[„ÎN ZIUA OMINOASĂ „] – de Mihai Eminescu [16 februarie 1882]

În ziua ominoasă de 11 fevruarie s-a continuat în Adunare discuţia reformei tocmelelor agricole şi, ca şi când această zi ar fi păstrat pentru de-a pururea însemnătatea ei, a dat naştere unui schimb de idei care, dacă nu mai trădează pe alţii, a fost în stare cel puţin a trăda pe deplin cugetările celui mai puternic şef de partid, ale d-lui C.A. Rosetti şi ale coreligionarilor săi politici, ale roşiilor.

Ne permitem deci a face abstracţie deocamdată de la interesantele discursuri ale d-lor Cozadini, Cogălniceanu, Carp şi Vernescu, abstracţie de la cestiunea tocmelelor chiar.

O putem face aceasta cu atât mai mult cu cât de patru ani 1 noi şi numai noi am dat alarma în cestiunea stării ţăranului. De patru ani ilustrăm traiul său rău şi esploatarea neomenoasă căreia este supus, de patru ani am încercat, cu toată puterea şi căldura convingerii, să atragem atenţia sferelor dirigente, fie conservatoare, fie liberale, asupra mizeriei în care trăieşte cea mai numeroasă, cea mai importantă, cea mai conservatoare şi – verde vorbind – cea mai nobilă parte a poporului românesc.

Daca nu întreg poporul e de aceeaşi descendenţă, fără îndoială în el sunt elementele acelea cari au determinat soarta ţării aceştia; în el s- au rescufundat, precum se ştie, până a nu mai fi cunoscute, multe din familiile vechi şi mari ale ţării, în rezăşimea lui aflăm nume cari au stat adesea faţă cu cei mai puternici regi ai pământului, în el există şi azi ceea ce cu sute de ani înainte a fost mare, generos şi viteaz în ţările române. Unul şi acelaşi în limbă, în datini, în dreptul consuetudinar, pretutindenea distingându-se prin o adâncă blândeţe de caracter şi prin multă inteligenţă, acest popor prezintă un mare problem istoricului, etnologului şi linguistului, problemul unui popor în adâncime conservator, care păstrează în caracterul său neatinsă unitatea originară, preesistentă ramificaţiunilor şi despărţirii lui. El, care e obiectul studiului şi iubirii noastre, a fost acela de care ne-am ocupat cei dentăi şi cu toată căldura şi daca, în cestiunea tocmelelor, am dat loc în aceste coloane studiilor celor mai diverse a fost pentru a lumina obiectul din toate punctele de vedere, cu supoziţia de sine înţeleasă că orice neajuns care împiedică sau face cu neputinţă prosperitatea ţăranului cată să fie înlăturat. Va să zică nu nouă ni se poate face imputarea de-a nu fi voit din toată inima îmbunătăţirea stării lui.

Deci nu în contra straniilor acuzări ridicate în această privire de d. C. A. Rosetti ne vom ridica, nici vom polemiza cu d-sa în privirea manierei ce are sau afectează a avea în tratarea istoriei de la 1848 încoace. Necunoscător cauzelor economice şi sociale cari determină fenomenele publice ale unei societăţi omeneşti, d-sa face ca istoric ceea ce face şi ca politician, judecă toate cele a priori, măsurându-le cu micimea insuficienţei propriilor sale cunoştinţe, ba vede chiar mărire şi înălţare acolo unde decadenţa e invederată şi-şi face un merit din fapte absolut condemnabile.

Ceea ce voim să constatăm astă dată e altceva.

De câte ori afirmam că d. C. A. Rosetti e republican, socialist chiar, ni se contesta aceasta, ni se zicea că e o insinuaţie de rea credinţă. De astădată orice recriminare cată să cază; d. C. A. Rosetti a vorbit însuşi, a declarat-o formal, franc, pe faţă, că aşa este şi aşa va fi pururea.

În Revista Dunării declară d-sa c-a scris şi iscălit:

…am fost, sunt şi voi fi republican.

Astăzi zice:

Cât pentru republică, aceasta este treaba copiilor mei şi a copiilor lor… Eu mă mulţumesc cu titlul de rege şi cu faptul de republică.

Aşadar să fie bineânţeles: d. C. A. Rosetti a fost şi este republican; copiii săi şi ai copiilor săi au misiunea de a stabili republica şi ca titlu al statului român; regalitatea de azi nu e decât un titlu fără esenţă şi fără spirit monarhic; în fapt trăim în republică.

Aşadar fostul prezident al republiculei ploieştene bine – a făcut c-a proclamat-o; el n-a proclamat decât înlăturarea unui „ titlu” căci de fapt republica exista. Bine – au făcut tinerii Rosetti şi Caligari când, în ziua încoronării, au băut, la cafeneaua Procope, în unire cu altă adunătură socialistă, în sănătatea Republicei române. Cui aveau să închine? Unui simplu titlu, fără însemnătate monarhică?

Mai mult încă. Recompensă chiar s-a dat de statul monarhic – ereditar al României celui ce „a fost, este şi va fi republican” iar părţile reversibile ale acestei recompense se vor plăti regulat de acelaşi stat monarhic… pentru a înlesni materialmente treaba acelor cari vor să desfiinţeze până şi titlul monarhic şi să realizeze definitiv republica.

Şi… să se ţină bine minte, acest d. a fost ministru, prezident de Cameră, este şef de partid, şi partidul împărtăşeşte şi aplaudă frenetic ideile creatorului său: a fost, este şi va fi republican, se mulţumeşte deocamdată cu titlul de rege, dar în realitate menţine faptul republicei.

Daca regele ar voi să uzeze de prerogativele monarhice ale Coroanei, dacă ar da sceptrului său acea energie grea şi mântuitoare care e esenţa monarhiei şi scapă statele în decadenţă de păture ca ale Mihăleştilor şi Caradalelor, daca, în sfârşit, amic şi părinte al poporului său, care va fi şi poporul fiilor şi nepoţilor săi, ar avea îndurare de soarta lui, de necultura lui, de sărăcia lui şi ar alege El – nu altul – elementele acelea cari vor în adevăr „ binele şi ridicarea poporului, iar nu faptul republicei cu corolarul esploatării sistematice, ce-ar zice d. C. A. Rosetti atunci? Ce ar zice?

„Nu ne mai trebuie titlu de rege, ar zice, căci începe să nege faptul republicei. Jos titlul” Şi ar zice – o pentru că d-sa nu se sfieşte de-a o zice azi, când semnătura voluntară a acelui „ titlu” l-a făcut om avut pe el şi pe copiii săi.

Închipuiască-şi cineva dacă ‘şi poate închipui… că d. de Bismarck, contele Taafe, Gladstone sau Ignatief, sau oricine a fost ori este ministru atotputernic ar declara… nu în intimitatea amicilor, ca reminiscenţă şcolară sau ca problem de istoriografie, ci înaintea Parlamentului: „Am fost, sunt şi voi fi republican; Regele? Un titlu. Treaba copiilor mei de a-l desfiinţa. Îl îngădui pe acest rege pentru că-mi dă faptul republicei „ Pe ce picior ar sta a doua zi acel om de stat şi partidul care-l aplaudă cu Coroana şi cu monarhul?

Va să zică titlul stă numai pentru că-l îngăduie d. C. A. Rosetti, se mulţumeşte cu el de vreme ce avem faptul republicei?

Are şi aceasta înţelesul său. Numai în zilele lui Carol îngăduitorul, adânc îngăduitorul, un panglicar străin, negustor de gazetă, rătăcit într- un popor din vechimea sa monarhic, poate să proclame că, dacă există monarhie, e numai pentru că o îngăduie acest zgârie – hârtie.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989