[„RĂUL DE CĂPETENIE…”] – de Mihai Eminescu [22 august 1881]

Fotografie de arhiva. Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884. Basarabia-Bucovina.Info

Răul de căpetenie al organizării noastre sociale este posibilitatea ce se dă străinilor şi păturei de feneanţi, grecotei, franţuziţi, bonjurişti, demagogi de-a exploata poporul sub o formă ori sub alta.

Asta e cheia tuturor relelor şi tuturor suferinţelor, acesta cuvântul cu care se dezleagă cimilitura putrejunii sociale şi politice din România.

Posibilitatea dată unor nulităţi şi unor parveniţi de-a trăi din buget, din întreprinderi, din arenzi, din păsueli ; posibilitatea constituţională dată unor oameni de provenienţă incertă de-a exploata munca poporului fără nici o compensaţie, iată răul, incurabil poate, al organizaţiei noastre.

E evident că averea nu se poate câştiga decât sau prin muncă directă, deci prin întrebuinţare de forţă musculară sau nervoasă, sau prin fructificarea muncii capitalizate, prin capital. Când vedem milionari roşii, Stolojan, Carada etc., făcând avere fără muncă şi fără capital nu mai e îndoială că ceea ce ei au au pierdut cineva şi au pierdut-o fără compensaţie. Tertium non datur. Nu există alt izvor de avuţie decât sau munca, fie actuală, fie capitalizată, sau sustragerea, furtul, fie legal, fie ilegal.

Rolul muncii intelectuale e foarte mare în ordinea economică.

În adevăr un drum făcut de inginer a înlăturat sute de piedici din calea carului cu grâu, i-au ieftenit transportul, l-au făcut mai capabil de concurenţă, i-au dat o mai mare siguranţă că munca cuprinsă în el va fi răsplătită.

Un agronom care ar deprinde pe un ţăran cum, cu aceeaşi cheltuială de forţă musculară, să producă de două, de trei, de zece ori mai mult, cum cu aceeaşi cheltuială de forţă musculară să-şi satisfacă de zece ori pe atâtea trebuinţe i-a făcut ţăranului un serviciu care trebuie răsplătit. Un om de stat care cheltuieşte o sumă bugetară în mod productiv, încât suta cheltuită corespunde într-un loc oarecare cu o mie în producţiunea publică, a făcut un serviciu care trebuie plătit. Clasele dominante cată deci să compenseze prin muncă intelectuală onestă şi intensivă cheltuiala de muncă musculară ce le susţine.

Cu totul altfel sunt raporturile la noi.

Trecerea din clasele de jos în cele de sus nu e reglementată prin nici un fel de organizaţie. Chiriţopol din slugă se face prefect; oameni inculţi, incapabili de-a munci, incapabili de-a pricepe un adevăr, fac demagogie, fură prin subrepţiune şi amăgire voturile alegătorilor, devin oameni politici şi dau iamă bugetului. Fără ştiinţă, fără merit, fără muncă, mii şi iarăşi mii de indivizi de provenienţă străină se superpun poporului românesc, toţi având dreptul constituţional de a trăi din buget, toţi având numai exerciţiul acestui drept. Un singur ziar ne-a înţeles unde batem, ziar redijat de tineri izraeliţi. „Cestiunea e socială” a zis acea foaie, şi-n adevăr aşa este.

Oare acest popor românesc n-are altă misiune pe pământ, altă raţiune de-a fi, alt înţeles decât de-a vota pensii reversibile, de-a plăti din sudoarea sa milioanele câştigate prin cumpărarea cu 60 la sută a unor hârtii ce nu făceau decât 20 la sută, a îmbogăţi pe evrei prin băutura de rachiu otrăvit, a plăti lefurile şi diurnele Caradalelor – şi a munci totuşi numai cu plugul lui Radu Negru, incult rămânând ca-n vremea lui Radu Negru, dar mai sărac, mai rău hrănit şi înainte de toate bolnav, ceea ce nu era în vremea lui Radu Negru? Acest popor nu este decât o masă de exploatat, o vacă de muls pentru străinii de toate soiurile, o vită de plug pentru a susţine luxul, incuria şi corupţia Caradalelor, feneantismul şi cocoteria, absenteismul şi morbiditatea unor pături neistorice, superpuse lui fără a-i face nici un serviciu în schimb?

Iată cestiunea cea gravă, cea mare.

Regimul vechi, rău ori bun, nu discutăm, avea o calitate necontestabilă, o calitate care-l justifica în ochii tuturor: el nu costa nimic sau aproape nimic. Tradiţionalul galben găurit al vistieriei pe care-l plătea orice cap de familie n-a sărăcit pe nici un ţăran, n-avea nici o influenţă asupra regimului său alimentar, era la dreptul vorbind preţul unui berbece şi aci se încheia totul. Din acest tradiţional galben găurit se plătea şcoala, care era mai bună decât cea de azi, administraţia, rea fără îndoială, dar mai puţin venală şi cupidă ca cea de azi, judecătorii, mai puţin străini decât cei de azi, şi mâna de cenuşeri şi coate goale, mai puţin exigenţi şi mai modeşti decât cei de azi. Ţăranul nu era de batjocura subprefectului, a primarului, a notarului, a perceptorului, tot oameni din oraş, tot lepădături ale uliţelor, tot esploatatori direcţi ori indirecţi ai lui. Vornicul, care nu ştia nici scrie nici citi, vătămanii, bătrânii satului adunau darea repărţită în proporţie cu venitul fiecăruia, vornicul ducea banii la casierie ; niciodată sau aproape niciodată un ban al statului nu era atins de aceşti oameni atât de simpli, atât de drepţi, atât de iubitori de orânduială şi de cinstiţi.

Ce e azi?

Lăsăm pe d. A.V. Millo să descrie, după esperienţa sa zilnică, starea de lucruri:

S-au grămădit pe capul lui atâtea soiuri de dări încât el nu mai înţelege nimica.

Dare pentru căile de comunicaţie, prestaţie judeţeană, prestaţie comunală, patente, zecimi judeţene, zecimi comunale, produse din urmăriri etc.

Ţăranul se uită la recipisa care i-o dă perceptorul şi, oricât [î]i vei explica, el nu este în stare să-şi dea seamă pentru ce

sunt impuse toate aceste dări şi să cunoască lămurit cât are să plătească. Perceptorul poate să-i pretindă oricât de mare sumă, el nu va fi în stare niciodată a-i face cea mai mică observaţie. Tot ce-i rămâne este să deschidă punga şi să-i lasă să ia cât va binevoi, cât se va îndura. Aceea ce este şi mai trist [este] că, pe când se crede că s-au plătit de toate dările, că au scăpat de toate angăriile, cum le numeşte el, iar vine perceptorul şi-i mai cere să-i mai plătească…rămăşiţe din exerciţiile expirate, preţul păpuşoilor împrumutaţi de stat la 1866, preţul păpuşoilor de rezervă. Ce o mai fi şi aceste, domnule? întreabă el, se scarpină în cap şi în cele din urmă iar deschide punga.

Şi în adevăr, când cercetezi bine ce sunt toate aceste rămăşiţe, te convingi că cea mai mare parte nu sunt alta decât bani furaţi de perceptori, pe cari ţăranul i-au plătit o dată, dar din cauză că nu i s-au dat recipisă sau că el au pierdut-o şi nefiind trecute plăţile în roluri, nefiind suşile niciodată faţă pentru a se putea controla, după 10 – 15 ani el este apucat să plătească din nou. Asemenea păpuşoii de rezervă, păpuşoii cari se zice că le-a împrumutat lor statul la 1866, toţi aceştia sunt primiţi de primari, de consilieri, fără ca să fi împărţit la ţărani o baniţă măcar.

Toată lumea cunoaşte aceste abuzuri, aceste hoţii, se găsesc chiar reclamaţii de ale ţăranilor. Perceptorii, primarii însă din acele timpuri fiind morţi, fugiţi, insolvabili şi alţii achitaţi de tribunale, ţăranul trebuie să plătească numaidecât pentru singurul cuvânt „că statul nu poate să rămâie păgubaş „.

Nimeni nu-şi poate închipui la cîte abuzuri, la cîte necazuri, la câtă sărăcie dau ocazii asupra ţăranului mulţimea acestor soiuri de dări, de rămăşiţe, şi neputinţa în cari se găseşte de a putea controla el singur dacă în adevăr trebuie să plătească sau nu sumele cari i se cer necontenit de perceptor.

Toate aceste abuzuri constituie însă pentru el o dare îndoit de mare decât aceea care e obligat a o plăti după legi către stat.

Mai putem adăogi abuzurile cari s-au făcut şi se fac necontenit cu scăderea monezilor. Până mai dăunăzi cu moneda rusească, astăzi chiar galbenii austriaci, mai ales în Moldova, unde nu sunt decât găuriţi şi şterşi, francii franceji, italieni; asemenea paguba ce sufere ţăranul în toate afacerile lui din cauza lipsei. monezii de aramă, de un ban şi doi. Toate aceste formează pentru el o dare cel puţin de 10 – 15 lei pe an.

Ţăranul nu cunoaşte niciodată lămurit cifra impozitelor ce trebuie să plătească, fiindcă aceasta variază mai la fiecare trimestru; el se crede dar totdauna înşelat, cel mai bogat chiar stă în cumpănă dacă trebuie să-şi plătească dările. De aici vine că încasările se fac atât de neregulat, statul se găseşte necontenit în dificit şi totdauna silit să calce cele mai sacre principii ale Constituţiei noastre.

Şi în adevăr, nimic mai barbar, nimic mai ruşinos decât a se vedea că într-o ţară, constituţională, unde libertatea individuală, a domiciliului se zic a fi respectate, unde există o lege după care, pentru împlinirea dărilor, nu se poate ataca decât averea, după cari gradele de urmărire nu se pot face oricărui contribuabil decât prin somaţii în scris, şi cu toate acestea ţăranilor, cari compun două treimi din naţia noastră, li se cer dările cu execuţiile şi schingiurile cele mai cumplite.

Perceptorii se preumblă, [î]şi caută de interesele lor mai tot anul şi nu-şi dau niciodată osteneală să urmărească încasarea dărilor regulat, în fiecare trimestru.

Guvernul şi toţi agenţii lui, învăluiţi şi ei de politică, lasă să treacă luni de zile fără ca sa se gândească la încasarea regulată a dărilor. Casa statului găsindu-se de-o dată goală şi în neputinţă de a putea face faţă cheltuielilor, miniştrii dau ordinile cele mai aspre, prefecţii concentrează sute de dorobanţi şi călăraşi şi pornesc o adevărată expediţie militară asupra comunelor rurale.

Aceste expediţii se fac de obicinuit mai ales în luna lui septemvrie, crezându-se că, precum în câteva judeţe, tot astfel şi în toată ţara ţăranul ş-a strâns toată recolta şi are bani. Nimeni nu se îngrijeşte să cerceteze, să afle că două treimi de ţărani nu au semănat decât porumb, că temeiul culesului porumbului nu este decât în octomvrie, că chiar atunci păpuşoii sunt încă verzi şi nu pot fi măcinaţi, că ei trebuie să stea în coşare sau pe poduri luni de zile ca să se usuce şi să-i cumpere cineva, că ţăranul, pentru hrana lui sau pentru ca să aibă câţiva lei de cheltuială, trebuie să usuce la soare câteva baniţi. Nimeni nu vrea să aibă în vedere ca în luna lui septemvrie, mai ales în judeţele de la poalele munţilor, tot fânul, toate ovezele, hrişca este încă pe câmp.

Pe când bietul ţăran dar nu ştie cum s-ar scula mai de dimineaţă, nu ştie cum ar lucra mai repede cu toată familia lui ca să nu-şi piardă puţina recoltă, ce i-au dăruit-o Dumnezeu, deodată năpădeşte în comună subprefectul cu execuţie de călăraşi, de dorobanţi, adună ţăranii zile întregi pe la primărie, le citeşte feliuri de ordine, de circulări, feliuri de registre, de roluri din care ţăranii nu înţeleg alta decât că i-au scos datori cu mii de lei. Călăraşii, dorobanţii se şi împart îndată pe la toate casele acelora care nu pot să plătească toţi banii.

Îndată ce aceştia ajung la casa ţăranului le scot uşile de la casă, de la tindă şi le duc la primărie. Copiii, femeia, tremură toată noaptea de frig.

Călăraşii, dorobanţii le iau mămăliga din ceaun, le taie găinile şi le duc la cârciumă. Copiii, femeile încep a plânge ; ei le îmbrâncesc, le bat. Întorcându – se de la cârciumă, i-alungă din paturile lor şi se culcă ei.

Cum se face ziuă [î]i ia dinapoi ca pe vite şi-i duce iar la percepţie şi, dacă peste noapte n-au găsit să plătească banii, ei [î]i bagă cu picioarele goale prin pâraie, prin spini, încalică pe gâtul lor, [î]i ung pe obraz cu baligă, cu noroi, în fine iscodesc tot feliul de batjocuri, tot feliul de schingiuri.

Copiii, femeile umblă şi ele sărmanele împrejurul bărbaţilor, se smulg de păr, se bocesc, cad în genunchi; sărută picioarele dorobanţilor, călăraşilor, primarilor, perceptorilor, se roagă să-i mai păsuiască până vor putea vinde ceva. Ei le înjură şi le trimit să caute banii, iar călăraşilor le ordonă să nu-i slăbească cu execuţia până nu vor plăti toţi banii, că aşa au ordin de la prefectură. De unde vrei acum să plătească aceşti nenorociţi cîte 200 şi 300 lei de fiecare, când ei, de ş-ar vinde şi copiii, tot n-ar plăti banii câţi li se cer?

În timpul acesta puţina recoltă câtă a rămas ţăranului stă pe câmp nestrânsă, putrezeşte de ploi sau o mănâncă vitele fruntaşilor. El sărmanul se zbuciumă, aleargă în toate părţile, urmărit de execuţie, ca să poată găsi bani şi în cele din urmă se duce acasă, disperat, şi, în bocetul femeii ş-a copiilor, îşi ia vaca, boii, aşternutul, tot ce găseşte, şi le duce de le vinde cu cât se îndură să-i dea cineva. Cârciumile, primăria, satul gem atunci pline de precupeţi, de măcelari cari au alergat de prin oraşe, de prin toate unghiurile, anume ca să cumpere averea, munca ţăranului pe nimica.

Ţi se sfâşie inima când vezi cum aceşti nenorociţi, cari necontenit [î]i numim naţiunea română, fraţii noştri, sunt trataţi mai rău decât dobitoacele, şi toate acestea se fac încă în numele statului român. Te indignezi când vezi că, cu toate că articolul 9 din legea de urmărire [î]i scuteşte doi boi, o vacă, paturile, aşternutul, îmbrăcămintea, nutreţul pentru două luni, seminţele, cu toate acestea pentru ţăran nu există lege, el este silit prin feliuri de schingiuri a-şi vinde pe nimica cea de pe urmă viţică, cea de pe urmă baniţă de porumb.

Cum vrei acum să nu sărăcească ţăranul, să nu se descurajeze de a mai lucra când aceste invazii, aceste cruzimi se petrec pe capul lui regulat, în fiecare an?

Faţă cu această realitate strigătoare la cer, nemaipomenită în nici una din ţările europene, ce zice „Românul”? La 1848 naţiunea răspunse cu iubire şi avânt la apelul revoluţiei.

La 1857 ideile şi dorinţele naţiunii izbutiră. La 1859 puternica suflare a naţiunii.

La 1866 naţiunea etc. La 1877 naţiunea etc.

Care naţiune? Pherekydis, Giani, Culoglu, Carada, C.A. Rosetti, Harama, Cariagdi, Caligari?

Această din urmă naţiune, de provenienţă foarte necunoscută, a urcat în adevăr bugetul cheltuielelor de la 20 la 120 milioane, l-au încincit sub domnia lui Carol Îngăduitorul; cum îl realizează de pe spatele naţiunii adevărate se descrie mai sus.

Ei bine, când faţă cu această stare de lucruri ţara întreagă strigă, când sarcina materială a sutelor de mii de Caradale improductive şi corupte apasă producţiunea şi bunul trai al ţăranului, când oamenii caută cauzele organice ale acestor rele, ce găseşte „Românul” să răspunză?

Ia pasaje dintr-un articol al corespondentului nostru din Galaţi, falsifică înţelesul lor şi spune că noi numim

poporul care munceşte şi plăteşte noroi şi vulg ordinar.

Nu poporul care munceşte şi plăteşte îl numim astfel. Pe demagogi, pe cei ce-l amăgesc şi-l exploatează, pe lepădăturile orăşeneşti cari au împânzit satele ca tot atâtea lipitori, cari bagă ura şi invidia între ţărani, cari – i întărâtă între ei şi în contra proprietarului mare, acesta este vulgul ordinar, aceasta plebea superpusă poporului.

La ce gândesc roşii acum?

Ştiind că au răspândit în cele patru mii de comune ale ţării cel puţin patruzeci cincizeci de mii de politiciani şi de demagogi, ştiind că aceştia ar domina sufragiul universal dacă s-ar admite acesta, roşii voiesc sufragiul universal. Până şi slabul control pe care-l mai au clasele culte şi în adevăr naţionale în afacerile publice, până şi acela trebuie înlăturat. Domnia demagogiei fanariote trebuie eternizată, ideea statului creştin, ideea apărării celui slab trebuie înlăturată cu totul, furia câştigului, a exploatării, a amăgirii trebuie să se întindă asupra ţării întregi.

Şi, pentru că constatăm toate lucrurile acestea incontestabile, furia grecoteilor ajunge la paroxism, la delir. Citească cineva insinuaţiunea din numărul de joi al „Românului”, că sincerii reacţionari ameninţă pe rege cu asasinatul.

Asta-i culmea minciunii, culmea istericalelor greceşti care i-a apucat aceşti apelpisiţi după frecătura ce le-o tragem de câteva săptămâni.

Regele?

Dar oare d. Bălăceanu, ministru plenipotenţiar al României la Viena, de „reacţionari” ori de d. Brătianu a fost însărcinat la 1875 să previe pe M. Sa ca să scutească ţara de o crimă? Republicanii de la Ploieşti, eroii militari ai nopţii de la 11 fevruarie cutează a ridica o asemenea acuzare contra… reacţionarilor?

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 ianuarie – 31 decembrie 1881
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1985-1989
Vol XII

Mihai-Eminescu.Ro