Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
Închiderea chiar în mijlocul anului şcolar a şcoalei de la Panteleimon a produs senzaţiune în public şi mai multe foi din capitală au stăruit să se deschiză iar şcoala, apelând mai ales la simţimântul de dreptate şi de iubire creştinească a celor ce aruncaseră pe sărmanii elevi pe drumuri. Însă aceasta se întâmplă în cele dântâi momente după închiderea şcoalei; în urmă sărmanii băieţi aruncaţi pe drumuri au fost daţi uitării şi astăzi nimeni nu mai vorbeşte de dânşii. Credem însă că de astădată e vorba mai cu seamă de un principiu şi de un interes public care trebuie apărat, deşi fără îndoială copiii ca atari merită asemenea compătimirea noastră.
S-a închis o şcoală care funcţionase mai mulţi ani de zile şi aşa ni se pune înainte de toate întrebarea dacă tocmai ţara noastră poate să privească cu indiferenţă închiderea uneia dintre puţinele sale şcoli. Îndeosebi cea de la Panteleimon era afară de aceasta o şcoală specială. Erau acolo, afară de clasele primare, o şcoală de meserii, mai ales pentru lemnărie, şi o şcoală pentru surdo – muţi. În sfârşit, întregul institut era anume întemeiat pentru creşterea copiilor găsiţi şi în genere a copiilor orfani. Într-un cuvânt e vorba de un aşezământ de binefacere şi de cultură care a fost desfiinţat şi trebuie să ştim dacă el putea să se desfiinţeze ori cel puţin dacă erau destule motive spre a-l desfiinţa.
Trecând cu vederea întrebarea dacă tara noastră are ori nu trebuinţă de un asemenea aşezământ, ne vom mărgini deocamdată a constata că el a fost întemeiat – în mare parte cel puţin – din donaţiunile acelora care credeau că ţara are trebuinţă de dânsul şi că desfiinţându ‘l se lovesc drepturile pioşilor donatori. Şi ar fi foarte trist dacă nici chiar până astăzi nu ar fi străbătut la noi convingerea că o societate aşezată pe temelii sănătoase nu poate să acorde nici unei puteri constituite dreptul de-a întrebuinţa fonduri pioase pentru alte scopuri afară de cele hotărâte de donatori. Fără îndoială statul a contribuit şi el pentru întemeiarea şi întreţinerea institutului de la Panteleimon; însă aceasta nu-i dă de loc dreptul nici de a desfiinţa institutul, nici chiar de a cere să i se restituiască suma contribuită, căci şi el a contribuit spre acelaşi scop ca donatorii şi n-a pus atunci când a contribuit nici o condiţiune din care ar putea să-şi deducă dreptul de a desfiinţa institutul. Astfel contribuirea din partea statului e numai o dovadă mai mult că trebuinţa întemeierii unui institut ca cel de la Panteleimon era – cel puţin – de toţi simţită. Statul are dar dreptul de control, poate chiar să nu mai contribuie pentru întreţinerea acelui institut, însă dreptul de a desfiinţa institutul nu-l poate avea decât în cazul când fondurile din care s-a înfiinţat şi se întreţine nu ar fi destinate de pioşii donatori pentru scopul urmărit de acel institut. Iară dacă fondurile ar fi prea mici, încât din ele nu s-ar putea întreţine institutul, nu rămâne decât să aşteptăm ca ele să crească ori să facem un nou apel la inimele binefăcătoare, dar institutul rămâne în principiu întemeiat, căci altfel am lăsa să se crează că e nebun acela care jertfeşte o parte din roadele muncii sale pentru buna creştere a generaţiilor viitoare.
Credem însă că institutul de la Pantelimon e atât de folositor încât merită să fie susţinut chiar şi în cazul când fondurile destinate anume pentru întreţinerea lui ar fi prea mici.
Nu ştim dacă până acum acest institut a răspuns la scopul ce-i este pus. Admiţând însă că el s-a abătut de la scopul său tot nu putem admite că urmează să fie desfiinţat, ci numai că trebuie reorganizat.
Lipsa de bani nu poate să fie un motiv serios pentru desfiinţarea institutului. Ni se spune mereu că sunt mulţi bani în ţară şi e peste putinţă că, atunci când se votează mii şi iar mii de lei cheltuieli de reprezentaţie pentru înalţi demnitari ai statului român, să nu aibă bani pentru întreţinerea unui prea slab dotat institut de binefacere. În acelaşi timp vedem că Eforia Spitalelor, din ale cărei venituri s-a întreţinut pân’ acum institutul de la Pantelimon zideşte case nouă, plantează grădini, pune grilajuri frumoase, ba dărâmă chiar o biserică spre a putea zidi alta în locul ei; nu înţelegem dar cum Camera şi cum guvernul, care au aprobat aceste cheltuieli, mai pot fi de părere că nu sunt bani pentru întreţinerea unui institut în care copiii găsiţi, orfani şi surdo – muţi găsesc un adăpost şi o creştere potrivită cu interesele ţării.
Care pot să fie dar cuvintele pentru care s-a desfiinţat – precum sperăm, deocamdată – institutul de la Pantelimon? Aceasta e întrebarea pe care trebuie să şi-o pună tot omul serios şi credem că ar fi timpul ca opinia publică să nu mai rămâie în nedumerire asupra acestei întrebări.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII