Nu ne pare bine că sîntem atraşi pe terenul teoriilor elementare ale vieţii statului, căci discuţiuni asupra unor asemenea materii dovedesc totdauna nematuritatea politică a celor ce le pun pe tapet. Politiceşte nematur e oricine susţine adevărul absolut al unor teorii aplicabile la viaţa statului, căci acele teorii, departe de a fi absolut adevărate, nu sînt decît rezultatul, cristalizaţiunea, formula matematică oarecum a unei stări certe a societăţii, care stare iarăşi e condiţionată prin o mulţime de factori economici, climatici, etnologici ş.a.m.d.
Precum haina se îndreptează după climă şi e în ţările calde un obiect de lux, supus unor schimbări foarte fantastic, pe cînd la nord devine un apărător foarte neschimbat contra frigului, adaptîndu-se agenţilor naturii, tot astfel legile şi instituţiile nu sînt decît espresia acelui instinct de conservaţiune al popoarelor, instinct în toate popoarele acelaşi şi totuşi manifestat în sute de forme deosebite, căci un popor, ca societate organizată prin natură contra agenţilor destructori ai naturii, are a se lupta ici cu arşiţa, dincolo cu apa mării, colo cu nefertilitatea pămîntului, colo iar cu invaziuni repetate, şi avînd toate acelaşi scop, adică conservarea existenţei proprie, popoarele se folosesc pentru ajungerea lui de cele mai deosebite mijloace.
Greutatea cu care viaţa organică se desface din moartea statornică a naturii anorganice, mulţimea de condiţiuni pe care o are cea dîntîi şi lupta pentru cîştigarea lor, confirmă teoria neuitatului fiziolog Bichat despre caracterul negativ al vieţii fiind o luptă contra morţii ca ceva pozitiv şi statornic. Tot ce vedem viu pe pămînt, începînd de la cele dentîi formaţiuni organice cu condiţiuni puţine, pînă la organismul cel mai nalt, cu o mulţime de condiţiuni de existenţă, omul, ne reprezintă miile de forme ale acestei negaţiuni. Ceea ce o fiinţă nu vrea e lesne de ştiut, ceea ce vrea pozitiv e foarte greu de hotărît. Tot astfel e, se înţelege, şi cu popoarele, căci natura e una şi aceeaşi pretutindenea şi de-a pururea, cu toate formele ei atît de deosebite. De aceea însă e clar că nici un popor nu e destul de sălbatic sau destul de civilizat pentru a nu mai şti ce nu vrea. Deosebirile mari se nasc abia acolo unde e vorba ca în faţa negaţiunii făcute să se stabilească o voinţă pozitivă bine formulată. Aci quot capita tot sensus …
E în orice caz ciudat ca un organ de publicitate care se numeşte liberal şi democrat ca „România liberă” să denege dobrogenilor pînă şi această formă infimă a instinctului lor de viaţă, a voinţei lor libere.
Trebuie oare să-i aducem exemple pentru a dovedi că suveranitatea unei populaţiuni e pe calea negaţiunii totdeauna sigură şi hotărîtă, şi nehotărîtă numai pe calea afirmaţiuni?
Germania nu vrea slăbiciunea, nu vrea împărţirea în state mici, nu vrea influenţa franceză în politica ei dinlăuntru. Această voinţă negativă, existînd în popor de mai bine de o sută de ani, s-a manifestat într-un mod strălucit prin războiul de la 1870. Ştiu însă germanii, cu aceeaşi siguranţă ce vor? Nici un parlament nu e atît de împărţit în bucăţi şi nuanţe de bucăţi ale voinţei pozitive ca cel german.
Exemple mai apropiate de cercul nostru găsim în proximă vecinătate. Românii din Austro-Ungaria nu vor să fie absorbiţi de elemente străine. Ştiu ei însă cu atîta siguranţă ce vor? Pe terenul voinţei pozitive întîlnim activişti, pasivişti, deakişti etc.
Noi n-am voit a trece de rasă slavă. C-o uşurinţă foarte mare, negaţiunea s-au introdus în scriere prin alungarea cirilelor, în limbă prin alungarea elementelor lexicale slavone. Ştim însă ce voim? Din contra, cîţi oameni, atîtea ortografii- sau mai drept vorbind cacografii.
Ni se pare deci că „România liberă” renegă cu desăvîrşire principiile ei liberale şi democratice cînd binevoieşte a-mpărţi neamul românesc în rase ce au privilegiul de a-şi putea exprima voinţa şi rase sălbatece, cari n-au acest privilegiu. Fiecine ştie mai bine unde-l doare, şi tătarul din Dobrogea ştie mai bine decît confraţii noştri dacă vrea sau nu vrea unirea cu România.
Cît de puternică şi sigură e voinţa negativă se dovedeşte în mod foarte pipăit în Bosnia şi Erzegovina. Poporul musulman nu vrea unirea cu Austria şi îndată vedem cum cei mai vechi şi aristocratici begi, mînă în mînă cu Hagi Loio, conducătorul fanatic al maselor, ş.a.m.d. Exemplele se pot înmulţi în infinit pentru a dovedi că orice popor, sălbatec sau civilizat, e foarte sigur despre suveranitatea lui şi se crede în drept, cu deplin cuvînt, a o manifesta pe cale negativă.
Toate cele zise dovedesc însă că, admiţînd chiar cumcă populaţiunea e sălbatecă- ceea ce noi, protestînd, nu admitem- totuşi ea este consultabilă şi cu siguranţă consultabilă.
Acum vom cerceta mai de aproape afirmarea sălbăticiunii populaţiei.
Populaţia Dobrogei consistă din români, bulgari, ruşi, tătari nogai, turci (parte osmani, parte pomaci), cerchezi, germani din Basarabia şi ţinutul Odesei, greci, ţigani, armeni şi evrei (numai în oraşe). Aceste populaţiuni foarte amestecate trăiau sub regimul aşa-numitului pateni de colonizaţiune al Înaltei Porţi, una din legile cele mai liberale şi mai democratice nu numai a Împărăţiei otomane, ci a Europei în genere.
Pămînturile se dau locuitorilor gratis. În cei dentîi şase ani ai posesiunii locuitorii erau liberi de orice dare fonciară, ba chiar de darea numită a răscumpărării serviciului militar. După douăzeci de ani coloniştii devin proprietari definitivi ai pămînturilor ocupate. Trăind sub regimul unei absolute libertăţi a conştiinţei, puindu-li-se la dispoziţie pămînturi roditoare fără de nici o plată, neavînd a plăti decît o dată pe an darea pentru turme, dobrogenii, după a lor proprie mărturisire, au avut sub guvernul Porţii traiul cel mai fericit cu putinţă. Dacă aceasta n-ar fi fost astfel, n-ar fi emigrat moldoveni, ruşi, germani, tătari cu miile în acele ţinuturi. Iată dar sălbăticia afirmată de „R.L.”, redusă la o organizaţiune foarte liberală şi la o stare de lucruri fericită.
Românii (moldoveni 33000 plus cîteva mii de ardeleni) cuprind şi oraşe şi sate. În Tulcea sînt 5000 şi asemenea în număr mare sînt în Măcin (1000), Mahmudie, Isacce (Vadul lui Isac). În frumosul sat Grecii sînt 400-500, apoi aproape neamestecaţi sînt în marile sate Niculiţel, Topală şi Rasova. Aproape neamestecaţi mai sînt în satele: Saranus, Caraibel, Sarighiol (Lacul galben), Agighiol (Lacul amar), Calica, Sabangi, Cătăluiu, Nălbant, Cîşla, Samova, Părchiş, Răchel, Lungaviţa; la munte în Ţufirca şi Iaiţa; în fata Galaţilor în Văcăreni, Garbina şi Jijila; spre sud de Măcin în Turcoaia, Satu-Nou şi Peceneaga. Amestecaţi cu mocanii sînt moldovenii în marele sat Doienii, la Fîntîna Berbecelui (Koiunbunar), la Igrumat, Cemşilęr, Araklar ş.a.m.d. Împrejurul Rasovei sînt curat româneşti Cocîrlenii şi Satul-Român (Ohlakioi). Apoi se întind departe în ţară amestecaţi mai mult sau mai puţin cu tătarii şi bulgarii.
În fine ardelenii (mocani), întru cît sînt aşezaţi şi nu umblă cu turmele, ocupă satele Văruş, Gîrlice şi Groapa-Ciobanului. Pe lîngă multe biserici şi o seamă de şcoli române au două mănăstiri: Cucoşul şi Niculiţelul.
Tatarii formează majoritatea relativă a populaţiunii din ţară. Parte sînt aşezaţi de mult, partea mai mare însă (60000) au fost izgoniţi din Rusia la 1856 şi au ocupat în Dobrogea un teritoriu de vro patruzeci de mile pătrate. Ei se ocupă cu plugăria, creşterea de cai şi cămile şi sînt chirigii pentru mărfuri dinlăuntrul ţării spre ţărmul Mării Negre.
Osmanii sînt în paşalîcul Tulcei abia vro 2500.
Cerchejii fuseseră aduşi în număr de 20000; germanii locuiesc în patru sate: la Malcociu vro 30 de familii catolice din Germania de sud, [la] Cataloiu 20 familii, la Ciucarova 30 familii amestecate cu români, ruşi şi tătari, la Falkenhain (Atmage) 50 de familii cu biserică nouă şi preot din Prusia.
Grecii nu sînt plugarii decît într-un singur sat, Alibeikioi, cam 30-40 de familii. Ceilalţi sînt negustori, cîrciumari, cafegii în oraşe şi prin sate.
Ruşii de toate cultele şi bulgarii vor fi asemenea în număr de 22-23000; bulgarii se ocupă cu negoţul şi plugăria, ruşii în mare parte cu păscuitul morunilor şi prepararea icrelor.
Şi o ţară în care atîtea elemente trăiesc pacinic lîngăolaltă, sub regimul unor legi mult mai liberale decît cele din restul împărăţiei, o ţară unde n-au fost conflicte sîngeroase, nici revoluţii, unde populaţiunea e în parte foarte bogată, „R.L.” o numeşte o ţară sălbatecă. Dobrogea e o ţară pustie şi nesănătoasă, însă e departe de a fi sălbatecă. Pustie din cauza mlăştinelor, mocirlelor, din cauza frigurilor, cu un cuvînt o ţară unde omul e mai mult decît în alte locuri expus agenţilor destructori ai naturii. Dar acest om care locuieşte acolo nu e deloc sălbatec.
„România liberă” ştie regula: affirmanti obstat probatio. Să probeze sălbătăcimea locuitorilor Dobrogei; noi o negăm şi susţinem din nou că populaţiunea este consultabilă şi că trebuie consultată. De nu va voi să se unească cu noi nu e de loc probabil că va voi să se unească cu Rusia sau Bulgaria. Nu e îndoială cumcă formularea unor voinţe pozitive e cu mult mai grea şi mai şovăitoare decît aceea a voinţei negative, însă nu credem că nagaica ce domneşte în Bulgaria, împreunată cu fanatismul unei populaţiuni reînviate la existenţă proprie, să exercite o atragere tocmai mare asupra dobrogenilor.
Părăsind terenul general al cestiunii, sîntem siliţi a ne întoarce la discuţiile pro domo.
Puntul de vedere pe care ne-am pus în articolele noastre, neavînd a face numai cu interesele partidului conservator, ci cu acelea ale tuturor românilor, era natural ca să nu păcătuim prin reticenţe, pentru a ne cruţa pe noi, ci să spunem adevărul întreg. Dar cînd l-am spus şi cu ocazia în care l-am spus am fi avut dreptul de a aştepta, ca şi adversarii noştri, care ne reproduc şirurile: 1. să ni le reproducă întregi şi nu numai părţi cari le convin; 2. să nu facă deduceri pripite şi forţate, cari, nici sînt cuprinse în şirurile noastre, nici ne-au trecut prin gînd. Nu aceasta însă pare a fi linia de purtare a confraţilor noştri de la „România liberă”, cari cu o fericită grabă, folosindu-se de pasage din articolul nostru, stabilesc îndată că „«Timpul» nu neagă ororile electorale comise de conservatori”, drept care „România liberă” se miră din nou cum noi, cari am nesocotit voinţa cetăţenilor din România, profesăm faţă cu Dobrogea principiul consimţimîntului poporaţiunilor, apoi ziarul liberal mai afirmă monstruozitatea că noi ne-am fi manifestat preferinţa pentru retevei şi bîtă.
Mai întîi ce am avea de negat în privirea aşa-numitelor orori electorale? Cumcă cutare ori cutare cetăţean liberal n-ar fi mîncat bătaie de la cutare sau cutare cetăţean conservator? Nici prin gînd nu ne-a trecut una ca aceasta. Oameni din popor şi unii şi alţii, deosebirea e numai că sub d. Brătianu conservatorii erau trataţi cu reteveiul, pe cînd în urmă liberalii au fost trataţi cu bîta. Am spus însă că tocmai existenţa unor asemenea mijloace electorale ne dovedeşte că nu individualitatea şi voinţa cetăţenilor e ceea ce n-am respectat noi. Dacă „România liberă” ar fi binevoit a reproduce întreg articolul oricine ar fi văzut că importaţiunea cu deridicata de legiuiri organice străine în mijlocul poporului românesc a introdus o corupţiune care nu poate fi atribuită întru nimic partidului conservator şi anume nu i se poate atribui ca faptă positivă. Vina partidului nu este alta decît că nu s-a opus cu toate puterile la introducerea înnoiturelor ci, cedînd fără împrotivire, au contribuit fără de voie prin păcat de omisiune, la starea deplorabilă de astăzi. Cît despre preferinţa ce am dat-o reteveiului, aceasta e o aserţiune cu totul gratuită. Comitetele de salut public sînt culmea imoralităţii, pe lîngă cari bîta şi reteveiul sînt mijloace naive. Atîta am susţinut nimic mai mult. Amîndouă mijloacele însă sînt condamnabile. A deduce din zisele noastre preferenţa pentru vreunul din aceste mijloace este a imputa unui iurist că preferă furtul în locul tîlhăriei dac-a stabilit că cel dentîi e o crimă mai mică decît cea de-a doua.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X