi nici vorba.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„DIN TELEORMAN AFLĂM…”] – de Mihai Eminescu [11 septembrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Din Teleorman aflăm lucruri foarte curioase despre modul cum ştiu liberalii să practice regimul liberal şi de dispreţul cu care tractează opiniunea publică şi voturile prin cari se esprimă.

Vestitul Chiriţescu, mână dreaptă a d-lui Simeon Mihălescu şi a tovarăşului său Varşavski, de la a doua venire a d-lui Mihălescu nu mai cunoaşte nici o măsură; ca un adevărat cazac loveşte în dreapta şi în stânga pe toţi câţi nu sunt supuşi devotaţi la ordinele sale, fără ruşine de oameni şi fără frică de D-zeu.

Se ştie incidentul d-lui Rapanovici, care, de la înfiinţarea regimului parlamentar, exercitase mereu drepturile politice şi care într-o bună dimineaţă a fost dat afară din consiliul comunal al oraşului Alexandria sub cuvânt că nu e român, deşi chiar în acel an votase pentru Cameră, votase pentru Senat, votase pentru consiliul comunal şi aceasta fără contestaţie ! L-a dat afară pentru că nu i-a plăcut lui Chiriţescu.

În momentul acesta se petrec lucruri şi mai grave.

Oraşul Alexandria nu poate să aibe consiliu comunal din pricina lui Chiriţescu. Şi lucrul este simplu: oraşul vrea pe unii şi Chiriţescu pe alţii!

Mai deunăzi încă oamenii aleseră 5 inşi pe care Chiriţescu [î]i scosese din consiliu, căci nu-i plăceau. Dar Chiriţescu le-a invalidat alegerea şi pe ce motiv ridicul! Iaca copia de pe recursul ce s-au făcut cătră minister.

 

Domnule ministru,

Suntem realeşi ca membri ai consiliului comunei Alexandria, din care am fost escluşi în arbitrarul mod care este cunoscut şi d-voastră prin plângerile ce am făcut.

Rezultatul este acesta.

Din 464 votanţi am întrunit: Pandele Zaharescu 281, Anghel I. Căpitanovici 272, Marin P. Sprânceană 272 şi Dimitrie Constandinescu 265 voturi, aşa că avem majoritate fiecare, iar nu numai cîte o treime de voturi. Totuşi aflăm că e vorba a se da art. 45 din legea comunală o interpretare cu totul alta, argumentând că treimea să fie din numărul alegătorilor înscrişi pe listă, iar nu din acela al alegătorilor cari au votat, precum este spiritul legei şi precum s-a înţeles totdauna până acum, după cum rezultă din precedente din alţi ani.

Temându-ne dar că onor. Comitet permanent va nesocoti legea şi acum, precum a făcut când a aprobat încheiarea de escluderea noastră, mai cu seamă că aşa a opiniat şi d-l primar în procesul verbal de întrunirea voturilor din celelalte culori, venim prin aceasta mai dinainte a vă comunica de cele ce suntem informaţi că, se urzeşte.

Primiţi vă rugăm asecurarea osebitei noastre consideraţii şi stima ce vă purtăm. (Semnaţi) Pandele N. Zaharescu, Anghel I. Capitanovici, Marin P. Sprânceană

Cât pentru rezultatul acestui recurs noi nu avem nici o îndoială. Cum să respingă Mihălescu varşavski cererea lui Chiriţescu varşavski?

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„DE LA VENIREA…”] – de Mihai Eminescu [11 septembrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Un caz ciudat, care ne aduce aminte de fatala teorie a contractului sinalagmatic stabilită de „Românul” la 1866, s-a întâmplat în Austro-Ungaria. Un sublocotenent ungur, anume Göczel, întrebat fiind de superiorul său daca, în caz de a se suspenda Constituţia maghiară, el s-ar lupta în contra celor ce s-ar opune suspensiunii, au răspuns

„Nu”. De-aci un conflict aprig între unguri şi nemţi, o discuţie învrăjbită şi lipsită de urbanitate în contra superiorului care-a pus acea întrebare şi în contra justiţiei militare, care în adevăr a degradat pe sublocotenent şi l-a scos din armată.

Cu toate acestea cazul nu ni se pare deloc susceptibil de controversă. Armata nici jură pe Constituţie, nici are a ţine seamă de ea. dacă tocmai mănţinerea unei constituţii rele ar fi cauza unor adânci turburări cari să puie în pericol existenţa statului chiar, e evident că suspensiunea ei pentru raţiuni de stat se impune de sine, mai cu seamă însă în Austria, unde Constituţia n-a pornit din iniţiativa popoarelor, ci este o renunţare făcută de bunăvoie de Coroană în favorul ideilor liberale şi – desigur fără intenţie – în defavorul naţionalităţilor mai mici, cari prin constituţionalism sunt date în exploatarea exclusivă a politicianilor germano-evrei şi maghiari.

Un articol din foaia militară „Wehrzeitung „ se şi rosteşte în înţelesul subordinaţiunii necondiţionate la ordinele şefului suprem al armatei, care e împăratul. Iată ce zice organul militar:

Răspunsul sublocotenentului Göczel, că în anume împrejurări (deşi foarte neverisimile) ar călca subordinaţiunea, [î]l face neapt pentru rangul de ofiţer. Subordinaţiunea este baza activităţii armatei. Acela care crede că ar fi posibil s-o calce un e bun de ofiţer, Art. 66 din regulamentul de serviciu la care se provoacă Göczel nu se poate aplica la cazul prezent, pentru că acest punct numai atunci dezleagă pe soldat de datoria subordinaţiunii când un ordin ar fi îndreptat clar şi pe faţă în contra îndatoririlor impuse de jurământ, în contra binelui statului sau a serviciului sau dacă ar cere o faptă oprită de legea penală.

Soldatul însă nu jură pe Constituţia ungurească şi nici pe altă Constituţie, ci numai Maiestăţii Sale supremului beliduce. Astfel suspendarea Constituţiei ungureşti sau a unei părţi dintr-însa, caz foarte nerverisimil despre care s-a tratat, nu poate fi privită nicidecum ca îndreptată „clar şi pe faţă în contra binelui statului”. dacă un asemenea caz ar veni în discuţiune, el s-ar putea întâmpla numai cu presupunere, că această suspensiune este în interesul statului întreg (Gesammtstaat ) şi e fără îndoială binele statului comun acela de care vorbeşte art. 66 al reglementului. Suspensiunea Constituţiei ungare nu poate fi privită nici ca îndreptată contra serviciului, nici ca o faptă oprită prin legea penală – § 11, p. 66 al regulamentului de serviciu nu poate avea însă nici o valoare practică faţă cu ordinile Maiestăţii Sale supremului beliduce, pentru că jurământul se face necondiţionat şi promite ascultare şi supunere „oriunde ar cere voinţa Maiestăţii Sale Imperiale şi Regale”…

Stările politice din Ungaria, agitaţiunea care se înscenează pentru anume tendinţe politice, sumuţarea reciprocă a naţionalităţilor, care se cultivă aici, face necesar ca poziţiunea armatei faţă cu această manoperă de partid să se precizeze strict. Ar putea să fie numai de folos dacă oamenii înţelepţi din Ungaria ar contribui să se lămurească opiniunea publică asupra punctului că armata n-are a face nici cu Constituţia ungară, nici cu vro altă constituţie, că nici armata honvezilor nu este chemată să apere Constituţia ungurească, ci are să dea ascultare numai Maiestăţii Sale şi singur Maiestăţii Sale şi aceasta o va şi face. dacă va deveni generală convicţiunea aceasta în Ungaria, atunci poate că vor înceta de a mai amesteca armata în luptele de partide politice şi stânga se va lecui de confuziunea de idei ce-o predomină încă azi cu privire la destinaţiunea armatei honvezilor.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„DOUĂ MONOGRAFII…”] – de Mihai Eminescu [5 septembrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Două monografii s-au scris în timpul din urmă cari se ocupă în cea mai mare parte cu soarta populaţiunilor noastre de la ţară.

Una, întitulată O pagină din istoria contimporană a României din punct de vedere medical, economic şi naţional”, e datorită d-lui dr. Istrati ; cealaltă, Ţăranul, o datorim experienţei lungi a d-lui A. V. Millo.

Cartea tânărului medic cuprinde un material foarte bogat pentru esplicarea stării actuale a ţării. Într-un volum de 500 de pagini se ţine seama de studiile demografice făcute până acum, s-arată, cu date statistice adunate din diferite izvoare, că populaţiunea ţării, îndeosebi elementul român, e supus unei continue decreşteri ; că românii emigrază din ţară, iar străinii imigrează; că rasa română degenerează în urma esploatării la care e supusă. Mizeria, produsă prin greutăţi publice, parte dă naştere la deosebite boale, parte favorizează răspândirea lor.

Cartea d-lui A.V. Millo e mai puţin voluminoasă, cestiuni demografice nu sunt atinse aci, dar s-arată clar şi după o zilnică esperienţă efectul dezastros pe care l-au avut legile nouă şi organizaţia liberală asupra populaţiunilor noastre rurale. Din această din urmă lucrare estragem şi azi o parte interesantă, aceea care, arătând condei cu condei, atât veniturile cât şi cheltuielele unui ţăran, dovedeşte că acesta rămâne în mod inevitabil în deficit la sfârşitul anului. Amândoi autorii sunt inspiraţi de-o adâncă iubire pentru popor şi amândoi sunt de una şi aceeaşi părere că rasa română e jertfa spoliaţiunii şi a mizeriei produse în mod artificial; că statul, legile, trebuinţele apusene a claselor dirigente, indiferentismul şi neactivitatea acestor din urmă conspiră a aduce la degenerare tocmai partea cea mai importantă a poporului nostru.

Fără îndoială, sărăcia e un izvor de rele fizice şi morale, dar e tot atât de adevărat că relele morale sunt la rândul lor cauze ale decadenţei economice. Într-o ţară în care religia şi curăţia moravurilor au fost înlăturate prin epicureism şi sibaritism, în care conştiinţa de drept şi nedrept, de bine şi rău sunt zilnic jignite prin ridicarea socială a unei păture de oameni neoneşti, în care nepăsarea a ajuns a admira pe oamenii de nimic, însă abili, spiritul public caută în zadar un razim în contra corupţiunii. Departe de-a găsi undeva acest razim, el e din contră atras în vârtejul general şi ajunge a crede că legile morale, uniforme pentru toate popoarele, sunt vorbe goale cari se pretextează din gură, dar pe cari nu le crede nimenea.

În aceleaşi condiţii de climă, sub acelaşi regim sub care trăiesc românii, a căror viaţă intelectuală şi morală o determină o Carada sau un C.A. Rosetti, trăiesc evreii c-un sentiment de familie foarte dezvoltat, c-un viu instict de solidaritate, trăiesc germani şi alţi apuseni cu totul în alt chip.

Prin ignorarea laturei educative a şcoalei, a bisericei, a vieţii de stat, am ajuns a face dintr-o ţară înzestrată cu atât de multe condiţii de dezvoltare sănătoasă, această Americă dunăreană, în care totul e atins de morbiditate. dacă starea materială a populaţiunilor noastre e rea, cea morală e aproape şi mai rea. Cu toate acestea amândouă sunt într-o strînsă legătură şi merită o egală atenţie şi egală solicitudine ,

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„DIN NEFERICIRE…”] – de Mihai Eminescu [3 septembrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Din nefericire organele roşii nu sunt capabile de o discuţie serioasă. A discuta va să zică a compara argumentele proprii cu cele ale adversarului şi a destinge cu dezinteresare care e mai tare, care e adevărat. Dar când altceva zici, altceva [î]ţi răspunde; când dai ici şi crapă cine ştie unde, când discuţia, în loc de-a fi o comparare de argumente, degenerează în ceartă pentru vorbe, în logomahie şi subtilităţi, discuţia e stearpă.

Am dovedit de zece ori ceea ce nu avea nevoie de dovadă: evidenţa; am dovedit că deasupra poporului românesc istoric pe care-l cunoaştem toţi de acum douăzeci treizeci de ani, deasupra ţăranului a moşneanului, a breslaşului, a boierului mare şi mic s-a superpus o pătură de populaţie străină, romanizată în parte în privinţa limbei, dar neavând deloc nici natura, nici instinctele poporului nostru.

E clar că această populaţie joacă în viaţa noastră publică rolul unui altoi care produce alte fructe decât trunchiul în care s-a altoit şi, drept vorbind, fructe veninoase.

Altoit în stejar, trăieşte din sucul stejarului, iar acesta se usucă, căci populaţia moşneană a acestei ţări, săteanul, e morbid (dovadă spitalele d-lui C.A. Rosetti) şi supus unei mari mortalităţi.

Am dovedit că acest altoi veninos n-are nici minte, nici inimă. Oamenii aceştia, cari sunt aproape toţi roşii, sunt mărginiţi în privirea inteligentei, răi, meschini, falşi în privirea caracterului. Am probat că între ei nu se poate naşte un autor de exemplu, un om de ştiinţe sau de litere, un om care să compenseze, prin ştiinţă sau talent, munca naţională ce-l susţine; că n-au nici un alt talent decât acela al vicleşugului, al pungăşiei, al cumulului, al tripotajului; că mintea la ei e substituită printr-un surogat din cele mai rele, pişicherlâcul ; inima şi caracterul prin surogate şi mai rele, prin falsitate şi înclinări de trădare.

Iată ceea ce am dovedit clar.

De aceea principiile nu sunt pentru ei decât nişte pretexte sunătoare pentru a amăgi mulţimea, gata de-a renunţa la ele îndată ce un interes material, bănesc, îi îndeamnă la aceasta.

Astfel cel mai aprig republican şi redactor al „Republicei Rumâne” aruncă tot bagajul său de principii în baltă pentru o pensie reversibilă; altul aruncă republica de la Ploieşti pentru o funcţie.

Dac’ ar fi consecuenţi, fie republicani, fie liberali, fie ce-or fi, cu un cuvânt dac – ai şti de ce să te ţii, lupta ar fi posibilă. Dar azi republican, mâine monarhist, azi una, mâine alta, după cum dictează interesele materiale momentane ale coteriei; iată ceea ce face o luptă de idei imposibilă.

Pătura aceasta superpusă de Caradale, Pherekyzi etc. e foarte numeroasă. Ea meşteşug cu care să se hrănească cinstit nu ştie, ea carte nu ştie, ea caracter n-are, cu un cuvânt, nimic ce ar îndreptăţi-o de-a juca un rol în viaţa publică. Cu toate acestea ea este totul azi în stat.

De aci vezi directori de drum de fier ce nu ştiu abecedarul mecanicei, de-aci directori de bancă naţională cu patru clase primare; de aci directori de servicii ce abia se ştiu iscăli. În toate ramurile vieţii intelectuale şi a statului, în toate încheieturile organice ale naţiunei s-a încuibat paraziţi; tocmai centrele organice sunt cuiburile în cari se prăsesc şi se înmulţesc.

Dar asta n-ar fi nimic.

Existenţa tuturor acestor oameni costă bani; banii sunt munca cuiva.

Precum însă aproape singurul producător în ţara noastră e ţăranul, trei din patru părţi a poporului, susţinerea întregei xenocraţii se traduce în muncă ţărănească, în bir plătit de ţăran sub sute de forme!

Toate aceste sunt clare, sunt matematic exacte. Suma de putere de care dispune ţăranul nu poate suporta greutatea ce i se impune fără nici o compensaţie; el cheltuieşte din puterea lui vitală mai mult decât poate restitui; de acolo falimentul puterilor lui vitale: morbiditatea, mortalitatea.

Se poate traduce în formule această socoteală.

Daca înainte vreme ar fi fost în ţară 1500000 de contribuabili, iar clasa dirigentă era reprezentată prin cinci sute de inşi, munca socială necesară pentru a o susţine era reprezentată prin fracţia 5/15000 sau 1/3000. O a treia mia parte din puterea sa musculară datorea ţăranul statului.

Azi sunt zeci şi iarăşi zeci de mii de oameni cari, sub o formă sau sub alta, trăiesc din aceeaşi pungă a ţăranului. Sunt în fiecare sat cel puţin zece lefegii, ceea ce face un condei de 40 mii de lefegii; apoi comunele urbane, apoi statul. dacă om pune 100 000 nu greşim. Dar unde punem întregi popoare parazite ca cel ovreiesc, care nu produce nimic şi trăieşte numai din scumpirea obiectelor de consumaţiune? Aceştia sunt 500000. La un loc toţi străinii, lefegii, clasele consumatoare care nu produc nimic se urcă la un milion, de nu mai mult. Fracţia nu mai [e] cea de sus 1/3000, ci 2/3, adecă două din trei părţi din viaţa sa trebuie să cheltuiască un om pentru a susţine statul şi societatea, care nu-i da nici o compensaţie.

Dar Dumnezeu i-a dat omului abia atâta putere încât să se susţină pe el însuşi şi familia şi un prea mic prisos la dispoziţia vieţei publice. E evident că toată economia lui e zdruncinată, precum o şi vedem dovedit în monografia d-lui A.V. Millo, care, făcând bugetul unui ţăran condei cu condei, arată că abia fruntaşii se pot ţine în echilibru;

ţăranul cu doi boi, pălmaşul, îşi încheie anul c-un mare deficit ce se traduce în datorii.

A, dacă clasele dirigente compensau munca ţăranului prin munca lor, dacă o administraţie cinstită [î]l ocrotea de spoliare, dacă un cler luminat [î]l ferea de vicii şi de demoralizare, dacă o legislaţiune onestă ţinea seamă de starea lui şi-l ocrotea în loc de a-l pune sub dispoziţii cosmopolite; daca, c-un cuvânt, exista înţelegere, pentru ceea ce e în adevăr esenţa statului, apărarea claselor producătoare în contra celor consumatoare, apărarea de exploatarea altora şi de propriile sale înclinaţiuni, arunci era altceva! Daca, cu aceeaşi sumă de putere musculară, ţăranul, prin instrucţie, ar fi ajuns a produce de zece, de douăzeci de ori pe atât pe cât poate produce azi cu instrumente primitive şi cu metod primitiv, atunci lucrurile ar avea o altă faţă. Atunci clasele de jos ar fi ţinut pas în producţiune cu trebuinţele celor dirigente, atunci ar fi fost echilibru şi ar fi fost bine.

Dar clasele dirigente, dar Caradalele, Costineştii sunt tot atât de inculte ca şi ţăranul; nu sunt în stare de-a compensa munca lui.

Credem cel puţin că marile mistere ale abecedarului, în modul în care le-a învins Serurie şi Carada, nu constituie un merit pentru a-i vedea cu lefuri şi diurne de zeci de mii de franci pe an.

Şi pe lângă aceasta, pe lângă că sunt necapabili de muncă, leneşi şi tâmpiţi, maloneşti şi răi, mai sunt şi străini, veniţi de ieri alaltăieri, ridicaţi de la covrig şi bragă la ranguri sociale înalte.

Fără îndoială că şi în alte ţări clasele lucrătoare nu sunt bogate; pentru ele e adevărat axiomul stabilit de Turgot că nu vor câştiga decât minimul necesităţilor lor. Dar acolo populaţia e prea mare în raport cu întinderea statului, în raport cu puterea de producţiune a pământului.

Cestiunea socială e acolo înainte de toate agrară şi o rezolvă întrucâtva capitalul industrial, care caută a plasa munca ţării suprapopulate în ţări nepopulate.

Dar la noi cestiunea socială e o cestiune de parazitism. Plebe grecească, bulgărească. jidovească, căreia [îi] e ruşine de muncă sau care nu ştie şi nu poate munci, s-au încuibat deasupra poporului nostru şi-l stoarce până la sânge.

Şi ce plebe?

Comună, mult mai puţin inteligentă decât poporul nostru, fizic decrepită, moraliceşte putrezită.

Nu xenocraţie prin cucerire, ci xenocraţie prin furişare, prin introducere în mod clandestin, prin înveninare.

De aceea nu e de mirare că toate instituţiile noastre s-au discompus de acest venin cadavaric. Biserica nu mai e biserică, căsătoria nu mai e căsătorie, şcoala nu mai e şcoală; nimic nu e acătării.

Dar unde punem trebuinţele acestei plebe? Trebuinţe aristocratice, pariziene, de cari clasele dirigente vechi nici nu visau.

La toate adevărurile acestea, limpezi ca cristalul, la părerea de rău că mersul dezvoltării noastre n-a fost organic, continuitiv, că ne costă sănătatea şi bunăstarea poporului nostru, ce ne răspund aceşti arhistrăini?

Că suntem socialişti. Ei, cari în adevăr sunt socialişti când n-au slujbe, dar foarte regalişti când sunt în pensii reversibile şi în cumul, nici nu înţeleg însemnătatea teoretică a cuvântului.

Cestiunea e fără contestare socială: am fi socialişti însă numai atunci când am propune o soluţiune socialistă. Departe de noi asta. Din contra, soluţiunea ce-o propunem nu poate fi decât conservatoare, reacţionară chiar. Clasele muncitoare trebuiesc scăpate de paraziţi; paraziţii însăşi trebuiesc, prin o riguroasă organizaţie, siliţi la munca la care se pricep. La tăiat lemne Serurie, la cârciumărie Carada. Nu oameni mari cu abecedarul în mână, nu escroci şi tâmpiţi în demnităţile statului, nu cocoterie şi pungăşie în afacerile publice.

O reorganizare socială având de principiu apărarea şi încurajarea muncii, înlăturarea feneanţilor şi paraziţilor din viaţa publică, iată ceea ce e de neapărată necesitate.

Aşadar să ne înţelegem.

Nu cerem şi nu voim, precum insinuă „Românul”, esterminarea cu sabia a elementelor hibride. Dar ceea ce pretindem pozitiv e ca asemenea elemente să nu fie determinante, domnitoare în statul român. Nu ne opunem dacă ele se vor hrăni prin muncă proprie, dar nu exploatând munca altora. Nu avem nimic de zis dacă Serurie se va ocupa cu cinstita cismărie, Bosnagi cu zidăria. Dar în capul unui stat român nu se cade să vedem aproape esclusiv numai oameni străini, incapabili de-a pricepe geniul poporului nostru şi, până la un grad oarecare, incapabili de a-l iubi şi de a-l cruţa.

Şi, când vorbim de poporul român, ştim foarte bine de cine vorbim. Nu de amestecături, nu de oameni veniţi de ieri alaltăieri în una din provinciile Daciei lui Traian, ci de acel element etnic ieşit din încrucişarea romanilor cu dacii, de rasa română. Aceasta a fost în trecutul ţărilor noastre rasa plastică, rasa formatoare de stat, cea orânduitoare, cea istorică; aceasta trebuie să şi rămâie de acuma înainte. Cumcă deosebirea între adâncimea rasei istorice şi superficialitatea celor superpuse e mare o ştie oricine. În inima unui popă din Ardeal e mai mult sentiment naţional românesc decât într-o sută de mii de Caradale şi [în] craniul unui singur român încape de cinci ori pe atâţia creieri pe cât s-ar constata cu cumpăna în titvele mutrelor de paiaţă ale patrioţilor.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„CATĂ SĂ SPUNEM…”] – de Mihai Eminescu [2 septembrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Cată să spunem câteva cuvinte asupra metodului de cercetare a cestiunii etnologice şi sociale pe care l-am urmat, precum şi asupra formei date acestor studii.

Adversarii noştri sunt naivi când cred că, prin diversiuni ce n-au a face nimic cu obiectul în sine, sunt în stare a ne abate din calea noastră.

„Românul”, după procedarea tot atât de naivă pe cât de comună a ziarului „Independance roumaine”, vorbeşte de teorii bolnăvicioase, de institute filantropice, de medici speciali în privire-ne.

Să presupunem că aşa ar fi. Că autorul acestor şiruri e nebun, e bun de legat şi de dus la Mărcuţa.

Rămâne mai puţin adevărat ceea ce-a zis? Asta-i cestiunea. dacă ceea ce-a zis autorul e adevărat, ceea ce a zis importă, nu cine a zis. dacă un nebun multiplică două cifre corect este quoţientul neadevărat pentru că cel ce-a calculat are idei fixe sau halucinaţiuni?

Daca un nebun constată conform adevărului că un perete e alb devine peretele negru pentru că nebunul i-a atribuit o calitate ce i se cuvine?

Noi susţinem, precum rezumă „Românul”, că „o pătură de străini, numită partida naţională liberală, s-a superpus poporului, [î]l exploatează şi-l duce la mizerie”.

Este aceasta sau nu adevărat, oricum ar fi, cuminte ori nebun, cel ce susţine aceasta? E adevărat. Nici „Românul” n-o negă, căci iată ce zice:

Cu toată osteneala, n-am putut vedea lămurit decât un singur fapt şi acesta este: Starea cea rea a sătenilor.

Sătenii, o ştim mai bine decât teoriştii de la „Timpul”, nu stau încă bine în raport cu progresul făcut în toate ramurile sociale de poporul român.

Iată dar că lucrul ce-l susţinem noi e atât de adevărat în privirea a trei pătrimi din poporul nostru încât

„Românul” [î]l ştie mai bine decât noi, teoriştii.

Ceea ce zicem noi este însă mai mult.

Sătenii stau mult mai rău decum au stat vreodinioară. Progresul în ramurile speciale e aparent.

A face dintr-o Carada om de stat nu va să zică a-i da cuprinsul necesar unui om de stat, a face din bulgarii facultăţii de medicină profesori de universitate nu va să zică a le infiltra ştiinţa necesară catedrelor lor. Numai când fondul ar corespunde etichetei, când în Carada ar fi în adevăr un om de stat şi-n bulgari profesori de universitate, progresul ar fi real. Pân-atunci e o etichetă scump plătită, care nu corespunde cu ceea ce se zice c-ar fi sub ea; e câlţi în loc de mătase, plumb în loc de aur, e o prăvălie de marfă falsă.

Nu ne mirăm că pe „Românul” îl dor aceste adevăruri. Dar tocmai faptul că-l dor, tocmai faptul că într-o mulţime de numere de-a rândul nu face decât să încerce a ne combate este o dovadă că aceasta este buba veritabilă a ţării.

Dar ne este cineva amic ori adversar, dar român sau străin, adevărul spus de noi rămâne acelaş pentru toţi. Ne mărginim la constatarea de fapte exacte şi la rezumarea lor în adevăruri generale; metodul nostru e cel urmat în ştiinţe în genere, în cele naturale îndeosebi. Oare supărarea bolnavului pentru că-i constatăm boala o modifică?

Acum venim la forma în care scriem.

Se zice că ea ar fi exagerată, c-ar cuprinde înjurături surugieşti etc.

În realitate stilul nostru nu este eufemistic. Ne-am deprins a căta pentru orice idee espresia cea mai exactă posibilă. Dac – am voi să glumim, dacă nu ne-ar păsa de adevărul ce-l zicem am putea să spunem lucrurile mai cu încunjur.

Dar lucrurile la noi nu se petrec cu încunjur ; de-aceea în adevăr nu ştim de ce-am vorbi de ele cu încunjur?

Când un om în rebeliune făţişă proclamă azi răsturnarea regelui şi e numit mâni adiutant al aceluiaş rege există aci vrun menajament pentru opinia publică, pentru conştiinţa de drept a poporului? Nici unul. Când un om e medaliat c-un Bene-merenti de regele în contra căruia erau adresate pasquilurile sale existat-a vrun menajment pentru… pudoarea publică? Nici unul.

Dar oamenii aciia din partidul roşu cari au sentimentul adevărului, ei îşi menajează espresiile? Deloc.

D.D. Brătianu zice că „nu mai sunt oameni cinstiţi în ţara aceasta”, confundând ţara cu partidul său. Îi ameninţă cu „puşcăria şi carantina”, îi aseamănă cu „putregaie”.

Oare marele cordon al Sfintei Cânepe de care vorbim noi e cu mult mai rău decât mijloacele de moralizare ale d-lui D. Brătianu, „puşcăria şi carantina”?

E natural ca aceasta să supere pe milionarii răscumpărării, pe Mihăleştii şi Chiriţopolii, pe demnitarii publici înalţi cu cîte patru clase primare, dar ni se va permite de cătră roşii să întrebuinţăm cel puţin espresiile ministrului lor prezident de ieri, a actualului prezident al Adunării.

Când acesta alege, pentru a însemna esenţa partidului său, vorbele cele mai exacte, când le zice necinstiţi, vrednici de carantină şi puşcărie, putregaie ne trebuie oare să deschidem dicţionarul să căutăm altele?

Când s-ar păstra cel puţin aparenţele, când am vedea că oamenilor de cari vorbim le e ruşine de ceea ce fac desigur că am fi mai blânzi, pentru că ruşinea e un semn de posibilitate de îndreptare. Dar aceasta lipseşte cu totul. Vedem dar că aci nu ajută alifia îndulcitoare a eufemismului, ci numai scalpelul chirurgului ; de aceea tăiem în putrejunea bubei noastre naţionale şi voim ca protoplasma naţională să re]ntregească golurile create prin tăieturi. Din sâmburul şi esenţa poporului autohton trebuie să iasă puterea medicatrice a naturii, care să însănătoşeze corpul statului.

În fine mai relevăm o acuzare, „Românul” ştie cât de nedreaptă, pe care ne-o face.

Am zis că unui adevărat român i-ar putea fi atât de scârbă de aceste adunături ce domnesc peste poporul său încât să prefere un guvern străin, onest, care să asigure dezvoltarea materială şi morală a rasei române, unui guvern de pretinşi români. Astfel ar putea fi cineva foarte bun român şi foarte rău patriot. „Românul” traduce lucrul astfel: „preferă pentru patrie un autohton trădător, decât un neautohton, fie cât de bun cetăţean”.

Cu toate acestea ideea noastră, născută dintr-o adâncă indignare, e cuprinsă deja în scrierile unui om ale cărui sentimente profund naţionale nu le va nega „Românul”. Pasajul din cartea sa e profetic; prevede Congresul de la Berlin şi încheierile lui.

Atunci când o populaţiune eterogenă, străină românilor prin limbă, religiune, obiceiuri şi aspiraţii politice se va aşeza în ţară, atunci marginile statului nostru nu vor fi totdeodată margini ale naţionalităţii noastre. Străinii vor zice îndată (ceea ce zic împământeniţii ): nu identificaţi statul român cu naţionalitatea română, căci în acest stat sunt mai multe naţionalităţi, pe cari nu le leagă decât comunitatea guvernului; şi D-zeu e martor, iar oamenii încă ştiu, cât de strămutabilă e forma guvernelor şi cât de uşor se poate naşte vreun eveniment care să le deschiză porţile la putere şi acestor străini, mai cu seamă prin sprijinul ce-l au din vecinătate. (V. Marţian, Coloniştii germani şi România).

Fără îndoială marginile statului nostru nu mai sunt marginile naţionalităţii noastre. „Bunul cetăţean neautohton „ al „Pseudo-românului „ e foarte numeros şi foarte puţin scrupulos. dacă „bunul cetăţean neautohton „ s- ar mărgini a-şi vedea de sărăcie şi a se hrăni în mod onest n-am prea avea ceva de zis. Dar fără muncă, fără merit, fără a produce bunuri de utilitate, fără ştiinţă, fără de caracter, să-l vezi că dirige şi determină soarta unui popor vechi, cu trecutul şi caracterul lui, iată ceea ce nu se poate admite.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„FOILE NOASTRE OFICIOASE…”] – de Mihai Eminescu [1 septembrie 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Foile noastre oficioase au încercat a reduce importanţa vizitei contelui Andrassy la aceea a unui simplu act de curtenie. E lesne a zice că misiuni importante şi delicate se feresc de ostentaţiune; dar fără însemnătate politică iar nu poate fi vizita în cestiune. M.S. împăratul l-a chemat pe conte la Mişcolţ, ca să refere asupra rezultatului vizitei. Esplicarea ei cea mai plauzibilă ni se pare a fi cea dată de „Pesther Lloyd” într-un articol, reprodus de noi mai alaltăieri şi în care, între altele, se zice:

Înţelegem pe deplin de ce politica perfecţiei neutralităţi a României faţă cu Austro-Ungaria şi cu Rusia numără cei mai mulţi aderenţi în regat şi e, lăudată pururea în Camere ca adevăratul panaceu al viitorului României. E politica cea mai comodă care cere o mai mică sumă de idei politice de sine stătătoare, cea mai plauzibilă, cea mai lesne de înţeles de toţi.

Afară de asta ea mai lasă loc şi pentru rezervaţiunea mentală că, în momentul pericolului, tot te mai poţi arunca în braţele celui mai puternic sau celui care oferă mai mult. Dar acest calcul se ‘ntemeiază numai pe ipoteza unei încordări între Austro-Ungaria şi Rusia, care poate exista, dar nu trebuie să existe în mod necesar. Dacă Rusia şi Austro-Ungaria ar fi dispuse de- a se înţelege asupra unei împărţeli a României neutrale, garanţia în contra împărţelii reale ar sta poate în Tractatul de la Berlin, în dreptul public european, pretutindenea, numai în neutralitatea României nu. Dacă e vorba de a se afla o garanţie a integrităţii teritoriului României în politica proprie a regatului atunci ea ar consista nu în neutralitate, ci mai cu seamă în alipirea făţişă de-o monarhie sau de cealaltă, de Rusia sau de Austro-Ungaria, căci numai alipirea scade pericolele unei înţelegeri pe deasupra corpului şi existenţei României, când ea nu oferă nimic nici unuia din vecinii ei, ci caută a ţinea în eşec pe unul prin celălalt.

Dacă s-ar fi recunoscut acestea în România, conform cu situaţia reală a lucrurilor, relaţiile cu Austro-Ungaria s-ar fi pus demult pe-o bază mai solidă şi mai sănătoasă. Căci, din punctul de vedere al intereselor române, alegerea între Rusia şi Austro- Ungaria nu poate fi dubioasă. Austro-Ungaria nu ameninţă nici dezvoltarea naţională, nici cea politică, nici cea liberală a României. S-a făcut modă în presa română de-a vorbi despre siluirea elementului român din Transilvania, despre terorismul naţiunii maghiare. Provocăm însă presa română de-a face paralele cu Basarabia. Se va vedea atunci dacă poate fi vorba de deznaţionalizare în Transilvania, unde românii se ‘ntăresc pe zi ce merge, sau în provinţia mărginaşă rusească, unde şcoalele lor se rusifică, unde preoţi şi mireni sunt traşi cu toţii pe acelaşi calapod rusesc. Maghiarismul nu e propagandist, slavismul da. Şi dacă în Ungaria am şi voi să facem propagandă, am începe-o oriunde mai ‘nainte de-a o începe la români, în cari nu putem ignora pe aliatul în contra inamicului comun panslavist.

Politica neutralităţii este în adevăr nu numai plauzibilă, ci tradiţională pentru români.

Solidaritatea de interese pe care se întemeiază atât de mult foaia din Pesta nu va ajunge a se fixa ca convingere nestrămutată în spiritul public pe cât timp conaţionalii noştri de peste Carpaţi vor fi trataţi în mod escepţional şi după legi escepţionale.

Ziarul din Pesta ne provoacă să facem o paralelă între românii din Ungaria şi cei din Rusia. Această paralelă e lesne de făcut.

Românii din Rusia stau numeric în raport cu populaţiunea monarhiei ruseşti ca o jumătate de milion la optzeci de milioane, ca 1: 160; românii din Ungaria stau însă ca 1:6, ba faţă cu maghiarii (trei milioane către patru şi jumătate milioane) ca 2: 3.

Dacă, aproape egali la număr cu maghiarii, ei rezistă cu mai mult succes curentului guvernamental de deznaţionalizare nu e un semn că ungurii nu vor, ci că nu pot să-i maghiarizeze.

Voinţa există.

Această voinţă se sfărâmă de o alta tot atât de puternică, dar nu e mai puţin adevărat că ea există şi e un izvor nesecat de vexaţiuni zilnice.

Ba se introduce cu sila în şcoli ca obiect obligatoriu limba maghiară, vorbită abia de a treia parte a populaţiei regatului, grea, radical străină de limbele celorlalte naţionalităţi, răpind tinerimii timpul pentru studii mai necesare şi mai spornice decât dresarea c-un idiom pentru a cărui învăţare se cer zece ani; ba, mai în urmă, vin alţii să impuie această limbă până şi ca limbă de propunere în şcoale.

Ori chinezeşte, ori ungureşte este mai acelaş lucru. Pentru populaţiile ario – europee ale Ungariei limba ungurească e fără îndoială egal de străină, prin organismul ei, cu cea chineză. Aceasta n-o spunem din duşmănie contra maghiarilor, ci pentru că ne-am convins după o sumă de fenomene că studiul acestei limbi formează o piedică însemnată pentru dezvoltarea intelectuală a populaţiunilor de dincolo de munţi. Pe români [î]i mărgineşte, [î]i coboară cu câteva grade mai jos pe scara fiinţelor organice.

În faţa acestor împrejurări e greu a se admite că înclinări politice pentru Ungaria îndeosebi ar putea deveni vreodată populare la noi.

Când contele Andrassy a vorbit de insula romanică împresurată de valurile oceanului slav n-a gândit, nici a putut gândi numai la statul politic al regelui Carol, unde deasupra insulei s-a cocoţat o mână de grecotei şi de bulgăroi maloneşti cari formează un ciudat epizod în istoria noastră.

A gândit desigur la espresia etnologică, la poporul românesc astfel precum se află. aci şi pretutindenea acelaşi, şi care la un loc formează insula etnică de care e vorba. Greco – bulgarii, fie asiguraţi ungurii, ar fi cu ruşii ruşi, cu maghiarii maghiari, cu nemţii nemţi; s-ar da după păr numai să le meargă bine.

Când e vorba de-o luptă cu efect în contra panslavismului, interes comun maghiarilor şi românilor, maghiarii cată să se convingă că întreaga insulă etnologică formează un element de rezistenţă, că întreagă trebuie să aibă conştiinţa că existenţa ci naţională [î]i este asigurată din partea Apusului, că nicăiri ea nu-şi consumă puterile în lupte zilnice pentru mănţinerea individualităţii ei.

Daca însă prin zilnice vexaţiuni simţul naţional de dincoace e jignit prin procederile maghiare de dincolo, dacă românilor li se pune perspectiva de a alege între a fi maghiari sau slavi, nemţi sau slavi, toată lupta devine indiferentă pentru poporul nostru.

Nici nemţii, nici slavii, nici maghiarii nu exercită ca caracter naţional, ca limbă, ca stări de lucruri vro atracţie asupra noastră, şi simpatiile noastre naţionale sunt foarte departe în apusul Europei între naţiile romanice sau romano – germanice de acolo.

Cauzele acestor simpatii depărtate nu sunt numai politice, ci de natură foarte diversă, sunt etnice, intelectuale.

Natura analitică a limbei, deci şi a spiritului nostru, deosebită de cea germană, ungurească, slavă; o inteligenţă mai puţin abstractă dar mai limpede; un bun simţ, falsificat poate în parte, dar înnăscut rasei române, o elasticitate mai mare a puterii musculare şi a celei intelectuale; iată note cari disting în mod esenţial rasa română de cele ce-o încunjură. dacă mai ţinem seamă de unitatea aproape absolută a limbei vorbite de români precum şi de unitatea datinelor, amândouă preexistente formaţiunii statelor române chiar, am arătat aproape în totalitate cauzele ce se opun în mod constant deznaţionalizării românilor.

E o încercare absurdă, dacă nu mai mult, de a impune unui popor pe deplin format, incapabil de schimbare, ca să contracteze apucăturile unui geniu naţional mai greoi decât e al lui, de a-i impune limbi ce nu e în stare nici a le vorbi, nici a le pătrunde pe deplin, de-a-i întuneca deşteptăciunea şi claritatea spiritului lui cu calapoadele ab[s]trase ale unor limbi străine şi de-a nu-l lăsa să ajungă în bună pace la dezvoltarea pentru care l-a menit Dumnezeu.

Aşadar şi ‘ntr-o parte şi-n alta, în Rusia ca şi-n Ungaria, întâmpinăm adversari naturali ai rasei noastre.

Aci e esplicarea de ce politica neutralităţii e cea împărtăşită de cei mai mulţi români, de ce cabinetul conservator a fost răsturnat pentru c-o susţinea, spre a se aduce în locu-i politica de aventuri şi de alianţe a unor adunături fără de patrie, cari să-şi facă din specula sângelui, a hotarelor, a cetăţeniei române un mijloc de existenţă zilnică, un mijloc de câştig.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„MAI ZILELE TRECUTE ERA VORBA…”] – de Mihai Eminescu [29 august 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Mai zilele trecute era vorba de-un memoriu pe care-l pregăteşte guvernul în cestiunea Dunării şi se zicea că acest act nu mai are nevoie decît de revizie şi corectură din partea d-lui I. Brătianu pentru a începe ocolul lumii. Înainte însă de a-şi începe călătoria guvernul pare a fi răspîndit în străinătate oarecari indicii asupra cuprinsului lui,

„Gazetei generale” din Augsburg i se scrie, bunăoară, din Viena că guvernul nostru face a se acredita unele ştiri asupra atitudinii lui viitoare cari netezesc calea unei înţelegeri între Viena şi Bucureşti.

Din sfere oficioase în aparenţă se asigură că România nu va mai combate instituirea unei comisii mixte, că e gata a primi să se compună în modul propus de Austria, pe care-l combătea pe cuvântul că Austria nu e stat riveran; ba că aprobă până şi pretenţiunile cabinetului din Viena privitoare la prezidiu, numai dacă i se va face regatului concesiunea ca, de-a lungul ţărmului lui întreg, poliţia fluvială să fie a lui şi ca numai el să, aibă a executa aci ordinaţiunile Comisiei mixte.

Cabinetul din Bucureşti n-a făcut încă în mod oficial propunerile acestea; dar dacă le va face, precum se poate deduce din informaţiunea oficioasă de mai sus, atunci s-a creat baza unei înţelegeri pe care Austro-Ungaria nu va ezita s-o folosească.

Se speră în Viena că, îndată ce se va fi durat o punte peste prăpastia ce separă în cestiunea Dunării pe România de monarhia austriacă, va fi posibilă şi înţelegerea cu Anglia şi Rusia aşa încât, până în septemvrie, se va ajunge poate la soluţiunea în principiu măcar a cestiunii în litigiu.

Cabinetul din Viena îndeosebi stă şi azi neclintit pe acelaşi punt de plecare pe care-a stat din capul locului. El nu insistă asupra anteproiectului pur şi simplu; e gata de-a intra în tranzacţiuni, lucru de care-a dat dovadă admiţând propunerea mediatoare a Germaniei; dar e hotărît, azi ca totdauna, de-a accepta numai o soluţiune de acelea cari n-ar atinge interesele, fără contestare mari, ale Austriei pe Dunărea de Jos.

Ceea ce cabinetul din Viena are neclintit în vedere se poate rezuma în două cuvinte: sau o soluţiune admisibilă sau nici o soluţiune. În cazul din urmă ar rămânea se ‘nţelege status quo; la mănţinerea lui n-ar fi de vină Austro-Ungaria, ci şi puterile acelea cari, prin opoziţia lor în contra cererilor justificate ale Austro-Ungariei, au făcut cu neputinţă acordarea. Continuând status quo interesele Austro-Ungariei ar mai fi adăpostite decât dacă i s-ar da cestiunii Dunării o soluţiune precum o voise puterile în opoziţie.

Tot în legătură cu cestiunea Dunării se pune publicarea notei d-lui Mancini, ministrul de esterne al Italiei, în coloanele „Corespondenţei politice” din Viena. Ea a avut, se vede, scopul de-a dovedi opiniei publice că Italia e gata a împlini una din condiţiile ce i le-a pus Austria pentru intrarea ei eventuală în alianţa austro – germană. Nota e veche de două luni şi jumătate, n-are decât valoare istorică, dar dovedeşte limpede că Italia e în cestiunea Dunării în partea Austro-Ungariei. Mancini, luând în cestiunea Dunării partea Austriei, lucrează pentru apropiarea în perspectivă: şi face un mare serviciu cabinetului din Viena, pe care cestiunea nedezlegată o apasă ca un vis aievea.

Nici vizita contelui Andrassy la Curtea română nu e străină de Dunăre, oricât de multe şi mari asigurări ar da contele că nu s-a dus la Sinaia decât ca simplu particular, urmând unei invitări graţioase a regelui. Toată punerea în scenă a vizitei din partea Curţii române se opune ipotezei că ar fi fost cu totul privată, depărtată de orice scop politic. Ba se poate ca vizita să fi avut un scop politic cu urmări mai depărtate decât numai înduplecarea României în cestiunea Dunării şi dispunerea ei în favoarea propunerilor austriace.

E foarte semnificativ modul în care scrie „Ellenör „, organ ministerial, al cărui redactor, Czernatony, stă în relaţii şi cu contele Andrassy şi cu d. de Tisza.

El scrie cu entuziasm despre naţiunea română, în care vede pe aliatul natural al poporului unguresc, în faţa Rusiei mai cu seamă, care nu vrea nici binele Ungariei, nici al României. Oamenii politici serioşi din România, zice foaia ungurească, preţuiesc şi doresc amiciţia Austro-Ungariei şi văd în existenţa unui stat unguresc puternic o garanţie de căpetenie pentru naţiunea română. „Pesther Lloyd” vorbeşte însă aspru de România, dar înţelesul predicelor lui de spăsenie este că, în conflictul făţiş între interesele ruseşti şi cele austriace din Orient, micile state din Orient nu pot ocupa o poziţie neutrală, ci trebuie să se hotărască sau în dreapta sau în stânga: cine nu e pentru noi, e contra noastră.

„Ellenör „ are cuvinte blânde, „Pesther Lloyd” vorbeşte serios, ameninţător chiar – dar amândouă foile voiesc aceleaşi lucruri şi pentru aceasta pare a fi venit contele Andrassy la Sinaia.

Rezumând ştirile aceste privitoare la cestiunea Dunării şi la scopul vizitei contelui Andrassy la Sinaia, nu putem decât regreta că penele oficioase din Bucureşti ne lasă în întuneric asupra situaţiunii. Nu e în adevăr cu neputinţă ca drama de la Livadia să afle un epilog în vizita de la Sinaia, ca, fără zapis şi chezăşie, ţara să fie aruncată din nou în alianţe păgubitoare atât pentru ea cât şi pentru neamul românesc în genere.

Politica brevi manu, fără consultarea instinctelor de conservare ale tării, e de modă în sferele noastre determinante. Vom avea ocazia să mai vorbim de avantajele problematice şi de inconvenientele serioase şi reale a simpatiilor cu cari guvernanţii noştri vor a ne ferici din partea d-nilor maghiari.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„ASUPRA SCOPULUI…”] – de Mihai Eminescu [28 august 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Asupra scopului, până azi nelimpezit, a vizitei făcute de contele Andrassy la Curtea regelui mai citim în oficiosul „Pesther Lloyd” următoarele:

 

Călătoria făcută de contele Andrassy la Sinaia au reaprins interesul pentru România, care cam adormise de la cestiunea Dunării încoace. Nu doar că România ar fi chemată de-a interveni în mod mai activ în împrejurări Din contra, supoziţiunea unei semnificări politice mai mari a României în Orient nu este liniştea, ci conflictul oriental. Pe cât timp nu există un contrast acut între Rusia şi Austro-Ungaria, regatul încleştat între ele nu va ocupa în cosmosul lucrurilor orientale o poziţie mai însemnată decât oricare alta din micile existenţe de stat din cari se compune triangulul Balcanilor. Din contra, orice diferenţă între cele două imperii măreşte în mod natural însemnătatea României. Căci e foarte îndoielnic dacă ea va juca pur şi simplu rolul unei mingi între puterile ce se vor lovi, precum admit unii cu bonomie. A existat din contra totdeuna un partid în România şi va exista pururea unul care e de părere că tocmai atunci va fi sosit momentul pentru noul regat de a-şi da sprijinul unei puteri sau celeilalte când va fi vorba de-a pune un preţ cât se poate de mare pe neutralitate faţă cu amândouă puterile rivale. Până la conflict, politica mânei libere; în timpul conflictului, încheiarea de convenţiuni, pentru preţul cel mai mare ce se poate căpăta, iată formula politică a acestui partid. Acesta este partidul oportuniştilor politici şi credem că această politică abia va fi având mai puţini aderenţi între partizanii roşiilor decât între naturile mai predispuse pentru viaţa de stat ale albilor.

Nu mai e îndoială că contele Andrassy va fi avut în vedere împrejurarea aceasta când a întreprins călătoria la Sinaia. Am fi nedrepţi cu politica practică dacă am crede că interesele materiale precumpănesc pe cele ideale ; am fi nedrepţi cu ea în România mai mult decât oriunde. Cu toate acestea înclinarea cu care e întâmpinată în România persoana contelui Andrassy are ceva deosebit şi interesant. Contele Andrassy a fost, între oamenii de stat austriaci şi maghiari, cel dendâi care-a arătat oarecare bunăvoinţă şi prevenienţă faţă cu naţiunea română. N-a încurajat-o de-a dreptul la rezistenţă în contra puterii suzerane, dar nici n-a contribuit câtuşi de puţin de-a lăsa să se continue târâş grăpiş nişte raporturi cari scăzuseră din ce în ce la rangul unei goale formalităţi. În cestiunea drepturilor României de-a încheia tractate de comerţ autonome, în cestiunea unui jus paciscendi autonom, contele Andrassy luă pentru prima oară o atitudine cu totul clară în cestiunea Orientului şi lăsă să se cunoască că el nu vedea ţintele dezvoltării într-o reconstruire a dominaţiunii turceşti peste ţările doritoare de neatârnare, ci în realizarea independenţei lor. Asta nu era nimic pozitiv încă şi nu coprindea decât o lature a concepţiunilor andrassyane în politica orientală. Dar era nemărginit de departe de acel conservatism care o împingea pe Austro- Ungaria odinioară de-a face servicii de jandarmerie pentru, Turcia în acele locuri şi de-a jertfi milioane pentru o politică care-i aducea ura celui tare fără a-i asigura măcar gratitudinea celui slab. Tăria politicei orientale se putea contesta deja; asupra tăriei politicei şcoalei sale nu mai putea fi nici o îndoială. Contele Andrassy nu era elev al lui Metternich. Bătrînului cancelar chiar cele moarte-i păreau conservatoare, pentru că liniştea-i părea conservatoare. Contele Andrassy simţi, cu instinctul unei politice realiste, că a ţine în picioare ficţiunile de care era plină cestiunea orientală nu însemna decât a mănţine încurcăturile ei şi a cultiva în mod artificial germenii unor nouă complicaţii.

Daca cele ce contele Andrassy au făcut pentru România nu erau tocmai conforme cu litera Tractatului de la Paris erau cu atât mai mult în spiritul şi condiţiile de dezvoltare ale Orientului şi îndeosebi în condiţiile dezvoltării suzeranităţii Porţii. El a fost cel dendâi care a arătat că o stare de lucruri hibridă precum se dezvoltase în România şi-n Serbia nu mai era compatibilă cu interesele şi cu problemele naţionale ale acestor ţări; ba incompatibilă chiar cu interesele bine înţelese şi înainte de toate cu demnitatea Porţii chiar. În aceste margini contele Andrassy poate fi privit în adevăr ca persoana conducătoare în acea luptă de idei care şi-a găsit încheiarea formală în Congresul de la Berlin, prin declararea independenţei statelor vasale de lîngă Dunăre. Ne-ar părea bine dacă nu s-ar fi pierdut în România orice amintire a acestui fapt. Căci daca, pe de o parte, contele Andrassy a fost omul de încredere al regelui Carol, pe de altă parte [î]l şi credem capabil de-a corespunde unei asemenea încrederi cu o deplină şi necondiţionată sinceritate şi nu ne îndoim că va fi supus unei discuţii anume relaţiile României cu Austro-Ungaria şi va fi arătat cu toată sinceritatea erorile ce le-a comis politica română tocmai în direcţiunea aceasta.

Înţelegem pe deplin de ce politica perfectei neutralităţi a României faţă cu Austro-Ungaria şi cu Rusia numără, cei mai mulţi aderenţi în regat şi că e lăudată pururea în Camere ca adevăratul panaceu al viitorului României. E politica cea mai comodă, cea care cere o mai mică sumă de idei politice de sine stătătoare, cea mai plauzibilă, cea mai lesne de înţeles de toţi.

Afară de asta ea mai lasă loc şi pentru rezervaţiunea mentală că, în momentul pericolului, tot te mai poţi arunca în braţele celui mai puternic sau celui care oferă mai mult. Dar acest calcul se-ntemeiază numai pe ipoteza unei încordări între Austro-Ungaria şi Rusia, care poate exista, dar nu trebuie să existe în mod necesar. Dacă Rusia şi Austro-Ungaria ar fi dispuse de-a se înţelege asupra unei împărţeli a României neutrale, garanţia în contra împărţelii de fapt ar sta poate în Tractatul de la Berlin, în dreptul public european, pretutindenea, numai în neutralitatea României nu. Dacă e vorba de-a se afla o garanţie a integrităţii teritoriului României în politica proprie a regatului, atunci ea ar consista nu în neutralitate, ci cu atît mai mult în alipirea făţisă cătră o monarhie sau cătră cealaltă, cătră Rusia sau cătră Austro-Ungaria, căci numai o asemenea alipire scade pericolele unei înţelegeri pe deasupra corpului şi existenţei României, care nu oferă nimic niciunuia din vecinii ei, ci caută a ţinea în eşec pe unul prin celalt.

Dacă s-ar fi recunoscut aceste în România, conform cu situaţia reală a lucrurilor, relaţiile cu Austro-Ungaria s-ar fi pus demult pe o bază mai solidă şi mai sănătoasă. Căci, din punctul de vedere al intereselor române, alegerea între Rusia şi Austro-Ungaria nu poate fi dubioasă. Austro-Ungaria nu ameninţă nici dezvoltarea naţională, nici cea politică, nici cea liberală a României. S-a făcut modă în presa română de-a vorbi despre siluirea elementului roman din Transilvania, despre terorismul naţiunii maghiare. Provocăm însă presa română de-a-face paralele cu Basarabia. Se va vedea atunci dacă poate fi vorba de deznaţionalizare în Transilvania, unde românii se-ntăresc pe zi ce merge, sau în provinţia mărginaşă rusească, unde şcoalele lor se rusifică, unde preoţi şi mireni sînt traşi cu toţii pe acelasi calapod rusesc. Maghiarismul nu e propagandist, slavismul da. Şi dacă în Ungaria am şi voi să facem propagandă, am începe-o oriunde mai nainte de-a o începe la români, în care nu putem ignora pe aliatul în contra inamicului comun, panslavist.

Se pare chiar că în Ungaria s-a avut prea mult în vedere aceste consideraţiuni politice. Cu greu s-ar fi îngăduit îndealtmintrelea actele numeroase de prezumpţiune politică şi de suprapreţuire naţională, precum le au manifestat România în raporturile ei cu Austro-Ungaria. Multe i s-au trecut cu vederea României, bineştindu-se că, într-o situaţie în adevăr serioasă şi primejduită, înrudirea şi conexitatea intereselor ei cu acele ale Austro-Ungariei vor aduce-o totuşi în sfîrşit în partea acestei din urmă. Dar să nu prea păcătuiască în Bucureşti în direcţia aceasta. dacă vor insista asupra neutralităţii, atunci putem insista şi noi în Austro-Ungaria asupra înţelegerii escelente cu Rusia, care ne lasă loc liber pentru orice represalii şi, dacă e necesar, chiar pentru mijloace mai energetice în contra României. Se poate că România, într-o mare cestiune internaţională ca a Dunării, să fi putut dispune de alianţe pe cari monarhia să nu le fi putut paraliza, dar în amănuntele relaţiunilor de toate zilele nu poate aştepta asemenea ajutor şi, dacă e vorba de şicane şi vexaţiuni, Austro-Ungaria le poate exercita mult mai bine şi mai cu greutate decît micul vecin. Că am pierdut din respectul ce ni se cuvine, de la campania Dunării încoace, nu se poate tăgădui şi trebuie să se facă ceva pentru restabilirea acestui respect.

Poate că reprezentaţiunile contelui Andrassy sînt suficiente. dacă nu – şi contele Andrassy nu mai e azi ministru de esterne, autoritatea sa, oricît de mare, nu e decît aceea a unui om privat – dacă nu, atunci credem că e foarte cu cale de-a se repeta procedarea pe care baronul Haymerle au aplicat-o Serbiei. Tocmai pentru că Austro- Ungaria nu vrea nimic pentru sine în Orient şi nu urmăreşte nici politica cuceririi de fapt, nici acea a subjugării morale a cuiva, trebuie să caute cu atît mai mult ca numele ei să fie respectat, ca dezinteresarea ei să nu fie confundată cu lipsa de voinţă, lealitatea şi corectitudinea politicei ei c-o neglorioasă slăbiciune.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




MOMENTE DE DISTRACŢIE LITERATURA ROŞIE – de Mihai Eminescu [27 august 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Dăm ca specimen următoarea poezie publicată de gazeta poliţienească din Brăila „Vocea română”, datorită desigur penei unuia din numeroşii (?) redactori ai săi şi desigur stâlp al partidului roşu din localitate. D. Prodanescu va deveni gelos de această producţie literară.

 

INDEPENDENŢA

Am o ţară, mult iubită,

Să trăiască Căpitanul

România, independentă,

Carol, Rege şi oşteanul

Ea era sub jug turcesc,

Căci cu a lui debacie,

O! pământ ce eu îl slăvesc

Şi a noastră vitejie,

Am scăpat din jug turcesc

Dar, armata românească

Cu virtutea strămoşească

Pămîntul cel strămoşesc,

Au luptat ca nişte lei

Ş-au scăpat ţara de ei

Şi mai repet încă o dată,

C-am o ţară neatîrnată.

A !!! A???

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„«PSEUDO – ROMÂNUL », CA SĂ ESPLICE…”] – de Mihai Eminescu [27 august 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

„Pseudo – românul „, ca să esplice acuzarea că „reacţionarii ar fi ameninţând pe rege cu asasinatul” reproduce din „Timpul” un pasaj al unui articol ce ni s-au trimis din Galaţi.

Iată acel pasaj:

 

La 1735, când Voltaire susţinea cumcă iubirea de binele public în Franţa nu este decât o himeră şi că francejii nu sunt cetăţeni, ci o simplă plebe ordinară, Franţa era cu mult superioară stărei actuale din România şi, cu toate acestea, bunul dar imbecilul rege Ludovic XVI trebui să plătească cu capul, în ziua de 21 ianuariu 1793, nesocotita sa toleranţă.

Regele Carol I al României n-ar trebui să piardă din vedere că legile naturii nu se pot altera, că prin urmare aceleaşi cauze aduc totdauna aceleaşi efecte.

Acest pasaj arată în adevăr cum un rege, bun de altmintrelea, dar fără prevedere a fost jertfa demagogilor pe care i-a ridicat din noroi.

Ca exemplu istoric ne învaţă că un rege cată să se păzească de-a face adiutanţi şi miniştri din eroii militari de la 11 fevruarie, din conspiratori de meserie. „Pseudo – românul „ însă face cu totul alte deduceri, căci iată ce zice:

Ce însemnează, oare această de nu cea mai clară ameninţare?

„Timpul” spune că regele Ludovic XVI trebui să plătească cu capul toleranţa sa. Regelui Carol I acelaşi ziar îi dă numirea de „Carol Îngăduitorul”, adică cel tolerant. Ludovic XVI plăti cu capul toleranţa sa.

Carol I e tolerant.

Şi fiindcă aceleaşi cauze produc aceleaşi efecte, cum zice „Timpul”, concluziunea vine de sine şi forţat în mintea oricărui om cu judecată limpede şi dreaptă. Carol I va plăti cu capul toleranţa sa.

Trebuinţă de mai lungi esplicaţiuni nu este.

În adevăr nu e trebuinţă de explicaţiuni mai lungi.

Prezidentul republicei de la Ploieşti şi eroul din noaptea de la 11 februarie, actual adiutant; fiul făclierului grec de Botoşani, asemenea erou al acelei nopţi, actual delegat militar la manevrele din Franţa; generalul de la Bacău, fost mai ieri ministru de război, sunt o dovadă că, dacă regele nu are din partea acestor oameni soarta celui francez, nu este a i se atribui lui. O stea fericită îl protege. Îngăduinţa celui ce răsplăteşte cu medalia Bene-merenti pasquilurile îndreptate contra persoanei sale şi cu ranguri militare înalte pe prezidentul republicei ploieştene care i-a proclamat detronarea, îngăduinţa aceasta e desigur egală, dacă nu superioară celei a lui Ludovic XVI.

Da, regele e tolerant cu conspiratorii şi rebelii, tolerant cu Chiriţopolii şi Mihăleştii, tolerant cu xenocraţia fără de minte şi inimă.

Pericolul, ameninţarea perpetuă e din partea acestor oameni pe cari îi tolerează, pe cari îi ridică din nimic. A constata acest pericol, a constata că regele se încunjură cu oameni a căror existenţă deja este o ameninţare pentru stat şi dinastie, a constata că redactorul „Republicei Rumâne „ şi afiliatul revoluţiunilor de pe tot continentul e azi întâiul consiliar al M. Sale, va să zică a arăta de unde vine ameninţarea, nu a ameninţa.

Mai mult. La 1875 roşii i-au trimis Domnului un anume delegat cu însărcinarea de-a-i spune să „scutească ţara de o crimă”.

O ameninţare clară, făcută M. Sale pentru a veni la putere. Oare… reacţionarii au făcut-o?

Am constatat, în studiile repetate asupra păturei de străini ce s-au superpus poporului român, că ea e incapabilă de-a discuta chiar.

Care inteligenţă onestă, ce cunoaşte istoria Franţei şi a regelui Ludovic XVI, ar fi putut deduce din citarea acestui caz… că reacţionarii ar ameninţa pe rege?

Reacţionarii au fost aciia cu care Ludovic XVI s-a încunjurat? Reacţionarii l-au ameninţat? Reacţionarii au fost cauza sorţii lui tragice? Dar la ce discuţie? Când un adevăr [î]i izbeşte, ei încep a răspândi în juru-le prin neadevăruri şi sofisme, acel foetor caprinus, acel miros specific al unor inteligenţe potricălite de vicii şi bătrâneţe de rasă, cu care nu se mai discută. I-a apucat istericalele; nu mai sunt stăpâni nici pe mintea, nici pe organele lor. Nimiciţi moraliceşte prin adevărul că sunt străini; neputând inspira nici-o autoritate prin faptul că o capră, chiar decorată cu cordoane, e pur şi simplu ridicolă, au ajuns de râsul şi de batjocura neamului românesc care, după cum zice şi Miron Costin, e un neam râzător de feliul lui. Nu le mai rămâne decât arma cea mai de jos a spiritului: minciuna şi mistificaţia.

Neputincioase arme contra adevărului pururea deşi târziu învingător, dar singurele ce le-au rămas.

De aci vorbe ca „monomanie, absurditate, poznaş, ziar de insulte, ameninţări de asasinat, falsificarea lui Lamarck sau Darwin” toate neputincioase în contra unui adevăr limpede ca lumina zilei, dovedit prin cărţi gospod, răsdovedit prin realitate.

Când vom avea un cap a d-alde C.A. Rosetti împăiat, şi l-am putea avea odată, căci, dacă perversitatea e nemuritoare, perverşii sunt muritori [î]l vom putea trimite lui Wirchow sau lui Quatrefages să-l compare cu un simplu craniu de mocan de la Vrancea ori de la Breaza. Dacă învăţaţii străini nu vor crede că-i mistificăm, că le-am trimis o căpăţână de capră s-o compare cu un cap de om, să nu ne spuneţi pe nume.

Când le-am spune însă că scorbura mică şi găunoasă e a unui om de stat din România, iar craniul al doilea, larg şi încăpător, a unui cioban de oi şi-ar face cruce oamenii, ar înţelege de ce neamul românesc, numeros şi inteligent, muncitor şi îndrăzneţ, nu poate ajunge în lume la poziţia ce i se cuvine.

Cum să şi ajungă când oceanul cel turbure de ‘mprejurul insulei romanice au aruncat deasupra lui o spumă de stârpituri?

Ce-i pasă acestei spume cosmopolite de fiinţa istorică a României? Vorba lui Hamlet: „Ce e Hecuba pentru ei?”

Ce-i pasă, ce-i poate păsa unui C.A. Rosettis, unui Giani, unui Pherekydis, coborâtori din străini, în cari idei şi sentimente nici pot prinde rădăcină, de vreme ce cad pe pământ sterp, de Ţara Românească, de poporul nostru, de obiceiele ori de trecutul nostru?

Ca obiect de esploatat, ca vacă de muls, ca izvor de lefuri şi pensii? Calea-vale. Vive la Roumanie!

Dar când e vorba de acea iubire adâncă şi nestrămutată de neam, precum o aveau bătrânii, precum o avea Miron Costin, care-şi punea creştetul sub sabie pentru a înlătura un bir nou, când e vorba de a apăra adevăratul popor românesc de esploatarea la care e supus, atunci adio Românie! Atunci [î]i vezi alături cu jidanii cari scuipă moşnegilor de la ţară în gură şi le frig ochii deasupra tăciunilor ; atunci sunt fraţi cu străinii şi împart „mielul Paştelor” cu ei.

Ei, acest adevăr vă doare, confraţilor, de aţi ajuns a răstălmăci pasaje din articolele noastre şi a vă face din nou meseria „înstrăinând pe oamenii ţării prin pâre şi năpăşti de cătră Domnia sa” precum zicea Radu – vodă.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„DUMINICĂ SEARA LA TEATRUL ORFEU…”] – de Mihai Eminescu [26 august 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Duminică seara la teatrul Orfeu s-a dat prima reprezentaţie a d-lui I.C. Lugoşianu, un artist român transilvănean, cu concursul mai multor artişti şi al elevilor Conservatorului. Tânărul actor şi-a pus multă silinţă spre a mulţămi pe public şi a şi izbutit, dovadă desele aplauze ce a primit. în piesa Moţul din Ardeal a fost cât se poate de bine.

În cântecul :

Vântul ţipă, ploaia plânge,

Inimioara ‘n min’ se frânge

Că-n robia ungurească

Piere-o viţă românească!

torente de aplauze au salutat pe d. Lugoşianu. Pe joi, precum am anunţat de ieri, sperăm a-l mai auzi şi nu ne îndoim că publicul va căuta să încurageze pe tânărul actor care nutreşte sentimente frumoase pentru românism.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„ASUPRA VIZITEI FĂCUTE…”] – de Mihai Eminescu [26 august 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Asupra vizitei făcute de contele Andrassy la Sinaia „Pesther Lloyd” cuprinde un articol plin de ironie:

Întrevederea de la Sinaia s-a sfârşit, zice foaia din Pesta. Penny-a-liners, pribegii scriitori cu şirul din suita marelui om de stat, şi-au făcut datoria, fixând pe hârtie în mod fidel toate amănuntele importante ale întâlnirii (şi cari din ele nu ar fi importante?). Acum evenimentul aparţine istoriei universale şi generaţiile viitoare vor data din ziua în care contele Andrassy a primit prietenos asigurările de graţie ale perechei regale române schimbarea însemnată operată în relaţiile României cu monarhia noastră. Dar şi contimporanii se vor putea edifica de multe zicători cari, pornind din Sinaia, cutreieră ţara. „E ridicol de-a crede că România voieşte să atace monarhia noastră” – această sentinţă nemuritoare a genialulului nostru om de stat(şi cari din sentenţele sale nu ar fi nemuritoare?) – cată să aibă un efect calmant ! Cine nu simte cum piere deodată spaima paralizantă pe care ne-o inspira ideea că dorobanţii n’ aşteaptă decât un semn pentru a se arunca asupra monarhiei fără apărare şi neîngrijitoare spre a o anexa pur şi simplu în numele regelui Carol! Şi apoi, ce adevăr limpede e în asigurarea că România, formând o insulă în valurile slavismului, are interesul, comun cu noi, de a lupta în contra curentului slav? E atât de adevărat încât noi înşine am scris-o aceasta, opt zile înaintea revelaţiunii din Sinaia. Nouă, se înţelege, nu ne plutea pe dinaintea ochilor decât ca o presimţire vagă, căci vederea noastră era turburată de închipuirea că românii, cu toată solidaritatea naturală de interese, se manifestă cu îndărătnicie ca cei mai hotărîţi adversari ai Austro-Ungariei; dar privirea ageră a contelui Andrassy pătrunde, precum se ştie, în cea mai internă esenţă a problemelor şi înaintea minţii sale care coordonează toate contrazicerile se dizolvă în armonie, deci va fi aflat desigur şi cheia pentru enigma pe care guvernul român o dă Ministeriului nostru de Esterne de-un an şi mai bine.

Toate acestea însă le-a vorbit şi le-a făcut marele nostru om de stat, deşi întrevederea sa cu regele României au avut un caracter privat numai, precum se întâmplă în genere între dinaşti amici. Închipuiască-şi cineva ce evenimente memorabile s-ar fi întâmplat la Sinaia dacă fostul ministru de esterne ar fi venit c-o misiune politică! E de plâns pentru de-a pururea că contele Andrassy n-a fost purtătorul unei însărcinări politice date de Escelenţa Sa ministrul afacerilor străine, baronul Haymerle, şi că Maiestatea Sa Regele României şi d. Rosetti au trebuit să se mărginească la un schimb de idei de caracter privat! Sau crede în adevăr cineva că faimosul nostru om de stat n-a urmat numai propriei sale inspiraţiuni geniale, ci a avut o misiune politică? Ce insinuaţiune ! Pentru o lămurire cu guvernul român, pentru o misiune la Curtea regelui Carol, nu se incomodează un conte Andrassy ! Un asemenea lucru îl poate face un om mult, cu mult mai mic! În patria primitivă a regelui Carol s-ar fi ales bunăoară pentru o asemenea misiune un vânător pădurar ; la noi unde manierele sunt mai urbane, s-ar fi trimis un ambasador estraordinar sau un ministru plenipotenţiar! Dar contele Andrassy! Fostul bărbat de stat conducător, omul trecutului istoric şi al viitorului plin de speranţe? Ce idee oribilă ! Nu ! Contele Andrassy n-a avut nici o misiune, n- a putut să aibă nici una şi, dacă a combinat, precum nu putea evita, plăcerea întrevederii cu discuţia politică, desigur că a făcut-o din propriu impuls, întâi pentru ca să-i dea o mână de ajutor baronului Haymerle, atât de ocupat se vede cu regularea inventarului ce l-a primit în seamă; apoi, ceea ce e şi mai mult, pentru a face şi ca om privat un serviciu patriei sale, predispuind spre mai multă bunăvoinţă pentru Ungaria şi Austro-Ungaria Curtea română şi pe miniştrii români. Ca i-a succes aceasta nobilului conte, că şi-a câştigat un nou titlu la recunoştinţa şi admirarea naţiunii şi a întregei monarhii, nici nu mai trebuie s-o dovedim. Şi fiindcă aşa este, vom încerca, în marginea modestelor noastre puteri, să combatem o mică neînţelegere care stă neesprimată pe buzele multora şi care, din cauza generalei susceptibilităţi pentru asemenea erori, poate cauza oarecare turburare. Rolul strălucit şi orbitor pe care-l joacă genialul nostru om de stat când, cu totul desprins, cu totul neatârnat şi cu totul neinfluinţat de sferele şi ideile oficiale, păşeşte ca om privat pe terenul politicei esterioare ar putea să le pară multora nenatural, ca şi când un soare suplementar ar întrece cu lumina lui pe adevăratul soare. Activitatea ministrului de esterne e foarte puţin zgomotoasă şi nu se manifestă în mari efecte; baronul Haymerle merge liniştit căile sale; succesele şi insuccesele sale nu au gură mare. Când apare în scenă figura istorică a genialului conte, înconjurată de lustrul ei specific, cu gesturile vii şi cu atributele ei îndeparte strălucitoare, pentru ca, după proprie inspiraţie, fără consideraţie pentru actori şi suflori, să intre de bunăvoie în cursul acţiunii dramatice nu trebuie, să i se impună publicului naiv întrebarea: Cine joacă şi cine dirige, care piesă e cea adevărată şi care text cel autentic? Sau, pentru a continua în figuri în sufletele naive, a căror pricepere nu ajunge nicicând până la înălţimea geniului, nu se naşte ideea unui soi de purtare gambettistă, ideea unui ministru neresponsabil, ce are parte de toate bucuriile zgomotoase, alături cu ministrul responsabil, care suportă tăcutele suferinţi? Şi nu se naşte îndoiala dacă poate fi favorabil pentru activitatea ministrului de externe când, alături cu autoritatea sa, se mai arată o a doua autoritate, incomensurabilă şi inaprehensibilă?

Consideraţiile acestea pot să se nască pe ici pe colo; dar cât de deşerte ar fi ! Înainte de toate trebuie să ne aducem aminte că, pentru întâia dată, contele Andrassy face să se vorbească în modul acesta de el. De când a părăsit Ministeriul de Externe s-a ţinut cu totul departe de politica esterioară şi nu vina sa este dacă perechea regală a României a voit în ruptul capului să le fie oaspe şi că prin aceasta se nasc fel de fel de zgomote politice.

Dar în asemenea caz trebuie s-avem în vedere totdauna intenţia unei acţiuni, şi cui i-e permis de-a se îndoi despre fertilitatea intenţiunilor contelui Andrassy? Un lucru e esclus din capul locului, acela că faimosul nostru om de stat ar fi fost împins la o asemenea ostentaţiune, peste voia lui desigur, de motivul vanităţii şi că vanitatea şi-a dezvoltat în juru-i coada de păun, de-a pierdut perspectiva. Nimic din toate astea ! Mulţumită Domnului, contele Andrassy nu mai are nevoie de-a fi deşert şi, dacă – ceea ce e neimaginabil – el ar fi totuşi accesibil unei asemenea înclinări, şi-ar fi adus desigur aminte de cuvântul amicului său Bismarck că „vanitatea e o ipotecă, care îngreuie foarte mult mintea”. Tot atât de esclusă e ideea că ar voi să se impuie vederii „sferelor determinante”. Oricine şi oriunde e cineva „determinant” acolo e determinant şi contele Andrassy, căci nepieritoare sunt în amintirea tuturor faptelor sale, cari zilnic [î]i proclamă gloria din nou.

Fără scrupul şi plin de bucurie cată, după toate acestea, să ne dedăm cu convingerea că contele Andrassy a reprezentat la Sinaia interesele Ungariei şi ale monarhiei în mod de sine stătător şi neatârnat, dar cu efect şi hotărâtor, şi că ostilitatea română va înceta de acum înainte.

Şi aceasta se acordă cu cea mai sinceră dorinţă a noastră. După întrevederea de la Sinaia nu putem decât repeta ceea ce-am zis înaintea ci: Prin comunitatea naturală a intereselor lor, românii sunt avizaţi la o alipire morală de Austria şi, urmărind o politică de ostilitate faţă cu monarhia noastră, ei îşi taie ramura de sub picioare. Iar dacă se convertesc, fie prin intervenţiunea contelui Andrassy, fie de bunăvoie, desigur că e timp ca o asemenea convertire să aibă loc. Escesele guvernului român au provocat o indispunere prea adâncă pentru ca o corectură repede să nu fie necesară. Cu atât mai penibilă a fost pentru noi atitudinea României când acest stat are de împlinit datorii de recunoştinţă către Austro-Ungaria cu mult mai mari decât oricare altul. Nu vom enumera din nou cîte servicii le-a făcut românilor diplomaţia noastră, nici vom espune din nou cum ne-a răsplătit România aceste servicii. Bucuros le uităm pe amândouă dacă avem siguranţa că s-a ‘ncheiat era rătăcirilor de bunăvoie ale României. Dar această turnură cată să se manifeste în fapte, nu în vorbe goale. Timpul nu e depărtat în care lucruri concrete vor da ocazie României de a-şi arăta arama – atunci vom afla dacă ea se afla în adevăr pe-o cale rătăcită sau dacă acţiunile ei răsăreau dintr-o sistematică rea intenţie.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„ŞI-AU PIERDUT SĂRITA…”] – de Mihai Eminescu [24 – 25 august 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Şi-au pierdut sărita confraţii de la „Românul”.

Nu e vorba, adevăr mai crud decât cel pe care l-am spus în privire-le, că, la adecă vorbind, partidul pe care îl reprezintă e compus din străini veniţi de ieri alaltăieri, cari au tot aşa de puţin drept de a determina soarta României precum [î]l au evreii bunăoară, un asemenea adevăr nu le-a mai spus nimeni; el i-a durut şi i-a ameţit. Loviturile repezi şi dupăolaltă cîte au căzut din parte-ne asupra acestor titve incapabile decât de mistificări şi neadevăruri le-au ameţit, încât, neputând răspunde, neavând ce să răspunză ad rem, obiectiv, au început să aiureze, să vorbească în dodii şi-n bobote, ca netoţii ori ca surzii.

În urma acestei ameţeli vedem curioase lucruri. Într-unul din numerile Pseudo-”Românului” vedem acuzarea că reacţionarii ameninţă pe rege cu asasinatul dacă nu-i va chema la putere.

Cari reacţionari? Când?

Unde?

Dar mai ştiu ei ce vorbesc când îi apucă istericalele fanariotice?

Mai ieri ne numeau pseudoînvăţaţi şi falsificatori ai teoriei Lamarck darwin.

În adevăr, cine sunt învăţaţi s-au întrolucat la redacţia „Românului”. Descoperirea unităţei fiinţelor organice, făcută în acelaşi timp de Gothe şi de Lamarck, şi legile diversificării acestei unităţi şi ale evoluţiunii, teorie atât de splendid dezvoltată de Darwin, ne este nouă mai puţin cunoscută decât celor patru clase primare şi coardei de violoncel care redijează „Românul”. De când cu răscumpărarea căilor ferate s-au deşteptat cumplit redacţia din Strada Doamnei şi Carada e în primejdia de a fi numit doctor al Universităţei din Cambridge.

Dar, în sfârşit, ce suntem noi de vină dacă constatăm un fapt pe care nimeni nu îl poate contesta, că partidul roşu consistă în cea mai mare parte din străini (greco – bulgari ) vicleni şi maloneşti, incapabili de a se asimila rasei române, incapabili de a o pricepe chiar? Ne pare rău că aşa este. Ne pare rău că pişicherlâcul şi lipsa de caracter sunt titluri de înaintare în România; ne pare rău că tocmai clasa actual dominantă e incapabilă de ştiinţă, de arte, de adevăr, cu un cuvânt de orice activitate la care se cere o inimă dreaptă şi o inteligenţă clară, ne pare rău că aceşti oameni, incapabili de o concepţie puternică, duc statul din rău în mai rău, din espedient în espedient; dar nici suntem în stare a le lărgi craniile şi a le face mai încăpătoare, nici a le lărgi piepturile încovoiate şi a face bătaia inimei mai energică, mai liberă, mai generoasă.

În vechiul nostru obicei al pământului existau mijloace de înlăturare. „Om vrednic de râs şi de ocară” nu se putea face după olachale nici popă, nici ostaş, nici dregător ; nici om însemnat de Dumnezeu cu darul şchiopătăciunii, a încrucişării, cu cocoaşă ori cu un alt ponos.

Desigur că nu mai departe decât acum o sută de ani nu s-ar fi găsit vlădică român să popească vro mutră de patriot, nici Domn care să-i învrednicească cu vro dregătorie. Aşa era lumea pe atunci, cuminte.

Azi, în vremea drepturilor imprescriptibile ale cetăţeanului, nu putem opri ca ăl mai cocoşat să fie mai mare în gardă şi să ajungem de râsul chioarei.

Pe zi ce merge însă istericalele bizantine se urcă crescendo.

Astfel în cel din urmă număr Pseudo „Românul” ajunge a ne zice că nu ne-a crezut atât de răi şi atât de cruzi încât să fim în contra înfiinţării de spitale în sate.

N-aibă grijă „Românul”. Nu suntem în contra, ci pentru înfiinţarea acestor spitale.

Dar asta nu ne opreşte de a deplânge nenorocita necesitate de a se înfiinţa asemenea spitale, cum nu sunt în nici o ţară din lume. Deplângem că noii fanarioţi au fost în stare a reduce poporul nostru la atâta mizerie materială încât asemenea aşezăminte să fie necesare şi ne îndoim totodată că ele ar putea fi mai mult decât un paliativ la rele a căror rădăcină e socială şi politică.

Cauza morbidităţii ţăranului român este esploatarea neomenoasă la care este supus în linia întâia din partea statului, în linia a doua de către mulţimea nenumărată de străini pe cari îi susţine cu munca lui. Cauza e demagogia, care se hrăneşte din spinarea lui, uzura roşie, administraţia roşie, sporirea bugetelor de cheltuieli ale statului, judeţene şi comunale, prestaţiunile făcute pe moşiile roşiilor, sărăcia ce urmează de acolo că i se fură timpul fără compensaţie, regimul alimentar rău; iar nu clima şi epidemiile.

Sub aceeaşi climă poporul nostru era sănătos şi sporea până mai alaltăieri, sub Mihai Sturza, sub Barbu Ştirbei, sub Grigorie Ghica.

Dar el e bolnav şi scade sub domnia a d-alde C.A. Rosettis, Flevas etc., scade de greutăţile imense ce i le impune întreţinerea unei xenocraţii fără minte şi fără inimă.

Iată ceea ce am zis şi ceea ce repetăm. Ameţeala în care au căzut redactorii foii fanariote nu-i justifică deloc şi nu le dă dreptul de a ne atribui vorbe ce nu le-am spus. Nici am numit poporul ce munceşte şi plăteşte canalie. Pentru plebea superioară, pentru acele mii de demagogi cari trăiesc direct sau indirect din buget am păstrat acest epitheton ornans, pentru cumularzi, lefegii, agenţi electorali plătiţi, cârciocari şi coţcari cari s-au vârât până şi în comunele rurale; iată pentru cine păstrăm epitetul, nu pentru bietul nostru popor, pe care numai prefectul roşu d. Vidraşcu îl numeşte sălbatic într-o ţară civilizată.

Ignoranţa lui, sărmanul, e mai bună decât ignoranţa pospăită a acelor redactori ai „Românului” cari, prin frustrarea statului, grămădesc milioane şi segerează în oameni mari. Pentru aceşti ignoranţi nesăţioşi se bagă ţăranii în spini şi pâraie îngheţate manu militari, pentru a plăti rămăşiţe mincinoase sau plătite o dată unor tâlhari ; pentru aceşti ignoranţi se vinde patul, vaca, oaia, cenuşa din vatra ţăranului; pentru a plăti diurnele, recompensele naţionale, pensiile reversibile, misiunile în străinătate a acestor ignoranţi se iau de pe ţăran şapte piei şi se vinde dator pe toată viaţa, de nu-i mai poate nimeni; ajuta, nici D-zeu din cer, necum un reversibil cu sticla de decoct de muşăţel.

Iată răul şi un rău la care desigur nu sunt de vină oropsiţii şi defăimaţii boieri. Pentru a ajunge cineva alături cu boierii trebuia să muncească, să se distingă. Pentru a fi mare om la roşi se cere să fi comis vreo trădare, să te fi compromis, să fii imposibil altfel.

Atunci braţele marelui partid îţi sunt deschise; deschisă calea la avere şi influenţă Dar de unde să-şi facă această avere fără pierderea altuia?

Prin producţiune proprie?

Dar ce-a produs, ce-a învăţat a produce Carada, Costinescu, Eliad – cârciumărescu, Fleva, Stolojan, Pherekydis e tutti quanti? Nimic, absolut nimic. În ce bunuri de utilitate pot ei să prefacă materiile prime? Ce industrii, ce meserii au introdus în ţară? Nimic.

Industria palavrelor şi prăvăliile de minciuni.

Dar acestea într-o ţară cinstită nu fac parale, numai la noi se plătesc cu 120 milioane pe an.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„«CORESPONDENŢA POLITICĂ» DIN VIENA…”] – de Mihai Eminescu [23 august 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

„Corespondenţa politică” din Viena a primit analiza unei note pe care d. Mancini, ministru de esterne al Italiei, a adresat-o în cestiunea Dunării ambasadorului italian din Londra, generalul Manabrea, şi al cărei cuprins a fost comunicat contelui Granville. Documentul italian poartă data de 14 iunie şi dezvoltă următorul şir de idei:

Se constată înainte de toate că guvernul italian nu şi-a apropriat nicicând şi n-a sprijinit propunerea pornită de la România ca să nu se proceadă la o hotărâre asupra instituirii unei comisiuni mixte până ce nu se va fi ajuns mai întâi la, înţelegere asupra prelungirii Comisiei dunărene. Guvernul italian a văzut că această propunere a răsărit evident din dorinţa de a câştiga timp în cestiunea dificilă a comisiei mixte. Orice îndoială asupra atitudinii guvernului italian a dispărut, căci, în urma unei întrebări a celui britanic, el a răspuns espres că stabilirea unui drept de apel de la Comisia mixtă la cea europeană i se pare suficientă pentru a păstra legăturile ce sunt de dorit ca să existe între cele două comisii şi că nu există prin urmare nici un cuvânt pentru a intra în discuţia prelungirii Comisiei dunărene europene înainte de 21 aprilie 1882, adecă c-un an înaintea espirării mandatului ei, precum o prescrie articolul LIV al Tractatului de la Berlin.

Ar fi un act de „nejustificată neîncredere” de a face să atârne consentimentul pentru instituirea Comisiei mixte de acea prelungire, de vreme ce stipulaţiunea primită de toţi că: „Comisia mixtă nu poate exista nicicând şi în nici o împrejurare mai mult decât Comisia Europeană a Dunării” e o garanţie îndeajuns pentru activitatea legitimă a celei dendâi.

În privirea atitudinii Italiei faţă cu cestiunea întocmirii pozitive a Comisiei mixte se relevă participarea comisarului italian la elaborarea anteproiectului şi împrejurarea că în instrucţiunea de iest-an dată reprezentantului Italiei s-au recunoscut şi aprobat unele puncte ca fiind afară de orice discuţie, precum instituirea unei Comisii mixte, participarea Austro – ungarei la ea, deşi nu e stat riveran, prezidiul acestei puteri.

Dar cestiunea votului preponderant al Austro-Ungariei în caz de paritate s-au accentuat mai cu seamă.

În principiu părerea Italiei nu putea fi nefavorabilă nici în privirea aceasta; dar preponderanţa votului prezidenţial trebuia pusă în legătură cu cestiunea garanţiilor necesare a se stabili pentru ca să se evite orice atingere a liberei navigaţiuni din partea Comisiei mixte.

În privinţa oportunităţii unor asemenea garanţii nu există nici o divergenţă de opinii, dar există în privirea formulării lor practice.

S-au făcut mai cu seamă două propuneri: una din iniţiativa Germaniei, cealaltă din a Britaniei.

Germania a propus a se face deosebire între cestiunile de principiu şi cele administrative şi a se restrânge votul prezidenţial la cele din urmă, pe când la cele dendâi să fie deschis dreptul de apel către Comisia Europeană cu putere suspensivă în caz de a se lua o hotărâre cu simplă majoritate de voturi.

Cestiuni administrative ar fi, după propunerea germană, toate cele cari privesc serviciul intern al Comisiei, relaţiile ei cu funcţionarii şi executarea reglementelor; pe când interpretaţiunea acestor reglemente şi hotărârea de cheltuieli nouă sunt a se privi ca cestiuni de principiu.

Propunerea engleză dorea la început un drept de apel necondiţionat, cuvenit tuturor puterilor; însă guvernul italian nu tăinui ambasadorului englez din Roma că cererea aceasta pare a trece dincolo de mărginile unei îngrijiri legitime pentru libertatea navigaţiunii.

Mai târziu, guvernul englez îşi modifică propunerea lui, eliminând din ea cestiunile administrative. Deosebirea între cele două propuneri, care nu e deloc radicală, se poate rezuma în trei puncte:

1)         Anglia recunoaşte dreptul de apel tuturor puterilor; Germania însă numai membrilor Comisiei mixte.

2)         Germania nu acordă drept de apel decât pentru hotărâri luate cu simplă majoritate: Anglia [î]l recunoaşte şi pentru hotărâri luate în unanimitate.

3)         Germania doreşte o definire a priori a cestiunilor de principiu şi a celor administrative, pe când Anglia lasă caz cu caz la apreciaţia Comisiei Europene a Dunării să judece în oaricari margini dacă cutare cestiune e de principiu sau administrativă numai.

Fiindcă din toate părţile există dorinţa unei înţelegeri echitabile şi fiindcă, după opinia guvernului italian, puntele de vedere divergente nu esclud deloc posibilitatea unei înţelegeri respective, Italia speră că se va ajunge la o soluţiune. Pentru aflarea acestei soluţiuni ea oferă activitatea ei nepărtinitoare, care nu răsare din altă dorinţă decât din aceea de-a înzestra interesele comerciale pe Dunărea de Jos cu garanţii potrivite.

„Pesther Lloyd” constată din aceasta că Italia ia o atitudine mijlocitoare între cabinetele cu opinii divergente, nu vede însă rezultatul practic al activităţii cabinetului italian, căci, deşi nota e datată de la 14 iunie, nu are aparenţa că situaţia în cestiunea Dunării s-ar fi schimbat.

În luna trecută încă lucrurile nu erau deloc mai favorabile.

Rezistenţa României se manifesta neînfrântă şi găsea sprijin din partea Rusiei, Angliei şi Franţei.

Căderea Comisiei mixte părea pe atunci aproape inevitabilă şi era vorba să urmeze disoluţiunea Comisiei Europene a Dunării.

E adevărat că disoluţiunea nu era o consecuenţă necondiţionată şi necesară a eşecului, dar Austriei [i] se prezinta consideraţiunea dacă existenţa Comisiei Europene a Dunării mai are vreo valoare pentru ea, din momentul ce nu-i recunoaşte interesele ei legitime pentru cursul de jos al fluviului.

Fiindcă însă după art. 54 al Tractatului de la Berlin puterile vor avea în curând să stabilească o înţelegere asupra prelungirii mandatului Comisiei Europene, iar asemenea înţelegere s-ar putea sfărâma de opoziţia unei singure puteri chiar, nu este cu neputinţă ca în caz de-a nu se admite instituirea Comisiei mixte să i se puie piedici continuării Comisiei Europene a Dunării.

Pe aceste cuvinte se esplică – zice foaia din Pesta – ceea ce reiese şi din nota cabinetului italian: propunerea României ca, înainte de toate şi înainte de a se continua discuţia asupra instituirii Comisiei mixte, să se stabilească o înţelegere asupra prelungirii mandatului Comisiei Europene a Dunării.

Românii voiau să-şi asigure pentru orice caz existenţa Comisiei dunărene şi apoi să aducă fără nici o altă consideraţie căderea Comisiei mixte.

Deodată cu analiza notei de mai sus ziarele comunică propunerile pe cari Franţa le-ar fi făcând în cestiunea aceasta.

Ele ar fi în esenţă următoarele:

În toate cestiunile de principiu va decide Comisia mixtă, dar înainte de-a lua o hotărâre trebuie să se decidă prealabil dacă cestiunea pusă în discuţie este sau nu de principiu.

Pentru conformarea cu această dispoziţie Comisia Europeană deleagă pe unul din membrii ei, care ia parte la toate dezbaterile celei mixte. Funcţionarea fiecăruia dintre membrii Comisiei Europene în calitate de delegat nu poate ţinea mult timp, ci membrii statelor reprezentate în Comisia Europeană designaţi de ea cată să se perândeze în ordine alfabetică.

Daca delegatului eventual cestiunea pusă în discuţie i se pare o cestiune de principiu el o supune Comisiei Europene. În caz de neînţelegere în Comisia mixtă, delegatul celei europene are misiunea de-a face ca să se formeze o majoritate de voturi şi numai dacă nu se poate ajunge la unire cazul în litigiu se va supune Comisiei Europene.

Aceste propuneri s-au pus deja în vederea Angliei şi a Austriei.

Anglia a aderat la ele, Austria însă pregetă cu răspunsul. Foile din Viena dau guvernului consiliul de-a le respinge.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„RĂUL DE CĂPETENIE…”] – de Mihai Eminescu [22 august 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Răul de căpetenie al organizării noastre sociale este posibilitatea ce se dă străinilor şi păturei de feneanţi, grecotei, franţuziţi, bonjurişti, demagogi de-a exploata poporul sub o formă ori sub alta.

Asta e cheia tuturor relelor şi tuturor suferinţelor, acesta cuvântul cu care se dezleagă cimilitura putrejunii sociale şi politice din România.

Posibilitatea dată unor nulităţi şi unor parveniţi de-a trăi din buget, din întreprinderi, din arenzi, din păsueli ; posibilitatea constituţională dată unor oameni de provenienţă incertă de-a exploata munca poporului fără nici o compensaţie, iată răul, incurabil poate, al organizaţiei noastre.

E evident că averea nu se poate câştiga decât sau prin muncă directă, deci prin întrebuinţare de forţă musculară sau nervoasă, sau prin fructificarea muncii capitalizate, prin capital. Când vedem milionari roşii, Stolojan, Carada etc., făcând avere fără muncă şi fără capital nu mai e îndoială că ceea ce ei au au pierdut cineva şi au pierdut-o fără compensaţie. Tertium non datur. Nu există alt izvor de avuţie decât sau munca, fie actuală, fie capitalizată, sau sustragerea, furtul, fie legal, fie ilegal.

Rolul muncii intelectuale e foarte mare în ordinea economică.

În adevăr un drum făcut de inginer a înlăturat sute de piedici din calea carului cu grâu, i-au ieftenit transportul, l-au făcut mai capabil de concurenţă, i-au dat o mai mare siguranţă că munca cuprinsă în el va fi răsplătită.

Un agronom care ar deprinde pe un ţăran cum, cu aceeaşi cheltuială de forţă musculară, să producă de două, de trei, de zece ori mai mult, cum cu aceeaşi cheltuială de forţă musculară să-şi satisfacă de zece ori pe atâtea trebuinţe i-a făcut ţăranului un serviciu care trebuie răsplătit. Un om de stat care cheltuieşte o sumă bugetară în mod productiv, încât suta cheltuită corespunde într-un loc oarecare cu o mie în producţiunea publică, a făcut un serviciu care trebuie plătit. Clasele dominante cată deci să compenseze prin muncă intelectuală onestă şi intensivă cheltuiala de muncă musculară ce le susţine.

Cu totul altfel sunt raporturile la noi.

Trecerea din clasele de jos în cele de sus nu e reglementată prin nici un fel de organizaţie. Chiriţopol din slugă se face prefect; oameni inculţi, incapabili de-a munci, incapabili de-a pricepe un adevăr, fac demagogie, fură prin subrepţiune şi amăgire voturile alegătorilor, devin oameni politici şi dau iamă bugetului. Fără ştiinţă, fără merit, fără muncă, mii şi iarăşi mii de indivizi de provenienţă străină se superpun poporului românesc, toţi având dreptul constituţional de a trăi din buget, toţi având numai exerciţiul acestui drept. Un singur ziar ne-a înţeles unde batem, ziar redijat de tineri izraeliţi. „Cestiunea e socială” a zis acea foaie, şi-n adevăr aşa este.

Oare acest popor românesc n-are altă misiune pe pământ, altă raţiune de-a fi, alt înţeles decât de-a vota pensii reversibile, de-a plăti din sudoarea sa milioanele câştigate prin cumpărarea cu 60 la sută a unor hârtii ce nu făceau decât 20 la sută, a îmbogăţi pe evrei prin băutura de rachiu otrăvit, a plăti lefurile şi diurnele Caradalelor – şi a munci totuşi numai cu plugul lui Radu Negru, incult rămânând ca-n vremea lui Radu Negru, dar mai sărac, mai rău hrănit şi înainte de toate bolnav, ceea ce nu era în vremea lui Radu Negru? Acest popor nu este decât o masă de exploatat, o vacă de muls pentru străinii de toate soiurile, o vită de plug pentru a susţine luxul, incuria şi corupţia Caradalelor, feneantismul şi cocoteria, absenteismul şi morbiditatea unor pături neistorice, superpuse lui fără a-i face nici un serviciu în schimb?

Iată cestiunea cea gravă, cea mare.

Regimul vechi, rău ori bun, nu discutăm, avea o calitate necontestabilă, o calitate care-l justifica în ochii tuturor: el nu costa nimic sau aproape nimic. Tradiţionalul galben găurit al vistieriei pe care-l plătea orice cap de familie n-a sărăcit pe nici un ţăran, n-avea nici o influenţă asupra regimului său alimentar, era la dreptul vorbind preţul unui berbece şi aci se încheia totul. Din acest tradiţional galben găurit se plătea şcoala, care era mai bună decât cea de azi, administraţia, rea fără îndoială, dar mai puţin venală şi cupidă ca cea de azi, judecătorii, mai puţin străini decât cei de azi, şi mâna de cenuşeri şi coate goale, mai puţin exigenţi şi mai modeşti decât cei de azi. Ţăranul nu era de batjocura subprefectului, a primarului, a notarului, a perceptorului, tot oameni din oraş, tot lepădături ale uliţelor, tot esploatatori direcţi ori indirecţi ai lui. Vornicul, care nu ştia nici scrie nici citi, vătămanii, bătrânii satului adunau darea repărţită în proporţie cu venitul fiecăruia, vornicul ducea banii la casierie ; niciodată sau aproape niciodată un ban al statului nu era atins de aceşti oameni atât de simpli, atât de drepţi, atât de iubitori de orânduială şi de cinstiţi.

Ce e azi?

Lăsăm pe d. A.V. Millo să descrie, după esperienţa sa zilnică, starea de lucruri:

S-au grămădit pe capul lui atâtea soiuri de dări încât el nu mai înţelege nimica.

Dare pentru căile de comunicaţie, prestaţie judeţeană, prestaţie comunală, patente, zecimi judeţene, zecimi comunale, produse din urmăriri etc.

Ţăranul se uită la recipisa care i-o dă perceptorul şi, oricât [î]i vei explica, el nu este în stare să-şi dea seamă pentru ce

sunt impuse toate aceste dări şi să cunoască lămurit cât are să plătească. Perceptorul poate să-i pretindă oricât de mare sumă, el nu va fi în stare niciodată a-i face cea mai mică observaţie. Tot ce-i rămâne este să deschidă punga şi să-i lasă să ia cât va binevoi, cât se va îndura. Aceea ce este şi mai trist [este] că, pe când se crede că s-au plătit de toate dările, că au scăpat de toate angăriile, cum le numeşte el, iar vine perceptorul şi-i mai cere să-i mai plătească…rămăşiţe din exerciţiile expirate, preţul păpuşoilor împrumutaţi de stat la 1866, preţul păpuşoilor de rezervă. Ce o mai fi şi aceste, domnule? întreabă el, se scarpină în cap şi în cele din urmă iar deschide punga.

Şi în adevăr, când cercetezi bine ce sunt toate aceste rămăşiţe, te convingi că cea mai mare parte nu sunt alta decât bani furaţi de perceptori, pe cari ţăranul i-au plătit o dată, dar din cauză că nu i s-au dat recipisă sau că el au pierdut-o şi nefiind trecute plăţile în roluri, nefiind suşile niciodată faţă pentru a se putea controla, după 10 – 15 ani el este apucat să plătească din nou. Asemenea păpuşoii de rezervă, păpuşoii cari se zice că le-a împrumutat lor statul la 1866, toţi aceştia sunt primiţi de primari, de consilieri, fără ca să fi împărţit la ţărani o baniţă măcar.

Toată lumea cunoaşte aceste abuzuri, aceste hoţii, se găsesc chiar reclamaţii de ale ţăranilor. Perceptorii, primarii însă din acele timpuri fiind morţi, fugiţi, insolvabili şi alţii achitaţi de tribunale, ţăranul trebuie să plătească numaidecât pentru singurul cuvânt „că statul nu poate să rămâie păgubaş „.

Nimeni nu-şi poate închipui la cîte abuzuri, la cîte necazuri, la câtă sărăcie dau ocazii asupra ţăranului mulţimea acestor soiuri de dări, de rămăşiţe, şi neputinţa în cari se găseşte de a putea controla el singur dacă în adevăr trebuie să plătească sau nu sumele cari i se cer necontenit de perceptor.

Toate aceste abuzuri constituie însă pentru el o dare îndoit de mare decât aceea care e obligat a o plăti după legi către stat.

Mai putem adăogi abuzurile cari s-au făcut şi se fac necontenit cu scăderea monezilor. Până mai dăunăzi cu moneda rusească, astăzi chiar galbenii austriaci, mai ales în Moldova, unde nu sunt decât găuriţi şi şterşi, francii franceji, italieni; asemenea paguba ce sufere ţăranul în toate afacerile lui din cauza lipsei. monezii de aramă, de un ban şi doi. Toate aceste formează pentru el o dare cel puţin de 10 – 15 lei pe an.

Ţăranul nu cunoaşte niciodată lămurit cifra impozitelor ce trebuie să plătească, fiindcă aceasta variază mai la fiecare trimestru; el se crede dar totdauna înşelat, cel mai bogat chiar stă în cumpănă dacă trebuie să-şi plătească dările. De aici vine că încasările se fac atât de neregulat, statul se găseşte necontenit în dificit şi totdauna silit să calce cele mai sacre principii ale Constituţiei noastre.

Şi în adevăr, nimic mai barbar, nimic mai ruşinos decât a se vedea că într-o ţară, constituţională, unde libertatea individuală, a domiciliului se zic a fi respectate, unde există o lege după care, pentru împlinirea dărilor, nu se poate ataca decât averea, după cari gradele de urmărire nu se pot face oricărui contribuabil decât prin somaţii în scris, şi cu toate acestea ţăranilor, cari compun două treimi din naţia noastră, li se cer dările cu execuţiile şi schingiurile cele mai cumplite.

Perceptorii se preumblă, [î]şi caută de interesele lor mai tot anul şi nu-şi dau niciodată osteneală să urmărească încasarea dărilor regulat, în fiecare trimestru.

Guvernul şi toţi agenţii lui, învăluiţi şi ei de politică, lasă să treacă luni de zile fără ca sa se gândească la încasarea regulată a dărilor. Casa statului găsindu-se de-o dată goală şi în neputinţă de a putea face faţă cheltuielilor, miniştrii dau ordinile cele mai aspre, prefecţii concentrează sute de dorobanţi şi călăraşi şi pornesc o adevărată expediţie militară asupra comunelor rurale.

Aceste expediţii se fac de obicinuit mai ales în luna lui septemvrie, crezându-se că, precum în câteva judeţe, tot astfel şi în toată ţara ţăranul ş-a strâns toată recolta şi are bani. Nimeni nu se îngrijeşte să cerceteze, să afle că două treimi de ţărani nu au semănat decât porumb, că temeiul culesului porumbului nu este decât în octomvrie, că chiar atunci păpuşoii sunt încă verzi şi nu pot fi măcinaţi, că ei trebuie să stea în coşare sau pe poduri luni de zile ca să se usuce şi să-i cumpere cineva, că ţăranul, pentru hrana lui sau pentru ca să aibă câţiva lei de cheltuială, trebuie să usuce la soare câteva baniţi. Nimeni nu vrea să aibă în vedere ca în luna lui septemvrie, mai ales în judeţele de la poalele munţilor, tot fânul, toate ovezele, hrişca este încă pe câmp.

Pe când bietul ţăran dar nu ştie cum s-ar scula mai de dimineaţă, nu ştie cum ar lucra mai repede cu toată familia lui ca să nu-şi piardă puţina recoltă, ce i-au dăruit-o Dumnezeu, deodată năpădeşte în comună subprefectul cu execuţie de călăraşi, de dorobanţi, adună ţăranii zile întregi pe la primărie, le citeşte feliuri de ordine, de circulări, feliuri de registre, de roluri din care ţăranii nu înţeleg alta decât că i-au scos datori cu mii de lei. Călăraşii, dorobanţii se şi împart îndată pe la toate casele acelora care nu pot să plătească toţi banii.

Îndată ce aceştia ajung la casa ţăranului le scot uşile de la casă, de la tindă şi le duc la primărie. Copiii, femeia, tremură toată noaptea de frig.

Călăraşii, dorobanţii le iau mămăliga din ceaun, le taie găinile şi le duc la cârciumă. Copiii, femeile încep a plânge ; ei le îmbrâncesc, le bat. Întorcându – se de la cârciumă, i-alungă din paturile lor şi se culcă ei.

Cum se face ziuă [î]i ia dinapoi ca pe vite şi-i duce iar la percepţie şi, dacă peste noapte n-au găsit să plătească banii, ei [î]i bagă cu picioarele goale prin pâraie, prin spini, încalică pe gâtul lor, [î]i ung pe obraz cu baligă, cu noroi, în fine iscodesc tot feliul de batjocuri, tot feliul de schingiuri.

Copiii, femeile umblă şi ele sărmanele împrejurul bărbaţilor, se smulg de păr, se bocesc, cad în genunchi; sărută picioarele dorobanţilor, călăraşilor, primarilor, perceptorilor, se roagă să-i mai păsuiască până vor putea vinde ceva. Ei le înjură şi le trimit să caute banii, iar călăraşilor le ordonă să nu-i slăbească cu execuţia până nu vor plăti toţi banii, că aşa au ordin de la prefectură. De unde vrei acum să plătească aceşti nenorociţi cîte 200 şi 300 lei de fiecare, când ei, de ş-ar vinde şi copiii, tot n-ar plăti banii câţi li se cer?

În timpul acesta puţina recoltă câtă a rămas ţăranului stă pe câmp nestrânsă, putrezeşte de ploi sau o mănâncă vitele fruntaşilor. El sărmanul se zbuciumă, aleargă în toate părţile, urmărit de execuţie, ca să poată găsi bani şi în cele din urmă se duce acasă, disperat, şi, în bocetul femeii ş-a copiilor, îşi ia vaca, boii, aşternutul, tot ce găseşte, şi le duce de le vinde cu cât se îndură să-i dea cineva. Cârciumile, primăria, satul gem atunci pline de precupeţi, de măcelari cari au alergat de prin oraşe, de prin toate unghiurile, anume ca să cumpere averea, munca ţăranului pe nimica.

Ţi se sfâşie inima când vezi cum aceşti nenorociţi, cari necontenit [î]i numim naţiunea română, fraţii noştri, sunt trataţi mai rău decât dobitoacele, şi toate acestea se fac încă în numele statului român. Te indignezi când vezi că, cu toate că articolul 9 din legea de urmărire [î]i scuteşte doi boi, o vacă, paturile, aşternutul, îmbrăcămintea, nutreţul pentru două luni, seminţele, cu toate acestea pentru ţăran nu există lege, el este silit prin feliuri de schingiuri a-şi vinde pe nimica cea de pe urmă viţică, cea de pe urmă baniţă de porumb.

Cum vrei acum să nu sărăcească ţăranul, să nu se descurajeze de a mai lucra când aceste invazii, aceste cruzimi se petrec pe capul lui regulat, în fiecare an?

Faţă cu această realitate strigătoare la cer, nemaipomenită în nici una din ţările europene, ce zice „Românul”? La 1848 naţiunea răspunse cu iubire şi avânt la apelul revoluţiei.

La 1857 ideile şi dorinţele naţiunii izbutiră. La 1859 puternica suflare a naţiunii.

La 1866 naţiunea etc. La 1877 naţiunea etc.

Care naţiune? Pherekydis, Giani, Culoglu, Carada, C.A. Rosetti, Harama, Cariagdi, Caligari?

Această din urmă naţiune, de provenienţă foarte necunoscută, a urcat în adevăr bugetul cheltuielelor de la 20 la 120 milioane, l-au încincit sub domnia lui Carol Îngăduitorul; cum îl realizează de pe spatele naţiunii adevărate se descrie mai sus.

Ei bine, când faţă cu această stare de lucruri ţara întreagă strigă, când sarcina materială a sutelor de mii de Caradale improductive şi corupte apasă producţiunea şi bunul trai al ţăranului, când oamenii caută cauzele organice ale acestor rele, ce găseşte „Românul” să răspunză?

Ia pasaje dintr-un articol al corespondentului nostru din Galaţi, falsifică înţelesul lor şi spune că noi numim

poporul care munceşte şi plăteşte noroi şi vulg ordinar.

Nu poporul care munceşte şi plăteşte îl numim astfel. Pe demagogi, pe cei ce-l amăgesc şi-l exploatează, pe lepădăturile orăşeneşti cari au împânzit satele ca tot atâtea lipitori, cari bagă ura şi invidia între ţărani, cari – i întărâtă între ei şi în contra proprietarului mare, acesta este vulgul ordinar, aceasta plebea superpusă poporului.

La ce gândesc roşii acum?

Ştiind că au răspândit în cele patru mii de comune ale ţării cel puţin patruzeci cincizeci de mii de politiciani şi de demagogi, ştiind că aceştia ar domina sufragiul universal dacă s-ar admite acesta, roşii voiesc sufragiul universal. Până şi slabul control pe care-l mai au clasele culte şi în adevăr naţionale în afacerile publice, până şi acela trebuie înlăturat. Domnia demagogiei fanariote trebuie eternizată, ideea statului creştin, ideea apărării celui slab trebuie înlăturată cu totul, furia câştigului, a exploatării, a amăgirii trebuie să se întindă asupra ţării întregi.

Şi, pentru că constatăm toate lucrurile acestea incontestabile, furia grecoteilor ajunge la paroxism, la delir. Citească cineva insinuaţiunea din numărul de joi al „Românului”, că sincerii reacţionari ameninţă pe rege cu asasinatul.

Asta-i culmea minciunii, culmea istericalelor greceşti care i-a apucat aceşti apelpisiţi după frecătura ce le-o tragem de câteva săptămâni.

Regele?

Dar oare d. Bălăceanu, ministru plenipotenţiar al României la Viena, de „reacţionari” ori de d. Brătianu a fost însărcinat la 1875 să previe pe M. Sa ca să scutească ţara de o crimă? Republicanii de la Ploieşti, eroii militari ai nopţii de la 11 fevruarie cutează a ridica o asemenea acuzare contra… reacţionarilor?

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„ASUPRA CONFLICTULUI DE GRANIŢĂ…”] – de Mihai Eminescu [21 august 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Asupra conflictului de graniţă „Nemere”, foaie ce apare în Sepsi Szent Gyorgy scrie cu data de 28 c. următoarele:

Comisia mixtă trimisă în comitatul Trei Scaune în afacerea împresurării de graniţă a ajuns la capătul lucrării ei. Din partea Ungariei au luat parte în comisie prefecţii Grigorie Beldi şi Iosif Pocia, precum şi proprietarul din comitatul Trei scaune baronul Gavril Apor. Comisia a constatat o împresurare de graniţă, de vreme ce românii au ridicat pichetul dincoace de linia stabilită la 1792 între turci şi austriaci. Delegaţii români aduseseră cu ei un document de graniţă confecţionat în laşi la anul 1792, şi care-a fost comunicat tuturor subprefecţilor; dar acest document nu e ‘n acord cu cel adus din partea ungară, conceput turceşte şi nemţeşte şi datat din acelaşi an, subscris de către membrii unei comisiuni de hotărnicie de atunci. Soldaţii români n-au împresurat aşadar graniţa cu intenţie, ci au ridicat pichetul lor pe baza unui document vechi de graniţă.

Tot în privirea aceasta „Pesther-Lloyd” constată că comunicatele oficiale ale guvernului nostru trec cu deplină tăcere peste faptul că ridicarea unei staţiuni de graniţă, şi anume lucrarea uvrajelor de pământ a soldaţilor de geniu români, a fost întreruptă cu arma de către trupele austro-ungare.

Iată ceea ce se tăgăduieşte de către oficioşii noştri, ceea ce-a tăgăduit un articol foarte nespălat al

„Observatorului „, pe cuvântul că onoarea armatei române n-ar fi tolerat un asemenea atac fără răspuns. Despre armată nu e vorba: ea se ‘nţelege că răspunde. Însă ea nu poate face decât ce i se comandează şi i se comandează de către guvern. A crede însă că guvernul din Bucureşti, compus din străini fără de patrie, e capabil de-o scânteie de sentiment de onoare şi că s-ar ridica la înălţimea demnităţii ce i-o impune poziţia ce-au uzurpat-o ar fi egal cu a crede că orbii pot fi pictori.

Pretinsele agitaţii ale unei „Românii irredente „ dau lui „Le Nord” ocazia de-a observa următoarele:

Ziarele austro-ungare n-au pierdut obiceiul de-a exagera cele mai mici incidente pentru a face din ele pretextul speculaţiunilor cu pierdere de vedere pe terenul politicei internaţionale. Astfel mai multe organe maghiare au întreprins o campanie în contra României apropos de propaganda care s-ar fi făcând în Transilvania de pretinşi irredentişti români, pentru a isca o mişcare în favoarea anexiunii acestei provincii la noul regat de pe Dunărea de Jos. Jurnalele în cestiune ar fi foarte încurcate, fără îndoială, dacă li s-ar cere să sprijine cu probe acuzaţiunile ce le ridică în contra României. Dar de asta nici grijă n-au. În lipsă de argumente plauzibile, ele invocă un fapt de puţină importanţă care s-a produs de curând la graniţa dintre cele două ţări.

Nu e ridicol – urmează foaia – de-a considera asemenea fapte minime ca un indiciu de ameninţări anexioniste române în Transilvania? Unele foi austro-ungare citează, spre a sprijini acuzaţiile lor, limbajul ostil monarhiei Habsburgilor a o seamă de organe ale presei române.

Dar acestea n-ar putea răspunde reamintind ameninţările de cari gemeau foile austriace şi ungureşti cu ocazia cestiunii Dunării? Dacă presa română respinge cu viociune pretenţiile ce le crede de natură a compromite interesele legitime ale ţării în această cestiune, e un cuvânt de-a acuza România că voieşte să-şi anexeze Transilvania?

O acuzaţie şi mai fantastică încă a fost închipuită de unele gazete din Pesta, cari au pretins că generalul Ignatief ar cheltui sume considerabile pentru a întreţine agitaţie între populaţiunile nemaghiare din Ungaria şi că guvernul unguresc au adresat prefecţilor o circulară chemând atenţia lor asupra acestui fapt şi obligându-i de-a încunoştiinţa administraţia superioară îndată ce vor descoperi urmele unei asemenea agitaţii.

„Daily Telegraph” în fine consacră asemenea câteva observaţiuni activităţii unei pretinse „Românii irredente”. Foaia engleză zice că agitaţia „Irredentei” e în adevăr de natură a produce nelinişte şi a cauza supărări autorităţilor imperiale şi regale, dar că ea nu află simpatie deosebită nici între românii de dincoace nici între cei de dincolo de Carpaţi şi că nici au fost învrednicită de aprobare sau sprijin din partea regelui Carol sau a consiliarilor pe care-i onorează cu încrederea sa. Frica cronică şi fantastică de ţăranii români că într-o zi s-ar ridica şi s-ar răzbuna sângeros de toate suferinţele şi de apăsarea ce-a avut a o suporta sub domnia maghiară, o frică care, de la memorabilul an 1848, împle mica minoritate de maghiari în Transilvania cu spaimă şi îngijire şi a introdus o duşmănie şi oţărâre nenaturală între cele două rase, ar fi încetat demult dacă în Pesta nu s-ar da ascultare ştirilor neroade iscate din când în când despre introducerea pe ascuns de arme din Ţara Românească în Transilvania şi despre pretinse încercări a unor agenţi români de-a isca o insurecţiune pentru scuturarea jugului maghiar. Guvernul maghiar însă dă o serioasă atenţie zgomotului van al unor intriganţi obscuri, cari în ţara lor proprie nu au nici o însemnătate, precum şi intrigilor unei partide din România compuse din patrioţi sanguinici şi din democraţi vicleni în serviciul Rusiei, al cărora scop constant e de-a împiedica o apropiere francă şi sinceră între cel mai tânăr dintre regatele europene şi puternicul său vecin austro-ungar. Guvernul din Pesta manifestă în privirea aceasta o nervozitate care, în împrejurările de azi, nu e la locul ei.

Ungaria s-ar fi pus pe un punct de vedere mult mai demn dacă ar fi primit sincer şi fără preocupare amenda onorabilă oferită de România pentr-o neînsemnată împresurare de graniţă de care s-a făcut atâta zgomot în Pesta decât de-a insista ca această afacere meschină să fie dată în seama unei comisii formale româno – ungare.

În unul din articolele sale polemice „Pesther-Lloyd” întreba ce-ar zice Anglia în cazul unei împresurări de graniţă?

Iată ce zice Anglia: Că ungurii şi presa neroadă redijată de jidani fac zgomot pentru nişte gogoriţe inventate de ei înşii.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„O TELEGRAMĂ DIN STAMBUL…”] – de Mihai Eminescu [21 august 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

O telegramă din Stambul aduce ştirea că Poarta ar fi rugat puterile semnătoare Tractatului din Berlin să primească rolul de arbitru în cauza diferendului pendinte între Poartă şi România relativ la monăstirile din muntele Atos. Puterile vor decide după ce mai întâi România îşi va fi precizat atitudinea în această afacere.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„ZIARUL «UNGARISCHE POST» ADUCE AMĂNUNTE…”] – de Mihai Eminescu [21 august 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Ziarul „Ungarische Post” aduce amănunte interesante în privinţa afacerii cu violarea graniţei din Haromszek.

Comisiunea mixtă ar fi constatat mai întâi că s-a tăiat multe pogoane de pădure. Românii susţin că acea pădure este proprietatea lor. Comisarii unguri zic că aparţin unei comune ungare. Românii au produs un document de caracter privat din anul 1792, în limba română; ungurii se bazează pe un alt document original în limba turcă, tot din acel an, ce conţine o înţelegere a guvernului austriac de atunci cu cel otoman în privinţa fixării graniţei. Ambele documente se contrazic şi prin urmare comisiunea s-a decis a lua unul din ele drept bază a dezbaterilor sale. S-a primit documentul ungar, Dar reprezentanţii români neavând decât împuterniciri limitate nu s-a putut ajunge la un rezultat definitiv. Deocamdată soldaţii români s-au retras din pichetul construit pe teritoriul în litigiu; pichetul însă va sta acolo până ce ambele guverne nu se vor fi înţeles la un fel.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„ÎN «PESTHER LLOYD» GĂSIM…”] – de Mihai Eminescu [21 august 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

În „Pesther Lloyd” găsim următorul entrefilet :

În privinţa cestiunii dunărene Franţa a făcut propuneri noi şi se zice că Anglia ar fi aderat la ele. După aceste propuneri, Comisiunea Mixtă va avea să decidă în toate cazurile ce nu sunt de principiu. Un membru al Comisiunii Europene, care va asista la toate dezbaterile Comisiunii Mixte şi va fi delegat pe rând de către diferitele state, va avea să decidă dacă cazul dat e de principiu sau nu. În înţelegerile eventuale din sânul Comisiunii Mixte acest membru va mai căuta a face să iasă numărul necesar de voturi.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„«ROMÂNUL» ESTE DE-O UŞURINŢĂ…”] – de Mihai Eminescu [20 august 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

„Românul” este de-o uşurinţă de inimă nemaipomenită. Ce este obiceiul rău! Deprins a lua toate peste picior, organul oficial al roşilor merge până acolo cu neruşinarea încât, chiar pentru întâmplările care sunt generalminte cunoscute şi afirmate de toţi acei cari au luat parte la ele, găseşte încă mijloc, iarăşi pentru trebuinţe de partid, de-a vorbi de ele cu o nepăsare revoltătoare şi ca de nişte lucruri foarte naturale.

Dovadă despre aceasta este modul în care vorbeşte în n-rul său de alaltăieri despre accidentul de la Comarnic, care, graţie numai unei minuni cereşti, n-a devenit o adevărată catastrofă.

Ar fi într-adevăr de dorit a se pune odată capăt acestor neexplicabile neglijenţe din partea personalului căilor noastre ferate. Nu este ţară în lume unde accidentele de drum de fier să fie mai frecuente decât la noi şi unde impiegaţii superiori mai cu seamă, afară bineânţeles de vro câteva excepţiuni, să fie mai neglijenţi şi mai netrebnici. Şi aceasta pentru că vremea care – ar trebui să o consacre serviciului lor o întrebuinţează politizând prin cafenele sau în excursiuni şi prin pretinse misiuni peste graniţă.

Trebuie, încă o dată, să aibă cineva doza de cinism a celor de la „Românul” pentru ca nici un accident ca acel de la Comarnic, în care sute de oameni ar fi putut să-şi piarză viaţa, să nu producă asupra lor mai mult efect.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„MAI ZILELE TRECUTE…”] – de Mihai Eminescu [20 august 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Mai zilele trecute „Monitorul” a publicat un regulament pentru înfiinţarea de… spitaluri în sate. Spitaluri în sate !

Iată în adevăr signatura guvernului şi partidului roşu. Poporul acesta e atât de esploatat, tratat cu atâta neomenie, otrăvit zilnic de fraţii d-lui Rosetti, cu care a împărţit „mielul paştelor”, încât are nevoie de sticle de medicament.

Curioasa necesitate de a înfiinţa spitaluri în sate – ceea ce nu mai e nicăiri în lume – dovedeşte cum în mod artificial s-au dezvoltat o morbiditate în satele noastre care nu s-a mai pomenit nicicând, nici în timp de epidemii.

Iată în adevăr unde am ajuns. Până şi sănătatea fizică a poporului nostru, robit de uzură, stors de corupţia administrativă, otrăvit de jidani, e compromisă atât de adânc încât trebuiesc spitaluri în sate.

Noi, bunăoară, am crede că o puşcărie în care să încapă xenocraţia de toate categoriile ar fi cu mult mai practică; căci ceea ce trebuie schimbat e regimul de trai al ţăranului, care nu se poate îmbunătăţi decât cu starea lui materială, care îmbunătăţire iar nu poate avea loc decât înlăturându-se pătura de pungaşi şi de cocote care îl guvernează. dacă Mihăleştii şi Chiriţopolii şi-ar găsi locurile cuvenite în „spitalul iubirei de oameni” de la Văcăreşti, atunci spitalele pentru boale fizice în sate n-ar fi necesare. dacă bugetul statului n-ar fi el însuşi un imens spital pentru nevolnicii intelectuali cu patru clase primare, pentru aristocraţia covrigului şi simigului, n-ar fi <de> nevoie de sticle de medicament pentru săteni.

Un medic cu minte care nu seamănă cu doftorii lui Moliere, un medic modern ştie că neputincioase sunt leacurile când regimul alimentar e rău; că nu există buruieni contra sărăciei, contra lipsei de alimente suficiente, precum nu există buruieni în contra uzurei, în contra semidocţilor, în contra postulanţilor, în contra Caradalelor, în contra cumulului. Sau, dacă există în adevăr ramura de alun ori lujerul cânepei, ele sunt pentru uzul estern, nu pentru cel intern şi curarisesc boale patriotice şi reversibile, nu fizice.

Deci, precum am zis, boalele fizice bântuie populaţiile noastre din cauza regimului rău alimentar. Acest regim nu se poate schimba decât prin îmbunătăţirea sorţii materiale a ţăranului şi această îmbunătăţire nu-i cu putinţă decât prin o reorganizare socială care să-l asigure în contra exploatării sub orice formă ar veni, fie sub forma datoriilor contractate pentru a plăti birul, fie sub aceea a prestaţiunilor exagerate, fie în fine sub aceea a datoriilor pentru băuturi. A veni cu sticla de medicament acolo unde mizeria s-a produs în mod artificial prin biruri, uzură, rău nutriment, muncă executată manu militari, a crede că cu buruieni se înlăturează o stare de lucruri ale cărei cauze sunt sociale şi politice este o şarlatanerie demnă de un fanariot bătrân, dar nedemnă de o, naţie care-şi are minţile la un loc.

Ce s-ajute terapia, arta de a vindeca, care, din anticitate şi până azi, mai n-a făcut progrese, contra rezultatelor administraţiei Chiriţopolilor, Mihăleştilor, Simuleştilor?

Cu clistirul se reduc dările, se fac oamenii stăpâni pe echivalentul muncii lor, se face păşunea mai ieftină?

Bleasturul va desfiinţa ierbăritul pe gâşte şi găini, decocturile vor face din Zevzekydis român şi din Pehlivanoglu patriot, hidratele, acidurile şi oxidele vor reda poporului românesc buna lui stare materială, trezvia morală, priceperea şi vioiciunea, bucuria de viaţă şi de muncă pe care o avea acum douăzeci treizeci de ani sub regimul defăimaţilor boieri?

Ca mai ba!

Da! Buruienele lui Vlad Vodă Ţepeş şi decocturile lui Lăpuşneanu ar avea poate efect, dar aplicate nu ţăranilor, ci cumularzilor grecotei din sferele dominante.

Venim la principiul pe care l-am stabilit demult în coloanele acestei foi. Regimul vechi, oricâte defecte ar fi avut, capabile însă de îmbunătăţire, era ieftin. Pentru a susţinea un regim pe care, surâzând, d. C.A. Rosetti [î]l numea „la Circ „, compus din zece boieri mari şi treizeci de boierănaşi mici, ţăranul plătea acel tradiţional galben pe an din prisosul lui. În fine trebuinţele acelor patruzeci de oameni erau mici şi lesne de satisfăcut: astăzi o Carada cheltuieşte mai mult decât Iordache Filipescu, care era putred de bogat, cum se zice. Sarcina socială era uşoară, era în raport cu puterile de producţiune ale poporului! dacă ţăranul trăia rău ori bine, în belşug sau în sărăcie, forţa musculară pe care avea a o pune la dispoziţia societăţii, a ţării, era minimă; echilibrul între puterea musculară cheltuită şi între restituţia acestei puteri prin alimente era deplin. Acest echilibru e acum stricat. Sute de mii de greco

– bulgari şi de jidani trăiesc azi de pe spatele aceluiaşi număr de muncitori ; aceştia caută să-şi înzecească munca pentru ca să susţie noua sarcină socială şi cu toate astea regimul alimentar, departe de a deveni mai bun, e mult mai rău decât înainte. Există sate mari în cari nu găseşti o oca de lapte, o găină, un ou. Cultura vitelor, aşadar şi alimentele de provenienţă animalică, au scăzut în mod înspăimântător ; ţăranul nostru e silit de organizaţia socială, de greutăţile ce i le impun esploatatorii străini, să devie vegetarian.

Şi cu toate aceste cheltuiala de putere musculară ce i se cere, manu militari chiar, este nemăsurat de mare pe lângă cea din vremea în care el păştea oile pe moşiile boierilor şi ara mai numai pentru trebuinţele lui.

Vechiului proprietar istoric, care avea o sinceră iubire pentru oamenii lui, cu cari trăise din neam în neam împreună, i s-a substituit noul proprietar parvenit sau arendaşul grec ori ovrei, care nu vede în ţăran nici pe compatriotul lui, nici pe creştin, nici pe om, ci o simplă unealtă de muncă, o vită de jug, un paria.

De aceea se vor vedea pe moşiile a d-alde Zevzecopol şi Pehlivanidis oamenii duşi în lanţuri şi nemâncaţi ca să lucreze pentru datorii adesea false, fictive, bazate pe contracte false, legalizate de primari venali, executate de subprefecţi mituiţi. dacă ne întrebăm cum un Simulescu a plătit datorii de sute de mii de franci, fiind prefect câţiva ani, cum subprefecţii umblă în cupele cu patru cai din leafa de 200 de franci pe lună, cum fiecare din aceşti oameni iese bogat din slujba în care intrase gol ca degetul, ne vom convinge numaidacât că din specula de carne omenească, de viaţă omenească, de sudoare omenească au trebuit să se îmbogăţească.

Înainte statul avea măsuri estraordinare contra canalizei estraordinare, contra bestialităţii extraordinare. Un vestit tâlhar şi jupuitor de ţărani, supus austriecesc, a fost oprit de Divanul lui Grigorie Vodă Ghica pe „vecii vecilor” de-a ţinea moşie în arendă de-a cumpăra un petec de pământ, de a fi îngrijitor de moşie chiar. Ei bine, sub regimul constituţional, cu drepturile imprescriptibile ale cetăţeanului, acelaşi om a devenit proprietar mare şi ducea ţăranii la muncă în cuşti de câni ca ale hengherilor, iar noaptea, ca să nu fugă îi înconjura cu cercuri de fier cu ţepi. Dosarele tribunalului sunt faţă. Azi arendaşii jidani [î]i biciuiesc pe ţărani, înjugă fetele la plug, deschid gura moşnegilor şi le scuipă în gură, [î]i ţin cu faţa deasupra focului. Toate astea sub Constituţie, sub regimul greco – bulgarilor, unit cu al jidanilor.

De batjocura urdorilor şi spurcăciunilor universului a ajuns poporul românesc. Şi aceste rele strigătoare la cer

D. C.A. Rosetti le lecuieşte cu decoct de muşăţel? Ridicol !

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„«PESTHER LLOYD» POLEMIZEAZĂ…”] – de Mihai Eminescu [19 august 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

„Pesther Lloyd” polemizează cu „Neue freie Presse” asupra unui articol în care această din urmă foaie luase apărarea României în contra articolelor ungureşti. Foaia din Pesta scrie următoarele:

E una din cele mai nobile trăsături din viaţa şi activitatea „Nouăi prese libere” că se interesează cu stăruinţă şi plăcere de cei slabi şi nevârstnici, până când mai e ceva de ruinat în ei, începând cu Turcia şi cu Midhat Paşa, până la Ristici, proclamat Bismarck al Serbiei, până la cel mai tânăr dintre regate. Da, România e azi aceea pe care ziarul o acopere cu corpul lui pentru a o apăra de furia persecutorie a maghiarilor, cărora le mai declară în treacăt, însă c-o manieră cu totul suverană, că politica esterioară a monarhiei nu poate ajunge să atârne de predilecţiile şi marotele ungureşti! Predilecţii şi marote ungureşti? Ni se pare că „Noua presă liberă” n-ar avea de zis nimic dacă politica internă a Austriei ar putea atârna în acest moment de aceste predilecţiuni şi marole, ca-n timpul articolelor fundamentale; dar politica esterioară, adică relaţiile monarhiei cu România, aceste trebuie să rămâie păstrate pasiunii private a „Nouăi prese libere” şi maghiarii n-au să se mestece în ele. Dar să fim drepţi. E foarte omeneşte, mai mult, e foarte creştineşte ca o gazetă austriacă să pună prisosul ei de putere la dispoziţia regelui Carol, atât de strâmtorat de monarhie şi de Ungaria îndeosebi. Cugete numai cineva cât de rău i-am tratat pe români şi cât de mărinimoşi şi plini de abnegaţiune au fost ei faţă cu noi.

Cu mult înainte de-a fi vorba de emanciparea României, Austro-Ungaria, şi anume sub conducerea unui bărbat de stat maghiar, a recunoscut dreptul Principatului de-a încheia tratate, l-a dezlipit astfel de suveranitatea Porţii şi l-au aşezat pe bazele dreptului public al independenţei. În Congresul de la Berlin, Austro-Ungaria a fost aceea care-a apărat interesele României în contra aliatului ei de la Griviţa. În cestiunea evreilor şi a Arabilor – tabiei diplomaţia austro-ungară a fost aceea care-a intrat în foc pentru România. Avansarea principelui Carol la rangul de rege s-au favorizat cu viociune în Viena, şi diplomaţia austro-ungară a fost aceea care-a netezit cutele nouăi mantii regale, pentru ca Carol I să se prezinte cu ea ca o figură atât de impozantă înaintea Europei. Acesta a fost fără îndoială un tratament foarte despreţuitor şi cu toate astea cât de amabilă a fost România ! In Bulgaria şi în Macedonia a intrigat şi a strigat în gura mare că Austria îmblă cu planuri ambiţioase prin regiunile acele. În cestiunea Dunării a făcut un zgomot nemaipomenit, ale cărui efecte n-au contenit nici azi.

Supuşii austro-ungari sunt espuşi la orice ocazie vexaţiunilor celor mai rele ale autorităţilor româneşti, iar în cestiunea dărilor comunale, România au înfrânt pur şi simplu drepturile stipulate prin tractatul de comerţ. În şcoli s-au introdus carte cari semnalează pretenţiile României asupra unor întinderi mari din teritoriul unguresc. Sub ochii guvernului român se întreţin legături trădătoare cu valahii din Transilvania, iar urmările acestor agitaţiuni sunt întrecute numai prin neruşinarea cu care se tăgăduiesc. Pentru a încorona toate acestea se întreprinde o primblare militară peste graniţă, desigur numai cu intenţia de-a demonstra pipăit conaţionalilor valahi din Transilvania cât de nelimitată e puterea regelui Carol.

Se poate deci ca o gazetă austriacă să nu se ‘nfunde în declamaţii în contra impietărilor… maghiarilor? Dar să lăsăm astea. Marotele şi predilecţiunile „Nouăi prese libere” nu ne preocupă în fond decât foarte puţin şi lucrul e prea serios pentru a fi tratat din punctul de vedere al unei polemice de ziar. Cine înţelege şi simte demnitatea şi interesele monarhiei ştie că aci e vorba de unul din punctele cele mai dureroase ale politicei noastre orientale, care trebuie vindecat în orice caz, căci altmintrelea ar deveni o boală organică, care va roade întreaga noastră poziţie din Peninsula Balcanică. Nu atitudinea României în cutare ori cutare cestiune e importantă şi, dacă în o cestiune ori alta se arată antagonism între noi şi regatul vecin, nu trebuie se ‘nţelege să ne pierdem sărita, căci abia există vro relaţie cât de amicală, care să fie în acord în toate cele. Dar ca toată, atitudinea politicei române să stea zborşită în contra noastră; ca acţiunile României să constituie o sumă de ostilităţi şi rea voinţă contra Austro-Ungariei şi numai contra Austro-Ungariei; ca să n-avem de înregistrat nici un act care să ne dea dovadă de dispoziţiile amicale ale guvernului român; aceasta e un fapt de care ne ‘mpiedicăm căci – abstracţie făcând de relaţiunile speciale cu România – el descopere o eroare cardinală a întregei noastre politici orientale, eroarea de-a ne fi înduplecat a crede că independenţa statelor balcanice coprinde cea mai bună garanţie pentru conservarea intereselor noastre în contra poftelor de putere ale Rusiei.

O putem spune astăzi franc şi pe faţă: nu gingăşia exagerată pentru România a inspirat diplomaţia noastră când s-a interesat cu atâta căldură de interesele statului vecin şi desigur nu trădăm UN secret constatând ideea hotărâtoare care-a fost că statul neslav care formează o insulă în valurile naţionalităţilor slave trebuie întărit, trebuie a i se da capacitate de rezistenţă, pentru ca în alipire, în alipire morală de Austro-Ungaria să serve scopurile unei politici conservatoare. Pentru nici unul din statele, nici una din naţionalităţile din Balcani nu erau date supoziţiunile naturale ale unui asemenea calcul ca-n privirea României şi naţiunii române. Ceea ce România poate aştepta de la Rusia a aflat-o ; şi a aflat-o de facto în timpul războiului şi după război, în Congresul de la Berlin şi după el, în toate fazele complicaţiilor şi soluţiunilor dramaticului proces. Dar e şi în natura lucrului ca Rusia să nu se silească de-a sprijini aspiraţiile României în socoteala consângenilor şi a aliaţilor ei slavi. Dacă, cu toate acestea, noul regat stă străin, ba chiar ostil în faţă-ne, ca oricare altă satrapie rusească din Balcani, nu este asta sentinţa cea mai reprobatorie în contra esenţei politicei de emancipare? Să nu ni se zică însă că o Românie care-şi păstrează pizmătareţ independenţa ei faţă cu noi, ba o manifestă cu asupra de măsură, se va purta tot astfel faţă cu orice altă putere.

Eroare deplină.

Căci aci e adevărată zicerea: Cine nu e cu noi e contra noastră. E o nenorocire poate, dar n-o putem schimba: problema orientală se subţie în cestiune de antagonism între Austro-Ungaria şi Rusia.

O conciliare a acestui antagonism e neimaginabilă şi Rusia face tot ce-i stă prin putinţă pentru a înăspri conflictul, pentru a grăbi poate evoluţiunile finale ale procesului. În acest antagonism nu există, pentru statele mici poziţie neutrală sau independentă; trebuie să se hotărască: ori cu noi, ori cu Rusia. Ba, chiar abstracţie făcând de cestiunea de putere dintre Austro-Ungaria şi Imperiul rusesc, chiar între împrejurări pacifice, nu poate fi vorba de-o independenţă absolută a statelor singulare din Peninsula Balcanică, de un drept absolut al lor de a-şi determina voinţa. Pe cât de puţin putea Wurtembergul bunăoară să urmeze o politică independentă, pe cât timp nu se limpezise cearta între Austria şi Prusia pentru predominaţiunea în Germania, tot atât de puţin poate România să facă o politică independentă până când nu se, va fi decis cearta între monarhia noastră şi Rusia pentru preponderanţa în Orient. De aci rezultă necesitatea pentru orice stat singular din Balcani şi mai cu seamă pentru România, o necesitate nu viitoare ci actuală, nu numai mediată ci cu totul directă, de-a alege între, noi şi Rusia. Dacă vom găsi că politica română se manifestă în toate cele în mod ostil pentru Austro-Ungaria e dovedit clar că ea a căzut în partea Rusiei şi… avem a ne purta în consecinţă.

Nu e ‘n puterea noastră de-a da impuls unei, formaţiuni retroactive în relaţiile create din nou în Balcani. Fie creaţiunile acestea pătrunse de spirit raţional, fie productele unei întâmplări lipsite de înţeles, ele există şi nu pot fi şterse de pe faţa pământului. Dar azi e încă în puterea noastră de-a pune în acord creaţiunile nouă cu necesităţile noastre. Fiindcă independenţa absolută a micilor state e în practică cu neputinţă şi fiindcă fiecare din ele care nu caută a se alipi de monarhia noastră devine necesarmente un instrument al politicei ruseşti, avem datoria de-a câştiga garanţii pipăite pentru ca statele din vecinătatea noastră imediată să aparţie sferei de putere a Austro-Ungariei, fără prejudiţiu pentru autonomia lor. Şi mai cu seamă România. Peţirile noastre s-au dovedit nefolositoare până acum şi toate serviciile amicale au rămas fără succes. Ei bine, s-aruncăm odată toată greutatea morală, a monarhiei noastre, până ce oamenii de stat ai României vor fi pătrunşi de convingerea că nu le e permis de-a se dezlipi de solidaritatea naturală a intereselor lor cu Austro-Ungaria şi că această comunitate cată să se manifeste prin fapte.

Pân-aci cităm pe „Pesther Lloyd”.

N-avem nevoie a spune că în relaţiile României cu Imperiul austriac, cu monarhia habsburgică, formaţiunea unui regat unguresc aparte, îmbibat de toată deşertăciunea şi lipsa de omenie a unei rase inculte şi suficiente, nu are nici o influenţă şi nu joacă nici un rol. Ele pot fi bune ori rele, abstracţie făcând de Ungaria şi mai cu seamă de maghiari.

Din contra, dacă există în adevăr un fapt dincolo de graniţă care să lipsească relaţiile amicale ale statului nostru cu monarhia austriacă de cordialitatea naturală, acesta e esclusiv numai poziţia privilegiată a maghiarilor în monarhie, suficienţa şi imperturbabilitatea cu care această mână de oameni neliniştiţi şi ignoranţi caută a-şi da aere de putere mare înlăuntrul unităţii monarhiei. dacă există vro piedecă care să ‘ntunece conştiinţa solidarităţii de interese, aceasta e procederea maghiarilor faţă cu popoarele cari prin pactul dualist de la 1866 au avut nefericirea de- a schimba un guvern onest şi părintesc pe unul malonest şi vexatoriu.

Dar ideea noastră nici nu este că avem a alege între sfera austriacă şi cea rusească. Din contra, prin o accentuare din ce în ce mai hotărâtă a independenţei României, prin înlăturarea absolută a oricărei preponderanţe fie apusene, fie răsăritene, conflictul se evită sau cel puţin se amână, şi nici grăbirea evoluţiunilor lui, nici favorizarea nu e în interesul ţării noastre. De aceea credem că e de datoria noastră de a evita oricare fapt ce-ar face pe Rusia să bănuiască că înclinăm pentru preponderanţa austriacă, oricare [fapt] ce-ar îndreptăţi pe Austria de-a crede în preponderanţa Rusiei.

Daca maghiarii n-ar fi la mijloc, dacă românii din Ungaria ar avea drepturi politice analoage cel puţin cu al[e] croaţilor, cehilor, polonilor, n-am avea cuvânt a vedea în Austria o putere străină, şi atunci s-ar putea vorbi de relaţii analoge cu acele ale Wurtenbergului. A alege între un stat în care românii se bucură de deplină libertate de dezvoltare şi-ntre altul, unde condiţiile de existenţă ale rasei române sunt mult mai rele, n-ar fi greu. Maghiarii însă, şi numai ei, sunt de vină că monarhia vecină face la noi efectul unei puteri tot atât de străine ca şi Rusia. De-aceea am spus-o de mult că cestiunea preponderanţei Austriei în Orient se rezolvă de facto nu în Bucureşti, nici în Belgrad, ci în Ardeal.

A presupune că în România ar fi existând ideea unei cuceriri a Ardealului e absurd. Roşii, cari esploatează totul în folosul instinctelor bugetofage, se serviseră în adevăr pe la 1866 de această gogoriţă, pentru a-şi da un înţeles politic care le lipseşte – şi roşii sunt tot atât de străini de România ca redactorii lui „Pesther Lloyd” de Ungaria; sunt aceeaşi breaslă de exploatatori ai intereselor publice. Precum evreii şi foile lor din Pesta n-au altă treabă decât de-a băga vrajbă între naţionalităţi şi a le întărâta una asupra celeilalte, tot astfel fanarioţii noştri aflaseră de cuviinţă a porni un vânt de cucerire în care românul, om cu minte şi aşezat de felul lui, n-a crezut niciodată, având conştiinţă clară, că un asemenea lucru e cu neputinţă. Dar dacă pe de o parte recunoaştem neputinţa noastră ca stat de a veni vreodată în ajutorul consângenilor de peste Carpaţi, dacă evităm chiar de-a înrăutăţi relaţiile lor, deja destul de rele, cu ungurii prin agitaţii pe care le inventează „Pester Lloyd” şi foile ungureşti, sugându-le din pana cu care scriu, pe de altă nu e de tăgăduit că simpatii prea manifeste pentru împărăţia austriacă ar fi – din cauza ungurilor – cel puţin tot atât de impopulare la noi ca şi simpatiile pentru Rusia, pe cât timp ele nu vor fi justificate în ochii opiniunei noastre publice prin egalitatea naţionalităţii române cu celelalte naţionalităţi ale monarhiei învecinate.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„TEORIA NOASTRĂ…”] – de Mihai Eminescu [17 – 18 august 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Teoria noastră despre antagonismul de rase din România află multe întâmpinări, însă, ciudat lucru, nu din partea ziarelor româneşti. Gazete germane, izraelite, „Indépendance roumaine”, care cel pu?in e scrisă pentru străini, c-un cuvânt cine se simte cu musca pe căciulă răspunde. Dintre organele străine scrise în limba română ne răspunde mai cu seamă acela al noilor fanarioţi care, pentru ironia lucrului, se numeşte „Românul”.

Chiar în aceste răspunsuri vedem deosebirea de rasă. Izraeliţii caută a fi obiectivi. Se ‘nţelege. Capetele sunt anatomic mai bine conformate, mai încăpătoare decât capetele stârpiturilor fanariote; de-aceea şi pot avea un interes pentru cestiunea pură, în sine, pentru cea etnologică. Organele izraelite ne răspund prin analogii istorice. Ne răspund cu normanii cari au cucerit Anglia.

În adevăr, romanii au cucerit Galia, pe urmă au cucerit-o rase germanice, tot astfel normanii au cucerit Anglia. În genere lupta fericită de rasă, lupta binecuvântată care înalţă inimile, care dă preponderenţă superiorităţii de caracter, lupta din care răsare împăcarea şi contopirea este războiul.

Dar oare cu război ne-au cucerit Pehlivanoglu, Zevzechidis şi C.A. Rosettis? Cucerirea cu arme o compară Bluntschli în viaţa popoarelor cu peţirea, cu nunta, cu selecţiunea adevărată. Dar stârpituri strecurate pe la graniţe, fugite de spânzurătorile turcilor, ne-au cucerit pe noi? Exemplul Prusiei e iar de natura celui citat de Bluntschli. O mână de cavaleri viteji au cucerit provinciile slave; ei au determinat istoriceşte aceste provincii, cari au format mai târziu sâmburul viguros al unităţii Germaniei. Şapte milioane de slavi au cucerit Rusia de la zeci de milioane de tătari, le-au dat la toţi signatura spiritului lor, limba şi dreptul, legea şi datinile, le-au slavizat. Dar le-au cucerit.

Predominarea, poziţia determinantă a elementului bărbătesc, cuceritor, iată ceea ce distinge încrucişările fericite de rasă de încrucişările nefericite. Normanii au cucerit Englitera; să nu ne îndoim un moment că tot normanii o şi stăpânesc ; cavalerii germani au cucerit Prusia, ei o şi stăpânesc. Ei bine, românii au cucerit Moldova şi Ţara Românească, ei ar şi trebui să-i determine soarta, iar nu Giani. Pherekydis, C.A. Rosetti etc., cari au venit să se hrănească aci nu ca să ne stăpânească.

La noi aceste elemente au cu totul altă origine. Ele sunt intrate prin subrepţiune, prin linguşire, prin gudurare, prin viclenie, slăbiciune. Puterea fizică şi intelectuală covârşitoare e generoasă prin chiar natura ei. Precum cel tare nu pune în luptă piedici, asemenea cel cuminte nu se serveşte de tertipuri şi de subterfugii. Caracterul distinctiv al adevărului e sinceritatea, ca şi acel al tăriei fizice; deci se vede că amândouă au acelaşi izvor antropologic: tinereţa rasei, vigoarea ei neatinsă de corupţie, fecioria ei.

D. A.V. Millo, într-o carte publicată de curând, descrie pe ţăran, despre care nu ne putem îndoi că e în adevăr român, în chipul următor: „El e în genere blând, deştept, vesel, generos, ospitalier, îndrăzneţ şi onest”

Cum sunt elementele dominante? Tocmai contrariul de ce e ţăranul: viclene, incapabile de a pricepe un adevăr, maloneste. E dar de înţeles ca rasa îndrăzneaţă, onestă şi deşteaptă să cucerească această ţară, e de înţeles chiar cum a putut să-i mănţie autonomia politică de la 1300 şi până azi, nu e însă de înţeles, nici admisibil, ca ea să se lase guvernată de gunoaiele imigrate ale oraşelor, de C.A. Rosetti, Pherekydis, Flevas etc.

Adevărul susţinut de noi era atât de patent încât, asemenea oricării evidenţe, nu suferă contrazicere; de-aceea nici „Românul” nu-l tăgăduieşte, dar caută a-l falsifica.

Iată ce zice ziarul fanarioţilor:

Este un fapt necontestat că în decursul veacului al 17-lea şi mai cu seamă în al 18-lea un număr relativ însemnat de greci au venit în ţară. Îmbrăţişând în oraşe tot felul de meserii şi negoţitorii, la ţară făcându-se exploatatori de agricultură, ei s-au amestecat cu poporaţiunea indigenă şi, fie prin căsătorii, cei mai mulţi şi-au pierdut originea străină. Acelaşi lucru s-a întâmplat c-un număr de bulgari, ruşi etc. pe cari raporturile de vecinătate i-au făcut să, se stabilească la noi în ţară, unde s-au deznaţionalizat încă mult mai repede decât grecii.

Aceasta este faptul pe care îl ia de bază „Timpul” în expunerea teoriei sale, fapt ce-l vedem, în alte împregiurări şi condiţiuni, reprodus la toate popoarele.

În alte împrejurări şi condiţiuni, da; nu însă în ale noastre. Prin cucerire, nu prin furişare şi subrepţiune, nu prin slugărnicie şi linguşire [î]l vedem la alte popoare.

Apoi, în enumerarea lui, „Românul” citează secolul al 17-lea şi al 18-lea. Dar celui al 19-lea ce-i lipseşte?

Dar revoluţia lui Tudor de ce-o uită?

Dar domnia lui Carol îngăduitorul, cea mai bogată în imigraţiune, sub care populaţia străină, care nu vorbeşte nici româneşte măcar, s-a urcat la un milion, de ce se uită?

Pentru veacul al 17-lea şi al 18-lea nu răspundem noi, căci Radu (Leon) Vodă descrie activitatea străinilor din acele timpuri în vorbe mai energice decât ale noastre:

Miluind Domnia Mea pe oamenii străini cu boierii şi slujbe, începură a face şi a adăoga lucruri şi obiceiuri rele în ţara Domniei Mele, cari lucruri toată ţara nu le-au putut obicinui, văzând că sunt de mare pagubă. Am căutat să se afle de unde cad acele nevoi pe ţară şi am adeverit de ‘mpreună cu toată ţara cum toate nevoile şi sărăcia este de la greci străini, cari amestecă domniile şi vând ţara fără de milă şi, dacă apucă la dregătorii, ei nu socotesc să umble după obiceiul ţării, ci strică toate lucrurile cele bune şi adaogă legi rele şi asuprite vânzări şi încă şi alte slujbe le-au mărit şi le-au ridicat foarte ca să-şi îmbogăţească casele lor, şi încă multe alte obiceiuri rele au arătat, nesocotind oamenii din ţară, străinând oamenii ţării de către Domnia Mea cu pizme şi năpăşti şi arătând mare vrăşmăşie către toţi oamenii ţării.

Dar oare descrierea nu se potriveşte din cuvânt în cuvânt pentru zilele noastre? Făceau şi adăogau obiceiuri rele? Asta fac şi azi.

De unde vin sărăcia şi nevoile pe ţăran astăzi? De la ei.

Cine amestecă domniile, răstoarnă şi aşază Domni? Cine l-au ameninţat chiar pe regele actual cu asasinatul? Ei.

Cine vinde ţara fără milă lui Stroussberg şi tuturor străinilor? Ei.

Cine au mărit slujbele, şi-au făcut lefuri de 30, 40 de mii de franci într-o ţară săracă, ca să-şi îmbogăţească casele lor? Cine-şi votează pensii reversibile?

Ei.

Cine nesocoteşte pe oamenii vechi ai ţării, punându-i pe o treaptă cu Carada? Tot ei.

Cine au înstrăinat oamenii ţării de cătră Domnia Sa cu pizme şi năpaşti, ca darea în judecată? Ei.

Cine arată mare vrăjmăşie cătră toţi oamenii ţării? Ei şi iar ei.

Dar nu spune Alexandri despre

……………… hidoasa pocitură

Ce-au semănat în ţară invidie şi ură?

Ciudat lucru. Dar azi, de-ar trăi Radu Vodă, 60 de ani după nu 30 de ani înainte de fanarioţi, el n-ar face alt portret guvernanţilor decât cel pe care l-a făcut în veacul al Xvii-lea.

După mărturisirea „Românului” însuşi vom recunoaşte numaidecât de ce istoria noastră se ‘ntunecă atât de rău în jumătatea a doua a vecului al Xvii-lea, în cel trecut şi-n cel actual.

Dar „Românul” ne spune că trei din patru părţi ale întregului popor sunt roşie. Deie-ni-se voie s-o contestăm în mod absolut aceasta.

Trei din patru părţi ale locuitorilor ţării, fără deosebire de provenienţă, sunt ţărani şi aceştia nu sunt nici roşii, nici albi, nici pestriţi. „Românul” o ştie foarte bine, ştie foarte bine că voturile acestor români adevăraţi sunt determinate, cu mici escepţii, de guvern, oricare ar fi el, şi că, în genere, ţăranul n-a ajuns a citi nici scrierile d-lui

C.A. Rosetti, nici ale noastre.

E vorba aci nu de poporul românesc în genere, ci de elementele determinante. E necontestat şi necontestabil că între roşi se află mult mai mulţi străini decât în orice alt partid din ţară, că partidul roşu este o Internaţională pe acţii pentru exploatarea ţării şi a poporului nostru. Fanarioţii, zburătăciţi prin mişcarea de la 1821, s-au constituit într-o societate secretă mai întâi ca ramură a Internaţionalei revoluţionare europene, mai târziu şi mai cu seamă sub Carol Îngăduitorul ca societate anonimă de exploataţie a Ţării Româneşti, deci înainte de toate a bugetului. Acesta e apoi izvorul milosteniilor şi pensiilor reversibile împărţite la greci veniţi chiar la 1830 ori 1840, destul să fi fost agenţi electorali roşii. Lucrul a ajuns atât de departe încât, dacă un fanariot n-are post, i se creează un post anume pentru el, ca să poată ciupi din buget. S-a creat în aceşti din urmă ani sute de funcţii nouă, numai pentru a căpătui în ele o sumedenie de nevolnici intelectuali şi fizici.

Partidul roşu cu organizaţia lui stricată, cu ascultarea absolută ce dă unui fanariot bătrân, nu e un partid politic, ci o societate secretă, duşmană statului, analogă cu Maffia şi Camorra, semănând mult cu ramificaţiunile Alianţei izraelite. Alianţa izraelită luptă pretutindenea pentru a ridica pe evrei, nimicind chiar pe conlocuitorii lor creştini; partidul roşu lucrează pentru a nimici orice e român, pentru a substitui pretutindenea românului pe fanariot sau cel puţin oameni tot aşa de corupţi ca fanarioţii, spre a dezmembra şi a otrăvi poporul românesc.

De aceea nu sunt a se confunda oamenii cari votează pentru roşii pentru interese, posturi sau lefuri, cu adevăratul partid roşu care consistă din 100 – 200 de fanarioţi constituiţi în societatea secretă al cărei şef este d.

C.A. Rosetti. dacă ‘i vom număra pe acei ce formează partidul roşu adevărat, determinant, cum e reprezentat în Camere, în jurnalistică, în oficiile publice, vom găsi puţini, foarte puţini români între ei, şi încă şi aceştia din numărul amăgiţilor. Nu ni se citeze Goleştii, cari erau dintre cei pururea amăgiţi, sau un Brătianu, ca uscătură din codrul verde.

Pentru a reveni de unde am plecat, zicem: Nu oprim pe nimenea nici de a fi, nici de a se simţi român. Ceea ce contestăm însă e posibilitatea multor din aceştia de a deveni români deocamdată. Aceasta e opera secolelor. Până ce însă vor fi cum sunt: până ce vor avea instincte de pungăşie şi de cocoterie nu merită a determina viaţa publică a unui popor istoric. Să se moralizeze mai întâi, să ‘nveţe carte, să ‘nveţe a iubi adevărul pentru el însuşi şi munca pentru ea însăşi, să devie sinceri, oneşti cum e neamul românesc, să piarză tertipurile, viclenia şi istericalele fanariote. şi atunci vor putea fi români adevăraţi. Pân-atunci ne e scârbă de ei, ne e ruşine c-au uzurpat numele etnic al rasei noastre, a unei rase oneste şi iubitoare de adevăr care-a putut fi amăgită un moment de asemenea panglicari, căci şi omul cel mai cuminte poate fi amăgit o dată. Dar domnia noilor fanarioţi cată să se mântuie dacă acest popor ţine la onoarea lui, la demnitatea lui, la numele lui şi în fine la existenţa lui fizică, otrăvită de rachiul jidovesc, la existenţa lui intelectuală şi morală, otrăvită de stârpiturile demagogiei fanariote.

Dar „Românul” întreabă cum am putut avea îndrăzneală de a nega originea şi ideile româneşti a roşiilor.

Vezi d-ta. Ba trebuia să ne luăm căciula şi să cerem iertare d-lor C.A. Rosetti, Pherekydis, Giani, Carada că sunt caţaoni. dacă există vro vină aci, e a lor, nu a noastră fără îndoială.

Dar, la dreptul vorbind, sunt aceşti oameni măcar împământeniţi? Iată o cestiune serioasă.

Sunt în ţară români ardeleni cari au servit statului cîte 30 – 40 de ani, sunt saşi aşezaţi din timpii Basarabilor cu anume privilegii, sunt familii evreieşti, puţine în adevăr, dar vechi, cel puţin de după Petre cel Şchiop, apoi maghiari, germani, mai ştim noi ce. Ei bine, la toţi aceştia, pentru ca să exercite drepturi politice, se cer încă formalităţi de împământenire.

Întrebat-au oare cineva dacă d. Fleva, Caligaris, Giani, Carada, Cariagdi, Pherekydis, Culoglu etc. sunt împământeniţi în regulă? Ne rămăşim că cei mai mulţi dintre ei sunt neîmpământeniţi, au fost până ieri supuşi turceşti şi greceşti, azi supuşii nimărui. Chiar d. Rosetti declară în scrisoarea către izraeliţii din Capitală că luase pasport turcesc, se ‘nţelege că în calitate de supus turcesc. Se ştie că turcii dădeau bucuros asemenea paspoarte pentru că ele însemnau o contestare a suveranităţii României. Astfel d. C.A. Rosetti, pentr-un interes momentan, nu pregetă a opta pentru cetăţenia turcească, lovind în faţă suveranitatea pretinsei sale patrii.

Iată în adevăr unde am ajuns. De la români ardeleni ori macedoneni cerem împământenire. De la Flevas, Giani, Carada n-o cere nimenea.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„O NEÂNSELEGERE…”] – de Mihai Eminescu [14 august 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

O neânselegere.

În unul din articolele privitoare la xenocrasia din Ţara Românească am întrebat ce-ar fi devenit Carada, Giani ori C.A. Rosetti în alte ţări decât a noastră, la Braşov bunăoară?

„Bukarester Tagblatt”, care nu ştie româneşte, ne ţine un lung discurs, reamintindu-ne cîte datorim imigransilor ardeleni, crezând astfel că d-nii Carada, Giani etc. ar fi venit de la Braşov.

Ferească D-zeu sfântul !

De peste Dunăre sunt venisi aceşti d-ni, nu de la Braşov.

Dar întrebarea noastră a fost: Ce ar fi devenit aceşti oameni daca, trecând Dunărea, s-ar fi oprit nu la Bucureşti, ci la Braşov, dacă s-ar fi colonizat nu în Ţara Românească, ci în Ardeal. Nimic nu s-ar fi ales de ei fără îndoială. Numai în ţara asta, a nimărui, covrigarii ajung prin politică milionari şi pensionari reversibili.

Luându-se după vorbele gazetei din Bucureşti, „Kronstadter Zeitung” ne sacrifică asemenea pe altarul criticei sale jurnalistice.

E ne ‘nselegere.

Nicicând n-am confundat şi nu vom confunda imigrasiunea ardeleană, căreia – i datorim pe Lazăr, pe Marsian, pe Laurian ş.a., căreia – i datorim, în secolul al XIII şi al XIV, chiar fondarea statelor române, cu Giani, Cariagdi, Carada etc. cărora nu le datorim absolut nimic şi cari formează aci pătura de esploatatori neomenoşi ai poporului nostru, fără a prezenta nici o compensasie morală sau intelectuală în schimbul acestei esploatări.

Iată singurul înseles pe care cititorul român [î]l va fi dat fără îndoială cuvintelor noastre, de vreme ce el ştie după numele proprii citate cu cine are a face.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„CA SĂ NU AIBĂ APARENŢA…”] – de Mihai Eminescu [14 august 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Ca să nu aibă aparenţa că împărtăşim cumva ideile cuprinse în articolul asupra Serbiei reprodus din „Grenzboten” repetăm că această revistă e cunoscută prin împrejurarea că cuprinde articole inspirate uneori de Ministeriul de Esterne din Berlin, alteori de cel din Viena, Fără a intra deloc în vederile revistei germane, cititorul se va convinge din tonul pu?in respectuos al acelui articol că regalitatea Serbiei, deşi nu va suferi piedici în recunoaşterea ci, e privită cu ochi răi în regiunile dominante din Viena.

Deprinşi a vedea nasiile mici ale Peninsulei Balcanice tratate cu dispres de cîte ori aspirasiunile lor nu convin puterilor apusene şi a le vedea ridicate în cer şi lăudate de cîte ori se dau după păr şi renunsă chiar la condisiile lor de existensă în favorul străinătăsii, credem că injuriile aduse Serbiei, departe de-a constitui o pagubă, constituie un merit pentru ea şi dovedesc că rezistă cu mai multă conştiinsă de sine politicei de colonizare şi exploatasie decât alte ţări vecine pretinse mai civilizate.

Singura noastră intensie era deci de-a face cunoscute cititorilor aceste rele dispozisiuni. Se ‘nselege că nu aprobăm deloc maniera injurioasă cu care se tratează poporul şi dinastia Serbiei, cauză pentru care nici nu am comentat articolul în cestiune.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„ÎN PRIVIREA PRETINSULUI CONFLICT…”] – de Mihai Eminescu [14 august 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

În privirea pretinsului conflict de graniţă din Ardeal ziarul unguresc „Nemere „ comunică următoarele:

La 10 august primarul oraşului Berecic vesti pe prefectul comitatului Trei scaune că pe o parte a unui munte revindicat care formează proprietatea oraşului Berecic, pe plaiul numit Baltin sau Ianorog, România ridică un pichet şi-l ocupă cu soldaţi. Acest pichet s-ar afla 3500 de paşi dincoace de linia graniţei. Prefectul comitatului Trei scaune raportează telegrafic în aceeaşi zi încă ministrului de interne despre starea lucrurilor. El primeşte ordin de la ministru de-a merge în persoană în faţa locului şi de-a cerceta întrucât era întemeiată ştirea.

Prefectul se şi duse la faţa locului cu vicenotarul comitatului, Nicolae Szentivany, organ special al serviciului construcţiunilor, cu delegaţii oraşului Berecic şi cu martori cari cunosc bine localitatea. La 13 şi 14 august el revizui graniţa între România şi oraşul Berecic şi constată, pe baza spuselor martorilor, că pichetul s-ar fi construit în adevăr pe teritoriu unguresc, 3500 de paşi dincoace de graniţă. Dispoziţiile ulterioare ale ministerului sunt cunoscute.

„Nemere„ zice că încălcarea de teritoriu nu s-a putut întâmpla decât din neştiinţa organelor române respective. Locul pe care s-a construit pichetul e îndealtmintrelea o pustietate în care arareori se rătăceşte vreun om.

„Pesther Lloyd” primeşte din Bucureşti informaţiunea că în privirea aceasta guvernul nostru s-a arătat foarte prevenitor cătră cel unguresc. Corespondentul foii din Pesta află că însărcinatul cu afaceri al Austriei a fost informat din partea ministrului nostru de interne că ministrul de război, îndată ce i s-a făcut arătare din partea Ungariei, a dat ordine ca să se evite o împresurare de teritoriu. Guvernul s-a declarat gata de-a da afacerea în seama unei comisii mixte, iar ziua întrunirii acestei comisii, compuse din delegaţi români şi unguri, s-a propus pentru 21 august. Delegaţii români s-au numit deja în persoanele d-lor Handoca, prefectul judeţului Putna, colonel Barozzi, şef al depozitului Ministerului de Război şi colonel Cantilli, comandant al unui regiment de dorobanţi.

Din partea Ungariei s-ar fi delegat Grigorie Beldi, prefect al comitatului Mureş – turda, Iosif Posan, Iosif Potsa, prefect, şi Francisc Farro, subprefect în comitatul Trei scaune.

Pe când însă lucrurile iau această faţă pacinică, încât însuşi baronul de Salzberg, însărcinat cu gerarea afacerilor legaţiunii imperiale, şi-a esprimat convingerea că comisia mixtă de graniţă va rezolva cestiunea spre mulţumirea amânduror părţilor, ziarele ungureşti din provincie urmează a scorni ştiri alarmante. Astfel foaia

„Magyarorszag „ din Chesdi-oşorhei spune că un regiment de soldaţi sub comanda unui colonel a irupt din România în Transilvania. Regimentul a ocupat 3000 de pogoane de codru şi au tăiat arbori în valoare de un milion de franci. Soldaţii au nimicit patru pietre de hotar şi au aşezat altele nouă; încă şi acum ei păzesc teritoriul ocupat. Lucrul e cu atât mai serios, adaogă foaia, cu cât redutele noastre, ridicate acum patru ani la Soosmizio şi cari costă o jumătate de milion de fiorini, au devenit de prisos prin incursiunea aceasta, căci pot fi ocolite. Dar şi despre o altă demonstraţie pregnantă vorbeşte foaia. Secuii au obiceiul de a vizita bâlciul de la Bacău. Din comitatul Trei scaune se esportă mai multe mii de cizme într’ acolo. Acum se cere meseriaşilor în cestiune, sub ameninţarea de a le confisca marfa, o vamă îndoit atât de mare decum e stabilită în tarif, încât prin aceasta se paralizează negoţul lor cu România.

Foile au dreptul să întrebe ce e adevărat din toate acestea. Din asemenea nimicuri s-au plăsmuit se vede ştirea despre măcelul de la Predeal. O cauză neînsemnată căreia însă guvernul n-a găsit de cuviinţă să-i dea atenţie, trecând din gură ‘n gură, au luat dimensiuni fantastice. Schimbând numele localităţii şi obiectul în litigiu, amestecând o întâmplare din Banat cu alta din Vrancea, fantazia populară au constituit un basm din o mie şi una de nopţi, care-a trecut apoi în ziarele oficioase ungureşti sub formă de ameninţări pe cât de zgomotoase pe atât de impotente, în cele româneşti sub forma de istorii romantice.

„ Neue freie Presse” aduce din Bucureşti ştirea telegrafică că corespondentul ei a avut la 10 (22) august o convorbire cu d. C.A. Rosetti, care e, ad interim, şi ministru de esterne şi prezident de Consiliu. D-sa a dat corespondentului asigurarea pozitivă că toate ştirile gazetelor din străinătate despre agitaţiuni române în Transilvania, Banat ori Bulgaria sunt invenţiuni pe cari nu le cred nici cei ce le răspândesc. România nu poate urmări altă politică decât de-a se consolida înlăuntru şi de a-şi întrema finanţele, căutând a mănţine cele mai bune relaţii cu vecinii.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




COROANE REGALE NOUĂ PE DUNĂRE – de Mihai Eminescu [13 august 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

În ultimele săptămâni oblăduitorul serbilor a făcut iarăşi o călătorie europeană, la care din nou a fost oaspe al împăratului nostru. După cum se zice, această călătorie a prinţului s-ar lega cu dorinţa sa de a fi înălţat la rangul de rege şi această veste se pare a fi întemeiată pe adevăr, în adevăr se pare că prinţul Milan al Iv-lea, cu călătoria sa la Curţile din Austria, Germania şi Rusia, ar fi voit să sondeze în persoană dispoziţiile pentru această înălţare şi dacă va fi recunoscut. Se vorbeşte deja că această înălţare se va face la 15 iulie, ziua aniversării a Iii-a a declaraţiei Independenţei Serbiei ca stat suveran. După toate ştirile prinţul ar avea acum toate şansele reuşitei.

Vom produce câteva notiţe biografice asupra candidatului :

Prinţul Milan este al doilea în tinereţe dintre suveranii Europei. Numai regele Spaniei este mai tânăr decât el, pentru că acesta n-are decât 23 de ani, pe când prinţul Serbiei are 27. Ba chiar cel din urmă a domnit mai mult decât 14 alţi suverani, pentru că s-a suit pe tron încă de la 2 iulie 1868, deşi încă sub tutelă atunci.

El este fiul prinţului Mihail şi prinţesei Maria. Tatăl său a fost ucis la 10 iunie 1868, în parcul de la Top-kapî

, ucidere de către asasini puşi de către partidul rival al descendenţilor lui George cel Negru, şi cari l-au împuşcat. Muma sa a trăit mai târziu în legături nelegitime cu prinţul Cuza. Tânărul prinţ şi-a primit educaţia sa la Paris. La 22 august 1872 a fost declarat major şi s-a căsătorit la octombrie 1875 cu Natalia Checicu, fiica unui colonel rusesc care apoi a născut la august anul următor pe prinţul Alexandru.

Tânărul prinţ a fost totdauna un reprezentant al ambiţiunilor sârbeşti, şi cu acest chip este un caracter îndoielnic atât pentru Turcia cât şi pentru Austro-Ungaria, aceasta din urmă având şi ea supuşi din viţă sârbească [lacună în text] lucrate de Omladina. În vara anului 1876, planurile aceste trebuiau să fie puse în lucrare pe hotarele turceşti.

După instigaţiile şi sprijinele Rusiei, Milan a început, împreună cu prinţul Nichita din Muntenegru, un război contra Turciei, fără motiv.

Dar acest război s-a mântuit nenorocit; biruinţele sârbeşti prevestite nu s-au efectuat şi în loc de cucerirea Bosniei, care se plănuise la Belgrad, era cât pe – aci Serbia să fie cucerită de turci. Înainte de a se sfârşi această învingere se făcuse o încercare de a se transforma coroana princiară într-o coroană regală.

General Cernaieff, aventurosul şef panslavist căruia i se încredinţase conducerea armatei sârbeşti, a făcut să se proclame de către armată în tabăra de la Alexinaţ ospodarul rebel rege al serbilor. Acesta era un experiment foarte audacios, cu atât mai mult cu cât până atuncea armata sârbească nu-l justificase prin izbânzile sale şi nici prinţul nu dăduse probe de vitejie în bătăile cele mici din văile de la Morava.

Ţăranii sfioşi şi nedisciplinaţi ai Landverului sîrbesc fură totdauna bătuţi de către veteranii lui Ahmed Eiub, şi prinţul Milan s-a ţinut cu prudenţă de-o parte de la câmpul războiului.

În urma acestor împrejurări nenorocite, pompoasa proclamaţiune a Iui Cernaeff nu făcu, chiar la sârbi, decât puţin efect. Ajunsă la cunoştinţa puterilor europene, majoritatea lor o considera poate în tăcere ca un eveniment comic, iar pe faţă o dezproba. Diplomaţilor din Belgrad li se dete de către guvernele lor poruncă de-a face cunoscut prinţului Milan, în expresiuni neîndoielnice, că încercarea din parte-i de – a – şi aroga o demnitate care nu este nici în proporţie cu împrejurările sale, nici cu evenimentele de faţă, ar fi considerată de majoritatea puterilor garante cu cea mai mare desplăcere şi chiar ar putea primejdui dinastia în persoana sa. La asemenea sfat, îmbrăcat cu nişte cuvinte aşa de prevestitoare de nenorocire, nu s-a putut altfel răspunde decât supuindu-se. Aşa, esperimentul îndrăzneţ al lui Cernaeff a căzut şi prinţul nu a cules nimic din aceasta decât o satisfacţiune foarte mărginită: de a fi interpelat cu titlul de maiestate de către curtizanii săi şi de către nişte ofiţeri ruseşti adulatori, în timpul de vreo 14 zile.

Puţin după aceasta marea şi pestriţa beşică de săpun a rebeliunii sârbeşti se sparse cu desăvârşire prin biruinţa care o repurtase la Djunis îndemânatecia comandantului şi vitejia ostaşilor otomani, şi regele, cu regalitatea păţită la naştere, fu silit să ceară smerit mijlocirea Europei pentru a scăpa de soarta cu care-l ameninţa dreapta mânie a suzeraniului său. Când victorioasele trupe turceşti se îndreptară spre capitală, gonind înainte-le ca lupul o turmă de oi cetele pline de spaimă ale ţăranilor sârbi înarmaţi, Milan Obrenovici dovedi calitatea lăudabilă de a fi recunoscător pentru graţiare şi se obligă îndată a fi liniştit pe viitor dacă i s-ar obţinea de la sultan să-i acorde păstrarea rangului său princiar şi permisiunea de a-şi urma guvernarea în condiţiunile de mai înainte. El fu tratat mai generos decât meritase. Puterile opriră braţul Turciei, ridicat pentru cea din urmă lovitură, şi Serbia scăpă cu bătaia. Nu câştigase, dar nu pierduse nimica. Devenise însă mai bogată în experienţă şi prin urmare mai băgătoare de seamă.

Se feriră aşadar de participarea la războiul ruso-turc, care izbucnise puţin după încheiarea păcii între Serbia şi Poartă, şi abia la 12 decembre 1877 se făcu proclamaţia către sârbi, chemându-i la liberarea patriei, şi se declară război Turciei. Răspunsul sultanului la această declaraţiune a fost destituirea principelui, acuma însă împrejurările erau mult mai favorabile. Principele Milan, care se făcu acuma el însuşi comandant suprem al armatei, întâlni pe calea sa numai rămăşiţe neînsemnate ale trupelor turceşti, şi până la armistiţiu, sfârşitul lui ianuarie 1878, luă cu biruinţă Pirot, Niş şi o mare parte din Serbia veche. Prin pacea de la San Stefano şi prin Tractatul de la Berlin el dobândi de la Poartă deplina independenţă şi o sporire însemnată a teritoriului său, după care lucru luă titlul de „Alteţă„.

Dorinţele lui erau mai mari chiar atuncea, dar n-au fost satisfăcute în toată cuprinderea lor. Cu toate că Congresul de la Berlin luă în seamă faptele împlinite în privinţa României, a Muntenegrului şi a Serbiei şi le acordă părţi mari de pământ cari aparţinuseră până atunci Turciei, el se arată totuşi surd pentru dorinţele acestor ţări în privinţa unei înălţări de rang a principilor lor. Manifestarea acestei trebuinţe adânc simţite părea a fi atuncea prea timpurie. România, ca şi Serbia, primiră sfatul politicos de a fi moderaţi în privinţa numărului şi a

însemnătăţii cererilor lor, a avea răbdare, mulţumindu-se deocamdată cu lucrurile foarte preţioase obţinute. Mai cu seamă Serbia avea tot cuvântul pentru o asemenea moderaţiune. Partea ei de câştig a fost mare peste măsură în comparaţie cu acţiunile sale în timpul războiului. România a adus jertfe mari de sânge şi bani; vitejia armatei sale a contribuit în mod foarte esenţial la dărâmarea părţii celei mai mari a domniei turceşti în Europa. Serbia însă, precum am mai spus-o, s-a ferit a-şi frige degetele la focul de război până la căderea Plevnei, cu toate că interesele sale nu erau mai puţin în joc decât acele ale vecinului său mai întreprinzător şi mai fără teamă. Abia atuncea când, prin puteri covârşitoare, se luase fortereţa de căpetenie a turcilor, principele Milan, având conştiinţa că nu se mai hazardează nimica, se alie şi el cu ruşii şi românii, iar în „lupta de liberare” ce a urmat de atuncea nu şi-au pierdut viaţa nici măcar o sută de fii ai principatului crescător de râmători. Când sârbii au fost dotaţi de areopagul de la Berlin cu un mare adaos de pământ mănos se putea zice: Ei seceră unde n-au semănat.

Aceasta au uitat-o însă sârbii în pornirea lor spre vază şi însemnătate. Ei sunt hotărîţi a imita exemplul care li l-a dat de curând România şi este probabil că li se va face pe voie. Se pare că este privit ca indiferent daca, în comparaţia cu motivele cari le-a adus România pentru aceeaşi cerere, pretenţia Serbiei de-a intra în numărul regatelor este rău fundată. Principatul dacic, coprinzând şi noua provincie de pe malul drept al Dunării, este cu mult mai mare decât regatul Bavariei, ba chiar mai mare decât Marea Britanie cu Irlanda; este fertil în mod extraordinar şi bogat în comori minerale şi are mai mulţi locuitori decât Belgia, decât Portugalia şi decât amândouă ţările scandinave. Deja înaintea războiului, sub domnia unui principe inteligent şi onest din casa Hohenzollern, făcuse progrese însemnate pe calea culturii, îşi dezvoltase în mod abil resursele sale, lucrase pentru creşterea naţiunii, înlesnise comerţul şi agricultura prin construcţia de şosele şi căi ferate şi-şi crease o armată respectabilă. Prin toate aceste măsuri el dobândise întru atâta bunăvoinţa puterilor şi a popoarelor încât, departe de-a face opoziţie în contra dorinţelor ambiţiei sale justificate, ele-i urau din suflet fericire la încoronarea clădirii statului şi multe zile bune într-însele. Cu Sârbia lucrul nu stă deloc atât de bine. Inclusiv cu achiziţiunile din 1878 are o întindere care nu e egală nici cu a treia parte din întinderea României, are părţi întinse de pământ cari nu sunt bune pentru agricultură şi nu are nici atâţi locuitori cât marele ducat de Baden. Mulţi ani d’ a rândul a îngrijit rău de afacerile sale şi, prin suficienţa proprie tuturor semibarbarilor, a fost un izvor nesecat de supărări şi încurcături pentru vecinii săi, mai cu seamă pentru Austria. Poporul sîrb se arătă în cea mai mare majoritate indiferent faţă cu binecuvântările civilizaţiunii, este în cea mai mare parte în proporţie sărac şi n-a făcut nimica pentru a ridica comerţul. După cât ştim, principele Milan n-a dovedit niciodată o deosebită capacitate sau pornire de a arata supuşilor săi leneşi şi neculţi drumul spre obiceiuri şi deprinderi mai bune decât acele cari le-au moştenit de la părinţii lor. El este întotdauna unealta supusă în mâna unuia sau altuia din intriganţii politici. Nici ca om de stat, nici ca ostaş el n-a dovedit o aptitudine deosebită şi cu atât mai puţin una care merită a fi încoronată. Pare că-i lipseşte chiar darul firesc al curajului fizic, care se vede atât de des la popoarele semicivilizate. Dacă-l are acest dar, purtarea lui n-a fost astfel încât să fie vădit. Pe când în luptele şi bătăliile din munţii de lângă Morava compatrioţii lui cădeau cu miile, cădeau pentru ambiţia lui, el şedea liniştit în conacul lui din Belgrad, bea şampanie, fuma ţigarete şi juca cărţi cu curtenii şi adiutanţii săi. Ceea ce a făcut în urmă la Pirot şi Niş se poate scrie pe-o unghie.

Când un asemenea principe este a se face rege al unui regat în miniatură fireşte că nu poate să se aştepte a fi salutat şi felicitat de opinia publică a Europei ca vecinul său mai viteaz şi mai isteţ din josul Dunării. Putem însă să pronunţăm speranţa ca coroana regală să nu-i prea mărească ambiţia, să nu-l lase a se privi ca „regele sârbilor „ în sensul cum [î]l înţelege Omladina, pe care însă Austro-Ungaria nu-l poate recunoaşte. Nu este în realitate nici un motiv pentru care ospodarul Milan să fie titulat de acu înainte rege. Dar fiindcă se pare că nici o putere mare nu are nimic în contra promoţiunii sale, dorinţa inimei i se va împlini probabil peste câteva săptămâni. Aibă succes sau nu, ca o însemnată întâmplare istorică nu o va privi nimeni aceasta, afară de el însuşi.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro




[„ÎN «GRENZBOTEN », REVISTĂ…”] – de Mihai Eminescu

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

În „Grenzboten „, revistă în care ne-am deprins a întâlni de multe ori articole inspirate de sferele guvernamentale ale Germaniei ori ale Austriei, aflăm articolul de mai la vale pe care-l reproducem fără a-l comenta, de vreme ce intenţia noastră este mai mult de-a face cunoscut ceea ce se cugetă în regiuni determinante în privirea ridicării Serbiei la rangul de regat.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro

 




[„«ROMÂNUL» S-A PUS PE STUDII…”] – de Mihai Eminescu [12 august 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

„Românul” s-a pus pe studii comparative. Pentru a dovedi că între conservatori şi sincerii liberali nu poate exista stimă reciprocă, reproduce pasaje din discursurile d-lui Vernescu pe de o parte, pasaje din ,Timpul” pe de alta. Fiindcă istoria asta-i face plăcere, suntem departe de-a i-o lua, deşi ştim prea bine ca nu va putea s-o prelungească, de vreme ce, afară de cazurile tocmai citate de „Românul”, ceartă între noi şi bărbaţii politici de la „Binele public” n-au fost. Din acele pasaje „Românul” deduce că între grupurile opoziţiei nu poate exista „stima reciprocă şi necesară oricarii uniri şi încrederea etc.”

Fiindcă „Românul” e în fatala poziţie de-a nu-şi mai putea repeta priveliştea dihoniei între grupurile opoziţiei, de vreme ce cu citarea unui singur caz s-a sleit izvorul şi fiindcă se vede a avea un interes dramatic pentru asemenea lucruri, noi, cari totdauna suntem dispuşi a face servicii confraţilor noştri, vom aminti izvoare mult mai fecunde de inspiraţiune pentru onor. redactori ai „Românului”.

Astfel bunăoară s-a întâmplat ca nu un orator, dar însuşi ministrul – prezident al unui cabinet roşu, d. D. Brătianu, să-i numească pe deputaţii din majoritate „hoţi şi precupeţi ai intereselor publice”, trimiţându-i la

„puşcărie” şi la „carantină”.

Întrebăm: încetat-au „stima reciprocă necesară oricării uniri, încrederea fără de care nu poate fi înţelegerea într-un scop comun” dintre d. Dimitrie Brătianu şi marele partid roşu?

Deloc.

După apostrofarea majorităţii cu numirile de „hoţi şi precupeţi ai intereselor publice”, după ce i-a ameninţat cu puşcăria şi carantina, roşii [î]l aleg prezident al Camerei.

Suit pe scaunul prezidenţiei, d. Dumitru Brătianu [î]i compara cu nişte „putregaie „ cărora li se va datori nimicirea României.

Epitetul de „putregaie „ adresat majorităţii contribuie la „stima reciprocă necesară oricării uniri” etc.?

Ne mai aducem aminte de răposata întru fericire „Presa”. Cari erau epitetele zilnice pe cari „Presa” şi d. Boerescu le dădea partidului roşu? „Descreieraţi „, „deşucheaţi „, „bandă de aventurieri”, „Hodel şi Nobiling” etc., etc.

D. Boerescu a devenit însă ministru şi „Presa” guvernamentală.

Desigur „stima reciprocă necesară oricării uniri şi încrederea etc.” au fost la culme în acea epocă.

Nu mai vorbim de alte cazuri. Azi d. Cogălniceanu era numit în „Românul” maistru în sustracţiune, mâni, devenit ministru, era necomparabilul patriot. Baronul în fine, cel care aruncase cadavrul României la picioarele contelui Andrassy cu „cuţitul înfipt în pântece „, a fost şi este persona grata a partidului dominant; în fine „pionul” din mânile d-lui de Bismarck, agentul prusian, e astăzi marele şi eroicul rege.

Toate acestea adaogat-au „stima reciprocă şi necesară oricării uniri”? Scriptura zice: „Vedereţi bârna din ochiul vostru, nu aşchia din ochiul aproapelui”.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro