Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info
Onorurile cîte i se fac M. S. R. Domnitorului în străinătate, precum numirea sa de şef al unui regiment austriac şi al unuia german, nu sînt desigur lucruri cari ne-ar putea displăcea. O onoare făcută Domnului e totodată făcută naţiei româneşti şi chiar dacă badea Toader şi moş Dumitru n-ar avea deplină conştiinţă despre însemnătatea unor asemenea dovezi de distincţie, totuşi credem că asupra lucrului în sine nu încape nici o discuţie, de vreme ce o distincţie, sub orice împrejurări ar veni ea, cată a fi privită ca atare, mai ales cînd vine de la puteri străine. dacă noi am făcut vrodată vorbă asupra acordării de semne de distincţie, aceasta a fost în privirea celor româneşti, cîte s-au dat în ţară şi pentru ţară. Aci numai cestiunea meritului sau nemeritului ne pare discutabilă, unde ea poate avea vro influenţă asupra spiritului public, unde un „bene- merenti” dat unui om fără de merit naşte în cetăţeanul privitor neîncrederea în autoritatea ţării sale. Întru cît însă ţara sau cetăţenii ei primesc semne de distincţie din străinătate, am afirmat totdeuna cu deplină bună-credinţă că un asemenea lucru, fiind indiferent şi inapreciabil pentru spiritul public, e o onoare ce se face ţării noastre, bună sau rea cum este, tale quale.
Din nefericire însă ştirile unor asemenea măgulitoare distincţii nu ne vin fără înţeles politic. Din contra, deodată cu ele ni se vorbeşte de-o alianţă austro-germano-română ş.a.m.d.
Dacă s-ar întîmpla ca noi românii să locuim în Peninsula Pireneilor sau în Insulele Britanice poate că am striga mai mult, dar ne-ar păsa mai puţin. În poziţia geografică în care sîntem însă, ne pasă mult, deşi vorbim puţin. Conservatori şi în opoziţie fiind, nu facem politică externă. N-o prea facem nici cînd sîntem la guvern; dar asta-i altă cestiune. Şi ce politică exterioară am şi avea de făcut? Principiul fundamental al politicei exterioare a României e cunoscut şi de copiii din clasele primare, precît au studiat viaţa Domnilor noştri. Vecinii noştri au fost totdeuna prea mari, noi totdeuna prea mici. Contra unor agresiuni directe ne-am apărat cu arma în mînă; dar, biruiţi sau biruitori, am dovedit întotdeuna că apărarea existenţei noastre naţionale nu e nici pentru noi o glumă, precum nu e pentru nici un popor care ţine la el însuşi, la felul său de-a fi. Dar agresori noi înşine n-am fost nicicînd, şi desigur cu drept cuvînt. Pe de altă parte, dacă îndrăznim a zice că sîntem tot aşa de bine sans peur et sans reproche ca oricare altul, situaţia noastră escepţională ne învaţă că una din condiţiile, de nu ale existenţei, dar ale păcii şi dezvoltării noastre liniştite, e ca să trăim în pace cu amîndoi vecinii şi să lăsăm ca echilibrul între puterile lor să fie garanţia neutralităţii noastre. E însă asupra oricărei îndoieli că, arătînd prea mare înclinaţiune pentru o parte indispunem pe cealaltă, ceea ce e cel puţin foarte imprudent, pe lîngă aceea că e cu totul nefolositor. Imprudent, pentru ca actuala grupare a puterilor europene e departe de-a ne da de mai nainte siguranţa unui succes oarecare, şi pe noi numai siguranţa ne-ar putea determina. De ce numai siguranţa? Pentru că alte puteri riscă în asemenea întreprinderi influenţa, gloria sau chiar o mică parte, în genere contestabilă, de teritoriu, iară noi riscăm însăşi viaţa statului nostru, însăşi existenţa naţională. Deosebirea e cît cerul de pămînt. Ce ar risca Anglia într-un eventual război? Nimic esenţial. Ce Italia, Germania, Austria, Franţa? Lucruri mari fără-ndoială, dar nu totul pe o carte, nici una din ele nu joacă va banque. Noi, în alianţă cu oricine am fi, riscăm totul. Mult ori puţin, e indiferent, destul că e la mijloc bunul principal pe care-l putem pierde dimpreună cu toate celelalte: esistenţa autonomă a statului nostru.
Am discutat mai întîi pierderile eventuale pentru că în asemenea întreprinderi acestea sînt totdeuna sigure, precînd cîştigurile sînt în cele mai dese cazuri iluzorii.
Dar ce am putea cîştiga ca aliaţi într-un eventual război?
Aliaţi cu o parte, Basarabia – se zice. Se-nţelege că discutăm aci în mod platonic, rezumînd cîte se zic, dar punînd puţin preţ pe ele. Să admitem deci, fără a concede, că acestea ar fi făgăduinţele ce se pretinde că ni se fac dintr-o parte. O asemenea împrejurare ar presupune o paralizare a Rusiei în politica ei balcanică, paralizare faţă cu cei mari, căci faţă cu noi ar rămînea pururea supraputernică şi desigur oricînd gata de-a ne răsplăti cooperarea în contra ei. O asemenea paralizare ar ridica şi mai mult influenţa deja prea mare a Apusului în ţara noastră, şi dacă astăzi sîntem un teren de colonizare pentru prisosul populaţiei austriace şi germane, atunci am deveni o colonie curată.
Aliaţi cu cealaltă parte, ni se promit Bucovina şi Ardealul; adecă vorba vine, căci despre posibilitatea unor asemenea lucruri orice om serios ştie de mai nainte ce să crează. Dar să presupunem, fără a admite, că aşa ar fi. Ei bine, e posibil ca Rusia să voiască serios a-şi mări şi întări, într-un mod indestructibil, piedica ce se opune pînă azi la unirea slavilor de nord cu cei de sud? E probabil ca, din moşoroiul din calea ei, ea însăşi să contribuie a face munte de piatră? Aşadar, alternativa aceasta nu e bună nici măcar ca poveste de înţărcat copiii, necum ca combinaţie politică. D. Brătianu era odată apostolul acestei politice esterioare, şi consecuent ar fi fost din parte-i s-o urmeze înainte; dar consecuenţa este partea slabă a aşa- numiţilor oameni de stat de la noi.
Din cele espuse se vede că şi o parte şi alta, întru cît cred în alternative ca cele de sus, sufăr de iluzii şi imprudente şi nefolositoare. Interesul nostru este ca amîndoi vecinii să fie egal de puternici, pentru ca să-şi ţină totdeuna cumpăna; încolo, urmărind de sute de ani planurile lor de politică tradiţională, ei se ceartă, ei se-mpacă, şi noi am trebui să n-avem nici un amestec în aceasta. Deja, din punctul de vedere al simplei modestii, ni se pare că oficioşii fac prea mult vînt şi-şi dau un aer prea important, necum din punctul de vedere al unui prudent patriotism.
Dar aşa-i tagma patrioţilor reversibili. Piară ţara, numai de ei să se vorbească. Dac-ar merge din rău în mai rău, puţin le pasă; cosmopoliţi cum sînt, neavînd nici tradiţii de păstrat, nici patrie de pierdut, foarte uşor şi-ar regăsi cei mai mulţi o patrie poate mai proprie undeva dincolo de Dunăre, unde ar începe a se gera în prooroci ca şi la noi.
Noi credem însă că o atitudine rezervată şi modestă în certuri cari nu ne privesc ar aduce fructe bune în orice caz. Biruitorul nu ne-ar putea lua în nume de rău o atitudine care ni se impune prin poziţia noastră; biruitul, dacă biruit ar fi, ne-ar fi încă şi mulţumitor. În orice caz, cînd o condiţie chiar a existenţei noastre este nu numai bună-voinţa, dar chiar tăria amînduror vecinilor, e o politică puţin prudentă cea de înclinaţii manifeste care se răsfaţă acum peste graniţă!
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
17 februarie – 31 decembrie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XI