Există două feluri de argumente, unele ad rem, cari afirmă sau neagă însăşi esenţa lucrului în discuţie, altele ad hominem, cari sunt pe deplin valabile pentru persoana căreia te adresezi. Pentru catolic bunăoară e îndestul de a cita autoritatea papei, dacă el crede în ea, pentru a înfrânge observaţiunile ce ni le-ar face; pentru-un moametan e destul a cita Coranul. O vorbă a papei, un citat din Coran sunt în cazul acesta argumente pe deplin valabile pentru oamenii cu cari discutăm şi, dacă ei neagă ceea ce noi cităm textual de ex., atunci sunt de rea credinţă şi nu merită să discutăm cu ei.
S’ ascultăm înainte de toate unele argumentaţiuni ale „Românului”.
Daca s-au comis ilegalităţi în alegeri am zis şi o repeţim:
Culpa este a celor ce s-au supus acestor ilegalităţi.
Culpa este a celor ce nu le-au constatat, nu le-au denunţat justiţiei, nu le-au înlăturat prin puterea unirii celor mai mulţi pe terenul legalităţii.
Argumentaţiunea aceasta e [de] tot hazul.
Daca Ilie Ţepeluş i-a spart capul cuiva cu ghioaga plumbuită, culpa nu e a lui Ţepeluş, ci a celui ce s-a lăsat să-i spargă capul.
Daca un subprefect mână pe delegaţi la alegeri ca pe vite la tăietoare, culpa nu-i a subprefectului, ci a delegaţilor.
Daca un primar fură biletele autentice din urne şi le înlocuieşte cu altele false, culpa nu-i a primarului, ci a biletelor cari s-au lăsat a fi furate.
Daca un pungaş şterge ceasornicul din buzunar, culpa nu-i a lui, ci a ceasornicului.
Argumentaţia „Românului” e absurdă; e bună pentru triburile sălbatice, unde toţi cată să se apere în contra tuturor şi mai cu seamă în contra acelora cari s-ar constitui în bandă guvernamentală.
Într-un stat ca oamenii cei întâi chemaţi a păzi cu sfinţenie legile după înţelesul şi litera lor sunt guvernul şi organele lui. Când guvernul le calcă, când organele lui îşi bat joc de legea electorală şi de voinţa alegătorilor, când de sus porneşte nelegiuirea, corupţiunea şi presiunea, puţini vor fi cei în stare să reziste, cu atât mai puţini cu cât statul va fi mai centralizat, cum e al nostru, cu cât va dispune de mai multe funcţii, cum dispune al nostru, cu cât se va fi schimbat într-un azil de nevolnici reversibili, fizici şi intelectuali, tot ca al nostru.
Dar imputarea „Românului” e un cerc vicios. Pentru a constata, a denunţa, a înlătura ilegalităţile ai nevoie de autorităţile publice. Cetăţeanul le sesizează pe ele; ele legalizează semnăturile, ele fac cercetările legal valabile. Dar când ele sunt amestecate până peste urechi în alegeri, când agenţii administraţiei şi ai justiţiei sunt tocmai ei aciia cari formează şi dirig bande de bătăuşi, când tocmai ei sunt cei cari falsifică alegerile de la un capăt al ţării la altul, cui să te adresezi cari să dea valoare oficială constatărilor sau denunţărilor de abuzuri?
Cetăţenii din Galaţi i-au depeşat d-lui prim ministru curat:
Alegeţi deputat pe cine vreţi, dar, pentru numele lui Dumnezeu, cruţaţi-ne viaţa, d-le prim ministru !
În asemenea împrejurări mai e cu putinţă de-a înlătura prin unire bandele de ucigaşi?
Când însă guvernul, cu tot aparatul său de oameni, calcă sistematic legile în picioare cu unicul scop de a falsifica voinţa alegătorilor la opiniunea cărora pretextează a apela, când el nu aşteaptă în linişte să vază care-i opinia alegătorilor, ci voieşte ca, cu de-a sila şi în ruptul capului, să iasă din urne partizanii unor idei preconcepute, e evident că el face o lovitură de stat în toată forma, el este acela care dă cetăţenilor exemplul dispreţului legilor; că el, cel chemat a le păzi, este cel dentăi care le calcă în picioare, dând astfel lumii întregi dreptul de a le călca asemenea. Revoluţiunea de sus, nelegiuirile de sus justifică revoluţiunea şi nelegiuirile de jos.
Dar să ne întoarcem de unde – am plecat.
Se poate ca noi să nu fi demonstrat îndeajuns de clar pentru inteligenţa redactorilor „Românului” infamiile comise cu ocazia acestor alegeri; se poate asemenea ca argumentarea noastră să nu fie concludentă pentru a dovedi că Adunările ce se vor convoca sunt legalmente incapabile de-a rezolva cestiunea revizuirii. Catolici fiind confraţii, le trebuie un edict al papei, maometani fiind, vor pasaje din Coran. dacă ceea ce noi zicem nu obligă pe „Românul” de – a – şi schimba opinia, ceea ce zice organul d-lui Dimitrie Brătianu, fratele ministrului prezident, va fi desigur un adevăr indiscutabil pentru confraţi, de vreme ce – la venirea acestui bărbat din Constantinopol – era privit ca unicul ce rămăsese credincios drapelului liberal, unicul care era cheia bolţii partidului.
Ei bine, d. Dimitrie Brătianu, indignat de candidaturile oficiale, a stigmatizat la Argeş purtarea ministeriului, adecă a frăţâne-său, declarând că „nu primeşte a reprezenta judeţul Argeş cu preţul candidaturii oficiale”.
Iar „Naţiunea” de la 5 mai cuprinde următorul memorabil pasaj:
S-a, zis de multe ori că Constituţiunea noastră a fost un compromis şi, plecând d’ aci, unii susţin că, împrejurările ce esistau la 1866 nemaiexistând astăzi, a sosit timpul d’ a modifica dispoziţiunile cari au fost rezultatul compromisului.
Nu suntem de această părere.
La popoarele libere Constituţiunile nu pot fi decât nişte compromise, căci trebuie să aibă în vedere toate interesele, atât acelea ale majorităţii cât şi ale minorităţii. La noi n-a fost, nici nu este cestiune de carte (decretate de guverne absolute ori de autocraţi ). Aci naţiunea, prin mandatarii săi speciali şi împreună cu tronul, îşi regulează legea legilor.
Este dar absolut ilegitimă o modificare constituţională ce s-ar face de un singur partid sau de-o coterie ce ar impune ţării pe mandatarii ei prin presiune şi ingerinţă electorală.
O asemenea revizuire a pactului fundamental ar constitui un act ilegal şi în contradicţiune cu principiele primordiale ale sistemului parlamentar şi constituţional întru – un stat democratic ca al nostru.
Prin urmare este datoria atât a opoziţiunii cât şi a adevăraţilor liberali d’ a nu se face complicii unei revizuiri constituţionale ce s-ar vota de o Cameră constituantă care nu reprezintă decât voinţa atotputernică a guvernului.
Coranul a vorbit.
O modificare a Constituţiei făcută de un singur partid e absolut ilegitimă. Ea ar fi un act ilegal.
E datoria adevăraţilor liberali de a nu se face complicii revizuirii. Nu poate fi cineva complice decât la crime.
E o crimă a revizui Constituţia în asemenea împrejurări.
Nu noi o zicem; d. Dumitru Brătianu, care fără ‘ndoială e un adevărat liberal, proclamat ca atare de „Românul”, este cel ce spune acestea.
Pe catolici [î]i convingem cu cuvintele papei, pe maometani cu Coranul. Oare confraţii de la „Românul” nu sunt obligaţi a da crezare cuvintelor „Naţiunii”? Cuvintelor fostului lor prezident de Cameră, fostului prezident de Consiliu, fratelui ilustru al ilustrului Ioan Brătianu? Da, după toată probabilitatea omenească vor da crezare şi minune ar fi dacă d. C.A. Rosetti nu s-ar convinge de puternicele cuvinte de mai sus: că ilegitimă, ilegală e o revizuire votată de o Cameră „care nu reprezintă decât voinţa atotputernică a guvernului”.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1882-1883, 1888-1889
„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
