[„DAR dacă NU PUTEM SPERA…”] 2264 – de Mihai Eminescu

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Dar dacă nu putem spera nicicînd de-a asimila caracterul, avem o altă speranţă, întemeiată asemenea pe ştiinţă. Ca1 rasă veche ea trebuie să degenereze din ce în ce mai mult.

Din ce în ce vor scoborî scara fiinţelor organice, şi mici, miopi, cocoşaţi cum sînt, vor ajunge din ce în ce în ce mai mici, din ce în ce mai neuropatici, vor ajunge să aibe copii născuţi bolnavi şi smintiţi, pîn ce toţi vor ajunge să-şi îngroape hoiturile fără preot, ca cînii

Cine voieşte confirmarea acestei teorii să citească cartea lui Iacoby Etudes sur la selection dans ses rapports avec l’heredite chez l’homme şi se va convinge că rasa aceasta [ajunsă] până la pornocraţie trebuie să degenereze fizic şi să se stingă. Aşadar stingerea fizică, moartea e aliatul poporului românesc în contra acestor stârpituri şi moartea e un prieten sigur al poporului sănătos şi tânăr în contra celui bătrân.

Pleavă adunată din lenociniile Ţarigradului ca element speculant şi mijlocitor, turcii i-au introdus şi mănţinut în ţară tocmai pentru a corupe ei elementele sănătoase, a muia vertebrele acestui tânăr şi neâmblânzit popor. şi ‘ntr-adevăr lucrul le-a succes. Au desfiinţat armata Basarabilor, ceea ce propunea şi „Românul” în vremea Adunării de la Mazar Paşa, călugări greci sodomiţi au ucis credinţa creştină în român şi a degradat religia la o formalitate a uzanţelor din convingere morală ce fusese, un grec a vândut jumătatea Moldovei ruşilor, alt grec a mijlocit mituirea turcilor la cedarea Bucovinei, încât la începutul secolului ţara ajunge la halul pe care-l descrie M. Cioran, adiutantul lui Tudor.

Iată ce zice el:

De la deschiderea răzbelului din anul 1806 până la 1812 între Rusia şi Poartă, şi de la 1812 pân-la 1818, cât a ţinut domnia lui Caragea şi de la 1812 până la 1821, când a murit Alexandru Suţu, amândouă Principatele s-au umplut cu greci ca niciodată, pe lângă cari au intrat şi o mulţime de bulgari, arnăuţi. armeni şi mulţime de sârbi din oştirile lui Caragheorghe. Toţi aceştia se numeau arnăuţi şi jefuiau pe faţă cu armele încărcate şi cu iataganele la brâu… Dintr – aceştia se compunea pe atunci toată oştirea Domnilor fanarioţi.

Marele spătar, şeful oştirilor, nu se făcea niciodată dintre boierii români, precum nici agă, nici capitan de dorobanţi, nici capitan de lefegii, precum nici o altă dregătorie care, după vechile aşezăminte ale ţării, aveau sub dânsele trupe înarmate, ci pe toţi aceştia ‘i rânduia Domnul din grecii lui.

Caimacamul Craiovei cu toată suita şi cu toată oştirea trebuiau să fie greci, zapcii plăşilor, vătaşii plaiurilor, toţi dregătorii cari erau sub dânşii trebuiau să fie greci şi foarte rar s-ar fi putut vedea cîte un român… Mitropolitul ţării, câteşitrei episcopii României, toţi egumenii monastirilor erau greci; în şcoalele domneşti profesorii – greci. Negoţul din toată ţara era în mânile grecilor…

Vocea şi puterea boierilor români se pierdeau în acel torent de straini ce inundaseră ţara.

Toate acestea sunt scrise de un martor ocular, de un om ce era în vârsta * a putea vedea lucrurile, de adiutantul lui Tudor, care nu era amic al boierilor, precum nici Tudor nu era.

Şi la acest torent de inundaţie era să reziste cine? Un Brâncovean, un Bălean, un Ştirbei, un Dudesc, trei Goleşti, patru Filipeşti, un Cornesc, doi Creţuleşti, doi Văcăreşti – peste tot cinsprezece inşi. La acest număr erau reduşi boierii mari în Ţara Românească, restul în rangul întâi erau deja venetici.

Nu e nedrept a pretinde ca cinsprezece inşi să fi făcut ceea ce ţara întreagă n-a putut face pân-în ziua de azi? Apoi de la 1821 şi până azi munca imensă a poporului românesc a fost o luptă continuă în contra acestor elemente şi cu toate acestea la ce am izbutit? Şeful partidului liberal, poreclit şi naţional, un grec, cei mai mulţi din membrii acelui partid sunt venetici [în] tribunale şi-n administraţie greci, în armată greci, profesori greci, samsari, negustori, arendaşi greci, şi aşa in infinitum. În sfârşit am ajuns să le romanizăm limba – le-am botezat pielea pe românie. Dar ceea ce desperăm de-a le schimba vrodată este caracterul de ipocrit şi de trădător. Constatăm cu adevărată mândrie că între trădătorii militari || de la 11 fevruarie n-a fost mai nici un român, că toţi aciia erau greci, începând cu fiul făclierului grec de la Botoşani. Noi [î]l credem pe român capabil de cruzime, de hoţie la drumul mare, de trădare nu-l credem capabil. Bandiţii răsăriţi din ţărânul român au fost cavaleri.

Daca în privirea limbei a fost cu putinţă minunea ca geniul asimilant al graiului romanic să farmece * şi pe aceste stârpituri, încât să-şi uite păsăreasca afemeiată şi scârboasă, în privinţa caracterului suntem învinşi.

Degeaba marele adevăr a lui Darwin se dovedeşte a fi absolut în privirea aceasta. Individul organic e după el rezultanta a două puteri opuse, principiul moştenirii, prin care calităţile şi defectele trec asupra urmaşilor în mod fatal şi [atât] de complet pe cât se poate, şi principiul adaptabilităţii, prin care individul cată a-şi câştiga calităţile ce i le impune mediul nou.

Rasa aceasta însă e veche, străveche, şi nu se mai poate adapta. Ea nu poate decât discompune şi nimic alt. De aceea nici aristocraţie, nici armată, nici biserică, nici drept consuetudinar, nimic nu i-au putut rezista; au căzut ca apa tare pe metalul vârtos al caracterului român şi l-au discompus. De aceea instinctiv le-a trebuit Domn străin, un Domn care să încline a crede că în adevăr C.A. Rosetti şi Pherekydes sunt români, un Domn care să nu-şi cunoască poporul, să nu ştie cine-l esploatează, care să crează că e ca-n Germania, unde şi popor şi clasele de sus sunt germane. Un Domn român ar fi putut, Doamne fereşte, să spânzure pe milionarii răscumpărării, să nu aprobe Cernavoda chiustenge, să nu încarce ţara lui saracă într-o noapte cu un sfert de miliard datorie către compania Stroussberg. Un Domn român i-ar fi putut [bate] la tălpi şi dumnealor sunt obraze subţiri; vor să fure fără să le poată face nimeni nimic, vor să ‘nşele şi să treacă de oameni cinstiţi. Asta-i în definitiv cauza pentru care aceşti oameni au fost pururea duşmanii domniilor române.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro