Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
În numărul de la 26 mai am publicat o corespondenţă a d-lui Petrovici din Caracal, care coprindea un apel către alegătorii din Romanaţi ca să fie cu luare aminte la aceia pe cari voiesc a-i alege în noul consiliu judeţean. Această luare aminte se deşteaptă prin enumerarea nepomenitelor procederi ale consiliului si comitetului permanent de acolo.
Găsim în acea corespondenţă numele a 16 bursieri trimişi pe banii judeţului în străinătate, să-nveţe ce? Dreptul poate, ca s-adauge numărul nesfîrşit al advocaţilor şi postulanţilor din ţară. Pe lîngă aceasta, aceşti tineri sînt aproape toţi rude cu membrii consiliului, fii de patrioţi avuţi cari au ambiţia de-a număra pietrele capitalelor Apusului pe cheltuiala patriei. Afară de aceste burse, una de fiece membru al consiliului judeţean şi cîte două la dispoziţia a doi deputaţi, împărţite părinteşte între rude, vedem acordată o bursă unui tînăr din Turnu Măgurele, asemenea fiu de om cu stare, care de la 1876 primeşte anual cîte 3 000 franci, pîn-acum 12 720 franci pentru a învăţa la Şcoala de Poduri şi Şosele din. Paris, în care, din cauza ignoranţei, n-a fost primit nici pînă acum. Va să zică: fiu de om cu stare, ignorant, neprimit nici pînă acum în şcoală, din alt judeţ nota bene, şi primind o bursă de 3000 franci pe an! Strălucită poziţie pentru un tînăr patriot.
Apoi, tot din banii Romanaţilor, se dau cîte 3 000 de franci pe an unei dame, poloneze se vede, pentru ca fiicele patrioţilor să-nveţe – pe cheltuiala judeţului – franţuzeşte!
Iată dar ce se petrece sub guvernul liberal în judeţe. Răposatul Strat zicea: „Aristocraţi la lefi, democraţi la biruri”. C-o aristocratică uşurinţă se dau unui tînăr, numai pentru că cutreieră cafenelele Parisului, 3 000 de franci pe an, tot cu acea uşurinţă se întreţine o şcoală străină de franţuzeşte.
Să nu se crează însă că aceste lucruri se petrec numai într-un singur judeţ, ci în toate aproape. Cititorii îşi vor aduce aminte de acea măsură sumară pe care voia s-o ia d. Cogălniceanu, de-a şterge odată pentru totdeauna toate bursele din bugetul judeţelor, pentru că în genere se dau unor nepricopsiţi din familii cu avere. Arareori într-adevăr se va vedea în străinătate un fiu de ţăran sau de breslaş dedîndu-se, pe cheltuiala ţării, unui studiu ingrat; se vor vedea însă feciori de bani gata luînd burse pentru a studia dreptul, medicina sau tehnica. Pîn-în ziua de astăzi nimene în ţară nici nu şi-a dat seama de ceea [ce] însemnează o bursă, nici de scopul pentru care se dă.
Bursele, pro primo, nu se dau nicicînd unor oameni cu avere, pro secundo, nu se dau pentru ca tinerii să înveţe ştiinţe lucrative ca dreptul, medicina, tehnica. Tineri modeşti şi silitori, cari vor fi mulţumiţi c-un viitor puţin strălucit, ingrat chiar, primesc în alte ţări asemenea burse pentru a se ocupa cu studii istorice, etnografice, arheologice sau filologice, cu ştiinţe cari nu aduc bani, n-aduc cîştig. E prea adevărat că tocmai aceste ştiinţe, şi nu cele practice, constituiesc adevărata cultură a unei naţii, că după produsele sale ştiinţifice şi literare se cîntăreşte valoarea vieţii unui popor pe pămînt. Dar, deşi aceasta e adevărat, imensa majoritate a oamenilor n-are nici răbdarea, nici gustul unei adîncite cercetări ştiinţifice şi se mulţumeşte cu apropriarea rezultatelor ultime, cu esenţa ştiinţei. Iată dar adevărata menire a burselor: a crea specialişti în ramuri de ştiinţă care n-aduc mare cîştig bănesc, a creşte pe învăţătorii naţiei – şi breasla învăţătorească nu-i în nici o ţară avută; cariera e – esceptînd poate Englitera – pretutindenea ingrată.
Astfel am văzut sub ministerul conservator trimiţîndu-se cîţiva tineri în străinătate – însă pentru a studia dreptul, medicina sau ingineria? Nu. D. Tocilescu a fost trimis pentru filologia limbelor slave, de vreme ce documentele noastre istorice de-naintea epocei lui Matei Basarab sînt scrise slavoneşte; d. G. D. Teodorescu a fost trimis pentru filologia limbelor clasice ş.a.m.d. Cît pentru studiile lucrative, se vor găsi întotdeuna oameni cu oarecare avere cari să traducă o parte din capitalul lor bănesc asupra fiilor lor în capital de ştiinţă practică şi aducătoare de cîştig.
Dar roşii – şi asemenea idei?
Mai lesne trage nădejde spînul de barbă decît noi că onor. confraţi vor ajunge vreodată să aprecieze un lucru după valoarea şi înţelesul lui. Nepricepere şi rea-credinţă, iată cele două proprietăţi indisolubil unite în fiece patriot roşu, aproape fără nici o escepţie.
Cînd se petrec asemenea lucruri în judeţe, cînd nepotismul şi postulantismul, agravate prin reversibilităţi, au <apus> [ajuns] la culmea înfloririi, tocmai atunci prinţul Dimitrie Ghica găseşte că toate sînt bune şi frumoase; deci, mai alaltăieri mînă-n mînă cu d. Fleva, ieri cu onorabilele Serurie, crede de datoria sa de a da un relief politic alegerilor judeţene din Ilfov, credinţă pentru care şi-a atras aspre mustrări de la „Binele public” şi o călduroasă apărare din partea
„Românului”. . .
Din această apărare relevăm şi noi cîteva puncte.
Viciul caracteristic al coteriilor politice fără viitor este esclusivismul. ..
Un om de valoare intră într-o partidă, o părăseşte, daca-şi schimbă ideile, spre a intra în altă partidă, clar niciodată nu intră într- o coterie, mai totdeuna personală şi de un caracter esenţialmente efemer.
Toţi oamenii de principie ştiu în fine că o partidă trebuie să aibă totdeuna uşele deşchise pentru orice om onorabil voieşte să-i dea concursul său .. . etc.
Ei bine, roşii sînt cu atîta naivitate esclusivişti încît nici nu ştiu ce va să zică esclusivism, precum cei născuţi orbi nu ştiu ce va să zică a fi orb.
Dar esclusivism se cheamă tocmai neîngăduirea unor personalităţi cu alte principii sau cu altă nuanţare a lor. Neesclusiv este un partid atunci cînd primeşte în sînul [său] orice individualitate onorabilă cu seria ei de principii, cu întregimea fiinţei sale şi cînd linia generală de purtare a partidului răsare din concursul tuturor ideilor emise, nu din formule dictatoriale ale unui mare magistru ca cel din Strada Doamnei. Dar, cînd cineva renunţă la individualitatea sa pentru a avea principii identice cu onorabilele Fleva sau Serurie şi cu marele magistru, atunci nu înţelegem ce esclusivism ar mai fi cu putinţă. Asta ar însemna a se esclude pe sine însuşi, ca un personaj comic al unei foi umoristice vieneze care, neavînd cine-l da afară şi fiind deprins cu aceasta, s-a hotărît în fine… de-a se da el însuşi afară.
Dar iată cum urmează „Românul”:
Dar la ce-ar folosi toate acestea? A dovedi că patriotismul, esperienţa şi bunul-simţ a d-lui Dimitrie Ghica sînt mai presus de slăbiciunile şi consideraţiunile personale cari au dat naştere grupului „Binelui public”?
Acestea o ştie publicul tot atît de bine cît şi noi; el ştie asemenea că un om de greutatea d-lui Dimitrie Ghica se poate apropia de o partidă ca aceea ce avem onoare a o reprezenta, iar niciodată de un grup personal ca acela de la „Binele public”.
„Românul” pare a uita că prinţul Dimitrie Ghica a făcut parte din grupul – estrem de numeros şi de important – al răposatului Centru, precum pare a fi uitat şi lista de epitheta ornantia cu care „Presa” gratifica acum cîteva luni pe d- alde Pătărlăgeni, Mărgăriteşti, Serurii. Acum sînt cu toţii o apă. Noroc bun şi spori întru toate! Noi nu dorim răul nimărui.
Singura deducere pe care ne permitem a o trage din cele de mai sus e că tot patriotismul, esperienţa, bunul-simţ pe cari publicul le ştie tot atît ca şi „Românul”, precum şi greutatea unui om ca principele Dimitrie Ghica, l-a făcut să se ţină atît timp de partidul conservator cu care „Românul” era însă în luptă – de unde urmează că, pe cînd conservatorii erau la putere, „Românul” era nepatriotic, fără experienţă, fără bun-simţ, de vreme ce combătea toate acestea în persoana prinţului.
„Românul” şi „Presa” vor purta ani întregi încă macula inconsecuenţei lor dacă se vor hotărî a se îndrepta, ceea ce nu sperăm; dacă vor urma calea de pînă acum însă, vor purta pururea această maculă.
Onorabilii confraţi trebuie să ştie că Aristotel n-a trăit în zadar în mijlocul acelei mizerabile, mincinoase şi fără de caracter demagogii din Atena, că nu în zadar s-a consumat pe pămînt acea inteligenţă vastă care s-a ocupat cu discusutul tuturor cutelor sofistice în cari s-ascunde micimea omenească.
O ultimă observare.
Noi admitem în adevăr că prinţul Dim. Ghica merge azi mînă-n mînă cu onorabilele, învăţatul şi neprihănitul Serurie, precum şi cu onorabilele Fleva, pentru că s-a convins că opoziţia sistematică se face din cauza goanei după putere, iar această din urmă din cauza proletariatului de postulanţi. Nu ne supărăm asemenea dacă d-sa, cu toate probele contrarii, va crede că poate arunca şi partidul conservator în aceeaşi categorie de vînători de putere, căci libertatea presei române ne-a cam deprins cu toate acuzările, oricît de nefondate ar fi.
Dar o singură observaţie. Cam tîrziu vede prinţul aceasta. Noi am reprodus în no. de la 28 mai un amendament al d-lui C. Creţulescu, introdus în răspunsul cătră tron la 15 fevruarie 1863, amendament primit pe atunci de aproape unanimitatea Adunării; am reprodus asemenea discursul d-lui Creţulescu. Acest discurs cuprinde într-o formă amplă şi ştiinţifică toate motivele cîte le-a citat prinţul pentru a-şi motiva trecerea sa în partidul roşu. Oare această trecere nu s-ar fi putut opera de atunci chiar? Căci într-acea Adunare era faţă şi prinţul Dim. Ghica, şi d-nii Rosetti-Brătianu, şi alţi patrioţi. Iată deci adevărata epocă în care prinţul ar fi trebuit să devină liberal-naţional, pentru ca să fim dispensaţi de reflecţii de natura celor de faţă.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI