LĂMURIRI ASUPRA EDITĂRII PUBLICISTICII DIN 1882- 1883 ŞI 1888- 1889

 

  1. Tipărim în acest volum articolele, notele, traducerile publicate în „Timpul” între ianuarie 1882 şi iunie 1883, în „România liberă” în noiembrie 1888 şi în „Fântâna Blanduziei” în decembrie 1888 şi ianuarie 1889. Volumul se înscrie în continuarea celor anterioare consacrate publicisticii din 1870-1877(IX), 1877-1880 (X), 1880 (XI), 1881 (XII) şi încheie această secţiune a operei eminesciene.

 

  1. Eminescu conduce ziarul „Timpul”, ca redactor-şef între februarie 1880 şi decembrie 1881, ca din ianuarie 1882 să-şi asume răspunderea numai pentru partea politică. „Telegraful” îşi informează cititorii în 11 noiembrie 1881 că Eminescu urma să fie înlocuit la conducerea cotidianului conservator întrucât îl transformase într-o tribună a opiniilor sale personale. Cotidianul lui I. C. Fundescu, cu care polemizează Eminescu, prezenta schimbările în redacţia „Timpului” numai ca o chestiune personală, ignorând aspectele politice. Partidul liberal îşi consolidează poziţia politică după proclamarea regatului, în martie 1881, act politic la care conservatorii nu participă, dar îşi dau adeziunea. „O întrebare rămâne acum de dezlegat – scrie Maiorescu în editorialul publicat în „Timpul” în 21 martie 1881 -: care mai este deosebirea de principii între partidul numit liberal, astăzi la guvern, şi partidul numit conservator, astăzi în opoziţie?” Maiorescu prevedea orientarea spre Partidul liberal a grupării junimiste din Partidul conservator. P. P. Carp primeşte să reprezinte guvernul liberal, ca ambasador la Viena, P. Mavrogheni trece, în aceeaşi calitate, la Roma, iar T. Rosetti preia preşedinţia Curţii de Casaţie, cel mai înalt for judecătoresc din ţară. Gruparea junimistă este numită, pentru orientarea spre Partidul liberal, „opoziţia miluită”.

 

Eminescu conveni să treacă conducerea „Timpului” lui Grigore G. Păucescu, ca urmare a acestei orientări a grupării junimiste spre Partidul liberal. Noul „director politic” al cotidianului conservator se face cunoscut ca fondator al revistei „Dreptul” (1871) şi mai târziu, tot ca „director politic”, al ziarului „Epoca”, la care colaborează cele mai de seamă personalităţi ale vremii. Gr. G. Păucescu este şi primul editor al articolelor lui Eminescu. Activitatea la „Timpul” ca „director politic” şi-o începe cu un lung editorial programatic, pe care îl publică în primul nu-măr din ianuarie 1882. Declară că lupta politică se mărginea la polemica din presă, cu acuzaţii reciproce între cele doua partide politice. Liberalii îi învinuiau pe conservatori că apărau privilegiile boierimii şi favorizau politica expansionistă străină în ţara noastră. „Iar ziarele opoziţiunii – scrie Gr. G. Păucescu – şi mai ales cele conservatoare, exasperate de această îndoită insinuare calomnioasă, exprimau în termeni prea coloraţi dezgustul ce simţeau cu drept cuvânt în faţa acestor manopere. Şi căutau din parte-le idei tot aşa de defăimătoare cu care să vestejească pe defăimătorii lor”. Eminescu putea subscrie la această justificare a activităţii „Timpului” sub conducerea sa, de nu cumva o introduce chiar el în editorialul programatic. Să mai notăm şi faptul că r. G. Păucescu ţine să semneze editorialul programatic, spre a face cunoscută şi public schimbarea la conducerea cotidianului conservator. Pregăteşte în acest sens şi o în-ştiinţare către cititori în care îi informează asupra măsurilor sale administrative. Sunt aduşi în redacţie G. arian, „destul de cunoscut prin scrierile sale anterioare” şi N. Christescu, considerat „tânărul talent”. Noul director anunţă şi constituirea unui comitet pe lângă redacţie, for-mat din „câţiva din tinerii cei mai distinşi”, cu misiunea să vegheze ca „ideile susţinute în ziar să fie conforme cu tendinţele partidului”. Deşi magistrat, ca şi Gr. G. Păucescu, şi prieten apropiat al acestuia, G. arian se vede silit să părăsească redacţia după două săptămâni pentru a colabora la publicaţiile antijunimiste. N. Christescu, adus de la „Dreptul”, revista lui Gr. G. Păucescu, ca redactor politic, alături de Eminescu, rămâne în redacţie până în 9 februarie 1883. Se va dovedi deosebit de activ şi va ţine locul lui Eminescu în absenţa sa mai îndelungată din redacţie. Despre tinerii distinşi, cu misiunea să supravegheze orientarea politică a ziarului, nu avem informaţii, însă se poate presupune că lor le aparţin unele din editorialele cu caracter orientativ privind politica internă. Se impun atenţiei îndeosebi acele editoriale în care sunt criticaţi Al. I. Cuza şi M. Kogălniceanu pentru lovitura de stat prin care înfăptuiesc reforma agrară şi se fac rezerve faţă de T. Maiorescu pentru faptul că se desolidariza de „opoziţia miluită”.

Presa liberală comentează favorabil, cum era şi de aşteptat, schimbările la conducerea cotidianului conservator. „Românul” avea numai cuvinte de laudă pentru măsurile administrative luate de Gr. G. Păucescu cu privire la supravegherea materialelor ce se publică şi salută înlăturarea primejdiei care pândea presa românească prin căderea ei pe mâinile „junilor” ce se considerau „talentaţi şi distinşi”. Sunt evidente referirile la redactorii „Timpului” din anii 1880- 1881, precum şi la „tinerii’ de la „România liberă” care polemizau cu oficiosul guvernamental. Măsurile lui Gr. G. Păucescu sunt interpretate de „Telegraful” ca o mărturisire că pentru „Timpul” începea „un an de pocăinţă”. „Poporul” se bucura, la rândul său, că fusese luată condu-cerea ziarului din mâinile „unui fanatic”. Presa liberală îl făcea vinovat numai pe Eminescu pentru orientarea politică a „Timpului”, fapt explicabil de vreme ce el se manifesta ca cel mai virulent critic al guvernului instalat la conducerea ţării în 1876.

Conservatorii formează împreună cu „liberalii sinceri”, gruparea lui G. Vernescu, „opoziţia coalizată” în vederea alegerilor din 1883. Discuţiile pentru realizarea acestei înţelegeri se poartă în noiembrie – decembrie 1882 şi în presă apar ştiri despre sistarea apariţiei „Timpului” şi scoaterea unui nou ziar, „România” organ de presă al „opoziţiei coalizate”. Cele două grupări politice hotărăsc totuşi să menţină apariţia „Timpului” şi a „Binelui public”, ziarul lui G. Vernescu, pentru toată durata campaniei electorale. Din februarie 1883, „Timpul” găzduieşte tot mai multe atacuri la adresa oamenilor politici liberali şi conservatori care dezaprobau formarea „opoziţiei coalizate”. Aceasta va ieşi însă înfrântă în alegeri şi atât „Timpul” cât şi „Binele public” îşi vor înceta apariţia în martie 1884. Maiorescu justifică atacurile din „Timpul” la adresa oamenilor politici care dezaprobau „opoziţia coalizată” prin „vederi momentane” în orientarea politică. Nu se poate însă opri să nu recunoască faptul că „Timpul” foloseşte, după formarea „opoziţiei coalizate”, un „limbagiu” care ilustra nivelul cel mai scăzut din întreaga existenţă a cotidianului conservator.

 

  1. Orientarea politică a „Timpului” sub noua conducere determină schimbări şi în statutul lui Eminescu în redacţie. Poetul îşi asumă obligaţia să dea trei articole pe săptămână, fără prezenţa zilnică în redacţie şi să urmărească presa străină, îndeosebi cea germană. Dublarea sa cu N. Christescu, ca al doilea redactor politic, se impune să fie judecată în acest context. Gr. G. Păucescu, care îl preţuia pe poet, îi lăsă în felul acesta deplină libertate să comenteze numai acele evenimente politice care se înscriau în vederile sale. Activitatea lui Eminescu nu mai apare la fel de susţinută ca în epocile anterioare. Schimbarea statutului său în redacţie nu este însă singura explicaţie pentru această constatare. Poetul elaborează în cursul anului 1882, în forma definitivă, poemul Luceafărul şi trece pe al doilea plan colaborarea la cotidianul conservator. Munca susţinută la elaborarea poemului se explică prin faptul că i se cerea să răspundă la o „comandă socială” a Societăţii „România Jună” din Viena care îl număra printre întemeietorii ei. Reţin atenţia, pe de altă parte, absenţele sale mai îndelungate din redacţie. În iunie 1882 pleacă în concediu, la mare, pentru tratament medical. Acum vede prima dată marea, fapt important pentru interpretarea elegiilor sale. Este pentru a doua oară când îşi ia un concediu, după cel din vara anului 1878, când traduce la Floreşti, în Oltenia, primul volum din tratatul lui Eudoxiu Hurmuzaki, Fragmente din istoria românilor. În ianuarie 1883 se internează în spital, ca urmare a muncii intelectuale excesive. Când îşi reia colaborarea la „Timpul”, în februarie 1883, N. Christescu părăseşte redacţia încât îi revine întreaga răspundere pentru partea politică. Acum ia cunoştinţă de colaborarea clandestină a lui N. Basarabescu şi adresează o scrisoare de protest lui Lascăr Catargiu, preşedintele Partidului conservator. „Permiteţi-mi a vă de-clara – îi scrie Eminescu în 16 februarie 1883 – că mie unuia nu mi-e mea cu totul indiferent cu cine împărtăşesc onoarea de-a colabora la una şi aceeaşi publicaţiune”. Scrisoarea este şi o mărturie a dezacordului lui Eminescu cu orientarea politică ce-o da Gr. G. Păucescu cotidianului conservator. Poetul îi atrage atenţia lui Lascăr Catargiu, fapt semnificativ, că păstra credinţa în „principiile conservatoare”, cum se putea vedea şi din coloanele „Timpului” pe întinderea a „şapte ani”. De altfel Eminescu activa şi în Societatea „Carpaţii”, înfiinţată în ianuarie 1882. În notele trimise din Bucureşti Biroului de informaţii vienez şi în rapoartele către Ministerul de Interne al Imperiului austro- ungar se arată că Societatea „Carpaţii” urmărea, împreună cu societăţile culturale româneşti din Viena, Budapesta, Cluj şi Cernăuţi, înfăptuirea „Daciei Mari”. Eminescu figurează şi în lista „tinerilor” care militau pentru înfăptuirea idealului nostru de unitate naţională.

 

  1. Eminescu îşi asumă sub noua conducere a cotidianului conservator obligaţii limitate, care îi lasă deplină libertate de acţiune. Opinia potrivit căreia poetul ar fi fost îngrădit în activitatea sa, motiv pentru care ar recurge la pseudonime, nu are nici o bază documentară. Articolele semnate cu pseudonimele Cenzor, Nemesis şi Fantasio, care i se atribuie, sunt scrise de noii redactori N. Christescu şi ceilalţi „tineri” aduşi de Gr. G. Păucescu în redacţie. Îi aparţine lui Eminescu o singură Cronică bucureşteană semnate cu pseudonimul din urmă şi două Răspunsuri, date lui C. A. Rosetti, pentru care se păstrează concepte şi în manuscrise. Dacă nu se poate susţine că Eminescu ar fi fost îngrădit în activitatea sa la cotidianul conservator – nu era de altfel nici omul care să îngăduie aşa ceva – nu este mai puţin adevărat că nu se ocupă în articolele sale decât de problemele pentru care avea, cum scrie Slavici, o „particulară slăbiciune”. Se situează în primul plan reforma Legii tocmelelor agricole, eligibilitatea magistraturii, introducerea votului universal, chestiunea dunăreană, răscumpărarea căii ferate Cernavoda-Constanţa şi situaţia românilor din afara graniţelor, de atunci, ale ţării.

 

Eminescu se angajează în dezbaterea publică din 1882 privind reforma Legii tocmelilor agricole, propusă de C. A. Rosetti în octombrie 1881, pe când se afla în fruntea Ministerului de Interne. Poetul porneşte de la constatarea că aceasta se număra printre puţinele documente legislative care se întemeiau pe realităţile din ţara noastră şi nu constituia un „produs de import”. Promulgată în 1886 şi modificată în 1872, Legea tocmelilor agricole acţiona paralel cu Constituţia ţării şi avea, în consecinţă, un regim de excepţie. Eminescu considera că situaţia ţărănimii se agrava pe zi ce trecea prin faptul că intrară în stăpânirea sa prea puţine suprafeţe de pământ şi nu se prevăzură îngrădiri în privinţa fărâmiţării proprietăţilor ţărăneşti prin împărţiri succesive între membrii familiei în curs de două decenii. Legea nu cuprindea, pe de altă parte, nici prevederi prin care să se interzică transformarea izlazurilor în pământ cultivabil, ceea ce duse la îngustarea considerabilă a bazei pentru creşterea animalelor.

Eminescu împărtăşea convingerea, întemeiat şi pe unele documente, că la început tot pământul a fost „domnesc” şi că domnitorii îl fac donaţie supuşilor lor pentru fapte de arme sau de altă natură în apărarea independenţei ţării. Poetul se pronunţa în apărarea acestei proprietăţi, cu condiţia ca succesorii vechilor luptători să trăiască pe aceste proprietăţi, să le administreze singuri şi să manifeste purtare de grijă faţă de „cultivatori”. Condiţiile pe care le punea se în-scriau, de fapt, ca o critică al adresa moşierilor, membri în cea mai mare parte ai Partidului conservator, care trăiau la oraş sau în străinătate, se îndeletniceau cu politica şi lăsau în seama arendaşilor exploatarea proprietăţilor agrare.

Problema reformei Legii tocmelilor agricole provoacă dezbateri aprinse în presă şi se organizează numeroase întruniri, în care se condamnă practica circularelor către prefecţi, folosită de C. A. Rosetti în înfăptuirea acestei măsuri legislative cu implicaţii în viaţa socială şi politică a ţării. Politica reformelor, aşa cum înţelegea C. A. Rosetti să o pună în aplicare, este interpretată ca o propagandă electorală, cu scopul de-a câştiga ţărănimea de partea Partidului liberal. Opinia aceasta nu este lipsită de temei, de vreme ce Partidul liberal guverna încă din 1876 şi aduce în discuţia publică reforma acestei legi abia în ajunul pregătirilor pentru noile alegeri comunale, orăşeneşti şi parlamentare. Participanţii la întruniri, liberali şi conservatori, se pronunţă pentru modificarea legii, însă propun efectuarea, în prealabil, a unui studiu temeinic, extins în toate judeţele ţării.

Eminescu se raliază la propunerile înscrise în petiţia întrunirii de la Iaşi, prezidată de V. Alecsandri, şi la care participă conservatori ca P. P. Carp şi Lascăr Catargiu şi liberali ca M. Kogălniceanu şi N. Gane. Problema ţărănească, se arată în petiţie, fiind una de interes naţional, nu putea fi rezolvată prin circulări ministeriale şi înaintea unor „studii aprofundate şi conştiincioase”. Poetul împărtăşea temerea cu privire la introducerea în lege a unor prevederi care să favorizeze transformarea României în colonie a Europei apusene prin dirijarea spre ţara noastră a reprezentanţilor „capitalului prădalnic”. Fărâmiţarea proprietăţilor ţărăneşti, care crea teren favorabil extinderii „capitalului prădalnic” în lumea satelor, putea fi oprită, credea el, prin introducerea în lege fie a maioratului, fie a minoratului şi îndrumarea celorlalţi membri ai familiei spre meserii şi alte îndeletniciri practice. Eminescu pledează, cu o temeinică argumentare, pentru deplina libertate a părţilor contractante în încheierea învoielilor agricole, pentru respectarea cu stricteţe de ambele părţi a obligaţiilor asumate şi pentru scoaterea în afara legii a muncii forţate (manu militari). Prevederea din urmă se introduce în lege în 1872 şi poetul o critică în repetate rânduri când vorbeşte de executarea ţărănimii „cu dorobanţii”.

Eminescu pleda, în realitate, pentru scoaterea legii de sub regimul de excepţie, ceea ce nu puteau accepta nici liberalii, la guvern, şi nici conservatorii, în opoziţie. Supusă dezbaterilor Adunării deputaţilor şi Senatului, legea este menţinută în regimul de excepţie, dar i se aduc modificări care marchează un progres faţă de prevederile ei anterioare. Legea nu rezolva însă nici după această reformă problema ţărănească. Câţiva ani mai târziu vor izbucni răscoalele ţărăneşti care duc la căderea guvernului liberal.

Eligibilitatea magistraturii şi introducerea votului universal, alte două reforme supuse dezbaterii publice de guvernul liberal, ocupă, de asemenea, un loc important în articolele din acest volum. Eminescu este împotriva eligibilităţii magistraturii pe motiv că aceasta îşi pierdea independenţa faţă de partidele politice şi se deschidea drum pătrunderii în magistratură a unor elemente fără pregătirea corespunzătoare. Articolele lui Eminescu se înscriu în consens cu protestele unor cercuri largi împotriva acestei reforme. Guvernul liberal se vede silit să amâne aduce-rea ei în dezbaterea Corpurilor legiuitoare.

Conservatorii vedeau în desfiinţarea colegiilor electorale şi introducerea sufragiului universal o ameninţare a poziţiilor pe care le deţineau în viaţa politică a ţării. Eminescu se desparte de conservatori şi se declară în favoarea acestei reforme, cu condiţia să se ridice nivelul cultural al corpului electoral. Acest aspect îl considera esenţial în prevenirea transformării alegătorilor în clientelă a partidelor politice. Această previziune a poetului se va confirma în viaţa politică de mai târziu din ţara noastră.

Chestiunea dunăreană intră în 1882-1883 într-o nouă etapă şi Eminescu o discută, cum face şi mai înainte, sub raport economic, politic şi naţional. Imperiul austro-ungar îşi menţinea pretenţia să participe la lucrările Comisiei Dunărene Mixte şi stăruia să i se acorde preşedinţia şi vot preponderent în luarea hotărârilor, deşi nu era ţară riverană de la Porţile de Fier la Marea Neagră. Lucrările Comisiei Europene Dunărene se ţin la Galaţi şi în noua sesiune din mai-iunie 1882 se întocmeşte un Regulament de navigaţie…, ce urma să fie aplicat şi de România, ca ţară riverană. Regulamentul este primit de Conferinţa de la Londra din martie 1883, care hotărăşte amânarea aplicării lui pentru o perioadă de şase luni. Guvernul liberal este acuzat de M. Kogălniceanu şi de alţi membri marcanţi ai Partidului liberal, cum fac şi cei ai Partidului conservator, de trădarea intereselor naţionale. Criticile cele mai vehemente sunt îndreptate împotriva lui V. Boerescu care, în calitatea sa de ministru de externe, face concesii Curţii din Viena, însă nu le aduce la cunoştinţa Adunării deputaţilor şi Senatului şi nici a opiniei publice româneşti. Eminescu se situează pe această poziţie încă din primele articole pe care le publică în chestiunea dunăreană şi nu se va îndepărta de ea nici în cursul dezbaterilor din anii 1882-1883. Explicaţia stă în faptul că chestiunea dunăreană viza însăşi suveranitatea naţională. Poetul face loc în coloanele ziarului, alături de articolele personale, la un mare număr de traduceri din presa străină spre a informa opinia publică românească asupra demersurilor diplomaţiei austro-ungare pe lângă marile puteri să obţină adeziunea la politica sa de subordonare economică a ţării noastre. Schimbările survenite în politica internaţională determină Imperiul austro-ungar să renunţe la pretenţiile sale. Astfel şi prevederile Tratatului de la Londra, deşi se menţin în teorie, nu se aplică în practică şi România supraveghează navigaţia fluvială de la Porţile de Fier în jos, ca ţară riverană, cum nu era şi aici Imperiul austro-ungar.

Problema răscumpărării căii ferate Cernavodă-Constanţa în condiţii dintre cele mai oneroase pentru statul român este prezentată de Eminescu ca o reeditare a afacerii Strousberg, care formează obiectul a numeroase articole din volumele anterioare. Se alătură la această răscumpărare oneroasă şi diferite construcţii, ca cea a cheiului din Brăila, executate necorespunzător, cu pagube materiale şi fraude din visteria statului. Eminescu este necruţător în denunţarea participării „parlamentarilor” liberali la aceste întreprinderi pe care le considera nu numai frauduloase, ci şi „scabroase”.

Eminescu nu era împotriva înfiinţării de întreprinderi, mai ales industriale, care să aducă schimbări în structura agrară a ţării. Poetul se declară pentru dezvoltarea industriei naţionale şi cere luare de măsuri protecţioniste împotriva concurenţei străine. Muncitorii sunt prezentaţi în articolele din acest volum ca parte constitutivă a „claselor pozitive”. Munca industrială este privită într-o perspectivă largă, care depăşeşte pe cea a multor economişti, care o judecau cu precădere în funcţie de producţia materială. Poetul atrage atenţia, fapt cu deosebire semnificativ, că erau importante, în egală măsură, şi deprinderile noi care se câştigau în munca industrială. Stăpânirea tehnicilor industriale modifica fundamental, susţine poetul, profilul psihologic şi contribuia la ridicarea nivelului cultural.

Programul lui Maiorescu, de apropiere a României de Imperiul austro-ungar este respins de Eminescu, cum am văzut din articolele din volumele anterioare, pe motiv că ignora existenţa Pactului dualist prin care se desfiinţa autonomia Transilvaniei. Poetul nu face în această privinţă nici o concesie şi stăruie ca România, situată între trei mari imperii, să păstreze cea mai strictă neutralitate. Poetul invocă împotriva orientării spre Imperiul austro-ungar şi situaţia românilor din graniţele sale şi denunţarea politicii de maghiarizare se sprijină, aici, pe o bogată documentare. Se impun atenţiei şi consideraţiile sale cu privire la consecinţele demagogiei în imperiul vecin şi în ţara noastră. Eminescu îşi informează cititorii şi asupra situaţiei românilor din alte zone geografice ale Europei, însă apelează la studii din publicaţii străine, pe care le dă în traducerea sa.

Înfiinţarea Mitropoliei catolice din Bucureşti în 1883 este prezentată de Eminescu ca o acţiune în sprijinul politicii expansioniste austro-ungare. Poetul iniţiază o campanie de presă în această problemă şi-i consacră articole, cu o bună informaţie istorică. Măsurile administrative, pentru care se pronunţă conducerea bisericii ortodoxe, sînt respinse de Eminescu în termeni fără echivoc, cu argumentarea, pe deplin justificată, că acestea contraveneau spiritului de ospitalitate al poporului român. Măsurile pe care le propune privesc ridicarea morală şi culturală a po-porului, încît să fie inaccesibil propagandei catolice. Biserica ortodoxă este supusă unei critici se-vere pentru înstrăinarea de popor şi decăderea morală a slujitorilor ei. Biroul de informaţii vienez este ţinut la curent prin note trimise din Bucureşti asupra campaniei de presă susţinută de Eminescu cu privire la propaganda catolică în ţara noastră.

Problema ospitalităţii poporului român este pusă în dezbaterea publică şi în alt context şi tot ca urmare a politicii Imperiului austro-ungar în raporturile sale cu poporul român. Mai multe familii româneşti din Banat părăsesc în ianuarie 1882 ţinutul natal din pricina persecuţiilor stă-pînirii austro-ungare şi cer guvernului liberal să fie colonizate în Dobrogea. Băjenarii sînt însă extrădaţi şi măsura aceasta indignează opinia publică românească. M. Kogălniceanu ia cuvîntul în Adunarea deputaţilor şi condamnă guvernul liberal pentru faptul că măsura sa contravenea spiritului de ospitalitate al poporului român. Eminescu merge mult mai departe şi acuză guver-nul liberal că practica o politică antinaţională faţă de românii din provinciile de sub stăpîniri străine şi favoriza, în schimb, scurgerea spre ţara noastră a elementelor improductive din im-periile vecine. Discursul critic anticipează, prin virulenţă, pamfletele politice argheziene.

Evenimentele culturale din aceşti ani sînt marcate de apariţia volumului lui I. Slavici Novele din popor care reuneşte cîteva din capodoperele literaturii române. Eminescu este printre cei dintîi comentatori ai prozei lui Slavici şi dă o definiţie, devenită clasică, atît a personali-tăţii cît şi a artei sale. Pledoaria lui Nicu Xenopol pentru o literatură care să înfăţişeze viaţa nrbană se impune să fie bine înţeleasă. Criticul nu face distincţie între clasele producătoare şi cele exploatatoare şi se pronunţă, în realitate, pentru prezentarea în literatură a „oraşului para-zitar”. Stau mărturie în acest sens şi exemplificările pe care le face din literatura universală. Eminescu stăruie pentru orientarea spre viaţa „claselor pozitive”, reprezentate în concepţia sa de ţărănime, meseriaşi şi muncitori. Poetul interpretează consideraţiile estetice ale lui N. Xe-nopol ca o pledoarie pentru „americanizarea” literaturii noastre naţionale. Polemica ia un curs pe care nu-l putem urma, cu expresii nedorite, de ambele părţi. Eminescu ţinea însă să arate că polemica sa cu cronicarul de la presa liberală survenea ca un „accident” în activitatea sa publicistică. Spre a atrage atenţia asupra acestui aspect, îşi semnează articolele, cum nu proce-dează în nici o altă împrejurare pe întreg parcursul activităţii sale la cotidianul bucureştean. De altfel Eminescu îi publică lui N. Xenopol romanul Brazi şi putregai, care ocupă în coloanele „Timpului” foiletonul a 44 de numere şi tot el atrage atenţia cititorilor asupra importanţei acestei opere în mişcarea noastră literară.

Eminescu se ocupă şi în acest volum de o suită de personalităţi ale vieţii noastre politice din secolul trecut. Se situează pe primul loc C. A. Rosetti împotriva căruia îndreaptă cele mai virulente critici pentru faptul că în propunerile sale de reforme nu ţinea seama de realităţile naţionale. Metodele la care apela în impunerea acestora ţineau de practicile demagogice şi C. A. Rosetti este înfăţişat c.a părintele demagogiei din ţara noastră, iar „Românul”, organul de presă pus în slujba ei. Poetul este învinuit de C. A. Rosetti că îndrepta atacuri şi împotriva membrilor fami-liei sale şi apelează la conducerea Partidului conservator să-i dea satisfacţie. Eminescu îşi pregă-teşte cu multă grijă răspunsurile, cum se vede şi din conceptele din manuscrise, însă ele nu erau de natură să-l satisfacă pe C. A. Rosetti şi apelează la judecata opiniei publice. Va trebui să fie părăsită opinia potrivit căreia C. A. Rosetti se mărginea să citească cu interes articolele poetului îndreptate împotriva sa şi-i admira incisivitatea şi verva polemică.

Mare atenţie acordă Eminescu şi altor doi membri marcanţi ai Partidului liberal. M. Kogăl-niceanu este elogiat pentru apărarea suveranităţii naţionale în chestiunea dunăreană şi-i prezintă în coloanele „Timpului”, cărţile în care se ocupă de această problemă. Are cuvinte de laudă şi pentru Dumitru Brătianu, fratele lui I. C. Brătianu, primul ministru. Directorul „Naţiunii” critică sever guvernarea liberală, atît în organul său de presă cît şi în şedinţele Corpurilor legiui-toare. Eminescu îl preţuia încă din timpul serbării de la Putna, din 1871, pentru patriotismul său şi lupta împotriva corupţiei şi abuzurilor administraţiei liberale. Eminescu invocă în numeroase articole cuvintele lui Dumitru Brătianu rostite la tribuna Parlamentului, prin care cere ca hoţii să fie trimişi la puşcărie iar cei necinstiţi puşi în carantină.

Eminescu se ocupă şi de alţi oameni politici ca D. A. Sturdza, „baronul Hahn”, autor de lucrări antidinastice, ministru în slujba monarhiei, Gh. Chiţu, „ministru voiajor” pe la diferite ministere, V. Boerescu, victimă a diplomaţiei Curţii din Viena în chestiunea dunăreană; redactori de ziare ca Emil Costinescu, de la „Românul”, cu patru clase primare şi un curs de violoncel, I. C. Fundescu, de la „Telegraful”, găzduitor, în coloanele ziarului său, de pamflete triviale, N. Basarabescu, de la „Poporul”, colaborator clandestin la „Timpul” cu articole antimaioresciene, militari şi scriitori ca Al. Candiano-Popescu şi N. T. Orăşanu, antimonarhici deveniţi susţinători ai monarhiei; funcţionari superiori ca Simeon Mihălescu, „mucenicul”, amestecat în „afaceri scabroase”. Portretele eminesciene sunt cele întâlnite şi în articolele din volumele anterioare, însă completate cu elemente noi din viaţa politică cotidiană.

Schimbări importante se produc numai în galeria „parlamentarilor”. Nume cu mare frecvenţă în publicistica anterioară nu mai apar; ne întâmpină în schimb altele, la fel de necunoscute. Explicaţia stă în faptul că o parte din „parlamentari” părăsesc scena vieţii politice, odată cu alegerile din 1883, ca să o urce alţi „parlamentari”, de a căror existenţă nu aveam cunoştinţă mai înainte. Şi peste aceştia s-ar fi aşternut uitarea dacă nu i-am întâlni în publicistica eminesciană.

Portretele lui Eminescu sunt tot atâtea ilustrări, cu exemple concrete, a tezei sale privind înlocuirea muncii cu alte îndeletniciri în promovarea în ierarhia socială.

Activitatea lui Eminescu la „Timpul” se încheie cu polemica cu presa din Imperiul austro-ungar. Poetul participă, ca delegat al cotidianului conservator, la festivitatea dezvelirii statuii lui Ştefan cel Mare, la Iaşi, în iunie 1883. Manifestaţia din capitala Moldovei este interpretată de presa austriacă şi maghiară ca fiind îndreptată împotriva imperiului vecin. Eminescu considera că nu erau pregătite toate condiţiile pentru înfăptuirea idealului nostru de unitate naţională şi aducerea sa în discuţia publică nu depăşea stadiul unor declaraţii demagogice. Poetul era pentru acţiuni practice, ca cele pe care le propunea la Societatea „Carpaţii” şi pentru care Biroul de informaţii vienez îl trecea printre cei ce activau pentru înfăptuirea „Daciei Mari”. Poetul îşi asuma, în tot ce întreprindea, cum se desprinde şi de aici, o înaltă răspundere în faţa istoriei, atât de zbuciumate, a poporului român.

Eminescu îşi începe activitatea cu o polemică cu presa din Imperiul austro-ungar în sprijinul revendicărilor românilor de sub stăpânirea sa şi o încheie la „Timpul”, în ajunul prăbuşirii sale intelectuale, tot cu o polemică, cu aceeaşi presă, în care condamnă asuprirea naţională şi practicile demagogice în lupta politică.

 

  1. COLABORAREA LUI EMINESCU LA „ROMÂNIA LIBERĂ”, în noiembrie 1888, marchează reintrarea sa în gazetărie, după o întrerupere de mai bine de cinci ani. Cotidianul „tinerilor liberali” se declară, încă din 16 ianuarie 1885, organ de presă al grupării junimiste din Partidul conservator. Foiletonul ziarului este ocupat, aproape număr de număr, de lucrări reproduse din „Convorbiri literare”, mutată la Bucureşti în aprilie 1885. Redactorii „României libere” se numărau, cum se poate vedea şi din volumul de faţă, printre cei mai statornici admiratori ai publicisticii eminesciene. Se explică de ce ţineau să colaboreze la ziarul lor cu articole politice. Eminescu pledează şi aici pentru schimbarea „relaţiilor de muncă” spre a veni în sprijinul „celor nemulţumiţi”. Poetul avea în vedere răscoala ţăranilor din primăvara anului 1888.

 

Eminescu trece de la „România liberă” la „Fântâna Blanduziei”, scoasă de un grup de transilvăneni cu începere din 4 decembrie 1888. Poetul frecventează cercurile acestora şi cele ale bucovinenilor încă din epoca preuniversitară. Întocmeşte pentru noua publicaţie editorialul programa-tic şi colaborează în decembrie 1888 şi ianuarie 1889 cu alte câteva articole. Discuţia care se purta în Adunarea deputaţilor şi în Senat în legătură cu o nouă reformă a Legii tocmelilor agricole trebuia să ducă, cere el, la luarea unor măsuri grabnice pentru ridicarea „stărei igienice şi materiale a cultivatorilor”. Aceste măsuri nu se vor lua şi, un deceniu mai târziu, izbucnesc noi răscoale ţărăneşti, care se extind în toată ţara şi duc la căderea guvernului conservator.

Exegeţii operei lui Eminescu întâmpină cu rezerve colaborarea la „România liberă” şi „Fântâna Blanduziei”, pe motiv că poetul n-ar fi scris nimic după prăbuşirea sa intelectuală, în iunie 1883. Semnătura sa, cu care sunt însoţite aceste articole – şi numai cu iniţiale – nu ar constitui un argument suficient în atribuirea paternităţii eminesciene. Opinia că poetul nu scrie nimic după îmbolnăvirea sa este infirmată de documente. Acestei epoci aparţine traducerea gramaticii sanscrite, mărturie impresionantă a unui efort intelectual susţinut şi cu totul remarcabil sub raportul stăpânirii mijloacelor de expresie. Nu poate fi trecută cu vederea, pe de altă parte, corespondenţa sa din aceşti ani, de-o perfectă acurateţă şi luciditate. Nu întâlnim însă în aceste articole desfăşurarea amplă a discursului critic şi virulenţa limbajului polemic. Dar colaborarea la „România liberă” şi „Fântâna Blanduziei” se înscrie ca un epilog în ansamblul publicisticii eminesciene.

 

  1. TEXTUL. CORPUS ŞI ORGANIZARE. Organizarea textelor se face, ca şi în volumele anteri-oare, strict cronologic, cu includerea în locurile respective şi a traducerilor. Textele din manuscrise le tipărim în succesiunea utilizării lor parţială sau numai ca referinţă. Am întocmit şi câteva grupaje pentru textele aparţinând aceleiaşi problematici. Facem loc, într-o secţiune separată transcrierilor după diferite documente integrate de Eminescu în articolele sale sau la care trimite. Tipărim articolele cu titlurile date de Eminescu şi după sintagma iniţială în toate celelalte cazuri. Sintagma iniţială nu este revelatoare întotdeauna, însă reprezintă un titlu ce aparţine textului eminescian. Evitam în felul acesta şi falsurile săvârşite de editorii anteriori, care induc în eroare. însoţim textele şi cu indicarea datei apariţiei, pentru o mai uşoară urmărire a problemelor puse în discuţie.

 

  1. STABILIRE ŞI TRANSCRIERE. Stabilirea textului şi a variantelor, precum şi transcrierea lor, se fac după principiile anunţate în OPERE, VII (p. 47-69), cu completările din OPERE, IX (p. 55- 56). Textele le tipărim integral, după prima apariţie în „Timpul”, „România liberă” şi „Fântâna Blanduziei” şi după manuscrise când le transcriem din caietele sale. Reproducerile din publicaţiile româneşti, integrate de Eminescu în comentariile sale, le tipărim cu corp de literă mai mic, drept, iar traducerile din presa străină, cu acelaşi corp mic, cursiv, spre a face distincţie între textul original şi reproduceri sau traduceri. Notele, culese cu acelaşi corp de literă ca textul lui Eminescu, aparţin poetului. Parantezele drepte [] marchează întregirile introduse de editor iar <>, segmentele necontextuale, pe care editorul nu s-a crezut îndreptăţit să le elimine. Semnul […] indică omisiunile, ca urmare a deteriorării publicaţiilor respective, încât nu s-a putut stabili textul în întregimea sa.

 

  1. COMENTARIILE. Comentariile cuprind o secţiune bibliografică unde consemnăm prima apariţie în periodice şi facem menţiune dacă articolul este semnat. Consemnăm, pentru primul editorial, titlul din „Timpul” (Bucureşti, 26 ianuarie 1882, Bucureşti, 16 fevruarie 1883), facem menţiune pentru editorialele programatice, pentru al doilea şi al treilea editorial, iar pentru articolele din celelalte pagini indicăm rubrica în care se publică (Bibliografie, Cronică dramatică, Informaţiuni). Reţinem şi reproducerile în publicaţiile româneşti şi străine, precum şi prima tipărire în volum, fără însă să trimitem şi la titlurile din ediţiile anterioare. Pentru textele transcrise din caietele lui Eminescu indicăm manuscrisul şi paginile. Dăm informaţii despre aşezarea în pagină, grafie, menţiunile poetului, iar când este cazul, prima tipărire în periodice. Asemenea informaţii sunt importante pentru cunoaşterea statutului articolelor în paginile publicaţiilor respective şi în manuscrise, a circulaţiei lor în presa vremii şi a primei tipăriri a textelor din manuscrise şi în ediţiile anterioare.

 

Comentariile cuprind, cu puţine excepţii, şi o a doua secţiune în care prezentăm probleme legate de textul respectiv şi dăm informaţii asupra ecoului stârnit în presa românească, precum şi în cea germană şi franceză din ţară. Am crezut important să facem menţiune şi de fragmentele reproduse de aceste publicaţii din articolele eminesciene şi pe care le integrează în comentariile lor. Se situează pe primul loc „România liberă” şi „Binele public”, iar din presa străină, „Bukarester Tagblatt”, care comentează, cu extrase, aproape toate editorialele poetului din aceşti ani.

Eminescu consacră aceleiaşi probleme, ca reforma Legii tocmelilor agricole sau chestiunea dunăreană, o suită de articole în care foloseşte, în general, aceeaşi argumentare în susţinerea tezei sale. Expunem problemele principale acolo unde se pun mai întâi în discuţie iar la reluarea lor prezentăm numai chestiunile de istorie literară.

Cele trei publicaţii la care colaborează Eminescu în 1882-1883 şi 1888-1889 folosesc datarea după calendarul iulian, ca de altfel cea mai mare parte a presei noastre din secolul trecut. Respectăm datarea din aceste publicaţii. Să mai precizăm că presa românească folosea datarea anticipativă cu o zi. Pentru publicaţiile străine, care folosesc datarea după calendarul gregorian, dăm în paranteze drepte şi datarea după calendarul iulian, spre a evita confuziile în succesiunea evenimentelor.

Eminescu semnează, cum am arătat şi în Lămuririle… la volumele anterioare, numai câteva articole pentru care facem, de altfel, menţiune. Problema stabilirii paternităţii formează principala dificultate întâmpinată de editor. Dacă articolele semnate sunt extrem de puţine într-o activitate publicistică prodigioasă, se păstrează în manuscrise un număr impresionant de ciorne integrale sau fragmentare ale articolelor publicate. Manuscrisul miscelaneu 2264 însumează câteva sute de pagini, cu texte de această natură. Texte cu caracter publicistic se păstrează însă risipite şi în celelalte caiete eminesciene. Stabilirea paternităţii articolelor din această epocă a gazetăriei eminesciene ridică însă dificultăţi şi ca urmare a statutului ce i se creează poetului în redacţie în ianuarie 1882. Acum Eminescu nu mai deţine o rubrică permanentă, în general al doilea editorial, ca în anii 1880-1881. Noua conducere a cotidianului conservator renunţă la ea sau îi face loc în coloanele ziarului sporadic. Editoriale sunt scrise de Grigore G. Păucescu, ori de N. Christescu care îl dublează pe Eminescu pentru partea politică, precum şi de alţi colaboratori. Din februarie 1883 intră în redacţie, după toate probabilităţile, şi un redactor de la „Binele public”, organul de presă al „liberalilor sinceri”, cu care urma să fuzioneze cotidianul conservator.

Orientarea politică a articolelor nu mai constituie, în absenţa mărturiilor din manuscrise, un criteriu în stabilirea paternităţii eminesciene şi nici expresiile tipice pe care se întemeiază editorii anteriori. Eminescu îşi fixează însă o ortografie a sa, pe care şi-o menţine, cu puţine excepţii, şi în această epocă a publicisticii sale. Gr. G. Păucescu şi N. Christescu vin cu ortografia de la „Dreptul”, iar ceilalţi colaboratori cu cea de la „Binele public” care nu se deosebea prea mult de a „Poporului” şi a altor publicaţii bucureştene. Există însă şi aici primejdia imixtiunilor în articolele poetului de vreme ce nu trecea zilnic pe la redacţie să urmărească tipărirea lor. Aceste posibile imixtiuni explică sporirea neaşteptată, în raport cu volumele anterioare, a textelor cu paternitate incertă.

Comentariile noastre au un caracter orientativ şi informativ. Atragem atenţia, cum facem şi în Lămuririle… la volumele anterioare, că ele nu sunt destinate să se substituie studiului publicisticii eminesciene.

 

  1. ANEXELE. Volumul este prevăzut cu o Listă a siglelor publicaţiilor periodice întocmită după Bibliografia Mihai Eminescu (1866-1970) Volumul I Opera (Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1976, p. 15-24), cu completarea siglelor făcută de noi în OPERE, VII (p. 72-74), OPERE, IX (p. 59-62), OPERE, XI (p. 13-14) şi OPERE, XII (p. 11). Anexele mai cuprind Indicele numelor de persoane şi o Listă a facsimilelor. Pentru Tabloul ediţiilor trimitem la OPERE, IX (p. 63-75), cu completările din Bibliografia la OPERE, XI (p. 605-607) şi OPERE, XII (p. 645-647).

 

Addenda cuprinde texte din manuscrise identificate în cursul elaborării volumului de faţă. Sunt orânduite în ordinea utilizării lor în volumele anterioare. Facem loc aici şi la trei texte pentru care nu avem indicaţii certe cu privire la data elaborării lor. Ne folosim de elemente exterioare şi de conjunctură şi le repartizăm epocii studiilor vieneze şi berlineze. Dintre cele trei texte, de un interes aparte este articolul polemic cu „Neue freie Presse”, redactat de Eminescu în ger-mană, şi în care dezvoltă probleme ce vor sta permanent în activitatea sa publicistică de mai târziu. Articolul a fost descifrat şi tradus de Gerhardt Csejka.

Corrigenda aduce noi informaţii cu privire la izvoarele folosite de Eminescu într-un mare număr de însemnări din manuscrise, tipărite de noi în OPERE, XIV, în secţiunea Articole şi excepte. Astfel pe măsură ce se lărgeşte câmpul investigaţiilor ne apropiem tot mai mult de cunoaşterea totală a miracolului eminescian.

Cadrul istoric al publicisticii lui M. Eminescu -Cronologie reprezintă un mijloc de orientare pentru cititorul întregii publicistici eminesciene (volumele IX-XIII). Cronologia acoperă perioada cuprinsă între 1821, data care marchează intrarea României în epoca modernă a istoriei sale, şi 1889, anul morţii lui M. Eminescu, şi urmăreşte, dincolo de simpla datare şi consemnare a evenimentelor, o succintă şi cât mai obiectivă desluşire a relaţiilor lor în desfăşurarea istoriei.

Dubla datare a unui eveniment indică folosirea concomitentă a calendarului iulian, oficial în România până în 1924, şi a celui gregorian, adoptat în Europa occidentală începând cu 1582, calendare între care, în epoca lui Eminescu decalajul era de 12 zile. Când un eveniment este notat cu o singură dată, ea este cea a calendarului gregorian.

Mulţumim istoricilor D. Berindei şi F. Constantiniu pentru competenta lectură a Cronologiei.

Adaugăm un grupaj de fotografii ale principalelor persoane care au avut un rol în viaţa politică şi socială a României şi a Europei în perioada publicisticii eminesciene.

 

  1. DIFICULTĂŢI. Colecţia ziarului „Timpul” de la Biblioteca Academiei Republicii Socialiste România pe 1882 este incompletă. Lipsesc numerele 3, 68, 85, 97, 99, 101, 113 şi 277 din 5 ianuarie, 28 martie, 18 aprilie, 5, 8, 11 şi 28 mai şi 17 decembrie, iar numărul 56, din 12 martie, este legat greşit la 12 ianuarie. Materialele din numerele 3, 68, 99 şi 277 au fost recuperate din colecţia cărturarului G. T. Kirileanu, intrată în fondurile Bibliotecii Municipale din Piatra Neamţ. Nu se păstrează în bibliotecile noastre în colecţii complete „Apărătorul”, „Armonia”, „Curierul”, „Fraternitatea”, „Gazeta de Bacău”, „Gazeta de Fălticeni”, „Legalitatea”, „Luptătorul”, „Mesa-gerul de Brăila”, „Plugarul”, „Reforma”, „Resboiul român”, „Scrânciobul”, „Steaua României”, „Suceava”. Comentariile lui Eminescu privind unele din aceste publicaţii reprezintă, ca şi pentru cele înşirate în Lămuririle… la volumele anterioare, texte de referinţă pentru istoricul presei româneşti.

 

Eminescu face traduceri sau trimite la multe publicaţii străine care nu se păstrează în fondurile bibliotecilor noastre. O parte din aceste publicaţii au fost consultate în Biblioteca Naţională din Viena şi în Biblioteca Naţională din Paris.

Activitatea scriitoricească a lui Eminescu se deschide cu un prolog, poeziile din tinereţe, şi se încheie cu un epilog, publicistica de la „România liberă” şi „Fântâna Blanduziei”. Creaţia sa majoră se circumscrie între 1870, anul debutului în publicistică şi colaborării cu poezii la „Convorbiri literare”, şi 1883, cu publicarea Luceafărului şi a ultimelor articole în cotidianul bucureştean. Asistăm însă la o situaţie paradoxală, neîntâlnită, probabil, în nici o altă literatură europeană. Exegeza eminesciană din ultimii ani este orientată aproape exclusiv spre cele sub o sută de poezii şi câteva proze publicate de poet în timpul vieţii şi spre producţia literară, rămasă în manuscrise, poezie, teatru, proză, deşi nu ştim ce forme ar fi îmbrăcat în elaborarea definitivă. Publicistica sa, care însumează sute de articole, apărute sub răspunderea sa, este tratată mai puţin.

Maiorescu atrăgea atenţia încă în 1892 că genialitatea lui Eminescu se „vede însă mult mai strălucitoare din articolele lui scrise în proză şi risipite în diferite reviste şi ziare”. Şi G. Călinescu apreciază că publicistica nu este cu nimic mai prejos decât poezia. Pentru producţia literară dispunem de ediţii integrale în vreme ce publicistica s-a tipărit fragmentar în ediţii de acum o jumătate de secol şi este judecată cu această optică îngustă, adesea şi viciată prin supra-licitarea de texte fragmentare. Secţiune cu pondere majoră în sensul lui Eminescu, publicistica împlineşte imaginea asupra personalităţii sale titaniene şi va conduce, cum se întrevede de pe acum, la reevaluarea, cu perspectiva integralităţii, şi a creaţiei sale literare.

D. VATAMANIUC

———————————————————————————————————————–

SIGLELE PUBLICAŢIILOR PERIODICE

Siglele sânt preluate din Bibliografia Mihai Eminescu (1866-1970). Volumul I. Opera, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1976, p. 15-20; M. Eminescu. Opere VII. Proza literară, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1977, p. 72-74; M. Eminescu, Opere IX. Publicistică 1870-1877, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1980, p. 59-62; M. Eminescu, Opere XI. Publicistică 1880, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1984, p. 13-14; M. Eminescu. Opere XII. Publicistică 1881, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1985, p. 11. Pentru publicaţiile care nu figurează în aceste lucrări s-au întocmit sigle noi. Anii care însoţesc titlurile privesc perioada cercetată. Publicaţiile „Allgemeine Zeitung”, „Die Presse”, „Deutsche Zeitung”, „Fremden-Blatt”, „Neue freie Presse” şi „Wiener allgemeine Zeitung” au fost consultate în Biblioteca Naţională (Osterreichische National Bibliothek) din Viena, iar „L’Echo de France”, „L’Europe diplomatique”, „Figaro”, „Figaro litteraire”, „La France”, „Gaulois”, „L’Independance belge”, „Journal des debats”, „Kolnische Zeitung”, „La liberte”, ,.Messager d’Athenes”, „Le Mot d’ordre”, „Le Nord”, „Le Parlament”, „Die Post”, „Le Renseignement parisien”, „La Republique francaise”, „Le Temps” în Biblioteca Naţională (Bibliotheque Nationale) din Paris.

 

„Allgemeine Zeitung”, Augsburg, 1880-1883

„Adevărul literar şi artistic”, Bucureşti, 1923

„Apărătorul”, Bucureşti, 1883

„Buletinul Mihai Eminescu”, Cernăuţi. 1932-1939

„Biserica ortodoxă română”, Bucureşti, 1888

„Binele public”, Bucureşti, 1882-1883

„Biserica şi şcoala”, Arad, 1882-1883

„Bukarester Tagblatt”, Bucureşti, 1882-1883, 1888-

1889

„Curierul financiar”, Bucureşti, 1883

„Curierul de Iaşi”, Iaşi. 1876-1877

„Cronica”, Iaşi, 1980

„Die Presse”, Viena, 1882-1883

„Dreptul”, Bucureşti, 1882

„Deutsche Revue”, Berlin, 1879-1880

„Dacia viitoare”, Paris, Bruxelles, 1883

„Deutsche Zeitung”, Viena. 1880- 1883

„L’Echo de France”, Paris, 1881

„Echinox”, Cluj, 1974

„L’Europe diplomatique”, Paris, 1881

„Egyetertes”, Budapesta, 1881

„Familia”, Oradea, 1900

„Fântâna Blanduziei”, Bucuresti, 1888-1889

„Figaro”, Paris, 1880-1883

„Figaro litteraire”, Paris, 1881

„Fraternitatea”, Bucureşti, 1882

„Fremden-Blatt”, Viena, 1882-1883

„Gaulois”, Paris, 1881

„La Gazette de Roumanie”, Bucureşti, 1882-1883

„Gazeta Transilvaniei”, Braşov, 1882-1883

„L’Independance belge”, Bruxelles, 1880-1883

„L’Independance roumaine”, Bucureşti, 1882-1883, 1888-1889

„Journal des debats”, Paris, 1880-1883

„Junimea literară”, Cernăuţi, 1923

„Kolniscne Zeitung”, Koln, 1881-1882

„Luptătorul”, Focşani, 1882

„Le Francais”, Paris, 1883

„La France”, Paris, 1881

„Liberalul”, Iaşi. 1882-1883

„Literatorul”, Bucureşti, 1882

„Limbă şi literatură”, Bucureşti, 1965

„La Liberte”, Paris, 1880

„Le Mot d’ordre”, Paris, 1880

„Le Nord”, Bruxelles, 1880-1883

„Le Parlament”, Paris, 1880

„Le peuple roumain”, Bucuresti, 1883

„Luceafărul”. Bucureşti, 1982-1984

„Luminatoriul”, Timişoara, 1882 – 1883

„Manuscriptum”, Bucureşti, 1972-1984

„Messager d’Athenes”, Atena, 1882

„Monitorul oficial”, Bucureşti, 1882-1883

„Monitorul oastei”, Bucureşti, 1883

„Monitorul, ziar oficial al României”, Bucureşti, 1868

„Naţiunea”, Bucureşti, 1882–1883, 1888-1889

„Neue freie Presse”, Viena, 1880- 1883

„Observatoriul”, Sibiu, 1881

„Ortodoxul”, Bucureşti, 1883

„Pactul social”, Iaşi, 1883

„Pester Lloyd”, Budapesta, 1880-1883

„Die Post”, Berlin, 1880-1883

„La Republique francaise”, Paris, 1880-1883

„Le Renseignement parisien”, Paris, 1881

„Războiul”, Bucureşti, 1882-1883

„Revista de filozofie”, Bucureşti, 1964

„Revista Fundaţiilor regale”, Bucureşti, 1939

„Revista de istorie şi teorie literară”, Bucureşti, 1965

„România liberă”, Bucureşti, 1882-1883, 1888-1889

„Românul”, Bucureşti, 1882-1883, 1888-1889

„Scrânciobul”, Bucureşti, 1868, 1879

„Studii şi materiale de istorie medie”, Bucureşti, 195

„Steaua”, Cluj, 1964-1985

„Timpul”, Bucureşti, 1882-1884

„Telegraful”, Bucureşti, 1882-1883, 1888-1889

„Telegraful român”, Sibiu, 1882-1883, 1888-1889

„Le Temps”, Paris, 1880-1883

„Tomis”, Constanta, 1969

„Tribuna”, Sibiu, 1888-1889

„Tribuna”. Cluj, 1972

„Ţara nouă”, Bucureşti, 1911

„Vatra”, Târgu Mureş, 1975

„Viaţa economică”, Bucureşti, 1964

„Voinţa naţională”, Bucureşti, 1888-1889

„Viaţa românească”. Bucureşti, 1964, 1983, 1985

„Vremea”, Bucureşti, 1943

„Wiener allgemeine Zeitung”, Viena, 1882

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
image_pdfimage_print

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.