Proiectul de lege al tocmelelor venind luni la ordinea zilei, multele idei eronate cari s-au produs în anii din urmă asupra originii proprietăţii precum şi a clăcii în România şi pripa reformelor răsărite din aceste erori ne face să ne întoarcem încă o dată la istoria adevărată a relaţiunilor vechi dintre proprietatea mare de pământ şi muncă, căci ni se pare că o descriere clară a evoluţiunii unor raporturi atât de necesare e adesea esenţială pentru cunoaşterea cestiunii.
Se va zice că reformatorii şi agitatorii, că d. C. A. Rosetti îndeosebi, au voit binele, şi dacă rele sunt, nu sunt a se atribui intenţiilor lui, ci împrejurărilor.
Aceasta – o repetăm de atâtea ori – ar putea fi o scuză pentru un om privat, nu este pentru unul public. Greşelele unui om public se traduc în nenorociri asupra a milioane de oameni nevinovaţi; mai mult încă: d-sa trebuia să greşească şi să greşească pururea. Neavând un cui în ţara aceasta, nici cuiul lui Pepelea din poveste, neavând un petic pe toată faţa pământului ţării, străin prin origine, dar şi mai străin prin apucături şi prin idei, pentru d-sa politica este o pură afacere de invenţie şi de combinaţie, de negustorie de idei şi de principii. Din citire de cărţi franţuzeşti şi a priori şi-a croit în minte o serie de principii demagogice, o idee de stat cosmopolită, neistorică şi neromânească, un fel de Americă cel puţin, dacă nu de-a dreptul Comuna, şi, c-o stăruinţă vrednică de un scop mai bun, au propagat în curs de douăzeci şi cinci de ani tot ce i-a trecut prin minte, indiferent dacă stătea sau nu în legătură cu starea de cultură, cu stadiul de evoluţiune a statului român.
Care era starea ţării, dreptul ei, înainte de Regulament, căci fără îndoială Regulamentul Organic, făcut din iniţiativa Imperiului despotic al ţarilor, a trebuit să fie în opoziţie, în unele părţi măcar, cu „bătrânele şi bunele datini” ale ţării precum zicea Matei Basarab.
Cronicele amânduror ţărilor ne-o spun limpede: „La început tot pământul ţării domnesc era” ager publicus, indiviziunea. Acest pământ se împarte între ostaşii cuceritori, gentes, moşneni sau răzeşi, între căpitanii lor – boieri – şi restul rămâne pământ domnesc. Moşiile cari se dau boierilor li se dau cu privilegiul de-a le coloniza cu ce condiţii vor putea; favoarea cea mai mare pentru colonizări era aceea de-a forma „ slobozii” (asylum ) – loc în care oameni robiţi, condamnaţi la pedepse, străini, aşezându-se, scăpau de urmărire. Roma chiar a fost la început o „ slobozie” precum se ştie, căci slobozie însemnează „ libertate”
Cine se aşeza pe aceste moşii, originea proprietăţii cărora este dania domnească, se aşeza în condiţiile cu cari convenea cu proprietarul şi aceste condiţii, îndealtmintrelea cam uniforme peste tot locul, sunt originea clăcii şi a dijmei. Cu desăvârşire aceleaşi raporturi domneau în Ardeal şi Ungaria. Şi aci pământul românilor: Făgăraşul, Maramurăşul, cele opt ţinuturi ale Banatului de Severin, Munţii Apuseni, sunt împărţite între ginţile războinice de români aşezate acolo, sunt inalienabile, sunt proprietatea lor. Celălalt pământ, domnesc sau regal, fusese dăruit parte la nobili unguri, parte saşilor colonizaţi, parte nobililor români. Dar, ginţile libere înmulţindu-se repede în ţinuturile lor, parte intră pe moşiile dăruite nobililor, sub condiţii convenite cu aceştia, parte, nesuferind raporturile bisericeşti din Ardeal şi Ungaria şi mai ales presiunile de convertire ale papei, trec munţii şi întemeiază Ţara Românească şi Moldova. Cu prisoasele ginţilor aşezate în ţările noastre se colonizează moşiile mari, cu prisoasele ginţilor din câteva ţinuturi ale Ardealului şi Ungariei se colonizează moşiile de colo, şi individualitatea etnică a românilor suplantează tot ce întâlneşte în cale şi câştigă, prin muncă, ţări întregi.
Din aceste fapte, dovedite prin sute de documente, se arată, întâi, că românii au fost un popor pururea liber şi că nelibertatea e de-o provenienţă foarte târzie. În Ardeal şi în Ţara Românească glebae adscriptio e introdusă, din cauze curat temporare şi de oportunitate, de Mihai Viteazul.
Al doilea, se dovedeşte că era un popor ce respecta dreptul altuia cu sfinţenie. Ieşind din locurile părinteşti, câştigate prin merite războinice, şi aşezându-se pe moşia altuia, câştigată tot prin asemenea merite, el transigea în privirea condiţiilor aşezării, păstrându-şi un singur lucru caracteristic pentru un popor eroic: libertatea personală. Chiar când ia arma în mână n-o face pentru a cuceri proprietatea nobilului, ci pentru a restabili condiţiile primitive cu care s-a aşezat prin liberă tranzacţie pe acea proprietate. Crunte şi viteze bătălii au avut ţăranii clăcaşi din Ardeal cu universitatea nobililor şi adeseori izbutesc a-şi revendica condiţiile primitive de aşezare.
Raportul privitor la cestiunea agrară adresată de-o comisie ad-hoc lui Barbu Vodă (Ştirbei) spune identic acelaşi lucru, care rezultă din întreaga istorie a dreptului român. Proprietarul e liber pe proprietate, ţăranul pe munca sa şi pe averea mobiliară. Aşezarea pe moşii s-a făcut prin tranzacţii, păstrându-şi ţăranii deplina libertate personală.
Erau aceste raporturi favorabile ţăranului? Fără îndoială, căci statistica ne-o dovedeşte. De la începutul secolului până la 1864 populaţia română creştea repede, după formula lui Malthus, am putea zice, de la 1864 ea începe a scădea şi scade din ce în ce mai repede.
Daca d. C. A. Rosetti şi – însuşeşte meritul de-a fi reformat ţara, vază cu ce preţ a făcut-o. Cu mortalitatea poporului românesc.
Să venim însă şi la Mihai Viteazul, acest om fenomenal prin vitejie şi prin minte, aceasta jertfă tragică a unui mercenar de rând ca Basta. Mihai decretează pentru Ardeal şi Ţara Românească glebae adscriptio, vecinătatea, legarea de pământ. Un act nedrept, se va zice, care ridica libertatea personală. Dar oare ce zicea Matei Basarab despre tendinţa capitalului bănesc de-a suplanta, prin efectul cametelor, pe vechii proprietari prin noi proprietari de origină străină? Noul proprietar- neistoric – putea zice locuitorului: „Daca ai dreptul de-a te muta de pe pământul meu, am şi eu dreptul de-a te alunga când voi” Mihai răspunde: „Tot pământul ţării acesteia la început domnesc a fost; proprietatea absolută nu există în zilele mele. Noi, Domnul, ţi-am dat acest pământ, dar ţi l-am dat cu rezerva că-l vei exploata în anume condiţiuni. Aceste condiţiuni sunt pozitive după obiceiul pământului: parcelarea în ferme, cu dreptul de dijmă şi o zi de lucru pe săptămână. Ţie-ţi trebuie muncă? Bine. Ţi-o dau. Dar mie-mi trebuie popor, pentru că am de purtat războaie şi nevoie de contribuabili. De aceea ‘l leg de pământul tău pe acest popor şi, oricât s-ar înmulţi, tu ai să-i dai pământ”
Ceea ce-i uimitor în documentele noastre vechi şi-ţi umple inima de duioşie şi iubire este profunda naivitate şi bună credinţă de cari sunt dictate. Oamenii, poate unde erau de aceeaşi rasă şi înrudiţi fizic şi moraliceşte, nu erau numai cuminţi ci şi binevoitori. În acest aluat nu intrase încă drojdiile uliţelor Ţarigradului, cari să-l facă să fermenteze. Astfel şi măsura lui Mihai Vodă era de-o mare bună – crediţă. În mai puţin de 40 de ani populaţia Ţării Româneşti ajunge la două milioane pe atunci, veniturile statului la 200 000 de galbeni; Matei Basarab este acela care culege fructele semănate de marele şi nefericitul său predecesor.
Astăzi nu se mai poate o întoarcere la trecut – care la 1848 ar fi fost posibilă poate.
Legea rurală a scos proprietatea de sub vechiul drept public, a şters orice urmă a principiului indiviziunii, precum şi originii de agru public. Proprietatea mare şi cea mică sunt azi absolute. Fără îndoială din punct de vedere social şi politic acesta este un progres, încă de aşa natură încât o retrogradare să nu mai fie cu putinţă.
Ne îndoim însă că acest progres, în momentul în care s-a realizat, a fost potrivit cu stadiul de evoluţiune al societăţii române.
Daca, la 1848, generaţia de agitatori ar fi fost compusă din oameni serioşi, cunoscători ţării, poporului şi datinelor Lui, nu bonjurişti pomadaţi şi frizaţi, dacă ar fi fost Tudor şi nu C. A. Rosetti, acesta ar fi căutat îndreptarea în întoarcerea la trecut.
Ars trebuia „Regulamentul organic” ş-aşa, dar trebuia ars în favorul vechilor instituţii româneşti, nu în favorul bagajului de idei cosmopolite şi a priori ale Revoluţiei Franceze.
Aceasta din urmă a fost o revoluţie a burgheziei, deci cu toate fibrele şi rădăcinile străine de nevoile şi trecutul ţării noastre de plugari şi păstori.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1882-1883, 1888-1889
„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
