„Românul” combate ideile emise de noi în privirea organizării viitoare a Dobrogei. Noi am cerut ca şcolile primare din Dobrogea să fie confesionale, să nu impunem populaţiunilor limba şi instituţiile noastre, în fine ca Dobrogea să fie tratată ca o provincie deosebită, respectîndu-se legile, datinele, individualitatea lor locală, iar nu ca Românie transdanubiană.
Cuvintele pentru cari am făcut acele propuneri sînt multe şi varii; cel mai grav însă e că, cu toate drepturile noastre istorice necontestabile asupra acelei părţi de ţară, ea este azi de facto o ţară străină şi nici nu putea fi altfel de vreme ce dominaţiunea română a încetat acolo de aproape cinci sute de ani. Al doilea cuvînt e că am voi să nu ne fie ruşine într-o zi de starea în care administraţia ineptă, imorală şi vîndută a generaţiei liberale de astăzi a adus România Întreagă.
De aceea unirea personală a provinciei cu România ar fi poate expedientul cel mai bun pentru a o scăpa de lăcustele diurnaşilor, cumularzilor şi postulanţilor flămînzi care cotropesc şi vestejesc în România totul- instrucţie, administraţie, advocatura, justiţia chiar.
Acuma venim la răspunsurile „Românului”.
„Românul” numeşte ideile noastre erezii. Să vedem ce erezii sînt:
Ziarul guvernamental zice că noi nu ştim sau uităm că deja Luther a stigmatizat identificarea ştiinţei cu biserica, o identificare la stîrpirea căreia n-a încetat, nu încetează de-a lucra pedagogia modernă.
Înainte de toate „Românul” trebuie să ştie că şcoala primară n-are a face nimic cu ştiinţa, precum pe de altă parte ştiinţa n-are a face nimic cu pedagogia.
Şcoalele primare nu sînt institute pentru propagarea ştiinţei, ci institute de creştere (educaţiune). Pe de altă parte biserica este asemenea un institut de creştere, şi influenţa ei asupra şcolii primare este cea mai folositoare. Cititul, scrisul şi socoteala nu sînt ştiinţe, sînt mijloace numai, cele dentîi pentru a-şi fixa memoria şi a ajunge la cunoştinţe, cea din urmă pentru a uşura judecata asupra valorilor. Materia adevărată ce caută a se preda în şcolile primare trebuie să fie educativă. Tocmai acesta e defectul şcoalelor din România, că atît cele primare cît şi cele secundare îngreuie memoria şi judecata copiilor c-o mulţime de cunoştinţe nefolositoare- nici o programă de studii nu-i aşa de încărcată ca cea din România- lăsînd caracterul şi sentimentele paragină. Ştiinţa începe abia acolo unde judecata e coaptă, disciplina caracterului deplină, înainte de aceasta epocă nu există decît creştere prin deosebite mijloace, din cari religia e cel mai puternic. Partea pur dogmatică a religiei se pierde cu vremea, dar sîmburul ei moral rămîne şi formează tăria caracterului. Institutele noastre de educaţie-interconfesionale- produc pehlivanii şi papugii cari de la 15-16 ani încep a aspira la funcţiile statului, împlu- privelişte greţoasă- localele obscene de petrecere şi ne inspiră de pe acum dezgust şi o mare nelinişte în privirea viitorului României.
Dar dovada cea mai limpede că tocmai ideea „Românului” este o erezie sînt şcoalele confesionale din Austro-Ungaria, singurele institute vrednice de toată lauda, care disciplinează în mod riguros caracterul populaţiunilor române de acolo. O altă dovadă sînt şcoalele catolice din Bucureşti, vizitate de copii români, ba de evrei chiar. Şi de ce? Pentru că şcoalele interconfesionale corup. C-un cuvînt şcoalele elementare sînt institute de educaţie, iar mijloacele sînt cunoştinţe fie practice, fie religioase.
Îndealmintrelea „Românul” greşeşte rău citînd în această privire pe Luther ca autoritate. În realitate obscurantismul introdus în Germania prin reformaţi a fost mult mai mare şi mai cumplit de cum l-au introdus vreodată catolicii. Reformaţii au ars şi spînzurat eretici mai rău decît catolicii, şi tocmai contra acestui obscurantism barbar catolicii au introdus şcoala primară populară, care este o invenţiune a lor, dacă se poate întrebuinţa acest cuvînt. Tocmai ordinul cel mai calomniat- iezuiţii- sînt creatorii şi răspînditorii învăţămîntului popular gratuit, care înaintea lor nu exista.
Lăsăm la o parte pedagogia d-lor modernă, care se vede că e atît de modernă încît n-o cunoaşte încă nimenea. Pedagogia nu are a impune materia cutare ori cutare ce e a se preda, ci numai modul de-a o preda pentru a înrîuri asupra caracterului şi a disciplina mintea. E o ştiinţă formală sau mai bine o artă pentru a face mai priceput copilului ceea ce voim să-i spunem şi a-i imprima mai adînc ideile morale şi, cîte puţin, a deveni directivele vieţii sale. În materie chiar ea nu decide nimic.
De aceea am ruga pe „Românul” să nu confunde pedagogia adevărată cu ideile secăturilor republicane cari vor să puie mîna pe şcoala primară şi a căror pedagogie consistă întru a nu avea nici o pedagogie. Atît pentru instrucţia publică a dobrogenilor.
Ideile „Românului” sînt greşite ori tendenţioase, în tot cazul idei din care nimeni nu va putea să tragă folos. Iată ce zice însă „Românul” despre limba administraţiei din Dobrogea:
Fiecare ţară are o limbă a statului, o limbă a cetăţeanului, un instrument de înţelegere comună care poate să difere de graiul naţional al individului cutare sau cutare. Statul n-are dreptul d-a persecuta graiurile locale. Ele pot şi trebuie chiar să figureze în şcoalele respective. Turcii din Dobrogea vor învăţa turceşte, tătari tătăreşte, mai bine încă decît sub dominaţiunea otomană. Toţi cetăţenii români însă, fără distincţiune de origine sau de religiune, sunt datori a cunoaşte limba comună a statului, limba prin intermediul căreia ei se pot înţelege unii cu alţii ca membri ai unei singure familii politice.
Aceste idei nu sînt greşite, nu sînt tendenţioase: ele sînt primejdioase.
Asupra acestor idei nu mai încape nici un fel de discuţiune: este în vecinătatea noastră un stat în care ele sînt aplicate şi nu avem decît să căutăm urmările acestei aplicaţiuni pentru ca să ne încredinţăm despre aceasta. Cuvintele pe cari le extragem din „Românul” par a fi estrase din foile maghiare ; din cuvînt în cuvînt argumentele cu care „Românul” combate cererile noastre sînt argumentele cu care politicii maghiari combat cererile românilor din Ardeal. Într-un cuvînt, politica pe care „Românul” ne sfătuieşte s-o urmăm faţă cu dobrogenii este politica pe care maghiarii o urmează faţă cu românii din Ardeal.
E înţeleaptă această politică?
Întrebaţi pe ardeleni, ca ei să vă răspundă.
„Românul” zice: „România transdanubiană există, dar trebuie să ştim a o iubi, ca şi ea să ne iubească” Aşa este, trebuie să ştim a o iubi, pentru ca şi ea să ne iubească. Dacă însă vom procede faţă cu dobrogenii cum maghiarii proced faţă cu ardelenii, dobrogenii ne vor iubi cum ardelenii iubesc pe maghiari.
Mai avem nevoie de alte dovezi? Rusia urmează aceeaşi cale a introducerii silnice a limbii statului, apoi o urmează Prusia în provinţia Posen, în Alsas şi Lorena, c-un cuvînt toate statele cuceritoare. E o armă periculoasă aceasta în mînile celui slab, căci se-ntoarce mai în genere contra lui la urma-urmelor. Pasajul din „Românul” e evanghelia tiraniei maghiare, ruseşti, prusiene. Noi concedem ca limba românească să fie obiect de studiu obligatoriu, însă predarea tuturor obiectelor să se facă în limba maternă a copiilor, căci numai aşa vor pricepe ce-nvaţă şi numai aşa vor învăţa a iubi România.
Acum venim la instituţiile noastre liberale, pe cari n-am voi să le vedem introduse în noua provincie. Am voi să se respecte adică statu quo ante bellum relaţiunile de proprietate şi de posesiune, administraţia comunală cum a fost, jurisdicţiunea matrimonială exercitată de cler, sentinţele de pace dictate părţilor prin persoane clerice, c-un cuvînt toată organizaţia primitivă, însă morală şi de bună-credinţă a unui popor primitiv. Pentru aceasta ar trebui un studiu îndelungat făcut la faţa locului asupra obiceielor pămîntului, asupra acelui drept viu, recunoscut de toţi şi necontestat de nimenea, care cuprinde puterea sa coercitivă în sine însuşi şi în conştiinţa omului. Dacă „Românul” se teme de veacul de mijloc, să-şi aducă aminte că amîndouă ţările noastre dunărene n-au avut de la fondarea lor şi pînă în suta a optsprezece nici un cod scris (codicele Vasile Lupu şi Matei Basarab nu s-au aplicat niciodată) şi că abia fanarioţii, stricînd ţara din temelie şi corumpînd pînă în măduvă simţul de drept al românului, au fost siliţi să-ntroducă norme scrise într-o societate în care totul era putred, iar şiretlicul, sofisma şi neadevărul se introdusese în locul sentimentului înnăscut de dreptate şi de adevăr.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X