Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
Cu privire la memoriul anonim asupra cestiunii dunărene şi la observările ce s-au făcut asupră-i de ziarele străine citim în „Le Nord” următorul articol:
Am menţionat „memoriul” asupra cestiunii Dunării, care a dat presei române ocazia de-a protesta energic în contra pretenţiilor înaintate de Austria. Autorul acestei lucrări se sileşte a demonstra că aceste pretenţii sînt condamnate prin Tractatul de la Berlin şi că ele nu se pot realiza decît compromiţîndu-se grav libertatea navigaţiunii pe Dunărea de Jos în folosul unui fel de monopol austro-ungar în mai multe rînduri am examinat noi înşine situaţia legală consacrată prin diferitele tractate cari regulează materia aceasta, Tractatul de la 1856, Convenţia din 1871, opera Congresului de la 1878, şi am constatat că un singur principiu domină toate dispoziţiunile luate de Europa în cestiunea aceasta, şi anume dreptul egal pentru toate puterile de-a controla executarea reglementelor ce se vor face pentru mănţinerea liberei navigaţiuni. De la acest principiu s-a abătut cabinetul austro-ungar revendincînd o poziţie privilegiată pe partea rîului dintre Porţile de Fier şi Galaţi. Această revendicare – zicea ieri încă „Pesther-Lloyd” – purcede din sentimentul pe care-l are guvernul austriac despre datoriile esenţiale ce i le impune grija de-a veghea la existenţa monarhiei.
După foaia germano-maghiară este deci o necesitate absolută, o condiţie de existenţă pentru Austria de-a poseda drepturi escepţionale pe Dunărea de Jos. Dar de ce atunci la Congresul din Berlin, unde imperiul Habsburgilor era reprezentat prin trei oameni distinşi, contele Andrassy, contele Karolyi şi baronul de Haymerle, nici unul dintre cei trei plenipotenţiari n-a susţinut această pretinsă necesitate? Am reamintit deja că propunerile făcute în Congres de către baronul Haymerle nu aveau nici o legătură cu cele ivite de atunci încoace. Pe atuncea Austria admitea cu desăvîrşire ca dreptul de supraveghere să fie exercitat de către toate puterile sub acelaşi titlu, exerciţiul acestui drept avînd a se încredinţa unui delegat al Comisiei Europene a Dunării. Nici că se poate găsi un mai bun argument pentru a dovedi exageraţiunea pretenţiilor actuale ale diplomaţiei austriace decît constatarea simplă a atitudinii pe care a observa-o ea în cel din urmă congres.
Aceste revendicări au trebuit să producă în România o emoţiune cu atît mai vie cu cît ţara e mai interesată la libera navigaţie a Dunării; emoţiunea a crescut încă cînd s-a văzut că ziare din Viena declarau fără preget că Dunărea e un fluviu austriac şi că ajungeau pînă a pretinde că Austria are dreptul întemeiat şi legitim de-a acapara libertatea Dunării de Jos în folosul traficului ei şi de-a cîştiga o influenţă în adevăr dictatorială asupra navigaţiei fluviului. ,,Austro-Ungaria – zice în privinţa aceasta memoriul pe care-l aveam înaintea ochilor – pare a urmări de mult scopul acesta. La 1857 ea a redijat în adevăr un proiect de reglement (7 noiembre) care s-a iscălit la Viena de cătră patru puteri, dar s-a respins la Paris, la 1858, de cătră puterile unite în conferenţă. Astăzi nu sîntem decît în faţa unei tentative nouă de înviere a proiectului zădărnicit acum, douăzeci şi doi de ani. dacă ea ar izbuti a îngreuia vaselor altor naţiuni accesul Dunării de Jos, dacă le-ar putea face navigarea mai puţin comodă, supunîndu-le unor piedeci ce-ar atîrna de bunul ei plac, ea ar micşora frecuenţa vaselor din Occident în apele României şi a celorlalţi ţărmureni. Puţin cîte puţin ea ar sili România îndeosebi de-a-şi face esportul productelor agricole pe liniile drumurilor de fier din Austria şi Ungaria; ea ar împiedica, prin scumpire, importul în Principate al productelor manufacturale ale Occidentului şi ar asigura astfel o consumare răspîndită productelor industriei proprie. Curînd ar cîştiga deci, cu chipul acesta, monopolul absolut pe Dunărea de Jos, pe care astăzi nu-l exercită încă. Acesta nu este însă deloc scopul ce şi l-au propus puterile cînd au proclamat libertatea şi neutralitatea fluviului.
De-or fi întemeiate propunerile acestea asupra scopurilor Austriei sau de n-or fi, un lucru e incontestabil, că nimic din Tractatul de la Berlin nu justifică proiectul creării unei comisii de supravegheare în care Austria să exercite un rol precumpănitor, proiect care a dat loc la polemica de care ne ocupăm.
Art. 55 al Tractatului – observă cu mult drept cuvînt memoriul român – n-a prevăzut instituirea unei comisii de felul acesta. Unde a aflat Austria acest principiu? Art. 55 zice simplu că se va elabora un regulament de navigaţie, de poliţie şi de supravegheare. Dar el nu ia Comisiei Europene dreptul de-a exercita direct această supravegheare. E dar just de-a atribui unei singure puteri semnatare un drept ce şi l-au rezervat toate puterile? Art. 55 nu zice nimic nici despre executarea acestui regulament; deci executarea nu poate fi încredinţată, conform uzului general stabilit în asemenea materii, decît statelor ţărmurene, pe cînd Comisia Europeană va păstra dreptul de-a veghea ca executarea să fie leală şi în conformitate cu reglementul adoptat. Memoriul propune dar de-a se rezolva cestiunea pe următoarele baze: 1. Reglementele de navigaţie, de poliţie şi de supravegheare cată să fie elaborate şi votate de către Comisia Europeană, cu Serbia, România şi Bulgaria; 2. Executarea acestor reglemente va fi încredinţată fiecăruia din statele ţărmurene întru cît [î]l privesc; 3. Comisia internaţională din Galaţi va supraveghea această executare în conformitate cu reglementele.
Nu se poate tăgădui că această soluţie n-ar fi răspunzînd cu mult mai exact decît proiectul austriac nu numai articolului 55 al Tractatului din Berlin, dar şi tuturor hotărîrilor internaţionale cîte s-au luat, de la 1856 încoace, în privirea navigaţiei Dunării.
Ziarul „Le Parlement” recunoaşte că plîngerile ridicate prin memorandul român în contra propunerilor austro- ungare sînt întemeiate; socoate însă că combinaţia sugerată în acea scriere nu ţine îndestul seamă de interesele economice ale Austro-Ungariei, căci – zice ziarul – cine-i cuminte nu poate cere de la cabinetul din Viena de-a se dezinteresa într-un mod absolut de tot dreptul de control asupra navigaţiei Dunării de din josul Porţilor de Fier. „Le Parlement” pierde din vedere că acest drept de control Austria [î]l va exercita ca membră în Comisia Europeană, căreia-i va fi rezervat controlul suprem asupra executării reglementelor. Îndealmintrelea nu putem repeta îndestul că acest sistem e chiar acela pe care plenipotenţiarii austro-ungari înşişi l-au pus înainte în Congresul de la Berlin, ceea ce dovedeşte că el apără îndeajuns interesele Austro-Ungariei.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI