Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
Proiectându-se înfiinţarea unei bănci în companie numită Credit Mobiliar avem în România spectacolul comic de-a vedea foile invocând când naţionalitatea, când patria, când libertatea, pentru a recomanda publicului întreprinderea aceasta.
Între fondatorii acestei bănci întâmpinăm în adevăr o sumă de nume cunoscute, începând cu inevitabilul prinţ Dumitru Ghica şi sfîrşind cu onor. redactor al „Românului” pe care ne-am obicinuit a-l vedea participând la toate afacerile de-o lucrativitate oarecare.
Publicul văzând pe de o parte o companie de nume atât de cunoscute, pe de alta zgomotul produs prin ziare, înclină a crede că e vorba de-un institut de aceeaşi utilitate ca Banca Naţională sau Creditul Funciar bunăoară, pe când în realitate bancheri străini, cu alaiul de nume româneşti menite a-i populariza, vor să neguţeze pe picior mare la bursa viitoare din Bucureşti înfiinţând ceea ce se numeşte o Haute banque par compagnie.
Aşadar, ca să punem odată capăt acestei inclarităţi şi vârtejului de speranţe, vom spune că există două soiuri de operaţii de bancă: operaţii de comerţ şi operaţii de speculă.
Operaţiile de comerţ pe cari le face orice bancher din piaţă şi Banca Naţională asemenea sunt: primirea în depozit de capitale de la particulari şi plasarea lor în titluri clasate c-un venit sigur; virimente, adică trecerea unei sume de la creditul unui client la creditul altui client; scontare de bilete la ordin şi de poliţe; încasarea sau plata poliţelor din locuri depărtate; arbitrajul, adecă cumpărătura poliţelor de pe pieţele unde au cursul mic, pentru a plăti cu ele datoriile pieţei proprii; conturi curente, adecă înregistrarea tuturor fondurilor primite de la un negustor precum şi a cheltuielelor făcute în numele lui ş.a.
Pentru oricine e evident că bancherul comercial e un om de încredere ce trebuie să-şi fi cunoscând clienţii şi clienţii pe el, şi că afacerile sunt în cea mai mare parte pe deplin sigure.
Banca Naţională în fine, cu tot numele specios, nu e decât o bancă comercială care uneşte cu operaţiile ordinare pe acea de emisiune a unor bilete plătibile a vista şi la purtător. Ea nu dă credit decât la puţine case, pe poliţe cu mai multe semnături de-o incontestabilă solvabilitate şi trase asupra unor afaceri deja consumate.
La Creditul Fonciar baza creditului acordat e un imobil ipotecat, garantat prin solidaritatea tuturor proprietarilor; la bancă baza creditului acordat e averea existentă a negustorului, plus afacerea consumată deja, de ex. o vînzare de grâu, plus indosarea mai multor semnături solvabile. Valoarea intrinsecă, reală a titlurilor e cunoscută, venitul lor e sigur – titlurile se numesc clasate; preţul lor, afară de neînsemnate oscilaţiuni, se regulează prin venitul ce ele produc. Atât institutele de credit ipotecar cât şi cele de credit comercial au deci o bază materială cu desăvârşire solidă.
La un credit mobiliar lucrul nu este astfel; cel puţin n-a fost nicăiri după cât vedem din istoria creditului mobiliar din Franţa, din Scoţia şi din alte părţi.
Vom încerca să dăm o schiţă istorică a celui dendâi institut de soiul acesta, stabilit în Franţa prin decretul de la 18 noiemvrie 1852 cu numele de Société Générale du Crédit Mobilier, fondată c-un capital de 60 milioane şi având la nevoie facultatea de-a emite obligaţiuni de 600 milioane. Fondată de fraţii Pereire, nume ce-l aflăm şi între fondatorii actualei societăţi, ea a fost prototipul celorlalte, cărora impulsul agiotajului le-a dat naştere în Spania, Germania, Austria şi Elveţia. Iată, operaţiile ce le făcea conform statutelor.
1) Subscripţiune şi cumpărare de titluri ale statului – va să zică emisiune de titluri – precum şi de acţii şi obligaţiuni ale diferitelor întreprinderi industriale sau de credit ale societăţilor anonime de căi ferate, canaluri, mine şi alte lucrări publice cari (sau există) sau se vor fonda în viitor.
Să analizăm această operaţie. Statul escrie un împrumut. Creditul Mobiliar se ‘nsărcinează să i-l plaseze. Institutul are destule mijloace ca să producă o mişcare artificială la bursă; pune douăzeci de agenţi cari să caute a cumpăra titlul şi numai patru cari să-l vânză. Capitalistul e răpit de acest vârtej artificial; el nu înţelege că aceeaşi bancă cumpără şi vinde totodată. şi, după ce titlurile sunt plasate c-un câştig mare, e cu totul indiferent pentru bancă dacă ele sunt bune sau rele, productive sau improductive.
Se aude că în munţii Buzăului s-ar afla aur. Se formează o societate anonimă pe acţiuni pentru esploatarea minei şi Creditul Mobiliar se’nsărcinează să le plaseze. Creditul produce hausse la bursă, le vinde bine şi acum rămâne ca acţionarul cel din urmă să vază dacă există sau nu aur la Buzău. Poate să nu fi existând deloc.
Să se ţină bine minte. Creditul Mobiliar se ocupă nu cu întreprinderi cari există, ci cu cele ce se vor fonda de acum înainte, a căror productivitate e cu totul necunoscută şi speculează pe speranţa acestei productivităţi. dacă se ‘ntîmplă însă să cumpere titluri a unor întreprinderi existente, preocupaţiunea Creditului nu va fi deloc valoarea intrinsecă a titlurilor. Din contra, acţiuni industriale vechi, clasate, a căror valoare e cunoscută, nu dau loc la operaţii de bursă. Cu cât titlul e mai sigur cu atât speculaţia se depărtează de el, îl părăseşte pentru acţiile unei întreprinderi nouă, pe nesiguranţa valorii cărora se câştigă mai mult. Creditul Mobiliar urmează deci regula pe care o urmează orice om ce are bani disponibili şi vrea să opereze cu ei par comptant. Alege o hârtie discreditată, pentru ca mai târziu, când se suie cursul, s-o vânză. Deci Creditul Mobiliar poate cumpăra titluri rele, improductive, cu preţuri scăzute, să producă în mod artificial o hausse la bursă, să le desfacă pe preţuri urcate şi să-şi spele mânile în apa nevinovăţiei ca Pilat din Pont.
Afară de asta creditul era îndreptăţit de a mai face următoarele operaţii:
2) Emisiunea de obligaţiuni proprii pentru o sumă egală cu cea plasată în subscripţiuni şi cumpărări.
3) Vânzarea sau amanetarea tuturor efectelor, acţiunilor şi obligaţiunilor câştigate şi schimbarea lor pe alte hârtii de valoare;
4) Propunerea, cesiunea şi executarea de împrumuturi şi întreprinderi de lucrări publice de tot soiul;
5) Împrumuturi Lombard pe amanet de acţii sau obligaţiuni, credit contocurent;
6) Primirea de depozite în contocurent ;
7) Incasso în contul societăţilor mai sus numite, plata cupoanelor lor de dobânzi şi dividende şi alte mandate;
8) Instituirea unei case de depuneri pentru toate titlurile acestor întreprinderi. Alte afaceri erau oprite, şi anume banca nu putea face specule pe timp la bursa sau specula pe premii. Dar afaceri de report [î]i erau permise deşi acestea constituie o speculă de bursă cari forma o însemnată parte a tranzacţiunilor creditului mobiliar. Aşadar afacerile Creditului Mobiliar sunt operaţii de haute-finance şi… de speculă de bursă a.
În anul întâi Creditul Mobiliar Francez n-a făcut decât afaceri pe cari le fac toate casele mari de bancă. În acel an a dat din asemenea afaceri un venit net de 7 582 722.
În anul al doilea a creat trei întreprinderi: Société des Immeubles de la rue de Rivoli, Société Maritime, Société de Chemins de Fer Autrichiens. Beneficiile treceau peste zece milioane.
În anul al treilea societatea era în apogeul ei; întreprinderi varii i-au adus un beneficiu de 31 870 776 fr. Dar chiar în acel an dările de seamă ale societăţii începură a deveni obscure şi mai puţin amănunţite.
La 1860 se declară o pagubă de 7 933 136 fr.; iar la 1867 fondatorii societăţii, cari o administraseră în mod dictatorial, se retraseră. În adunarea acţionarilor de la 30 noiemvrie 1867 succesorii lor mărturisiră că pagubele se ridicau la… 47 542 000 franci. Societatea a trebuit să lichideze.
Ce s-a găsit în bilanţ?
Că societatea Creditului Mobiliar era creditoare Companiei Imobiliare pentru 80 de milioane şi că aceasta din urmă, încărcată de maidane şi case ce nu le putea nici vinde, nici închiria, nu era în stare a plăti nimic.
Totodată cată să recunoaştem, zice Courcelle-Seneuil în Traite des operations de banque, că răul ar fi fost şi mai mare dacă s-ar fi emis pentru 600 milioane sau pentru un miliard două sute de milioane, obligaţiuni de-ale societăţii, precum ne puteam teme câţiva ani (lucru pe care l-a refuzat guvernul) sau dacă societatea ar fi parvenit a pune în serviciul său o bancă de circulaţie. S-ar fi ajuns la o catastrofă cel puţin egală cu aceea a lui Law.
Iată dar ce este Creditul Mobiliar. O încercare de-a monopoliza toate întreprinderile din ţară, împrumuturi, construcţii, lucrări publice, fie ele oricât de hazardate. Odată titlurile desfăcute prin manipulaţii de bursă, treaba acţionarilor dacă ele produc ceva sau nu.
Din parte-ne se ‘nţelege că nu putem opri pe nimenea de a-şi întrebuinţa capitalul cum pofteşte. Dar orice capital nu se poate întrebuinţa decât în anume moduri: sau în esploatare, servind a plăti pentru muncă, sau plasat în împrumuturi ipotecare, sau în negoţ, ajutând schimbul de mărfuri, sau în fine… în speculă. Pentru milionari, pentru Rothschild şi Pereire, specula e cea mai rentabilă pentru că ei o dominează; pentru capitalistul mic este de recomandat plasarea în titlurile unor întreprinderi nu viitoare, ci deja existente, al căror produs e ştiut, al căror venit e sigur.
Aşadar liber e oricine de-a specula capitalul său; legile o permit. Dar sigur este că prin speculă averea tuturor nu câştigă nimic. Ea câştigă prin producţie, prin negoţ, nu prin joc de bursă.
Precum zece oameni muncesc împrejurul unei mese de joc de cărţi ziua şi noaptea, fără ca suta de galbeni ce-o au toţi împreună să se’nmulţească sau să scază, ci trece numai din mâna celui naiv în mâna celui abil – o deplasare a aceleiaşi averi – aşa e şi aci. Milionarul abil care dominează bursa şi mişcările ei, care, când vinde acţii de Panama produce hausse iar când cumpără acţii sigure ale Băncii Naţionale, produce baisse, va încasa diferenţele de la publicul întreg, ba va atrage din ce în ce mai multe capitaluri din provincie, detrăgându-le agriculturii, comerţului solid şi întreprinderilor solide şi aruncându-le în vârejul unor întreprinderi nouă, cu viitor necunoscut şi c-o producţiune nulă poate.
Ceea ce-am dori însă e ca presa să nu facă dintr-un institut a cărui esenţă e specula, producerea de hausse şi baisse la bursă, fără privire la valoarea intrinsecă a titlurilor speculate, un institut naţional menit a ridica comerţul, industria şi agricultura.
Nu voim deloc să discredităm societatea. Nu-i cunoaştem încă statutele, nu ştim ce anume operaţii va face. Poate chiar că ce[e]a ce este a se fonda la noi să fi având cu totul caracterul unei bănci comerciale. Ceea ce constatăm însă este că societăţile cîte s-au format sub acest titlu pân’ acum au fost societăţi de acţionari, al căror capital au fost în esenţă întrebuinţat la specule de bursă asupra unor titluri neclasate încă, bazate pe întreprinderi viitoare, c-un produs incert; titluri al căror preţ de bursă se regulează, nu prin venitul ce produc, ci pe speranţa unui venit, sau şi mai rău, pe speranţa că ele se vor urca pân-la ultimo, indiferent dacă valoarea lor intrinsecă reprezintă ceva sau nu.
Facultatea pe care o bancă ca aceasta, haute banque, o are întru a urca un titlu, oricât de lipsit de valoare intrinsecă, până ce-l vinde, şi a scădea un titlu oricât de solid, până ce-l cumpără; facultatea de-a urca cursurile tuturor efectelor ei de portofoliu când face bilanţul, pentru a împărţi dividende fictive, luate din capitalul primitiv; în fine puterea de a detrage capitalul celor lesne crezători din întreprinderi productive şi a-l abate la întreprinderi hazardate, toate acestea nu ne permit să ne felicităm tocmai mult de înfiinţarea ei. Dar, pentru a nu prejudeca, mărturisim că din cele scrise pân’ acum nu putem decât presupune statutele ei. dacă operaţiile indicate în ele vor fi identice sau analoge cu cele din statutele Societăţii Generale de Credit Mobiliar din Franţa, nu va mai fi îndoială că noua bancă e prematură pentru ţara noastră şi de un folos foarte discutabil chiar pentru ţările acelea în cari practica şi uzanţele creditului sunt mai cunoscute decât la noi.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII
