[„NU NUMAI MOTIVE”] – de Mihai Eminescu [29 aprilie 1882]

Nu numai motive politice ne comandă o precauţiune deosebită în cestiunea Dunării, ci şi cauze economice şi naţionale.

Interesele cele mari pe cari Austro-Ungaria le invoacă ca un fel de titlu de drept împrotiva noastră nu sunt toate şi în complexul lor armonice cu interesele poporului nostru propriu. Asupra acestor din urmă avem a decide noi şi numai noi, căci, politiceşte independenţi, nu credem ca cineva să ne poată contesta dreptul de-a regula prin tratate nouă de negoţ politica noastră economică aşa cum vom crede de cuviinţă şi a apăra, pe cât putinţă este şi întrucât e practic şi folositor, propria noastră activitate industrială.

Axiomul cumcă am fi o ţară esclusiv agricolă şi condamnată de-a rămânea agricolă s-a învechit în vederea tuturor. Nu e nimeni în ţară – afară doar de d. Boerescu şi de câţiva liber schimbişti plătiţi cu lefi din buget ca să înveţe pe popor cum să se ruineze la sigur – care să nu se fi convins că importanţa producţiunii industriale nu consistă în scumpetea sau ieftinătatea articolelor, ci în partea ei educativă. Un popor se creşte prin industrie proprie. Toate calităţile lui, toate predispoziţiile de gust, de arte, toate resorturile lui intelectuale şi morale se pun în mişcare prin munca industrială; el îşi deprinde mânile la o sumă de lucrări ce pân-atunci i – erau necunoscute şi toate deprinderile acestea sunt aptitudini nouă, talente nouă, activităţi nouă, a căror sumă constituie puterea colectivă a poporului.

Liberul schimb absolut e atât de periculos pentru calităţile unui popor, le tâmpeşte atât de mult pe toate încât genialul List poate spune cu drept cuvânt: cel mai mare rău ce ne-ar putea face duşmanul e ca să ne dea marfa lui nu ieften, ci gratis. Toate puterile şi toate instinctele naţionale ar amorţi şi ar degenera; o naţie de matufi pe care cineva ar răsturna-o c-o lovitură de picior. În dar de ne-ar da toate bunurile, acest dar ar fi ca pescheşul frânghiei de mătasă pe care Sultanul [î]l trimitea demnitarilor Porţii de cari voia să se cureţe.

Şi-n adevăr nu vedem urmările fatale ale liberului schimb în ţara noastră proprie? De-o parte ţăranii, munca agricolă fiind singura în stare a mai ţine concurenţă pe piaţa cosmopolită a universului, pe de altă parte zeci de mii de aspiranţi la funcţii publice, pepiniera nesfârşită a partidelor demagogice, elemente pururea nemulţumite, a căror conştiinţă şi onestitate are o tarifă foarte redusă de preţuri.

Boala economică esplică fără nici o îndoială existenţa partidului roşu în ţară. Sub domnia altor vederi economice decât acelea ale absolutului liber-schimb fiecare şi-ar fi găsit o ocupaţie conformă cu teapa lui intelectuală, şi erau toţi oameni onorabili în loc de-a fi şarlatani politici. Boala economică e aşadar în mare parte genitoarea păturei de paraziţi sociali avizaţi la banul public; prin lipsa unei pieţe în care să-şi ofere braţele aceşti oameni au fost siliţi a se constitui în societate de esploatare a bugetului şi, nefiind în stare de-a produce altă marfă, produc fraze patriotice, plătite însă prin realitatea muncii grele şi puţin producătoare a ţăranului.

Aşadar, din punctul de vedere al dezvoltării noastre proprii, marile interese ale Austriei, departe de a fi identice cu ale noastre, sunt cel mult armonizabile, şi mânile cată să ne rămâie libere pentru a le putea pune în armonie, pentru a îngădui introducerea acelor articole pe cari ar fi nepractic de-a le produce noi înşine, dar a mărgini concurenţa pentru acele articole a căror producere se poate opera în condiţii bune în ţara noastră proprie.

A concede o poziţie preponderantă pe marea arteră de import a Dunării tocmai puterii care e în stare a paraliza toată activitatea noastră în această direcţie ar fi cea mai gravă eroare ce am putea-o comite pentru viitorul nostru. Libertatea de navigaţiune pentru toate puterile neutralizează cel puţin pân-la un grad oarecare preponderanţa uneia singure dintre ele şi acest echilibru ne dă libertatea de-a lua măsurile ce le vom crede de cuviinţă pentru a da viaţă propriei noastre activităţi industriale.

Acest punct de vedere al absolutei necesităţi de-a da dezvoltare tuturor facultăţilor poporului nostru propriu, ţinând piept concurenţei străine fie prin război de tarife, fie prin alte restricţiuni, s-ar putea modifica, precum am zis-o, numai prin o împrejurare care nu atârnă de la noi, prin schimbarea situaţiei politice a poporului românesc din Ardeal şi Ţara Ungurească.

Ceea ce ar fi de dorit dar e ca raporturile între România şi Ardeal să fie cele din trecut. În adevăr trebuinţele economice ale poporului nostru sunt unele şi aceleaşi pretutindenea: acelaşi port la Sătmar ca şi-n Moldova. De aci se esplică de ce în toate oraşele din România există câte o anume stradă de Braşoveni, de oameni ce debitau marfă ardelenească pentru ţăranul român. Articole produse de români de dincolo, vândute de negustori români ţăranilor noştri, făcuse din aceste ţări două zone deosebite de producţiune ale unui şi aceluiaşi popor. dacă Ardealul ar avea astăzi numai atâta autonomie încât să-şi poată pune în legături constante producţiunea lui industrială cu cea agricolă de la noi; dacă ţăranul de dincolo ar fi pus în poziţia de-a schimba industria sa de casă pe grâul cestui de dincoace situaţia ar deveni cu totul alta.

Când raporturile noastre economice ar fi regulate după consideraţia ce am avea-o pentru munca celeilalte jumătăţi a poporului românesc Austria ar înceta a fi o putere străină pentru noi, căci am pierde teama că despre apus ne-ar ameninţa un pericol naţional. Veleităţi de cucerire nu există nici dintr-o parte, nici dintr-alta. Dar ceea ce e legitim în tendenţa noastră e de-a vedea emancipându-se, pe terenul intelectual ca şi pe cel economic, întreg poporul românesc şi, oricât e despărţit prin politică, istorie şi configuraţia brazdei ce-o locuieşte, să aibă libertatea de-a se dezvolta în direcţia ce i-a prescris-o Dumnezeu, dându-i aceeaşi limbă, aceleaşi datine, acelaşi port, aceleaşi trebuinţe fizice şi morale c-un cuvânt.

Poate că spiritelor conducătoare din Viena le-ar zâmbi o asemenea perspectivă. A ne cuceri prin propria noastră naţionalitate, prin propriul nostru principiu de existenţă, a face din ţăranul Dunării tributarul ţăranului din Carpaţi, a stinge veleităţile politice prin satisfacerea instinctului adânc de dezvoltare sădit în poporul nostru ar fi o idee demnă de omul de stat al unei monarhii poliglote.

Dar, din nenorocire, oricâtă simpatie ar avea pentr-o asemenea idee sferele domnitoare din Viena, ea devine neputincioasă faţă cu purtarea consecuent fanatică a guvernului maghiar. Singurele două popoare cari sunt puse de-a curmezişul oceanului slav au atâta tact politic încât se urăsc de moarte şi nu urăşte românul pe maghiar ca maghiarul pe român. Deşi cazurile în care un român s-ar fi maghiarizat sau un maghiar s-ar fi romanizat sunt estrem de rare, totuşi d-nii din Buda-Pesta persistă a crede că ceea ce n-au putut face de la Ştefan cel Sfânt încoace vor putea face acum, când spiritul naţional e deştept, acum când rasa lor proprie constituie abia a treia parte din populaţia Regatului. În loc de-a cerceta cu scumpătate natura etnologică a patriei lor şi a se convinge că Ungaria e un stat poliglot, deci trebuie tratat ca atare, trebuie ca dezvoltarea statului să consiste în dezvoltarea paralelă a tuturor elementelor sale aliate prin istorie, maghiarii persistă a impune la zece milioane de oameni de alte limbi, altă origine şi altă lege preţiosul lor idiom tartaric. Cine cunoaşte în mod cât de elementar ce va să zică limba, cine ştie că ea acopere pe deplin spiritul şi că dezvoltarea limbei e chiar dezvoltarea inteligenţei, iar această din urmă e laboratorul întregei activităţi musculare şi cerebrale, acela va înţelege că a sili pe un popor să înveţe altă limbă înseamnă a-l tâmpi, a-l face intelectual inept, deci şi economic şi politic inept.

Arareori se va găsi un stat care să urmărească cu mai multă stăruinţă politica degenerescenţii decât statul maghiar.

Această ideocraţie care supune vertebrele şi craniile vii a milioane de oameni sub şurubul unor nerozii scornite de căpăţinile brahicefale a unei rase mongolice cată să înceteze pentru ca o înţelegere temeinică şi pe de-a pururea cu monarhia vecină să fie cu putinţă. O asemenea înţelegere ar avea însă după noi o influenţă determinantă asupra întregei situaţii din Orient şi numai maghiarii cu impotenta lor sete de absorbire i-opun o piedecă constantă. Ei ar bea marea şi totuşi stomacul lor e atât de slab încât nu suferă nici câteva picături, ci le varsă îndărăt sub forma pocită de pretinşi maghiari ce vorbesc nemţeşte şi pentru cari patria e stomacul.

Această ideocraţie, această domnie a unor abstracţiuni fără realitate ar trebui să facă loc unor vederi mai sănătoase, întemeiate pe împărţirea reală şi aievea a populaţiunii după naţionalităţi din cari fiecare are, în marginile unităţii statului, dreptul de a-şi determina singură viaţa ei intelectuală. O asemenea schimbare de vederi ar însemna şi pentru români emanciparea de sub predominaţiunea unei rase radical străine de ei. Monarhia vecină ar înceta a fi faţă cu noi un element de absorbire şi, în locul antagonismului de interese politice şi economice, ar începe epoca armoniei acestora.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
image_pdfimage_print

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.