[„MESAJELE DE ÎNCHIDERE…”] – de Mihai Eminescu [10 martie 1883]

Mesajele de închidere şi deschidere a seziunilor Adunărilor se fac în ţara noastră în chipul următor: fiece ministru înseamnă pe-o foaie fraza mai mult sau mai puţin lăudăroasă relativă la ramura sa de administraţie pe care ar voi s-o vază trecută în mesaj. Unul dintre miniştri împreunează peticele într-un întreg, dacă nu se ‘ntâmplă s-o facă aceasta regele însuşi. Un mesaj e aşadar departe de-a cuprinde o judecată proprie a Coroanei asupra situaţiei sau o cerere proprie a ei – el nu e decât o laudă a actelor guvernului şi a majorităţii parlamentare formulată de cei interesaţi. Atârnă în adevăr de bunul simţ al Coroanei de-a atenua lucruri ce sunt în prea mare contrazicere cu starea reală, atârnă asemenea de sentimentul de bună cuviinţă a consiliarilor de-a nu face din mesaj o reclamă electorală sau de popularitate, dar de consideraţii de simţ şi cuviinţă nu se conduce mai nimenea la noi.

Nu ne mirăm deci dacă mesajul cu care s-a dizolvat majorităţile actuale e plin de laude la adresa lor. Efectul odios pe care l-a făcut îmbogăţirile membrilor majorităţii şi destrăbălarea administraţiei d-lui Brătianu nu se poate ironiza în adevăr mai bine decât prin complimentele ce şi le adresează reciproc aceşti oameni, prin laude ce nu le cred nici cei ce le pronunţă, nici cei ce le ascultă.

Dar, dacă afirmaţiunile acelui act nu sunt în stare de-a induce pe nimenea în eroare asupra stării reale a ţării, golurile ce le prezintă reticenţele lui sunt cu atât mai semnificative. Ele ne îndreptăţesc la argumente a silentio, la adevăruri deduse din tăcere.

Astfel, ministrul de esterne este acela care nu se foloseşte deloc de ocazie pentru a-şi adresa laude. Asupra cestiunii Dunării tăcere absolută.

Cu toate acestea iată un ministru care – ar fi avut multe de zis. Ar fi putut arăta de ex. că politica sa esterioară a izbutit a ne înstrăina simpatiile tuturor puterilor.

Încă din şedinţa a doua a Conferenţei de la Londra, când lordul Granville a dat citire scrisorii d-lui Ioan Ghica prin care cerea admiterea României, s-au dat pe faţă izolarea deplină în care ne aflăm. Deşi lord Granville, în calitate de plenipotenţiar al ospitalierei Anglii, spera că se va aproba admiterea României de vreme ce e reprezentată în Comisia Europeană din Galaţi şi va fi în cea Mixtă, totuşi contele Munster, plenipotenţiarul reprezentant al M. Sale germanice, s-a opus la admiterea cu drepturi egale a României. Contele era gata să recunoască că România are interese mari la soluţiunea acestei cestiuni dar Conferinţa cată să-şi păstreze caracterul ei european şi să evite a-i da României egalitate de drepturi. Daca, mănţinându-se principiul unanimităţii, i s-ar da României un vot, s-ar crea o situaţie în care ea, prin veto al ei, ar putea împiedeca lucrările Conferenţei. Exact în acelaşi ton au fost ţinute declaraţiunile celorlalte puteri. Austria recunoscu că situaţia creată prin Tractatul de la Berlin dă drept României de-a lua parte la dezbateri; cu toate astea, ţinând seama de obiecţiunile Munster, revine de la această opinie. Franţa e tot de părerea că România are dreptul de-a intra, dar obiecţiunile contelui sunt serioase… Italia se află în situaţiunea celorlalte puteri, Rusia şi Turcia asemenea.

Curios e dar că nici una din puteri nu ne-au contestat dreptul de-a participa la Conferenţă, cu toate astea afacerile noastre esterioare au fost astfel conduse încât nici una din ele n-au voit a ne primi în realitate.

Incidentul acesta din şedinţa a doua prevestea rezultatul Conferenţei pe care-l vedem în Tractatul de la Londra. Acel tractat dă Rusiei jurisdicţiunea exclusivă pe braţul Chiliei, Comisiei Europene jurisdicţiunea pe celelalte guri până la Brăila, Austriei preponderanţă politică de la Brăila la Porţile de Fier, c-un cuvânt supune suveranitatea acestei ţări la trei stăpâni deosebiţi: Europa, Austria, Rusia.

Ei bine, asupra unor asemenea lucruri, asupra Tractatului de la Londra de ex., guvernul nu găseşte de cuviinţă de-a ne da vreo asigurare. E ca şi când acest Tractat n-ar exista, ca şi când ţara n-ar avea nici o nevoie de-a şti opiniile guvernului în privirea lui pentru a ţine seamă de ele în alegeri şi a-şi formula încrederea pentru sau în contra acelor opinii.

Acest sistem al tăcerii într-o cestiune de existenţă se urmează demult şi ne dovedeşte că şi acum d. Brătianu va urma a lucra fără consentimentul Parlamentului, fără ştirea şi voia ţării, surprinzându-ne numai cu fapte complinite, cărora să nu li se poată aduce nici o modificare ulterioară.

O tăcere analogă se păzeşte asupra reformelor constituţionale. Deşi Camera se dizolvă în urma voturilor, asupra unor propuneri de revizuire nici o vorbă a guvernului, nici una a Coroanei nu arată opinia cabinetului în privirea aceasta.

Un singur lucru s-ar fi putut observa cu toate acestea în acest mesaj: că nimeni, absolut nimeni din toată ţara n-au reclamat aceste reforme. Ele au răsărit din sorginţi a priori, din crierii d-lui C.A. Rosetti; nici un ziar, afară de cel personal al d- sale, nu le-a susţinut; guvernul n-a putut observa nici o mişcare a opiniei publice în favorul lor.

Afirmările contrarii ale „Românului’ sunt pur şi simplu neadevăruri spuse pentru mângâiarea personală a redactorilor săi.

Cu toate astea guvernul acesta, plin de merite precum el singur zice, cată să fi având şi el o opinie în privirea revizuirii, pe care ţara se cuvenea s-o cunoască.

Astfel, în afară de laudele banale şi de puţin preţ pe cari guvernanţii găsesc cuviincios a şi le adresa tocmai în privirea celor două cestiuni de căpetenie de natură a nelinişti spiritele, guvernul e cu totul mut, gata a se justifica cu această tăcere când votul ţării va fi contrariu aspiraţiunilor de demagog cosmopolit ale d-lui C.A. Rosetti; gata asemenea a transige cu străinătatea şi cu demagogia dacă-i va succede să scoată prin prefecţii săi majorităţi servile.

S-a văzut că toate încercările opoziţiei de-a obţine declaraţiuni clare de la guvern au fost zădărnicite prin sălbătăcia majorităţii, că nu i s-a lăsat opoziţiei nici chiar putinţa de-a se adresa la tron precum au încercat a o face, întâi de pe tribună, apoi prin cerere de audienţă. Tăcerea guvernului în privirea celor două cestiuni vitale în preziua alegerilor seamănă prea mult a conspiraţie ocultă în contra intereselor acestei ţări, o conspiraţie agravată încă prin plecarea regelui în, momentele hotărâtoare. Ţara are nevoie de tot curajul ei civic pentru a scutura din spatele ei atât vasalitatea economică cu care e ameninţată cât şi robia politică sub elementele demagogiei, ignorante şi maloneste, ce se oploşesc sub aripile d-lor Rosetti brătianu.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
image_pdfimage_print

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.