„Naţiunea” propune guvernului înfiinţarea cadastrului, adecă al acelui soi de registru în care să fie trecută cantitatea, calitatea şi valoarea tuturor bunurilor imobiliare din ţară.
Acum câteva luni a apărut o broşură a d-lui Mihail Balş, scrisă tot asupra acestei materii, în care se arată atât greutăţile permanente pe care facerea unei asemenea cărţi le opune, mai cu seamă în privirea exactităţii, precum şi un non metod de-a se apropia de evaluări pe cât se poate de exacte şi de lesne de stabilit.
Fără îndoială cuvinte de regularitate şi mai ales de echitate în repartiţia unei şi aceleiaşi dări funciare recomandă înfiinţarea unui asemenea registru, însă totuşi adevărata bază a unui impozit nu este şi nu poate fi întinderea suprafeţei proprietăţii nemişcătoare, ci venitul pe care ea-l aduce. Pământ e şi Bărăganul şi Dobrogea, chiar bun pământ, însă unde nu sunt oameni şi muncă nu există valoare. Facultatea de-a preface brazda într-o maşină prin care materie anorganică se transformă în materie organică, iată cine plăteşte dările, nu însă numărul kilometrilor pătraţi.
Ni se pare atât de elementar lucrul acesta încât nu l-am fi relevat dacă în „Naţiunea” n-am afla esprimată mirarea că impozitul funciar figurează în buget numai pentru suma de 7 milioane şi câteva sutimi de mii.
Dar, daţi-ne voie, pentru cât să figureze?
„Naţiunea” pare a uita adevărul că toate dările câte împlinesc cele 120 de milioane ale venitului anual al statului se plătesc de cătră acelaş pământ şi de cătră aceeaşi muncă. Şi nu numai dările. Literile aşezate în şir de zăţarul foii liberale sunt plătite cu fire de grâu; hârtia pe care se tipăreşte, condeiul cu care se scriu articolele asemenea. Cine plăteşte în ultima linie toate acestea decât producţiunea, adecă ţăranul şi proprietarul? Oare samsarul care caută grâu, grânarul care-l cumpără, corabia care-l transportă, comisionarul care-l primeşte, toţi aceştia, cari plătesc ei înşişi dări, le plătesc de la ei, sau venitul, precum şi darea, nu consistă decât din câtimi pe care le iau din acelaş grâu, pe drumul de la mâna celui ce-l produce pân-la gura consumatorului?
Daca valoarea reală a unei baniţe ar fi însemnată cu litera V, toate actele de mijlocire, până ce ajunge la Marsilia, sunt reprezentate prin valori negative (V-a-b -c -x ).
Această serie de transmisiuni şi mijlociri poate fi atât de lungă încât suma reprezintată prin ele să mistuie aproape valoarea întreagă a produsului, iar producătorul să nu capete aproape nimic, adică un preţ de batjocură pe munca sa. Cine dar plăteşte dările şi din ce se plătesc ele, mai ales într-o ţară în care numai ţăranul munceşte, iar ceilalţi trăiesc din mijlociri?
Cine alt decât munca ce se ‘ntrebuinţează pentru producerea grâului, lânei ş.a. pe de o parte, munca pe de alta, care le dă o schimbare de formă şi preface lâna în postav, bumbacul în pânză bunăoară? La noi, unde nu se operează mai nici un fel de schimbare de formă decât cea mai primitivă, aceea de-a prepara pământul pentru ca, din carbon, oxigen, azot, idrogen şi alte câteva substanţe, să se producă grâne, cine să plătească dările decât cel care le produce pe aceste? Samsarul nu produce nimic; negustorul nu adaogă absolut nimic nici la calitatea, nici la cantitatea produsului, perceptorul nu dă ajutor pământului în activitatea lui chimică. dacă perceptorii, advocaţii, negustorii ar şti să facă din carbon, idrogen, oxigen şi azot ceea ce planta face din ele, adică făină şi albumină, admirabili oameni ar fi toţi. Dar pentr-un asemenea lucru toate seriile de oameni de mai sus sunt absolut netrebnice; cu aceasta se ‘nsărcinează săruri acido – fosforice şi alcaline, cari fac serviciul gratis, fără remiză şi fără dobânzi la dobânzi, şi-l fac de-ar esista perceptori ori nu, de-ar fi ori n-ar fi politiciani, gazetari, proroci şi alte soiuri de creştini. Ţăranul este singurul care contribuie la această producţiune, căci arând pământul, [î]l face capabil de-a absorbi dementele ce-i trebuiesc din aer şi din apă şi de a le combina în materia organică a plantei nutritoare.
Aşadar pământul şi munca lui plătesc la urma urmelor toate dările, oricum s-ar percepe ele şi oricum s-ar numi; ba încă ele hrănesc toate clasele de mijlocitori. Secretul unei sănătoase dezvoltări economice ar fi aşadar de-a elimina pe cât se poate termenii mijlocirii şi a face ca valoarea oferită de producător să ajungă întreagă sau aproape întreagă în mâna consumatorului. Cu cât mai numeroase vor fi mâinele prin cari trece un obiect de consumaţiune, fără a i se fi modificat forma, cu atât mai multe ocazii sunt de a-l impune indirect; dările indirecte sunt dar aşa cu toate escamotate asupra aceluiaş obiect, asupra aceluiaş producător. Prin mijlociri şi remijlociri ţăranul ce produce grâul e sărac şi lucrătorul care-l mănâncă în Marsilia asemenea.
E evident prin urmare că darea plătită pur şi simplu pentru instrumentul de muncă, căci pământul nu e alt decât un instrument, e destul de mare de vreme ce toate celelalte dări sunt plătite asemenea de el. Cadastrul ar fi să contribuie numai la o repartiţie echitabilă a sumei, nu însă la o sporire a ei.
Lucrul se pare atât de elementar încât e greu de înţeles cum cineva nu l-ar înţelege.
Accize şi patente nu plăteşte cârciumarul, ci acela ce produce băuturile. Venitul tutunurilor nu l-o fi plătind doar directorul, funcţionarii şi agenţii; din contra, ei iau cu toţii; ci consumatorul şi producătorul.
Îndemnăm pe confraţi să nu se facă cumva jertfa unei erori economice şi să crează că darea fonciară e prea mică, ca şi când celelalte dări n-ar fi plătite tot de acelaşi pământ. Cea fonciară îndeosebi nu e decât începutul direct al tuturor greutăţilor indirecte.
Tot ce se percepe indirect asupra produsului se scade din preţul pe care acesta l-ar fi avut prin schimb direct şi fără mijlocitori.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1882-1883, 1888-1889
„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
