[„«ROMÂNUL», ÎN NUMĂRUL SĂU…”] – de Mihai Eminescu [21 septembrie 1882]

„Românul”, în numărul său de duminică, ne dă un frumos exemplu de confuzie.

De câte ori ziarul guvernamental se prezintă dinaintea alegătorilor nu e nimic bun în ţară care să nu se datorească ideilor liberale; când e însă vorba de relele economice şi sociale, atunci – conservatorii au guvernat ţara, ei sunt de vină la toate.

Cu toate acestea lucrul trebuie judecat cum este; ideile liberale în aplicarea lor trebuiesc luate cu rezultatele cele bune şi cele rele şi să li se facă bilanţul, ca să vedem cui i-au folosit şi cui i-au stricat.

Să zicem – posito sed non concesso – că înaintea erei liberale nu era nimic în ţară. Averi mari nu erau, dar nici mizeria nu era cunoscută. Cu ocazia discutării legii rurale în cel întâi Parlament al României unite d. Cogălniceanu citea documente prin cari arăta că pământul era atât de larg încât ţăranul putea să-şi înfigă plugul Oriunde i-ar fi plăcut, fără să ‘ntrebe al cui e locul, şi că n-avea să dea decât una din zece a produsului. Codul Caragea prevede tot una din zece. În fine proiectul de ‘mproprietărire de la 1848, prezentat de proprietari, dă ţăranilor oricât pământ ar dori şi oriunde l-ar dori, în posesiune ereditară, dând una din cinci la arături şi una din trei la fânaţe (nefiind aci altă muncă decât coasa şi strânsul ). Ţăranii erau săraci atunci, dar nimenea nu era bogat. Meseriile erau şi ele ocrotite. Cineva trebuia să-şi fi învăţat meşteşugul bine pentru a-l putea exercita. Libertatea de comerţ nu exista pentru obiectele de prima necesitate. Se socotea preţul grâului şi al vitelor, se adăuga câştigul legitim al negustorului, încât pâine, carne, lumânări aveau preţuri taxate şi cât se poate de reduse. Nu erau atâtea case frumoase în Bucureşti, nu atâtea trăsuri strălucite, nu erau strade pavate cu pietre aduse din Scoţia şi din Belgia; bugetul amânduror ţările nu era decât de vro 20 de milioane; o mie de oameni – boieri li se zicea, cu şi fără cuvânt – guvernau ţara, bine – rău cum o fi fost, însă foarte ieftin.

Iată că, deodată cu Unirea, vine la ordinea zilei era liberală. Nu se poate tăgădui că Vodă Cuza era liberal; autoritar da, însă democrat autoritar, liberal autoritar. dacă ne aducem aminte de elementele numeroase pe cari Vodă Cuza le-a ridicat pentru a le opune boierilor şi ne uităm azi împrejuru-ne, le vedem pe toate foarte sus, le vedem constituind… partidul roşu, escepţie făcând poate de capi. Abia doi ani trec de la Unire şi bugetul cheltuielilor se ridică de la 20 la 40, 48, 50 de milioane. E drept că poporul primeşte o sumă de libertăţi; dar orice libertate nouă, de care până în ziua de azi încă nu e în stare a se folosi, corespundea cu cheltuială căci libertatea, chiar dacă n-o ştii s-o întrebuinţezi, e scumpă. Înainte boieri, adică funcţionari mari şi mici, plătiţi şi gratuiţi, erau o mie de toţi. Vodă Cuza introduce autonomia comunală şi judeţeană; în fiece comună câte un primar, ajutor, notar, vătăşei, toţi plătiţi; în locul a o mie de boieri de ai Regulamentului se nasc în ţară, ca iarba din pământ, 40 pân-la 50 de mii de boieri noi, săraci dar fudui şi pretenţioşi, aşteptând să fie slujiţi de alţii, văzând în poziţia lor improvizată un mijloc de-a trăi din munca altora. Toată această aristocraţie nouă ţine bani. Pârcălabii şi vornicii cei vechi, vatamanii şi bătrânii satului nu ţineau nimic. Pe lângă aceea că bugetul general al statului era de două ori şi jumătate mai mare, fiece centru mic de populaţie era încărcat cu cheltuieli comunale de zeci de mii de franci pe an. Aproape tot CE câştigă ţăranul i se escamotează sub titlurile cele mai diverse de către organele politice: statul, judeţul, comuna. Mai intervine o foamete generală; ţăranul se împrumută ca să poată trăi de pe-o zi pe alta; cu toate acestea perceptorul vindea căldările de pe foc.

În fine regimul percepţiei, precum şi regimul în genere, se discreditează şi o conspiraţie aduce, în locul liberalismului autoritar, liberalismul pur. Se durează o Constituţie – cea mai liberală din Europa – în care se stipulează: egalitatea deplină a străinului cu românul în ţara acestuia, fără a se ţinea seamă că superioritatea economică şi de cultură a străinului [î]l face pe acesta, prin natura lucrurilor, stăpân românului. În toate opera aceasta de liberalism cosmopolit nu e un articol de incolat, care să mărginească relaţiile dintre străinul cult, abil, cu deprinderi economice fixate, şi între românul incult, naiv şi deprins numai cu munca grea a câmpului. Din cauza aceasta până-n ziua de azi ţăranul îşi vinde grâul cu 30-40 la sută mai ieftin decât proprietarul, arendaşul sau alţii. Fiecare ‘l înşeală şi nimeni nu-i deschide ochii. Imediat vine şi era drumurilor de fier. E drept că ele încărcau o ţară săracă cu o datorie de sute de milioane pe 90 de ani înainte – dar articolele de lux veneau mai grabnic din străinătate, noua aristocraţie se putea înţoli mai cu înlesnire. Şi pe când fiece sezon arunca petecăriile de dincolo de graniţă pe umerii românului, străini ce le introduceau îşi fixau frumuşel capitalul realizat din aceste petece, ridicând prăvălie după prăvălie, palat după palat în Bucureşti. Într-adevăr imens progres! În sfârşit, cu mila Domnului, d. Brătianu mai vine un al doilea rând la putere, înmulţeşte iar funcţiile, ridică bugetul cheltuielilor în şase ani cu 40%, mai face drumuri de fier, se mai ridică palate la Bucureşti, în acelaşi timp în care se vinde cămaşa de pe ţăran, ba se vinde el însuşi rob cu braţele.

Daca toate acestea nu s-or fi chemând progres, apoi nu mai ştim ce e progresul.

„Românul” se preface a fi atât de naiv pentru a număra anii câţi au fost conservatorii la putere şi găseşte că sunt mai mulţi decum ar fi stat liberalii. Da! asta vrea să zică a confunda „cauza” cu „timpul”, lucruri cari n-au a face una cu alta. Cauza marei datorii publice sunt drumurile de fier şi înmulţirea funcţiilor şi această cauză li se datoreşte liberalilor de toată mâna. Cincizeci de ani ar fi putut sta conservatorii după votarea concesiei Stroussberg şi anuitatea tot ar fi avut s-o plătească. Prezenţa lor la putere nu desfiinţa întru nimic angajamentele luate în numele ţării de roşii, prezenţa lor la putere nu putea reduce capitalul unei datorii contractate de alţii, tot aşa precum ea nu putea lua legilor organice caracterul lor liberal – cosmopolit care li s-a imprimat [de] roşii.

Nu ‘ntrebaţi câţi ani au stat unul şi celălalt la putere, ci ce-au făcut fiecine în aceşti ani. Conservatorii n-au făcut nimic – să zicem – s-au opus numai cu îndărătnicie la binele ce voiaţi a-l realiza. Dumneavoastră aţi făcut totdeuna ceva, şi ceva rău. De câte ori partidul liberal a fost în fruntea ţării, el a creat câte-o cauză permanentă de mizerie, pe care urmaşii lui n-au mai putut-o desfiinţa. Şi încă – de-aţi putea face tot ce voiţi! De aţi putea introduce eligibilitatea magistraturii, şi cu ea împreună venalitatea ei şi nesiguranţa averii; dac-aţi putea desfiinţa colegiul I, înecându-l într-al patrulea, pentru ca să nu mai fie cu putinţă de-a alege un singur deputat independent – atunci opera ar fi încoronată. Atunci în adevăr ţara, avere publică şi averi particulare, ar deveni proprietatea esclusivă a unei coterii lacome de aur câştigat făr-de muncă şi de demnităţi acaparate fără ştiinţă şi merit.

Să nu confunde „Românul” timpul în care efectele unei cauze durează cu cauza însăşi. În acest timp, şi după ce veninul liberalismului cosmopolit a pătruns în România, fără îndoială şi conservatorii au trecut pe la putere. Dar în contra unor rele organice, infiltrate de alţii, ei n-au dispus de mijloace destul de energice şi n-au dispus de ele pentru că ar fi compromis poate şi mai mult starea socială. Machiavelli zice: un rău politic se poate vindeca pe cât timp puţini-l văd; când [î]l vede toată lumea, el nu mai e vindecat. Putrejunea moravurilor private produsă prin declasarea generală îşi are reversul în putrejunea şi libertinajul moravurilor publice; într-o ţară de oameni declasaţi şi moraliceşte căzuţi statul nu poate fi decât icoana lor; el nu va fi un sanctuar ci un lenociniu. Nu se poate aştepta de la un partid, oricât de onest şi de energic ar fi, de-a schimba ca prin minune rolele organice pe cari alţii le-au introdus. Căci răul se ‘ntroduce lesne.

Roma a putut fi arsă într-o zi, pe când pentru zidirea ei s-a cerut o mie de ani.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989