Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
O discuţie cam zadarnică s-a încins între noi şi „L’Indépendance roumaine”. Din mărturisirea noastră limpede şi sinceră că, în opoziţie fiind, nu facem politică esterioară ziarul francez deduce că un partid „care n-are program şi nu face politică esterioară renunţă prin asta chiar la orice pretenţie de existenţă ca partid de guvernămînt”.
Reproducem, ca răspuns de căpetenie, din programul nostru, pasajul privitor la politica esterioară:
În afară o politică modestă şi chiar respectuoasă cătră toate puterile, dar demnă şi stăruitoare, care esclude orice vederi ambiţioase, orice visuri aventuroase, şi ne scuteşte de umilinţe; o politică onestă şi consecuentă, care să ne concilieze bunăvoinţa şi să inspire încredere.
E, o repetăm de atîtea ori, o lipsă de modestie şi de respect pentru puteri zdrobitor de mari, cum sînt cele vecine, de-a ne declara pentru politica balcanică a uneia sau a celeilalte. dacă am trăi în Anglia am aşterne, ca şi d. Gladstone sau lordul Beaconsfield, programe sunătoare de politică esterioară; dar în poziţia în care sîntem cea mai elementară înţelepciune ne impune o rezervă deplină în asemenea cestiuni, mai ales în opoziţie fiind.
De ce mai ales în opoziţie?
Pentru că, oricare ar fi guvernul, răul pe care opoziţia i-l face acestuia în politica sa esterioară se reflectă asupra ţării întregi.
Noi îi amintim foii franceze politica esterioară, înscenată pe uliţă de roşii… îi aducem aminte nefasta scenă de la Slătineanu, care ne-a stricat cu cea mai mare putere militară din Europa în momentul în care susceptibilitatea ei era iritată în gradul cel mai mare. Îi aducem aminte zgomotoasele manifestări şi sîngerîndele pagine ale „Românului” din timpul convenţiei comerciale austro-române. Îi aducem aminte programul turcofil de la Mazar Paşa, şi toate cîte au urmat. Ei bine, toate actele acestea au îngreuiat situaţia ţării, şi ţara e aci în cestiune, nu partidul. Foloase de partid cîştigate în detrimentul ţării, nu ne trebuiesc nouă şi de aceea nu se va găsi în atitudinea noastră nici un act care să fi compromis nu un interes, dar umbra unui interes al ţării. Oare crede onorabilul nostru adversar că noi n-am putea face demagogie, că n-am putea mişca masele în contra guvernului, că nu ne e dat, într-un grad mai mare chiar, os magna sonaturum al evangelistului Ioan, că nu putem mişca opinia publică pro sau contra unui vecin? Se-nşeală. Nu voim s-o facem şi nu vom face-o decît atunci cînd un mare interes naţional, clar, indiscutabil, cu perspective sigure de succes ne va îndemna la aceasta.
Într-un asemenea moment oricare ar fi guvernul ţării, fie compus chiar de demagogi de cea mai rea categorie, poate conta pe sprijinul nostru nestrămutat şi credincios.
Dar a face politică esterioară în împrejurări în cari se vede limpede că, oricum am lucra, lucrăm mai cu seamă în folosul altora; a desfăşura programul unei confederaţii orientale al cărui act întîi a fost cesiunea Basarabei, al cărui act al doilea a fost americanizarea României, al cărui act al treilea va fi poate şi mai rău; asemenea lucruri nu sînt pe placul nostru. Noi n-am fi avut nimic de zis nici contra programei „Românului”; dar ceea ce am fi dorit ar fi fost să-şi ţie gura.
Nu sîntem în poziţia popoarelor ale căror aspiraţii pot găsi sprijin.
Acum să venim la politica esterioară a cabinetului Catargiu. Nu este exact şi nu se poate deduce din nimic că acest cabinet ar fi fost instrumentul vreunei politici, fie străină, fie personală a M.S. Domnului. Linia clară de purtare a acestui cabinet a fost: „Cîştigarea independenţei ţării înainte de deschiderea cestiunii orientale şi cu consimţămîntul marilor puteri, deci, în consecinţă, şi cu a Turciei”.
Fiindcă vorbim de-o epocă care aparţine istoriei putem spune verde că răspunsul stereotip al Porţii era: „Bucuros v- am recunoaşte independenţa necondiţionată dacă n-am şti că de-a doua zi veţi deveni aliaţii unuia dintre inamicii noştri seculari”. dacă i se dădeau asigurări contrarie Poarta răspundea: „Nu d-voastră cu cari vorbim veţi face-o, dar alţii, căci sînt multe soiuri de oameni în România”.
Şi pe cînd această politică netedă, respectoasă pentru toţi, înainte de toate pentru Poartă chiar, şi pe deplin legitimă, se realiza, e drept că prin mici, însă semnificative concesii pe cari ni le făceau, pe rînd pe rînd, toate statele europene, ce striga opoziţia şi „Românul” ei de pe atunci? „Sîntem turci. Nu voim să ştim nimic de independenţă”.
Astfel zilnic era amăgită ţara, erau amăgiţi chiar maturi bărbaţi politici prin paroxismul stilistic al opoziţiei de atunci; mai mult încă, însuşi conservatorii erau amăgiţi de atitudinea turcofilă a opoziţiei; şi fiindcă această atitudine tot era mai asigurătoare decît o politică de aventuri, care se presupunea că s-ar fi preconizînd din afară, conservatorii au lăsat să le scape, cu oarecare încredere, frînele guvernului din mînă.
Ţara a crezut pe amăgitori. Politica guvernului conservator fiind descrisă ca o politică aventuroasă, îndreptată contra Porţii, ţara a crezut că aşa este.
Ei bine, în acel moment de abdicare, care-a fost atitudinea consevatorilor?
Au încurajat, prin „Timpul” chiar, candidaturile roşii contra altor candidaturi nedeterminate. Bătea la uşă furtuna şi trebuia ca ţara să fie cel puţin tare prin preponderanţa absolută a unui partid numeros şi disciplinat. Colecţia „Timpului” de atunci e martură spre a dovedi că noi am susţinut, contra fracţiunilor conservatoare chiar, candidaturile oamenilor care ne-au dat în judecată.
A ne asocia însă programului de soluţiune a cestiunii Orientului preconizat de-o putere sau de alta nu ni se pare nouă o politică proprie şi naţională. Pîn-acum, o spunem drept, tot politica strămoşască a echilibrării influenţelor ni se pare cea mai bună şi recomandabilă. În această politică, defensivă oarecum, orice guvern va avea sprijinul nostru şi cînd, în cestiunea izraelită, i-am făcut opoziţie celui actual, el însuşi a găsit în toţi un sprijin dezinteresat contra exigenţelor împovărătoare ale rău-informatei Europe, şi şi-a schimbat, după noi, programul soluţiunii.
„L’Indépendence roumaine” încheie cu cuvintele rostite de d. Carp în Cameră: „Puterea nu se cere, se ia”.
N-o cerem, o vom lua. Dar n-o luăm decît de la cine are dreptu a ne-o da, de la ţară şi de la încrederea Domnitorului.
Alte pîrghii de ridicare la putere pot fi bune pentru alţii, pentru noi nu.
Încolo lăsăm iarba să crească în voia ei, şi puţin ne pasă dacă politica noastră de strictă conservare cu toate mijloacele a ceea ce avem de la strămoşi se va numi sau nu o politică şchioapă, o politica de cumpănă, o politică ibridă.
Şchioapă, neşchioapă, ea ne-a păstrat, şi orice veleităţi de altă natură, precum acele ale lui Cantemir, ale lui Toma Cantacuzin, ale lui Constantin Basarab Brîncoveanu, n-au dus decît la ştirbire de hotare, la dominaţie străină, la subjugare materială şi morală, la rele pe cari secoli de muncă abia le vor putea stîrpi.
Sfîrşim prin a rectifica un malentendu.
Noi am spus în numărul de marţi (12 octomvrie) că:
Politica exterioară a României, deşi are neapărat nevoie de consentimentul naţiunii, s-a făcut pururea nu în Parlament, nu în presă, ba nici chiar la Ministeriul de Externe, ci în cabinetul de lucru al Domnului. Numai cercul cel mai restrîns dimprejurul Domnului a ştiut ce curenturi predomnesc în politica generală a Europei şi încotro trebuie să ne înclinăm.
„L’Indépendance” traduce astfel:
. . .cette politique n’a jamais été inspirée ni par le Parlement, ni par la presse, ni même par le Ministère des Affaires Etrangères, mais a été dirigée du cabinet du Prince.
Deci conchide de aci că toţi miniştri n-au fost decît instrumente ale politicei personale a Domnului.
Traducerea cam liberă a verbului românesc facere, într-un loc prin inspirer, într-altul prin diriger, altereaz[ înţelesul şirurilor noastre. Noi am voit să zicem, prin pasajul de mai sus, că politica exterioară nu se poate face la noi ca în alte ţări puternice, trăgînd clopotul cel mare, ci numai restrîngîndu-se secretul de stat la puţinele persoane cari merită încrederea de a-l şti. Pentru paza secretului de stat nu e potrivit în ţara noastră vorbareţă nici chiar localul Ministeriului de Externe, necum Parlamentul. E de notorietate publică, de ex., că tot ce se pertratează în şedinţele secrete ale Adunărilor a doua zi se ştie pe toate uliţele.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI