Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
În numărul său de azi „Românul”, hărţuindu-se cu opiniile opoziţiei, nu se sfieşte a formula următoarea dilemă:
Concluziunile dar a acestor fapte nu pot fi decât una din două:
Una: maioritatea naţiunii afirmă că toate acuzările opoziţiunii au fost şi sunt pe deplin neadevărate. Alta: maioritatea naţiunii, susţinând un guvern şi-un Parlament compus de bărbaţi iniorinţi, hoţi şi trădători dovedeşte că ea însăşi este pe deplin coruptă.
În cazul dendâi naţiunea a declarat şi declară de calomnii acuzările opoziţiunii şi le respinge.
În cazul d-al doilea, dacă opoziţiunea declară că naţiunea este atât de coruptă, ai cui sunt membrii opoziţiunii? Şi dacă ei declară că mama lor este coruptă, ce respect mai poate găsi la străini o asemenea mamă cu nişte asemenea fii?
Noi credem din parte-ne că dilema aceasta s-ar putea formula numai în cazul când în adevăr naţiunea ar fi totdeuna stăpână pe voinţa ei, când ar putea-o emite clar şi statornic, fără să mai rămâie vro îndoială asupra intenţiilor ei; dar mai ales atunci s-ar putea stabili când guvernul n-ar dispune de mijloace pentru a falsifica opinia ţării şi pentru a-i stoarce voturile. Înainte de a pune deci o asemenea dilemă ziarul guvernamental ar trebui să izoleze pe cale logică elementele ce dau tonul vieţii publice, factorii reali ai mişcării politice, şi să cerceteze mai de-aproape teascul care se aplică asupra acestor elemente.
Se ştie înainte de toate că adevărata naţiune, patru din cinci părţi ale poporului nostru, nu ia parte la viaţa publică, a cărei sarcine le poartă însă mai greu decât oricine altul. Aceste patru din cinci părţi sunt sătenii, cari în adevăr n-au nimic comun cu d-nii Giani, Cariagdi, Carada, C.A. Rosetti, nici măcar originea, necum interesele sau altceva.
Deasupra acestui element, cel mai numeros şi mai nefericit totodată, există ţara legală sau ceea ce „românul” botează cu numele de „naţiune”, iar paralel cu ţara legală există elemente parazite cari şi-au făcut din politică o meserie foarte lucrativă. Aceste elemente parazite, lipsite de merit, de avere, de ştiinţă, sunt strâns legate între ele prin comunitatea nulităţii lor, invidia îi uneşte contra oricărui merit adevărat, sărăcia îi struneşte şi-i ţine uniţi contra ţării legale, care se zvârcoleşte neputincioasă sub torturile teascului electoral. Miile de funcţii administrative şi sutele de funcţii judecătoreşti, toate amovibile, sunt puse în mişcare într-un singur scop, pentru a stoarce voturile ţării legale. Se înţelege că fiece alegător [î ]şi are interesele sale materiale. De fiecare din aceste interese atârnă cîte un fir al maşinii administrative. De-o zice alegătorul nu, curentul electric al maşinii izbeşte în acel interes şi-i ucide sâmburele vital, de-o zice da, [î ]şi poate vedea în linişte de treabă. Nu putem aştepta însă de la oameni – şi oameni suntem toţi – ca, pentru un interes general care nu poate fi priceput decât prin reflecţie, să-şi pună zilnic în pericol existenţa lor şi a copiilor lor, ca aciia cari n-au nimic de pierdut. Abia o avere foarte întemeiată, care nu poate atârna în nici un chip de iubirea sau ura administraţiei, [î ]l face pe om capabil, în România, de-a se opune făţiş guvernului. Dar acei cari, într-un chip ori într-altul, cată să muncească pentru a se ţinea deasupra apei nu-şi vor crea de buna lor voie piedeci zilnice intereselor lor, piedeci personificate în subprefecţi viţioşi, maiori cocoşaţi de gardă civică şi alţi monştri din regnul organic al celor ce n-au nimic de pierdut şi totul de câştigat.
Ar mai rămânea o cale pentru ca ţara să zvârle cât colo pe patrioţii cari o guvernează: o mişcare violentă. Dar aceasta ar constitui totdeuna un pericol internaţional şi ţara legală e prea patriotică pentru a apuca o asemenea cale. Când elementele roşii sunt în opoziţie, atunci altceva. Dar bată războiul la uşă, dar vie pieirea a doua zi, puţin le pasă patrioţilor de meserie. Din contra, se pun în înţelegere cu străinătatea ca să răstoarne guvernul, căci când dumnealor nu sunt la putere orice mijloc de-a parveni e bun, chiar ameninţări de asasinare adresate capului statului.
Iată dar cum o naţiune necoruptă chiar poate avea un guvern ş-un parlament compus de bărbaţi „iniorinţi, hoţi şi trădători”, cum grăieşte „Românul” şi „gura păcătosului adevăr grăieşte”.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII