Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
În Parlamentul Germaniei principele de Bismarck, referindu-se adeseori la opinia împăratului şi zicând că pe aceasta o reprezintă, a dat de-o opoziţie vie din partea partidului liberal, care înţelegea constituţionalismul cu totul într-alt chip. Opoziţia liberală susţinea că opinia împăratului nu intră deloc în discuţia Parlamentului şi că acest din urmă nu are a face decât cu miniştrii răspunzători şi cu cancelariul, asemenea răspunzător. Această idee apuseană de constituţionalism nu convine însă principelui Bismarck, care-n actuala stare de lucruri din Germania nu crede a putea concede Parlamentului un drept de cenzură absolut. El are necesitate de-o mai mare putere de autoritate în faţa Parlamentului, fiind convins înlăuntrul său că constituţionalismul exercitat în Germania astfel cum se exercită în alte ţări ar fi de natură a compromite viitorul ei economic şi politic.
Ca urmare a acestor vederi, pe cari le împărtăşeşte şi împăratul, foaia oficială a Imperiului şi a Prusiei publică un edict al împăratului cu data de 4 ianuarie, contrasemnat de principele de Bismarck şi adresat cabinetului întreg.
Iată ce zice acest edict, în adevăr straniu pentru datinele unei ţări constituţionale:
Dreptul regelui de a conduce după cum va crede mai bine de cuviinţă guvernul şi politica Prusiei a fost mărginit prin Constituţie, dar n-a fost abrogat.
Actele guvernamentale ale regelui au nevoie de contrasemnătura unui ministru, vor fi reprezentate de miniştri, ca şi înaintea edictării Constituţiei, dar rămân acte guvernamentale ale regelui, cari au purces din hotărârea sa şi prin cari el îşi esprimă în mod constituţional deciziunile voinţii sale. Nu se poate îngădui deci, şi e spre întunecarea drepturilor constituţionale ale regelui, când unii reprezintă exerciţiul lor astfel ca şi când ele n-ar porni de la rege însuşi, ci numai de la miniştri responsabili. Constituţia Prusiei e espresiunea tradiţiei monarhice a acestei ţări, a cărei dezvoltare se întemeiază pe viile relaţii ale regilor săi cu poporul. Aceste relaţii nu se pot strămuta asupra miniştrilor numiţi de rege, căci sunt legate de persoana regelui; conservarea lor este o necesitate de stat pentru Prusia. Este aşadar voinţa Mea, ca atât în Prusia cât şi în corpurile legiuitoare ale imperiului să nu existe nici o îndoială asupra dreptului constituţional pe care-l am Eu şi urmaşii Mei de-a conduce personal politica şi să se combată pururea părerea că inviolabilitatea persoanei regelui, care a existat pururea în Prusia şi a fost esprimată prin art. 43 al Constituţiei, şi necesitatea contrasemnăturii responsabile ar fi privând actele Mele guvernamentale de natura unor deciziuni regale independente. E de datoria miniştrilor Mei de-a reprezenta drepturile Mele constituţionale, ridicând rezerve în contra oricărei îndoieli sau întunecări. Tot asta aştept şi de la funcţionari. Departe de mine de-a voi să influenţez libertatea alegerilor, dar, pentru funcţionarii aceia cărora li e încredinţată executarea actelor Mele guvernamentale şi cari pot fi revocaţi după legea desciplinară, datoria lor contractată prin jurământul de serviciu implică şi reprezentarea politicii guvernului Meu în alegeri. Împlinirea credincioasă a acestei datorii o voi recunoaşte cu mulţumire şi aştept. de la toţi funcţionarii ca în alegeri să se ţină departe de orice agitaţii în contra guvernului Meu.
Ca manieră de-a privi dreptul public edictul acesta spune scurt şi cuprinzător că puterea executivă, miniştrii, funcţionarii statului, ş.a.m.d. nu sunt deloc o delegaţiune a Corpurilor legiuitoare, ci o delegaţiune responsabilă a autorităţii regelui.
Consternaţiunea produsă prin acest edict în presă va fi fără îndoială mare şi criticele în contră-i violente. Dar la oameni ca principele de Bismarck cată cineva să se întrebe nu dacă aceasta este părerea sa în privinţa raportului Coroanei cu Camerele, ci ce scop politic urmăreşte acuma prin acest act izolat de o atât de demonstrativă însemnătate. A crede că acest act e pur şi simplu îndreptat în contra elucubraţiunilor parlamentare ale adversarilor săi ar fi naiv. Politica sa, pe care voieşte s-o dezbrace de responsabilitate faţă cu Corpurile legiuitoare pentru că aceasta l-ar împiedica, cată să fi urmărind ţinte mai mari, asupra ajungerii cărora nu voieşte a suferi contrazicere,
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII
