Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
Continuăm prin a cita luminoasa dare de seamă pe care un economist german o face despre activitatea Creditelor Mobiliare a. Semnul caracteristic al tuturor acestor institute este speculaţiunea. Pentru* speculaţiune însă societăţile anonime (pe acţii) nu sunt potrivite. Societăţi anonime speculante aduc pagubă atât proprietarilor lor, adecă acţionarilor cât şi publicului. Ne mărginim la următoarele argumente esenţiale.
1) Afacerile de speculaţiune cer, după natura lor, o mare esperienţă de afaceri, o estraordinară repejune de concepţie şi de deciziune. Corespunzând în genere pe cale telegrafică pentru a încheia asupra a milioane, neavând adesea decât un minut de reflecţie, societatea nu poate merge bine. Directori cari ar poseda asemenea calităţi nu se găsesc, pentru că asemenea oameni preferă a-şi face afacerile lor proprii. Dar dacă se găsesc şi li se dă puterea discreţionară cerută, atunci societăţile sunt în pericol ca directorul lor sau să proceadă cu prea mare cutezanţă sau să esploateze situaţia în folosul său propriu, lăsând numai şansele rele pe seama societăţii. Aceasta au dovedit-o procesul acţionarilor Creditului Mobiliar intentat consilierilor de administraţie, cari au fost condamnaţi în prima instanţă la plata a 60 milioane franci. Consiliarii de administraţie ai Creditului Mobiliarau câştigat averi imense, pe când societatea mergea spre faliment.
Ani întregi se făceau cătră finitul anului tot soiul de manopere de bursă şi jurnalistice. (In sferele bursei se susţinea că faimoasa ştire tătărască despre luarea Sevastopolului fusese comandată de creditul Mobiliar.) Aceste manopere aveau de scop de-a ridica cât se poate de mult cursul efectelor din cari consista portofoliul Creditului Mobiliar. Bilanţul se ‘ncheia dar cu cursurile cele mai urcate şi se ‘mpărţea o dividendă mare care în realitate absorbea o parte a capitalului acţiunilor; căci dacă s-ar fi făcut bilanţul câteva săptămâni mai târziu, după ce cursurile scăzuseră la nivelul lor natural, ar fi rezultat un deficit al capitalului primitiv.
Fiindcă aceste institute se fondaseră pentru motive de agiotagiu, adecă fiindcă subscripţiunile nu se făcuseră din capul locului decât cu intenţia de-a urca cât se poate de sus acţiile nouă şi de-a le vinde cu agio, proprietarii aciia ai acţiilor cari rămâneau cu ele la urmă erau totdeuna în pagubă. Acţiile celor mai multe institute de credit stau sub pari: acele ale Creditului Mobiliar, nominal de 500 franci, urcate odată până la 1300 franci şi mai sus, au scăzut la 1869 la 162 franci.
2) Institutele acestea nu sunt stricăcioase numai proprietarilor lor ci şi publicului. Faptul că unili speculanţi, precum Rothschild, Pereire şi alţii au câştigat multe milioane cu operaţii financiare a orbit publicul într-atâta că se lăsă ademenit de făgăduinţa de-a ajunge, pe calea puterii financiare colective, la aceeaşi ţintă. Făgăduinţa unor dividende mari se primi cu credinţă după exemplul evident al oamenilor din haute finance. Aşadar nu numai că s-a subscris capitalul primitiv al unei mulţimi de institute de credit. ci s-au primit de bunăvoie şi obligaţiile lor. Institutele de credit, la început în perplesiate ce să ‘nceapă cu capitalul, căci o bancă are nevoie de timp pentru dezvoltarea ei ca orice altă afacere, nu s-au mulţumit numai cu a cumpăra efecte de bursă, ci participară la o mulţime de întreprinderi nouă pentru esploatarea de mine, fabrici şi alte stabilimente industriale, şi nu arareori se cumpărau afaceri vechi cari nu se rentau ca bază a societăţii acţionarilor. Căci un timp oarecare era de sine înţeles între speculanţi, că întreprinderi bune le esploatează cineva singur pe seama sa, iar cele rele se lasă unor societăţi de acţionari, întrebuinţându-se fraza comună „că numai esploatarea în mare are perspectivă sigură de succes”. Astfel, detrăgând capitalul ramurilor de industrie deja existente şi îndreptându-le spre o plasare mai puţin rentabilă, pentru că nouă, au căşunat o mişcare neeconomică a capitalului care trebuia să perturbe atât strângerea de capitalii cât şi câştigul lucrătorului.
Ca dovadă uimitoare de exactitatea deplină a descrierii economistului german că esenţa unei asemenea întreprinderi este specula servă procedimentele de la noi. Creditul Mobiliar nu există încă. Statutele lui sunt necunoscute, n-au fost tipărite încă; nici un decret al regelui n-au autorizat existenţa societăţii. Ministerul Comerţului şi Lucrărilor Publice de la noi e abia în stadiul de-a se informa dacă persoanele fondatorilor sunt onorabile şi dacă instituţia poate fi în folosul comerţului.
Ei bine, deja se speculează acţiile neexistente ale unei societăţi neexistente.
Va să zică oameni cari au banii lor plasaţi în înscrisuri ipotecare, în poliţe, în efecte ale statului român, tot efecte sigure, vând aceste efecte sigure spre a cumpăra acţiile neexistente ale unei societăţi neexistente! Nimeni nu ştie nici ce va face societatea viitoare, nici ce soi de întreprinderi va încuraja – totul e cuprins în haosul viitorului. Dar tocmai pentru că nimic nu e sigur, tocmai că pentru că nesiguranţa absolută dă loc la speranţe exagerate, specula a şi pus mâna pe ficţiune şi o vinde drept bani buni. E cu totul indiferentă pentru speculatori valoarea intrinsecă a viitoarelor titluri. Ei ştiu că la orice nouă emisie patronată de nume cunoscute se naşte hausse în piaţă şi cestiunea principală e de-a vinde până e hausse. Dar, precum vede oricine, ei nici nu au titlurile în mână. Mai mult! N-au nici banii necesari pentru a le cumpăra, adecă n-au nimic, nici bani, nici efecte, şi cu toate astea câştiga bani. Rugăm pe oricine să aprecieze aceste împrejurări şi să-şi facă o judecată despre soliditatea lor.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII
