[„CE DOREŞTE «L’INDÉPENDANCE ROUMAINE» DE LA OPOZIŢIE?”] – de Mihai Eminescu [26 februarie 1883]
Ce doreşte „L’Indépendance roumaine” de la opoziţie? Să declarăm că Conferenţa de la Londra e nedreaptă cu România? Că împărăţia vecină, cerând Comisia Mixtă pe Dunăre, pretinde ceva escepţional, ce nu e prevăzut în Tratatul de la Paris şi-n cel de la Berlin? Că jurisdicţiunea esclusivă pe braţul Chiliei nu se poate obţine decât în contra Tratatului de la Paris, care pune toate gurile Dunării fără escepţiune sub autoritatea Comisiunii Europene? Asta s-o declarăm? Dar cine se îndoieşte despre asta? Dar chiar acele puteri cari tratează acum în Conferenţă se îndoiesc ele un moment că ceea ce pretind este mai mult decât dau tratatele? Dar dacă n-ar fi astfel, dacă totul s-ar reduce la o simplă interpretare de text, fără sporire de drepturi, fără modificarea esenţei chiar a instrumentului de pace de la Berlin, ar mai fi fost nevoie de Conferenţă, s-ar mai ridica discuţiuni? Fără îndoială nu.
Din nenorocire tratatele nu mai au longevitatea pe care o aveau înainte. Un drept pozitiv şi codificat al ginţilor nu există şi, chiar dac’ ar exista, nu ştim ce sancţiune ar avea. Tratatele se menţin în vigoare prin echilibrul real al puterilor europene, prin raporturi oarecum de greutate şi de forţă, şi dreptul scris e mai mult arma celui slab şi un mijloc de-a trezi conştiinţa acelui echilibru. Din punct de vedere mai înalt am putea zice că adevărul rămâne adevăr oricât de rău l-ar apăra cel care-l susţine, că dreptatea rămâne dreptate oricât de puţin iscusit ar fi advocatul care luptă pentru ea. Tot din acest punct de vedere se poate zice că e fără precedent ca despre o ţară pe deplin neatârnată, despre pământul, despre apa, despre locuitorii ei alţii să hotărască fără s-o întrebe, fără s-o primească chiar între ei. Am zice mai mult. Oricât de rău ar fi fost apărătorul cauzei noastre – şi desigur că mai rău ca d. Brătianu n-a putut fi nimenea – nu pe apărător aveau a-l considera puterile, ci cauza însăşi, care rămâne dreaptă chiar dacă cel ce-o apără e nedrept. Uneori ne vine a crede chiar că în Conferenţa de la Londra unele din puteri ne apără fără s-o mărturisească mai bine decum înţelegem noi s-o facem şi că, în conştiinţa lor, împărtăşesc acea măreaţă idee de dreptate pe care cel slab înclină a o avea.
Dar, cum am zis, toate aceste le spunem din punct de vedere al dreptăţii, ale cărei postulate n-au din nenorocire o altă sancţiune decât cel mult generozitatea firească a celor mari, o generozitate uneori alterată de interese.
Dar nu aceasta vrea „L’Indépendance roumaine”, ci mai mult:
Opoziţiunea n-a înţeles că, unindu-se cu guvernul şi ajungând prin acest act de înalt patriotism să împiedice dominaţiunea Austriei pe Dunărea română, ea scăpa fără îndoială guvernul, dar scăpa şi ţara.
Care guvern, fie-ne permis a întreba?
Cel din 1881, care găsea că e prudent şi la timp să admită Comisia Mixtă, participarea Imperiului la ea, prezidenţia permanentă? Cel de azi, care nu vrea toate acestea? Dar nu vrea? Ştim noi sigur, ştim pozitiv ceea ce vrea sau nu vrea guvernul nostru? Nu ştim nimic. În toate cestiunile ne-am trezit cu surprinderi, ca şi când încrederea ţării acesteia ar trebui escamotată. Că aşa este, vom cita un singur caz. Manifestul, numit al tinerimii universitare din Bucureşti, pe care l-am tipărit cu oarecari rezerve în numărul nostru de ieri, e escamotat de la un număr mic de studenţi de cătră un agent al partidului roşu, e revăzut, fără ştirea semnătorilor sperăm, de onor. Radu Mihai, încât majoritatea studenţilor a pregătit un protest în contra-i pe care-l comunicăm mai la vale, neputându-ne opri de a-i lăuda tonul serios şi plin de inteligentă linişte. Va să zică nici măcar inima tinerimei nu e cruţată de ademeniri, ca să zicem aşa, poliţieneşti, cu sinceritatea ei înnăscută, ea să şteargă greşalele guvernului, ea să şteargă acel pasaj fatal din „Românul” (iunie 1871) prin care se dădea tot ce pretinde azi Imperiul în Conferenţa de la Londra?
Tot astfel nu înţelegem cum opoziţia poate fi chemată a împărtăşi răspunderea unei rele politici esterioare. Să ne unim? Dar care caz grav ne-a găsit vreodată dezbinaţi? Când lucrurile ajung la o încordare estremă desigur că românii sunt uniţi, dar nu de aceasta e deocamdată vorba. Ceea ce se cere e ca opoziţia, care de ani de zile, de pe când trăia Epureanu încă, a dat alarmă în cestiunea aceasta, să ajungă a împărtăşi până şi răspunderea morală a purtării necorecte a guvernului. Aceasta ni se pare o cerere prea mare. Exemplul onor. D. Ionescu – pe care noi îndealtmintrelea nu l-am numit trădător – nu ne ademeneşte deloc, deşi d- sa trebuie să fi ştiind ce face şi n-are nevoie de învăţămintele noastre.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1882-1883, 1888-1889
„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989