„Românul”, de cîte ori se înfundă cu sofismele faţă cu nişte adevăruri limpezi ca lumina soarelui, aleargă numaidecît la mijlocul cel mai ieften şi totodată cel mai puţin onest de a discuta, la citate din autori străini.
În faptă citatele sînt de două feluri. De acelea cari în mod istoric (povestitor) sau descriptiv constată existenţa sau neexistenţa unui lucru, şi atunci citatele se numesc date şi, adunate cu conştiinţă, formează materialul ştiinţelor istorice şi a celor naturale. Dar nu citate de acestea ia „Românul”. El ia comentarii străine (nu fapte sau date) la constituţiuni străine şi voieşte a dovedi că înstrăinarea a trei ţinuturi ale ţării nu-i decît o rectificare de graniţă.
Citarea de autorităţi dovedeşte însă trei lucruri: 1. lipsa de cugetare proprie 2. specularea asupra neştiinţei publicului, căruia nu i se dă nici i se poate da cartea întreagă cu spiritul ei, ci numai bucăţele cari se potrivesc cu panglicăria argumentatorului 3. evidenţa adevărului combătut, de vreme [ce] ploaia de citate e egală cu capitulaţiunea.
Citarea gîndirii altor oameni nu dovedeşte şi n-a dovedit de cînd lumea nimic în privirea obiectului în discuţiune.
Argumentaţiunea trebuie să fie adevărată şi evidentă prin sine însăşi, fără ajutorul zeilor de teatru (deorum ex machina).
Noi am argumentat astfel: dacă înstrăinarea a trei ţinuturi nu e decît o rectificare de fruntarii, atunci înstrăinarea a 4, 5, 10, 20 de ţinuturi e asemenea o rectificare de fruntarii.
Contra acestei duceri ad absurdum nu poate sta nici o autoritate, nici Vatell, nici Moser, nici Martens, nici Bluntschli, nici Klüber, nici Hugo Grotius, cu un cuvînt nimenea.
Cît despre citatele din tratate străine, provocăm pe liberali să declare cu mîna pe inimă dacă la statornicirea Constituţiei noastre au fost un singur deputat care, votînd alinea a doua a acelui articol, să-i fi trecut prin gînd măcar că schimbare sau rectificare de fruntarii va să zică pierderea a trei ţinuturi, a unei porţiuni a Mărei Negre, a unei guri a Dunării? Nimeni, absolut nimeni n-au gîndit la aceasta, ci fiecine au gîndit cel mult la rectificările de graniţă cu Austria, nu la pierderea unei bucăţi însemnate a ţării.
A căuta în nori ceea ce-i dinaintea ta, a aduce sofisme şi citaţiuni unde lucrul e evident va să zică a arunca pulbere în ochii publicului. Scriitorii „Românului” nu cred ei singuri ceea ce spun cînd susţin că înstrăinarea Ismailului, Bolgradului şi Cahulului nu-i decît o rectificare de fruntarii.
Totdauna la comentarea unui articol de lege trebuie să se ţie seamă de intenţia legiuitorului şi de ocazia legii, de obiectul care i-au dat naştere. Intenţia Constituantei n-au fost de-a prevedea înstrăinarea Basarabiei, iar obiectul care au dat naştere acelui articol n-au fost un război pierdut sau o provinţie pierdută.
Acum trecem însă şi mai departe. Ce are a face dreptul public european cu Constituţiunea noastră internă?
Dreptul public european e în mare parte ceva nedefinit, o ştiinţă el nu este pînă astăzi, ci cel mult încercarea unei ştiinţe. El cuprinde raporturile schimbăcioase între popoare, stabilite în mod trecător de tratate sau alte titluri de drept însă sînt totdeuna încheiate cu clauzula tacită rebus sic stantibus, adecă pînă ce lucrurile vor rămînea aşa ca în momentul încheierii. Produse a unor împrejurări politice, ele sînt primejduite în orice moment.
Constituţia noastră e o lege pozitivă internă care n-are a face nimic nici cu dreptul ginţilor, nici cu tratatele dintre puteri, aşadar nici cu Tratatul de la Berlin.
Dar precum Constituţiunea esclude o cesiune de teritoriu, tot aşa ea esclude o anexiune şi mai cu seamă o anexiune complicată, care cere pentru Dobrogea o organizaţiune specială.
Dar cine e în drept de a legifera principiul unei organizări speciale pentru o parte a ţării? Cine e în drept de a dispune ca locuitorii cutărei părţi a ţării să fie supuşi cutărui sistem, iar ceilalţi altui sistem?
Camera ordinară? Prevede oare Constituţia ca o Cameră aleasă în împrejurări normale să decidă asemenea cestiuni?
E aproape de mintea omului că, naţiunea română fiind chemată a se rosti în nişte cestiuni cari-i ating Constituţiunea, răspunsul nu-l poate da decît un corp care ar avea puterea de a o modifica, de va voi. Se poate prea bine ca Constituanta să nu admită nimic din stipulaţiunile Tratatului de la Berlin, se poate să admită pe unele, să respingă pe altele, se poate în fine să le admită pe toate; dar chiar pentru a le respinge pur şi simplu trebuie convocarea unei Constituante, căci numai ea ar fi în drept a se rosti, fie pozitiv, fie negativ, asupra acelor stipulaţiuni. Tot ce ar face o Cameră în această privire ar fi nul şi neavenit.
C-un cuvînt, nici un fel de sofismă şi de apucătură advocăţească, nici un argumentum (id hominem, nici o citare de autorităţi nu ne poate face să ocolim adevărul clar că aceste schimbări esenţiale au nevoie de-a fi regulate în mod definitiv. M. Sa Domnul e legat prin jurămînt dinaintea ţării de a menţinea integritatea teritoriului şi numai ţara îl poate dezlega de acest jurămînt, chiar în caz de forţă majoră, şi ţara printr-un organ care să aibă aceleaşi puteri pe care le avea organul înaintea căruia M. S. a depus acel jurămînt. Apoi e un act de înţelepciune politică de-a nu face ca noua stare a ţării să atîrne de Camere, cari votează, răzvotează şi exvotează cu uşurinţa unor păpuşi pe cari guvernul le ţine de aţele arenzilor moşiilor statului şi altor interese private. Trebuie ca noua stare de lucruri să fie clară, notărită, statornică.
MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X