Liber-cugetător, liberă-cugetare- iată fraza cea nouă cu care organul de căpetenie al guvernului înfrumuseţează fărădelegea de la Curtea de Argeş, fraza pe care se-ntemeiază pentru a lăuda purtarea unui prefect netrebnic şi pentru a ponegri atitudinea unui principe al bisericii române.
Întîmplarea e foarte simplă, de-o netăgăduită evidenţă. Un tânăr, anume Nicolae Codreanu, fiu de preot din ţinutul Iaşilor, moare la Curtea de Argeş, în casa unui evreu galiţian, fără să fi dispus nici în scris, nici prin viu grai cu limbă de moarte ceva în privirea înmormîntării sale sau a averii ce-o fi avut-o.
Preoţii vin să-l îngroape şi sînt daţi afară de evreul galiţian sub pretextul că răposatul ar fi fost liber-cugetător; şi pe cînd episcopia dispune înmormîntarea după ritualele bisericii răsăritene, al cărei fiu sufletesc era răposatul, autoritatea mireană, anume prefectul, pune numaidecît temei pe declaraţia unui venetic şi susţine înmormîntarea după ritualul liber cugetătorilor, şi aceasta nu în cimitirul comunei mirene, adecă al oraşului, ci într-acela al unei biserici de lege răsăriteană.
Şi „Românul”, foaie ce se pretinde, dragă Doamne, naţională, susţine purtarea necuviincioasă şi nelegiuită a prefectului faţă cu dreapta indignare a P.S.S. Episcopului de Argeş.
Înainte de toate „Românul” pare a nu ştie [ce] însemnează cuvîntul „liber-cugetător”. Religia, pe lîngă vecinicile ei adevăruri morale, pe cari nimeni nu le tăgăduieşte, nici le contestă, cuprinde şi teze curat teoretice de cosmogonie pe cari biserica însăşi nu le ia decît în mod simbolic, abstracţie făcînd că aproape toate tezele acelea sînt cuprinse în Vechiul Testament şi cuprind maniera de a vedea iudaică. Noul Testament, adică temelia bisericii creştine, mai nici nu coprinde teze de cosmogonie sau de teogonie, încît nici aşa-numita liberă-cugetare, care substituie Cărţii Facerii doctrine naturaliste, nu are a face de-a dreptul cu miezul bisericii creştine, ci cu accesoriul dogmatic al Testamentului Vechi. Ieie cineva în mod cît de superficial ideea despre Dumnezeu din Testamentul Vechi în care creatorul se mînie, cere jertfe crunte şi porunceşte prin judecători şi proroci ca poporul ales să nu ucidă numai pe duşmanul armat ci şi pe femeea, copiii, ba pînă şi animalele lui, şi compare apoi ideea de mai sus cu aceea a dumnezeirii blînde, îngăduitoare şi îndelung răbdătoare a concepţiunii creştine şi va vedea numaidecît că deosebirea dintre maniera de a vedea a bibliei iudaice şi concepţiunea celei creştine sînt departe cît cerul de pămînt, căci în ordinea întîia de idei dăm de-o antropomorfizare a calităţilor poporului evreiesc, fanatic şi esclusiv, pe cînd în a doua ordine ne întîmpină spiritul Dumnezeului păcii, îndurării şi iubirii de oameni.
Libera-cugetare, admiţînd-o chiar în cazul de faţă, consistă din substituirea cosmogoniei biblice prin idei de altă natură, şi fiindcă asemene idei, ca toate tezele curat teoretice, ca formulele din matematică sau axiomele geometriei, au a face numai cu adevăruri logice, iar nu cu convingeri şi adevăruri morale, de aceea ele, neavînd a împărţi nimic cu inima şi cu caracterul omului, adecă neputîndu-le nici strica, nici îndrepta, nu inspiră nimărui dispoziţii odioase ca acelea despre cari se pretinde că le- ar fi avut răposatul, dispoziţii cari jignesc ca din senin fără nici un motiv învederat credinţele şi datinele religioase pe cari poporul nostru le urmează de optsprezece sute de ani.
Nu cugetarea liberă, ci absoluta lipsă de cugetare ar fi putut dicta aşadar acea pretinsă dorinţă ultimă pe care „Românul” o apără cu atîta foc în contra istoriei noastre de veacuri, opuind toleranţei noastre recunoscute intoleranţa greoaie şi ignorantă a unor instincte de neorînduială şi de barbarie spirituală şi morală.
În epoca noastră de nedisciplină a minţilor, în care mulţi rostesc cuvinte ce nu le pricep, se-ntîmplă într-adevăr ca liberi- cugetători să fie numiţi acei ce sufăr de halucinaţiuni dezordonate, dar acel nume se aplică în mod impropriu, căci nu e vorba de oameni cari gîndesc liber, ci de indivizi cari nu gîndesc în genere nimic.
Dar nu aceasta e teza noastră, căci dacă am şti că „Românul” e-n stare a ne-nţelege precum ştim bine că nu e în stare, atunci n-am avea decît să-i repetăm întrebarea lui Pilat din Pont „Ce e adevărul?” pentru a-l face să înţeleagă că o cugetare într- adevăr liberă prin natura ei chiar esclude orice măsuri cari ar jigni conştiinta şi convingerile intime ale altuia şi că pe de altă parte rezultatele unei libere-cugetări- numai cugetare şi nu sminteală să fie- nu se opun defel ritualelor bisericei răsăritene. dacă a bate cîmpii şi a vorbi în dodii va să zică a cugeta liber, atunci şi d. Sihleanu bunioară ar fi liber cugetător, pe cînd d-sa nu-i decît candidat la academia de înţelepţi de la Sadagura, unde rîvneşte a intra în virtutea ingenioaselor sale libere-cugetări asupra bisericei şi a balonului captiv.
Dar ce să mai vorbim zădarnic în privirea aceasta? Ferice de cel căruia-i spui o vorbă şi pricepe zece şi vai de acela căruia- i spui zece şi nu pricepe nici una. A vorbi deja despre o religie a liberei- cugetări e ceea ce se numeşte în logică o contradictio in adjecto, e ca şi cînd ai zice „oţel de lemn”.
Noi, puindu-ne pe terenul de drept şi istoric, ne vom esprima părerea de bine că ni s-a dat ocazia de-a constata din nou cu cine avem a face.
Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lîngă Dunăre. Ea a stabilit şi unificat limba noastră într-un mod atît de admirabil încît sîntem singurul popor fără dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit în mod egal de înghiţirea prin poloni, unguri, tătari şi turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre.
Cine-o combate pe ea şi ritualele ei poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican universal şi orice i-o veni în minte dar numai român nu e.
Puterile cer abrogarea art. 7 din Constituţie?
De mult e abrogat, de vreme ce un evreu galiţian impune lecţiile sale de nihilism episcopului de Argeş, iar ritul, asemenea necreştin, al redactorilor şi liber-cugetătorilor de la „Românul” ţin hangul impertinenţei ovreieşti faţă cu biserica noastră, ba încă în numele păgînilor de la guvern, în numele sectarilor necreştini ai demagogiei universale, pe cari nefericita noastră ţară e osîndită a-i purta în spate şi a-i hrăni cu munca ei ca pe nişte lipitori veninoase cari, cu gura lor fără de lege, ofilesc şi discompun tot ce ating.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X