Prin discursul ţinut la Ateneu d. C.A. Rosetti a continuat a afirma că colegiile superioare sunt coruptibile din cauza micului număr; că se fac întregiri, se speculează voturile ş.a.m.d. Nu noi vom fi aceia cari să contestăm cu desăvârşire aceasta, căci pădure fără de uscături nu se poate. Oratorul de la Ateneu cată să fi cunoscând pe amicii săi politici din colegiul I şi să fi ştiind, în calitate de fost staroste, cam ce fel de deprinderi şi ce spirit negustoresc vor fi adus şi în colegiul I, al proprietăţii istorice, oamenii banului şi ai diferenţei, odinioară stărostiţi de d-sa, după ce ei au cumpărat moşii. Cât despre trecut şi de oamenii cari au rămas din trecut, d. C.A. Rosetti însuşi nu va tăgădui că, dacă aceştia nu s-ar fi distins prin nimic alt, prin caracter neatârnat şi prin dezinteresare în afacerile publice s-au distins desigur.
Şi tocmai la elementele acestea şi la cele asimilate lor ne adresăm noi şi solicităm în toate zilele de la ele ca, în numele libertăţii şi intereselor acestui popor întreg, să nu renunţe la sfera lor de influenţă politică şi socială la care Constituţia le dă un drept; să nu facă ca votul lor cel dezinteresat să cază în aceeaşi urnă, să aibă aceeaşi valoare şi aceeaşi greutate cu votul oricărui venetic, oricărui negustor de vorbe, oricărui politician de meserie.
De şase sute de ani – am zis – viaţa României e legată de proprietatea istorică, de proprietari istorici. De şase sute de ani aceştia, în timpi de cădere, aproape numai ei au ţinut sus ideea statului şi a naţionalităţii române. Respectul de sine, dispreţul, poate naiv, dar justificat în contra înnoiturilor străine au făcut cu putinţă ca poporul să se redeştepte din somnul de o sută de ani, somn care s-a început când cel din urmă din Basarabi au căzut pe eşafod şi care s-a sfârşit abia în secolul nostru.
Da! Familiile vechi sunt menite a se stinge, pentru că n-a vrut Dumnezeu ca un copac al pădurilor sale să crească până la cer. Da! în locul stejarului secular stejarul cel tânăr se – nalţă în sus – neam vine şi neam trece – aceasta e legenda veacurilor. Dar nu e indiferent pentru un popor ce răsare în locul stejarului, nu [e] indiferent când plante parazite, oricât de trecătoare ar fi ele, îşi înfig rădăcinile în trunchi şi ajung mai repede sus decât stejarul. Nu e indiferent pentru un popor cărui principiu se datorează ridicarea unui om în mijlocul lui: dacă ea se datoreşte tăriei, curajului, energiei – tot atâtea numiri diverse pentru principiul puterii de muncă şi pentru bărbăţie – sau dacă ea se datorează speculei, apucăturilor, instinctelor feline şi oarecum femeieşti ale omenirii. Nu e indiferent pentru viaţa unui popor ca, în loc de stejar, să răsară slabul şi pururea de vânt legănatul mesteacăn. Nu e indiferent dacă cei ce se ridică au sau nu rădăcini adânci în pământul ţării. Nu e, c-un cuvânt, indiferent dacă soarta unei ţări e condusă de oamenii ei proprii sau de aristocraţia diferenţelor de preţ şi diferenţelor de opinii, de aristocraţia cursului de bursă şi a limbuţiei.
De aceea credem a putea afirma că în colegiul I se află încă, cât timp nu ştim, multe elemente independente, dezinteresate, având cultura necesară şi timpul necesar de a se ocupa cu controlul afacerilor ţării, şi că aceste elemente nu trebuiesc să renunţe cu nici un preţ la dreptul pe care li-l dă Constituţia de a exercita un asemenea control. Şi fiindcă onor. d.
C.A. Rosetti citează pe d. George Cantacuzino, care ar fi având mai multe moşii decât toţi proprietarii la un loc, zicem şi noi: Da! n-ar exista nici un inconvenient dacă d. George Cantacuzino ar intra de-a dreptul în Senat, fără a mai fi ales de cineva, şi nu e nimenea în ţara aceasta care n-ar avea încredere în exactitatea şi în corectitudinea cu care d. George Cantacuzino ar exercita acest control asupra afacerilor ţării, cari, întru cât sunt publice, sunt şi ale sale. Singurul principiu care s-ar opune unui asemenea fapt este principiul de stat, că legile nu se fac pentru persoane – luate individual – ci pentru grupuri de persoane şi grupuri de interese.
Cazurile de coruptibilitate pe cari ni le citează d. C.A. Rosetti nu probează nimic. Excepţiuni au existat totdauna. Pot fi şi în acest colegiu oameni cari ‘şi speculează voturile; dar nu credem că în genere se face aceasta. Şi, în adevăr, am văzut în trecut că atotputernicia unui guvern ar fi în ţara aceasta absolută, gardele d-lui Serurie şi delegaţii subprefecţilor ar alege pururea pe toţi favoriţii guvernului eventual dacă n-ar exista acest colegiu întâi, singurul capabil de a rezista, chiar în contra elementelor sale proprii.
Proba ce s-a dat cu ocazia revizuirii art. 7 e îndeajuns, credem, a dovedi greutatea şi direcţia de mişcare a acestui colegiu, căci suntem aproape siguri că, dacă el n-ar fi existat, nu numai categoriile Costinescu, ci toţi străinii ar fi azi cetăţeni români.
Dar să lăsăm aceste adevăruri generale, pe care d. C.A. Rosetti le combate cu îndărătnicie, voind a arăta că albul e negru şi negrul e alb. Dacă nu admite ceea ce zicem mai sus nu cunoaşte istoria ţării ce pretinde că e a sa şi nu voieşte să vază adevărul. C-un om însă care nu vrea să vază, discuţiunea e aproape de prisos.
Vom face numai o comparaţie, pe care-o vor înţelege toţi. O roată care se ‘nvârteşte împrejurul axei sale descrie de ex. o cale de un metru pe secundă, însă o cale ce se-ntoarce în sine însăşi, încât, pentru a constata câtă distanţă ar fi parcurs în linie dreaptă, am trebui să măsurăm circumferinţa roţii şi s-o multiplicăm aceasta cu numărul secundelor. Un alt corp împins înainte să zicem că ar face asemenea un metru pe secundă. La roată nu vedem distanţa ce ar fi parcurs-o; la un corp împins o vedem. Tot aşa e cu coruptibilitatea d-sale. Ea e mai mare în colegiul III şi al Iv-lea, dar – vorba noastră – se ‘nvârteşte în cercul ei strâmt şi, dac – am vedea de câte ori se ‘nvârteşte, am observa că distanţa ce-ar parcurge e mult mai lungă decât acea pe care a parcurs-o celălalt corp a cărui împingere a costat oarecare muncă.
Pe un alegător din colegiul I [î]l corupi împingându-l cu făgăduinţa că pui pe nepotu – său în slujbă. Un nepot prost – o salba dracului – mai mult într-o funcţie a statului. Numărul lor e legiune, căci nu e singura cale a nepotismului.
Tot atât de lesne corupi o mie de oameni învârtindu-i cu vorba că n-o să-i iai o zi la gardă ori la alte prestaţiuni.
Cestiunea principală nu este asta. Cestiunea e ca omul de stat care dirige să aibă bunul simţ de a se servi cât se poate de puţin de asemenea mijloace, de a se feri chiar cu totul de ele.
Iar coruptibilitatea în sine şi ca rău constant atârnă cu totul de alte împrejurări: atârnă de adâncimea culturii, de valoarea pe care oamenii o dau adevărului recunoscut. Coruptibilitatea de moravuri şi superficialitatea de educaţie merg aproape mână ‘n mână.
Figura cu roata, împrumutată mecanicei, ne dă ocazia de-a repeta un adevăr foarte vechi: nici o lege electorală, nici o constituţie, nici o punere la cale omenească nu e capabilă să ridice în mod spontan treapta de cultură în care se află un popor, precum nici o vorbă, nici un volum scris nu e în stare a înmulţi puterea unui copil. Acest spor nu se câştigă decât prin muncă. O muncă crescând în progresiune mică, dar continuă, va spori puterile copilului la maximul posibil; o muncă intelectuală, crescând asemenea în progresiune, va spori cultura unui popor la maximul ei şi prin aceasta capacitatea lui de a înţelege interesele publice. Dar pentru aceasta trebuie timp, una la mână; economie de forţe, două la mână.
Cine însă cheltuieşte forţele naţionale pentru a întreţine cu ele clase întregi de Caradale şi de Serurii, de oameni improductivi, incapabili de muncă şi avizaţi la buget şi la favori guvernamentale, acela nu poate pretinde să aibă ce cheltui pentru cultura poporului său.
Blocul de marmură din care – ai tăiat un satir nu mai e bun să tai din el pe Minerva.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1882-1883, 1888-1889
„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
