Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
Dacă polemica noastră cu „Românul” n-ar fi avut altă ţintă decît de-a face pe cititori să-nţeleagă cine are cuvînt, cine nu, nu i-am fi acordat proporţiile pe cari i le dăm. Cititorii ştiu bine că sîntem gura adevărului; iar dacă avem graiul aspru, asprimea aceasta o considerăm ca un corectiv în contra vicierii spiritului public. Îndeosebi pentru justificarea noastră n-am avea nevoie decît de-a cita cazurile pe cari le-a enumerat în urmă „Gazeta generală” din Augsburg şi de-a scrie cîte un curriculum vitae pentru d-nii Câmpineanu, pseudonimul Iordache Vulpescu, general Leca etc. pentru a fi dispensaţi de orice polemică cu organul guvernului.
Lucrurile acestea fiind cunoscute de toţi şi nerezultînd din ele decît adevărul, că viciarea spiritului public porneşte esclusiv de la roşii, de la întemeiarea partidului pînă astăzi, am repeta numai ceea ce se ştie, precum călugării repetă pururea, lăsînd să lunece boabele metaniei, aceiaşi rugăciune uniformă.
Cu totul alta este ţinta noastră. Am dori îndeosebi ca d. Brătianu, în loc de-a lăsa pe prietinii săi de la „Românul” a combate evidenţa în zeci de numere de-a rîndul, ca şi cînd evidenţa ar putea fi combătută cu succes, să gîndească, ca om de stat, că lucrurile nu mai pot merge astfel. Acum o generaţie sau două Caradalele şi Costineştii, Serurii şi Pătărlăgenii puteau trece, de bine de rău, de oameni politici. Azi nu mai merge. Domnii aceştia se pot supăra pentru că le vorbim atît de verde, ne pare chiar nouă rău că trebuie să atingem atîtea susceptibilităţi, dar n-avem ce face. Din generaţia trecută s-au ales ce s-au putut alege: aproape toţi fruntaşii partidelor aparţin epocei de la 1848. Cotul cu care măsurăm însă utilităţile e azi mai mare; a întrebuinţa oamenii, mijloacele şi procedimentele din trecut înseamnă a crea un pericol permanent pentru viitorul ţării şi naţionalităţii noastre.
Reproducem încă o dată cîteva cuvinte din articolul „Gazetei generale” din Augsburg, pentru a lămuri şi mai bine punctul nostru de vedere:
Înţelesul politicei principelui ar fi de-a apropia de Curte elementele duşmane dinastiei şi de-a le împăca prin favori mărinimoase, pentru ca pe viitor să nu mai formeze un pericol pentru monarhie.
Poate că în adevăr politica are vederi largi şi e prudentă. . .
Poate da, dar poate nu. Poate că aceştia sînt nişte oameni cari au dovedit că pot trece peste consideraţii cu totul altele decît cele ale cuviinţei şi ale gratitudinii; se poate ca generaţia cea tînără de români care creşte, văzînd exemplele de încurajarea a unor asemenea fapte, să fie un teren prea înfoiat pentru rădăcinile arborelui genealogic al principelui domnitor.
Noi înclinăm a crede că în adevăr politica aceasta are vederi largi şi e prudentă.
Domnul a văzut atîtea în ţara aceasta. El a văzut cum din toţi aceia cari sînt certaţi cu cerul şi cu ei înşii, din toţi aceia pe care conştiinţa propriei lor nimicnicii îi fierbe şi-i mustră s-a format un numeros partid, carele, sub pretextul luptei pentru libertăţile publice, vînează funcţiile publice. Lipsiţi de religie şi de iubire de patrie, fără instinct pentru adevăr, fără ştiinţă şi fără spirit de muncă, unii din ei au fost fructul unor şcoli înfiinţate în pripă, pentru dirigerea cărora nu se ceruse nici cunoştinţe, nici moralitate, alţii număraseră pietrele de pe bulevardele Apusului, întorcîndu-se îndărăt cu trebuinţe mari, cu totul în disproporţie cu pretinsa lor ştiinţă, cu pretinsele lor merite şi cu mijloacele unei ţări sărace.
Domnul a putut constata şi mai mult: că spiritul public însuşi pierduse capacitatea de-a distinge binele de rău. Bun şi patriotic se numea adesea un act de rebeliune; trădare se numea o faptă patriotică. Cine cu sîngerîndă durere de inimă ar fi- ncercat a pune stavilă acestei sistematice corumperi a singurului organ prin care omul se distinge de animal, a spiritului, era tratat ca trădător al libertăţilor publice, ca reacţionar, ca ciocoi, ca vîndut străinilor chiar.
Faţă c-o asemenea privelişte, în care virtutea se consideră de unii ca o nerozie, se taxează de alţii ca o crimă, în care inteligenţa şi ştiinţa, privite ca lucruri de prisos, sînt espuse invidiei nulităţilor şi batjocurii caracterelor uşoare, în care cuminţie se numeşte arta de-a parveni sau de-a trăi fără compensaţie din munca altora, spiritul cel mai onest ajunge la momentul fatal de cumpănă în care înclină a crede că în asemenea vreme şi-n aşa generaţie însuşirile rele ale oamenilor sînt titluri de recomandaţie.
E o atmosferă febrilă în ţară, în care pînă şi spiritele cele mai liniştite se simt gonite parecă din urmă de un demon nevăzut, demonul cîştigului fără muncă, demonul american al prădării neomenoase, începînd cu istovirea pămîntului şi stîrpirea secularilor noştri codri şi sfîrşind cu tratamentul barbar şi fără cruţare al populaţiilor. Legăturile aproape părinteşti cari existau înainte între clase, iubirea aproape filială pe care populaţiunile o aveau pentru capii lor naturali, autoritatea religiei, autoritatea tronului, sfinţenia şi buna-credinţă în daraveri au încetat toate la suflarea veninoasă venită din tavernele Apusului, în cari se consumă vieţele înrăutăţite de amărăciune ale dezmoşteniţilor de pe acest pămînt. Înainte, nu mai departe decît acum douăzeci de ani, noţiunea şi vorba „proletar” era străină acestei ţări; astăzi, de vom enumera sute de nume cunoscute, vom vedea că avem cel mai nefericit, mai turbulent, mai periculos proletariat, acel intelectual.
Dar această stare de lucruri e în curînd prefăcută în sistem, sistem de organizaţie, de guvernămînt. Pe de o parte libertate, mare libertate pentru ca cei nemulţumiţi să poată răsturna cu uşurinţă orice guvern, pe de alta centralizare, extremă centralizare, care să facă a atîrna miile şi iarăşi miile de izvoraşe ale bugetelor şi ale averii publice de victoria, pretinsă politică, din centru.
Faţă dar cu această lume în care corupţia, ignoranţa, vicleşugul sînt aproape condiţii de existenţă, faţă c-o lume în care miniştrii nu au sfiala de-a cruţa pe Domn de decrete de numire în cari figurau oameni vinovaţi de înaltă trădare şi pasquilanţi de cea mai rea specie, ce-i rămînea Domnitorului de făcut decît… să iscălească? Noi credem că, oricîtă iubire ar avea pentru patria sa adoptivă, o nuanţă de ironie şi de despreţ al oamenilor a trebuit să răsară în privirea nobilului şi cavalerescului suveran de cîte ori iscălea asemenea decrete, fiecare din ele o frunză veştedă de toamnă, o iluzie pierdută, o existenţă morală nimicită c-o trăsătură de condei.
Carol îngăduitorul e departe de-a fi atît de puţin fin precum le place unora a crede. El posedă acea mare memorie de figuri şi nume care se găseşte ca o trăsură caracteristică şi moştenită la membrii familiilor suverane, şi memoria aceasta e unită aproape totdauna cu o repede pătrundere a caracterelor omeneşti.
În faţa unei ţări sărace, plină de un proletariat nesăţios care şi-a creat o organizaţie numai bună pentru a urca repede şi fără control treptele sociale, în faţa plebei permanente, de la care nu se cere nici ştiinţă, nici merit, în faţa acestui abis, c-un cuvînt, Carol îngăduitorul are satisfacerea de-a vedea rupîndu-se unul cîte unul toţi ghimpii ce erau îndreptaţi odinioară în contra tronului, are satisfacţia de-a duce c-o trăsătură de condei ad absurdum abisul-Câmpineanu, literatura Orăşanului, istoriografia baronului de Hahn, broşurele lui Iordache Vulpescu; toate, toate se frîng prin decrete de punere în slujbă.
Dar un lucru nu trebuie uitat: exemplul ce se dă tinerei generaţii şi preţul pe care ţara-l plăteşte. Toate aceste victorii ale ironiei se fac din mijloacele ţării. Ţara e rău administrată în toate ramurile, pentru că trebuisc hrănite nulităţile rebele, abstracţie făcînd de celelalte resurse nelegiuite pe cari ştiu a şi le crea acei oameni a căror impunitate e asigurată prin politica de partid.
Iată la ce trebuie să cugete d. Brătianu. Domnitorul are marea justificare că naţiunea românească nu se-ncheie cu generaţia actuală. Lui Carol II nu va mai îndrăzni nimeni să-i prezinte decretele pe care le subseamnă Carol I. Dar d. Brătianu nu are această justificare; raţiunea sa de-a fi, patria sa e numai prezentul, pe cînd patria dinastiei e întreg viitorul Ţării româneşti. În acest prezent numai o politică în adevăr de stat, bună pentru toţi, nu numai pentru partizanii săi, şi deasupra urelor elementelor meschine ce-l încunjură e limanul de scăpare al tuturor.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI