[„DISCUŢIA ISCATĂ „] – de Mihai Eminescu [14 ianuarie 1882]

Discuţia iscată prin observările ce „Binele public” le-a făcut la adresa noastră nu e sleită desigur prin întâmpinarea noastră din numărul de ieri. Am avea multe de adaos, mai ales împotriva intenţiilor reacţionare pe cari ziarele au obiceiul de-a ni le atribui, deşi am dovedit de atâtea ori, cu documente şi cu istoria în mâna, că asemenea intenţii sunt cu neputinţă în România, a cărei dezvoltare a fost întreruptă şi ştearsă o sută şi mai bine de ani. Cine mai contestă, în adevăr, libertăţile materiale şi morale garantate prin constituţie, cine îşi poate aroga dreptul de a le contesta?

Nimeni nu-i contestă celui mai sărac şi mai neînsemnat cetăţean al statului nostru dreptul şi putinţa de-a ajunge prin muncă şi înţelegere oricât de sus va vrea pe scara socială şi e o curată invenţie de-a mai crede că există cineva în ţara aceasta care să susţie privilegii de clasă, onori şi prerogative deosebite pentru familiile cutare ori cutare. Aceste prerogative s-au îngropat şi au trebuit să se îngroape. Un popor care a avut nefericirea de-a fi guvernat o sută douăzeci şi unu de ani de străini şi care, prin această împrejurare, a trebuit să-şi piarză simţul său istoric şi conştiinţa marilor datorii cătră stat, ce erau legate de vechea organizare socială, nu mai admite, nici poate admite o organizare pe clase, cari se distingeau nu prin mulţimea drepturilor, ci prin gradul datoriilor.

Care e dar sâmburul cestiunii de controversă?

Nici un altul decât de-a se asigura prin organizarea dinlăuntru ridicarea sigură a meritului şi a muncii la un nivel superior şi a răsplăti această muncă, dându-i o influenţă relativ mai mare în afacerile publice.

Cine însă distinge între merit şi demerit, între fondul serios al învăţăturii şi al curajului şi aparenţele lui împrumutate, între autorul original al bunei sale stări, al sorţii, al învăţăturii lui şi între plagiatorul aparenţelor?

„Românul” răspunde: „ poporul” în care toate voturile sunt egale şi unul nu valorează mai mult decât altul.

Noi zicem asemenea „poporul” dar aşa cum l-au creat Dumnezeu, nu cum şi-l închipuiesc demagogii c-ar fi făcut după un singur colegiu. Poporul, cu destingerile pe cari natura le-a pus în el când i-a dat unuia mai multă minte, altuia mai mult curaj, unui al treilea un mai vast spirit de întreprindere, armonia c-un cuvânt, nu unisonitatea monotonă. Poporul, da! Dar în acest popor noi credem că d. Vernescu bunăoară, care are talent şi avere, cată să aibă o înrâurire mai mare asupra sorţii lucrului public decât un alt cetăţean, care n-ar avea nici talent, nici avere, nici spirit de muncă. Şi legea ‘i dă o sferă mai mare de influenţă, înscriindu-l în colegiul I.

Nu exista în adevăr decât două forme ale tiraniei şi ale decadenţei unui stat omenesc: despotismul şi demagogia. Şi despotismul egalizează pe oameni, supuindu-i unuia singur, lăsând să degenereze cele mai nobile facultăţi ale lor, patimele bune şi inteligenţa; precum demagogia are acelaş fatal efect prin indiferentismul care-l inspiră naturilor deschise şi mari, văzând în faţă-le biruinţa constantă a mediocrităţii şi a şiretlicului.

Aşadar încă o dată: nimeni nu gândeşte, nici poate gândi la restabilirea unor privilegii a căror esenţă medievală, datoriile către stat, au dispărut.

Un boier vechi sub domniile române era aproape sclavul statului. Lui i se tăia capul dacă un punct al ţării era călcat de străini, el trebuia să servească fără plată în mai toate funcţiile publice, el trebuia să fie gata la orice chemare a Domnului şi răspunzător cu viaţa pentru dreptatea oricărui din actele sale.

Şi prerogativele? Vro bucată pustie de pământ spre şesul ce mărginea ţara către duşmani, pe cari le vindea… pe-un cal alb, precum dovedesc o sumă de documente, şi dreptul de-a coloniza acea pustietate, dacă putea şi în condiţiile în care putea. Aceste condiţii au fost poate originea acelor privilegii.

Din momentul în care esenţa acestor prerogative, datoriile cătră stat, au încetat, din momentul ce prerogativele politice s-au prefăcut în drepturi private, ele au trebuit să cază şi au căzut.

Dar de facto mai există familii istorice în România? Cu atât mai bine pentru ele şi pentru ţară. dacă sunt în stare să-şi păstreze averile întregi şi numele vechi curat, e fără îndoială un folos. Dar de jure nu mai există; de aceea cel care nu e vrednic a-şi păstra numele sfinţit de istoria acestor ţări va cădea fără îndoială şi se va duce acolo de unde întoarcere nu mai este, în sânul nimicniciei şi al uitării.

Deci nu în ordinea de idei a privilegiilor de clase mai pot consista deosebirile de vederi între partizile din România, ci numai în organizarea luptei pentru existenţă a poporului românesc în contra piedicelor ce i le opune superioritatea străinilor, lipsa lui proprie de cultură şi de prevedere.

În decursul atâtor ani de luptă nu ne-am ţinut numai pe terenul negaţiunii şi al polemicei, ci am susţinut în mod consecuent şi am rezumat în programul nostru: că voim monarhia constituţională, alegerile pe colegii, pentru ca să nu se neutralizeze înrâurirea firească a învăţăturii şi a muncii; conservarea elementului naţional prin conservarea proprietăţii imobiliare în mânile Lui; conservarea şi dezvoltarea meseriilor ca corespunzătoare cu tot atâtea aptitudini naţionale; mijloace protectoare ca sprijin vremelnic al acestor aptitudini; simplificarea organizării prea costisitoare; crearea unui învăţământ real paralel cu cel clasic; condiţii de admisibilitate pentru funcţionari administrativi; stabilitatea celor judecătoreşti.

Este una din aceste idei cu care liberalii independenţi de la „Binele public” să nu se unească? Credem că nu e. Dar asupra mijloacelor de executare sunt deosebiri? Fie.

Le vom discuta şi nu ne îndoim că onor. confraţi ne cred îndestul de capabili de-a primi pe cele mai bune, fără a invidia sau contesta paternitatea ideilor cuiva. dacă onor. confraţi împărtăşesc asemenea idei şi se intitulează liberali şi democraţi, am putea s-o facem şi noi, deşi nu ne-a fost nicicând ruşine de-a ne intitula conservatori, de vreme ce voim a păstra şi ţara, şi libertăţile, şi avutul, şi aptitudinile poporului românesc; voim să le păstrăm şi să le întindem, prezervându-le de primejdiile despotismului pe de-o parte, ale demagogiei pe de alta.

„Binele public” afirmă că noi am fi susţinând că nu există decât două tabere: albi şi roşii. Noi nu ştim nimic de afirmarea aceasta.

Ceea ce putem susţine însă de bună credinţă este că două curenturi de idei există numai în ţară, unul conservator, pe care-l împărtăşeşte „Binele public” cu „ Timpul” şi unul demagogic, care tinde la republici, la sufraj universal, la lipsa de orice garanţie de onestitate şi învăţătură pentru, demnitarii publici, c-un cuvânt la domnia oarbei întâmplări şi a patimilor oarbe în locul stabilităţii şi a progresului prin merit şi prin muncă.

Repetăm o idee a lui Montesquieu, zicând: primejdiile unui stat liber sunt totdauna înlăuntru, nu în afară. A asigura uzul libertăţii şi a înconjura abuzurile, iată menirea unui partid conservator într-o ţară liberă. Nu Cartago a învins pe romani pe cât timp la ei domnea libertatea disciplinată, care i-a ridicat atât de sus; dar a dărâmat Roma şi a umilit-o demagogia în cele două forme ale ei, a maselor şi a despoţilor.

Dar ni se vorbeşte de emigraţi, de dizidenţi şi aşa mai departe. Nu cerem şi nu putem cere ca cineva să se grupeze decât împrejurul steagului. Aceasta ar fi în contrazicere cu libertatea în discuţia ideilor şi noi căutăm să convingem oamenii, nu să-i siluim. Se convinge mintea, se siluieşte şi se înduplecă voinţa. Motivele de separare între grupuri cu aceleaşi idei sunt adesea atât de adânc personale, atât de determinante numai pentru cel ce se desparte, încât am fi nedrepţi să erigem în vină pururea capitală necesitatea care înduplică voinţa individuală a cutăruia ori cutăruia. Ni se vorbeşte bunăoară de Centru. Ei bine, „ Presa” nu ne-a spus nicicând şi credem că nici „ Binele public” nu ştie pentru care cuvinte politice s-au făcut acea sciziune. Motive practice cari au determinat voinţa acelor domni pot să fi fost multe; cuvinte, raţiuni de stat n-au fost nicicând.

Dar „Binele public” prin ce se deosibeşte de noi? Prin nume, prin etichetă: „Liberali independenţi” O serie de idei diametral opuse ideilor noastre, sufrajul în contra colegiilor, republica în contra monarhiei, străinismul în contra naţionalităţii, eligibilitatea demnitarilor statului în contra numirii lor pe temeiul învăţăturii, onestităţii şi stagiului nu am văzut până acum în „Binele public”. Să-i spunem noi însă prin ce se deosebeşte: prin temperament. De-un temperament mai energic şi mai verde, nu ne-am sfiit niciodată de-a numi conservatoare ideile de păstrare ale statului român şi a le opune demagogiei cosmopolite, botezate cu numele de „liberalism” şi desfrâului naturilor catilinare cari tind să pună mâna pe demnităţile statului fără a compensa suirea lor prin merit, prin muncă, prin talent. Alţii, speriaţi de calomniile repetate douăzeci şi cinci de ani de-a-rândul de organul demagogiei, s-au sfiit de-a se numi conservatori. Aceasta ni se pare singura deosebire între conservatori şi celelalte grupuri ale opoziţiei, o deosebire despre care cititorul ne va permite să credem că nu merită o discuţie serioasă.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989