[„DACA SE VA ADEVERI…”] – de Mihai Eminescu [28 septembrie 1882]

Daca se va adeveri că pe la ‘nceputul lui octomvrie or să se deschidă Adunările şi vom avea iarăşi fericirea de-a perinda fizionomiile interesante ale acelor bărbaţi cari îngrijesc atât de mult de binele ţării şi de-al lor va rămânea să ne ‘ntrebăm în ce raport reciproc vor fi grupurile în cari majoritatea de pân’ acum se preface a fi despărţită.

Pân’ acum majoritatea era compactă. Cum era, bună – rea, îşi făceau treaba cu ea, zice – o vorbă, şi lucrurile mergeau strună. Rău mergeau fără îndoială, pentru că legiferomania pe de-o parte, lăcomia de averi pe de alta, sărăcia de minte pe deasupra, au făcut în adevăr ca ţara întreagă să se sature demult de aceşti pretinşi aleşi ai ei. Nu se poate tăgădui că nemulţumirea generală e mai mare decât oricând, că nu e om – nu cu vro minte deosebită sau pretenţios, ci oricum l-ar fi lăsat Dumnezeu – care să nu simţă că Parlamentul e în mare parte compus din farsori şi că administraţia maltratează lumea şi o despoaie. dacă până şi tatarii au început a părăsi Dobrogea, oameni fără nici un fel de necesităţi şi mulţumiţi cu orice soi de guvern din lume, necum să n-o simtă altcineva.

Dar, aşa cum era, majoritatea stătea compactă şi statornică în mijlocul mişcării continue de funcţionari administrativi, judecătoreşti şi fiscali cari se ridică şi se cufundă în graţia ministerială ca stolurile de umbre în infernul lui Dante. De cincizeci de ori s-a schimbat ministerul sub prezidenţa d-lui Brătianu: d-sa pare a fi avut atâtea cabinete în şase ani câte au avut toţi Domnii pământeni de la întemeierea ţărilor până azi; dar două poluri rămâneau neclintite în această necontenită rotaţiune: d. Ioan Brătianu pe de o parte, majoritatea sa parlamentară pe de alta.

De la un timp lucrul au început a se cam turbura. Fie că prea mulţi şi-or fi zis „omul face banii şi banii pe om”, fie că unii prinsese cheag la inimă, alţii nu; că unii sunt stupi neretezaţi, alţii nu prea au de moară; destul că dihonia şi pizma reciprocă dintre cei mici pare a fi înrâurit asupra celor mari, încât azi foasta majoritate, atât de strânsă prin apetituri, seamănă a se despărţi în trei, ca râul fericit ce curgea în mijlocul raiului. Ordinea logică a acestei împărţiri nu prea e clară, e chiar enigmatică pentru public; cea cronologică însă se poate urmări.

Întâi s-a supărat d. Dumitru Brătianu pe majoritate. I-a trimis pe unii la puşcărie, pe alţii la carantină şi, în intervalul de când Adunările sunt închise, s-au înjghebat un nou partid „al virtuţii”. A răsărit unde nu-l sameni, ar zice vorba, dar a răsărit. Deşi membrii partidului virtuţii nu prea sunt cunoscuţi publicului, despre existenţa lor reală nu se poate îndoi nimenea; iar îndoielele asupra virtuţii lor ar fi, se zice, şi mai neîntemeiate. Am scris-o deci şi noi pe lumânare pentru neuitare şi ne rugăm lui D-zeu ca aşa [să] fie.

Apoi s-a supărat d. C. A. Rosetti. Şi-a dat demisia din Adunare, a depus mandatul său în mâna alegătorilor şi, cu inima plină de amărăciune, a părăsit ţara, pentru a mânca din nou pânea neagră a exilului, udată cu lacrimi. Un alai de jalnici patrioţi l-au petrecut până la marginea târgului, unde, luându-şi toiagul în mână şi scuturând de pe încălţăminte praful unei patrii ingrate, au plecat spre depărtatele deşerturi ale Galiei, unde cu post şi în pustnicie să-şi petreacă rămăşiţa zilelor, scârbită de răutatea oamenilor.

Ci ‘nainte de-a pleca a spus de ce. Majoritatea n-a voit să-i primească reformele. Aceste sunt: decentralizarea, reforma legii electorale, electivitatea magistraturii, libertatea învăţământului cu dezgroparea răposatei Eforii şi — ca ton fundamental al muzicei – scăparea ţăranului de asuprire. Cum şi ce fel nu se spune, dar în sfârşit scăparea lui. Acesta e drapelul lăsat în mânile viguroase ale onor. Costinescu care, cu inima în dinţi şi cu funia ‘n traistă, [î]l va apăra. Iată dar un alt fragment al majorităţii grupat pe lângă acest drapel, fragment care n-are ridicola pretenţie de-a fi virtuos. Din contra, unde găseşte ceva pus rău, el pune bine.

Iată deci două centre de atracţiune dintre cari unul virtuos, „feţişoara mărită fetişoara”; altul mai puţin virtuos dar „sutele mărită slutele”. Atât virtutea de zile mari a unora cât şi cea mai de zile de lucru a celorlalţi arată opoziţie în contra Vizirului. Nu e îndoială nici pentru unii nici pentru alţii că d. Ioan Brătianu e un vizir, că guvernul său e o maşină pneumatică care absoarbe toate puterile vii ale ţării.

Cine dar mai rămâne sincer şi necondiţionat sub drapelul marelui nostru cancelar? Iată o întrebare pe care oricine şi-o face cu curiozitate. Altfel, de partizani să nu te plângi când ţii sacul cu grăunţe ‘n mână. Vor veni ei, chiar prea mulţi, chiar peste voie; dar, în aparenţă măcar, o majoritate care să voteze bugetele înţeleptului Sihleanu şi răscumpărările cu toată supunerea datorită pare a nu mai exista.

Oare unul din ziarele inspirate n-ar putea lămuri publicul? Pare c-am fi rămas fără umbră de ziar guvernamental care să ne spuie, bunăoară, ce gândeşte d. Brătianu în privirea acestor nouă grupări a majorităţii sale, precum şi în privirea -reformelor propuse de d. C. A. Rosetti.

Căci, deşi acele reforme a fost întâi prezintate în numele personal al redactorului „Românului”, prin scrisoarea de adio ele au devenit un program. Făcut pentru a forma obiectul de căpetenie al sesiunii Parlamentului – de vreme ce atinge cestiuni constituţionale -, propriu a servi de drapel în vederea nouălor alegeri, acest program e dezaprobat de marea parte a ţării, ca să nu zicem de toată, din cauza înnoiturilor şi a improvizaţiunilor ce cuprinde.

Cine din majoritate se uneşte cu ele, cine nu, şi mai cu seamă ce cugetă guvernul în privirea lui? Oare nu e dator a linişti ţara măcar în mod oficios în privirea intenţiilor sale?

Respinge-va majoritatea acele reforme, precum părea dispusă în trecut? Aproba-le-vor unii, nu le vor aproba alţii? Iată auspicii de deschidere cari par încărcate de furtună, dacă dăm crezământ semnelor de dezbinare de pân’ acum.

Mulţi însă înclină a admite că această dezbinare nu este decât o farsă, cu totul neserioasă în esenţă, de vreme ce nici pe unii nici pe alţii nu-i doare capul de îmbunătăţirile şi reformele ce le promit. În ajunul alegerilor însă e practic de-a se despărţi în două; de-a juca unii pe guvernamentali, alţii pe opoziţie, încât oricare ar fi rezultatul, tot în favorul lor să iasă. Deprinşi de ani încoace de-a urmări această politică stearpă de panglicării, care face cu neputinţă orice îmbunătăţire serioasă, oamenii cred că, cu toată furtuna într-un pahar de apă, cu toate indignările partidului virtuţii pe de-o parte, cu toată setea de reforme a grupului celor nevirtuoşi, ceea ce va rămânea neschimbat în sesiunea viitoare sunt iarăşi cele două poluri statornice: d. Ioan Brătianu şi majoritatea sa parlamentară.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
image_pdfimage_print

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.