Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
Încă de pe cînd ne căutau ceartă confraţii de la „Steaua României”, fiindcă momentan le venise la-ndemînă de-a ne numi reacţionari, am spus că orice discuţie e zadarnică, e goală logomahie, dacă evită a ne spune ce înţeleg dumnealor prin
„reacţie”, ce mîncare e aceea despre care fac atîta vorbă. Tot astfel face şi „Românul”, şi alte foi, cu cari însă nu discutăm niciodată, căci ar fi cu totul de prisos. Ar însemna să intre omul într-o turmă de căţei de florile mărului.
Aşadar, ce este reacţia?
În fizică se numeşte astfel legea, demonstrată de Newton, privitoare la contraacţiunea trezită prin o acţiune; în politică însă s-a numit astfel: 1) contrarevoluţia, proiectată în Franţa în veacul trecut; 2) tendenţa de-a reintroduce o formă de guvernămînt care-a existat odată.
Care-i acea formă de guvernămînt care-a existat odată şi pe care conservatorii vor s-o reintroducă?
Tăcere absolută din partea patrioţilor, semn că de cînd sînt nu s-au gîndit măcar în treacăt la înţelesul acestei vorbe pe care o bat mereu ca apa-n piuă.
Am dovedit din fir în păr că toate, dar toate reformele liberale, sînt introduse în ţară de partidul conservator. Ni se răspunde c-am fost siliţi la aceasta.
De cine? De Europa.
De opinia publică. De 1848.
Într-adevăr, aceiaşi conservatori cutreieraseră Europa, scriseseră broşuri şi scoseseră gazete prin cari au arătat lumii ceea ce ne trebuie, încît Adunarea ad-hoc a primit un program ale cărui principii membrii ei, unioniştii, conservatorii de astăzi, ştiuseră a le răspîndi.
De opinia publică? Dar opinia publică consista pe atunci tocmai din ei. De patruzeci şi opt?
Deocamdată relevăm un lucru.
Conservatorii actuali au fost în cea mai mare parte revoluţionari la 1848. În Moldova vedem pe d-nii Epureanu, Alecsandri, Cantacuzino şi o mulţime de privilegiaţi,
ba chiar numai privilegiaţi amestecaţi în revoluţie; dincoace vedem pe mitropolitul, pe d-nii Christian Tell, pe Eliad, pe Bolliac ş. a., liberali într-adevăr, dar toţi respingînd cu indignare onoarea de-a fi porecliţi confraţi ai d-lui C. A. Rosetti şi ai roşiilor. Acestea le zicem nu pentru că revoluţia de la 1848 ar fi avut cel mai mic efect asupra poporului românesc, ci pentru ca s-arătăm că, dacă acea revoluţie ar fi avut importanţa pe care i-o atribuie „Românul”, conservatorii actuali au format desigur nouă din zece părţi din promotorii ei.
Dar adevărul istoric asupra mişcării de la 1848 e în realitate cu mult mai meschin şi mai trist.
Tinerimea de atunci hrănise mari idealuri naţionale în inima ei, cari au fost însă reduse la rolul de-a fi o piatră de şah în mînile unei puteri vecine. Rusia avea nevoie de un pretext spre a intra în Principate şi de aci în Ardeal şi Ungaria. De aceea s-a făcut acea mişcare, subţire pusă la cale, în contra ordinei existente şi în contra Rusiei. Pînă astăzi stă bănuiala că d. C. A. Rosetti n-a fost la 1848 decît un agent rusesc care s-a amestecat în revoluţie pentru a o trăda. Aceasta a crezut-o Bălcescu, a crezut-o Eliad, o cred încă mulţi contimporani.
Aşadar, lăsaţi-o mai bine încurcată cu anul 1848, căci în toate cazurile e o probă mai mult în contra roşiilor, şi învăţaţi mai bine carte, citiţi hrisoave şi cronici, ca să vedeţi de cînd a încetat în România pînă şi putinţa unei reacţiuni. Ea a încetat cu dinastiile române, cu drepturile politice ale boierimii vechi. Ceea ce-i mai rămăsese acesteia nu erau privilegii adevărat nobilitare, nu era dreptul d-a se acoperi înaintea capului statului şi a-i spune „cu paharul îndeseşte, dar cu birul mai răreşte”, ci erau nişte biete drepturi private, fără nici o însemnare pentru viaţa statului. Şi dacă onorabilii confraţi ar răsfoi şi mai mult documentele ar vedea că acele supreme drepturi politice, nu scutiri de dări, căci dări plăteau în vremea veche boierii ca oricare altul, acele drepturi depuse în mîna unei aristocraţii istorice erau adevărul, erau religia străbunilor noştri. Atunci vor înţelege cum, alături cu domneasca cetate a Sucevii, înfloreau, înlăuntrul aceluiaşi stat, republicele Vrancii, Cîmpulungului şi Sorocii; atunci vor înţelege cum acea părintească inegalitate, întemeiată pe tradiţii, lega om de om c-o vîrtoşie morală atît de mare încît Ţările noastre, atît de mici, puteau să pună sute de mii de oaste în cîmpul de bătaie şi, bineînţelegîndu-se sute de mii cari mergeau nu recrutaţi, ci de bunăvoie, de dragul ţării şi al libertăţii lor.
Şi dacă vor confraţii să vază azi încă ce tare e un popor feudal cu totul, oricît de mic ar fi, n-au decît să se uite la Albania şi la Muntenegru, unde sistemul a rămas intact. Nu ştim zău dacă demagogii noştri de vanilie, cari umplu cafenelele, ar ieşi de bunăvoie, ca albanejii, cînd patria ar fi în pericol.
Aşadar recunoaşteţi că nu ştiţi ce e feudalismul şi că, fără să voiţi, ne faceţi cel mai mare compliment cînd ne numiţi reacţionari, un compliment pe care nu-l primim însă, pentru că nu-l merităm.
Dar ce e mai ciudat în toate răspunsurile confraţilor de la „Românul” e vecinica confundare a libertăţii cu egalitatea drepturilor politice. De cîte ori organul nostru va vorbi pentru mănţinerea inegalităţii strict constituţionale a drepturilor politice, nu private, de atîtea ori sîntem numiţi reacţionari.
Nici prin gînd nu le trece onorabililor confraţi ca, cerînd sufrajul universal, sau apropiarea de el, cer despotismul.
Dar cu ce-a venit Napoleon III pe tron? Cu sufrajul universal. Cum îşi alege d-l de Bismarck Reichstagul, pe care-l struneşte cum vrea? Cu sufraj universal. Dar prin ce e Grecia actuală absolut neputincioasă, înlăuntru şi-n afară? Prin sufraj universal.
Noi nu sîntem, bineînţeles, contra sufrajului universal, dar numai acolo unde se potriveşte, adecă unde alegătorul are deplină şi exactă cunoştinţă despre interesul public în cestiune. Înţelegem ca o comună rurală să-şi voteze cu sufrajul universal un drum ce-i trebuie sau să-şi aşeze o dare comunală – lucru pe care-l pricepe oricine dintre oameni şi care se făcea la noi chiar acum 25 de ani. Dar interese mari, pe cari abia cea mai ageră minte le poate cîntări, să se decidă prin mulţimea voturilor lui Stan şi Bran? Nicicînd. Cred într-adevăr confraţii că Ştefan Vodă chema pe ţăranii republicei din Vrancea ca să se consulte cu ei despre război sau pace, despre tratate de comerţ sau altele? Noi înţelegem ca în cizmărie să fie consultaţi cizmarii, în interese comunale membrii comunei. Dar este şi politica generală a unei ţări un lucru atît de uşor încît s-o poată judeca orişicine după cum îl taie capul? Destul de rău am ajuns dacă banul clasează pe oameni în ţara noastră, în loc de-a fi clasaţi prin moştenire de bunuri imobiliare; vor confraţii să ajungem şi noi jos?
Dar geaba vorbim cu oameni cari par a nu poseda nici elemente de istorie, nici de drept public, şi cari nu ştiu nici ce-i libertate, nici ce-i egalitate. Libertatea adevărată e un sentiment aproape religios. dacă nu se-ntîmpla ca, printre căutători de aur, jucători de cărţi, beţivi şi hoţi, să se colonizeze în Statele Unite o ceată de puritani cari emigraseră din patria lor nu de mizerie, ci de sentiment religios, s-alegea praful de Statele Unite, precum s-alege de Mexic şi de alte state din sud. Dar cum pricepeau acei oameni libertatea?
S-ascultăm pe judecătorul american Winthrop, care vorbea acum două secole:
Să nu ne-nşelăm asupra înţelesului neatîrnării noastre. Există într-adevăr un soi de libertate coruptă a cărei întrebuinţare e comună oamenilor şi animalelor şi care consistă în a face tot ce ne place. Această libertate e duşmană oricărei autorităţi; ea urăşte fără răbdare toate regulele; cu ea devenim inferiori nouă înşine; ea e duşmana adevărului şi a păcii; Dumnezeu a crezut însuşi de cuviinţă de-a se ridica contra ei. Dar există o libertate civilă, şi morală care află tărie în unire şi a cărei protejare e misiunea puterii; e libertatea de-a face fără teamă tot ce e drept şi bun. Această sfîntă libertate trebuie s-o apărăm contra tuturor întîmplărilor şi să espunem, de e necesar, viaţa noastră pentru ea.
Tot acest adînc sentiment, aproape religios, a dat naştere statelor române. Se ştie că dinastiile, nobilimea istorică şi ţăranii noştri liberi au venit unii din Ardeal, alţii din Maramureş – nu de nevoie materială, ci din cauze religioase. Pentru a mia oară se dovedeşte că spiritul religios, desigur unul şi acelaşi cu iubirea nestrămutată de adevăr, e acela care formează împărăţii şi regate şi ridică repede popoarele. Cine are însă iubire de adevăr acela nu numai merită, dar şi este totdeuna liber, şi acela va admite şi inegalitatea stabilită de natura organică a statului ca garanţia cea mai puternică a chiar libertăţii sale. Căci, pe cînd iubirea de libertate e cel mai nobil instinct al omului, acela al egalităţii are rădăcina lui în invidie şi în slăbiciune.
Există într-adevăr – zice Tocqueville – o patimă bărbată şi legitimă pentru egalitate, care împinge pe oameni de-a voi să fie toţi tari şi stimaţi. Această patimă cearcă a ridica pe cei mai mici la rangul celor mari. Dar se găseşte asemenea în inima omenească un gust depravat pentru egalitate, care împinge pe cei slabi de-a voi s-atingă nivelul celor tari şi care face pe oameni de-a prefera egalitatea în servitute inegalităţii în libertate.
Şi aceasta e patima de căpetenie a roşiilor noştri.
Dar a învăţat unul numai abecedarul? Egalitate ! Şi ca din senin e egal cu economiştii şi financiarii şi devine director de bancă. Dar are picioarele strîmbe, e cocoşat şi n-a fost nicicînd soldat? Egalitate! Şi deodată e maior în gardă. Dar în viaţă- i n-a făcut studii tecnice şi nu ştie a deosebi un vagon de un coteţ? Egalitate! Şi deodată e de-o samă cu Lesseps şi se face director de drum de fier ! Dar e un biet licenţiat în drept de mîna a doua ori a treia? Egalitate! Şi deodată-l vedem, ba ministru de esterne, ba la Finanţe, ba la Justiţie, ba guvernator de bancă. Celui care nu înţelege nimic din toate astea lucrurile i se par uşoare; dar cine ştie cît de puţină istorie acela vede că toate astea nu pot duce decît la pieire.
Auzi politică făcută de Fundescu şi Costinescu? Dar urmărit-au vrodată să vază cum se coc marile acte politice? Ştiu ei, de ex., de cînd a-nceput a se-nchega războiul din 1870? Din timpul lui Richelieu. Ştiu ei de cînd s-a zămislit scoaterea Austriei din Imperiul Germanic? Din vremea lui Francisc I, regele Franţei. Ştiu ei de cînd Germania aspiră a anexa Olanda? Din secolul trecut abia, şi se vor scurge poate încă o sută de ani pînă ce, deodată cu anexarea acestei ţări, germanii să aibă putere maritimă. Dar oare în ţările noastre n-avem exemplul unei consecuenţe politice ruseşti şi austriace de două sute de ani şi mai bine? Şi toate raporturile astea, toate tendenţele urmărite cu încordare de generaţii întregi ale unor popoare mari le înţelege, le judecă, le pune la cale – cine? D. Pătărlăgeanu atotştiutorul şi democraţia română. Nici nu sînt în stare să vază că sînt jucării în mîna unor puteri străine şi că de spaima uneia cad în ghearele alteia. Totul e să-şi facă trebuşoarele şi – apres eux le deluge!
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI