N-avem bucurie de tinerimea ce studiază la Paris. E azi învederat pentru oricine că tinerii cari ‘şi fac educaţiunea acolo, întorşi în ţară, sunt de o remarcabilă sterilitate intelectuală şi că, în schimbul unei ştiinţe cât se poate de puţine, vin cu pretenţiuni exagerate, cu trebuinţe insaţiabile, cu totul disproporţionate cu puterea de producţiune a poporului nostru. De la un timp încoace e şi mai rău. În loc de-a munci-sunt atât de vaste regiunile de muncă intelectuală în toate direcţiunile-îşi umplu capul cu fel de fel de utopii politice şi sociale, se erigează în mânuitorii nu numai ai poporului nostru, ci ai omenirii întregi, iar când se-ntorc înapoi doza lor de cunoştinţe e atât de neînsemnată încât mai nici unul nu e în stare de-a se hrăni prin munca sa proprie, ci trebuie să aibă recurs la protecţiunile politice ale coruptei noastre demagogii, trebuie să se închine la d-alde Brătianu şi C.A.Rosetti cari, în schimb cu o absolută renunţare la orice demnitate personală sau convingere, le aruncă câte-un os ori două, liniştindu-le astfel toate pretinsele focuri de beatificare a omenirii.
A pretexta principii mari pentru a obţine funcţii, pensii reversibile, favori, iată şcoala pe care a creat-o d. C.A.Rosetti în ţară, urmând-o el însuşi din tinereţe şi până azi.
De soiul acesta e şi tagma de patrioţi în perspectivă care redijează „Dacia viitoare”. Supere-se cât vor pofti; noi nu vom înceta a zice că ţăranul de la Dunăre ar avea alte lucruri de făcut în Paris decât de-a simpatiza cu comunarzii, de-a afişa utopii cosmopolite şi de-a tăia câinilor frunze.
În numărul din urmă al aşa numitei „Dacia viitoare” ne spun că sufletul dumnealor se indignează când văd că aşa numiţii politici, acei farisei fără animă, voiesc a le da lecţiuni de sentiment românesc.
Noi suntem acei farisei fără animă cari am afirmat că dumnealor profanează în adevăr idealul politic al strămoşilor, punându-l ca etichetă pe marfa dumnealor proaspătă, ce se coace o dată pe săptămână.
Dumnealor ne răspund:
Ei, onorate ziar conservator, marele idei nu se profanează când ele se împărtăşesc de junime şi se îmbrăţişează cu o căldură pe care numai această etate o poate s-o aibe; ele se profanează de aceia care nu le întrebuinţează decât ca instrument politic. Strigaţi dar cât veţi putea, insultaţi-ne şi acuzaţi-ne cât veţi voi, fiţi sicuri că nu veţi reuşi a ne face să deviem sau să ne oprim din calea noastră nici chiar pentru a vă arunca o căutătură de dispreţ.
Cu asemenea tirade retorice, rău scrise, nu ne ia nimenea ochii. Am mai îmbătrânit pe malurile Dâmboviţei. Deci, cu iertarea dumnealor, fie zis: farisei, cu ori fără de animă, precum ştim a număra pân-la patru tot astfel spunem şi adevărul, oricare ar fi impresiile cu care-l vor întâmpina cei atinşi de el.
Ceea ce contestăm noi e că dumnealor au îmbrăţoşat ceva cu căldură.
„Dacia viitoare” e rău scrisă, fără stil, fără idei, fără entuziasm, semn de bătrâneţe prematură, de incapacitate de căldură.
Ca dovadă că pomadaţii partizani ai Comunei nu numai că nu ştiu nimic, dar nici nu pricep limba ce-o vorbeşte poporul din care pretind a face parte, cităm următorul pasaj:
Pe urmă acest fiu al patriei austro – ungureşti mă întrebă pentru a depărta aceste triste idei: „Ce mai nou prin ţară?” fără a adăuga cel puţin epitetul „românească”, ca şi când el ar fi fost din aceeaşi ţară cu mine, el austro – ungur !
Sancta simplicitas !
Ţară în gura acelui austro-ungar nu e substantiv comun, ci nume propriu. Spre deosebire de Moldova, de Ardeal, de Banat, de Maramureş, ardelenii numesc Valahia şi ţinutul Făgăraşului Ţară. Cine trece în ţinutul Făgăraşului se zice c-a trecut în Ţară. Cine vine din acel ţinut se zice până azi că vine din… Ţară şi că trece în Ardeal. Numele propriu de „Ţară” se dă dar Valahiei lui Mircea I, pe când dumnealor [î]l atribuie sentimentalismului de ocazie al unui călător.
Iara noi – nu fie cu bănat – am mai adăogi o vorbă, fără a ne preocupa mult de căutătura de dispreţ.
Nu cu utopii comunarde, nu urmând pe fanariotul C.A. Rosetti, care-a corupt această ţară şi-a făcut din vicleşug, din tâlhăria patronată a amicilor săi politici, din fraze, mijloace de câştig, se va putea ridica vreodată acest popor.
O singură buruiană de leac există pentru acest scop: munca. Muncă, nu comunalism; muncă, nu benchetuiri cu gunoaiele civilizaţiei franceze; muncă, nu pornoscopie pe bulevarde; muncă, nu pomadă, iată mijlocul care va ridica poporul nostru.
Această „Dacie viitoare” nu e însă nimic alt decât un mijloc de-a crea celor ce numără pietrele şi mână muştele la apă reputaţiuni uzurpate, pentru ca, reîntorşi în Ţară, să aibă vreun cuvânt aparent de-a pretinde lefuri enorme de pe spinarea şi din munca reală a poporului lor.
Nu credem că mai credeţi în ceva, când ştim pe paiaţul ţarigrădean care vă inspiră, şi numai probe de muncă serioasă, pe cari nu ni le dă mai nici unul din voi, ne-ar putea schimba convingerea.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1882-1883, 1888-1889
„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
