[„«ROMÂNUL» NU ARE CUVÂNT „] – de Mihai Eminescu [15 ianuarie 1882]

„Românul” nu are cuvânt, ni se pare, când ironizează întrunirile atît de importante ale proprietarilor de la Iaşi. După ce am tradus o sumă de legi din franţuzeşte, am ajuns în fine a ne ocupa şi de organizarea muncii reale şi se ‘nţelege că vederi cari ar avea de ţintă modificarea raporturilor vechi cată să turbure în mare grad opinia publică. Numai acele sunt legi adevărate cari modifică o veche sau o greşită ordine de lucruri şi numai ele sunt în stare a agita în adevăr cugetarea şi voinţa unui popor.

Două serii de idei sunt chemate a agita adânc opinia publică din ţară: 1) organizarea muncii agricole; 2) crearea şi apărarea muncii industriale; amândouă de-o valoare egală, chemate a asigura existenţa naţională a statului nostru în contra primejdiilor politice ce pot veni din nord– ostul Europei, a cotropirii economice ce poate veni din Apus.

Iată idei vrednice de-a agita pe români, dar vrednice şi de-a-i uni, pentru a căuta soluţiunea cea mai practică şi mai patriotică totodată.

Degeaba foaia guvernamentală încearcă a ne face pe noi românii mai rai decum suntem; în fundul inimei, de câte ori e vorba de interesele ţării, ne putem uni, adesea chiar şi roşi cu albi şi albi cu roşi.

Daca pe d-nii ce ne-au guvernat şase ani de-a rândul nu i-ar fi mâncat sărăcia în opoziţie şi nu s-ar fi prea îndulcit de foloasele materiale ale puterii, nici când lupta n-ar fi fost atât de înverşunată precum a fost. Şi, drept mărturisind, nu sărăcia anterioară a roşiilor ne-a supărat vreodată, nici măcar apetiturile lor de avere. Invidie de milioanele Caradalelor n-am simţit niciodată, aşa să ne ajute Dumnezeu! Dar ceea ce am cerut era o compensaţie pentru aceste foloase: munca intelectuală, studiu serios al trebuinţelor ţării, punerea în armonie a marilor interese agricole, crearea muncii industriale. În loc de aceasta ne-am pomenit cu diletantismul economic şi social al d-lui C.A. Rosetti, cari-au ridicat protestări în toată ţara.

Să începem cu cestiunea agrară.

Cestiunea raporturilor între proprietatea mare şi cea mică nu e pur şi simplu economică, ci ameninţă a degenera în cestiune naţională, de existenţă chiar pentru statul nostru şi pentru naţionalitatea română.

Ţăranul, în Moldova mai cu seamă, sărăceşte şi scade la număr, iar urmarea acestei stări de lucruri, ce se putea prevedea cu siguranţă matematică, e că şi proprietarii mari dau îndărăt, că moşiile încap pe mâni străine şi împreună cu ele influenţa determinantă asupra sorţii istorice a acestei ţări. Stările de lucruri din Moldova de nord cată să fie înspăimântătoare. În Dorohoi, judeţ puţin populat, au murit într-un singur an (1877) cu 1126 ţărani mai mult decum s-au născut, în Botoşani cu 300, tot astfel în Iaşi, în Suceava, pe când în aproape tot restul ţării populaţia rurală e ‘n continuă creştere. Vlaşca, Râmnicu-sărat, Ialomiţa, Ilfovul prezintă chiar foarte însemnate sporiri. Oare nu se va mira orice om aflând că în judeţul Brăila populaţia rurală creşte cu 2500 inşi pe an pe când în învecinatul Covurlui această creştere se urcă abia la 900?

E ştiut apoi că suflarea cuceritoare a Miezenopţii e mai tare spre Moldova. Ce sâmbure de rezistenţă ar putea prezenta în contra vreunei călcări o ţară compusă din proletari agricoli, proletari negustoreşti, precum e marea majoritate a evreilor şi o mână de boieri cufundaţi în datorii?

Cu toate acestea moldovenii sunt mai buni agricultori decât muntenii. Dar ce folos? Raporturile sunt în adâncul lor nesănătoase, între popor şi clasele dirigente s-au întrepus o întreagă rasă sterilă de mijlocitori, care ruinează şi pe unii şi pe alţii, înzestrată cu toate instinctele rapace ale lipsei de patrie şi ale lipsei de tradiţii. Când ne-aducem aminte de starea de odinioară din Moldova, când proprietari şi săteni nu erau oameni deosebiţi, ci vechi prietini neam de neamul lor, cu raporturi întemeiate de amândouă părţile pe-o absolută bună credinţă, şi le comparăm apoi cu procederile vestitului Uhrinovski şi vedem ţara plină de arendaşi şi proprietari evrei, ni se face silă şi… scârbă de-o cădere atât de cumplită. Ajunsese lucrurile că întindeau jidanii oameni bătrâni şi cinstiţi la pământ şi le scuipau în gură!!! Aceasta sub un guvern liberal, sub legi liberale, în judeţul cel mai roşu din Moldova, în Dorohoi.

Această stare dinlăuntru nu poate ţinea înainte căci, afară de neajunsul ei în sine, mai cuprinde mari primejdii politice. Prin ea se agravează primejdiile de dinafară, cari rămân necontenit atârnate asupră-ne. Să nu vorbim de curentul de cotropire politică din partea slavilor, de cari suntem împresuraţi din toate părţile; acesta e cunoscut îndeajuns şi viu în conştiinţa oricui. Un altul, de cotropire economică, vine despre Apus, de care putem vorbi mai liber, pentru că el nu ne poate strivi decât numai cu complicitatea ignoranţei şi a inepţiei noastre, pe când, întâmpinându-l cu puteri organizate, el ar fi mai mult binefăcător decât stricăcios. Acest curent cată să-l caracterizăm asemenea, căci, dacă cel dintâi devine periculos din cauza slăbiciunei noastre, al doilea contribuie a ne slăbi şi mai mult şi a face din poporul nostru un popor inept, incapabil decât de salahorie agricolă.

Nu mai e azi îndoială asupra ţintei a o seamă de politici germani de-a preface Orientul într-un teren de colonizare şi a abate spre el superfluenţa de populaţiune care merge azi să alimenteze puterea de producere a Statelor Unite. Astfel cel mai genial dintre economiştii germani, Friedrich List, în „Sistemul său naţional de economie politică” (Cartea IV, cap. 4), după ce propune diferite mijloace pentru a pune mâna pe întinderile meridionale ale Americei, nu uită nici ţările noastre.

Aceeaşi politică, de colonizare, zice List, ar trebui să se urmeze în privirea Orientului, a Turciei europene, a ţărilor Dunării de Jos. Germania are un interes nemărginit de-a vedea domnind în acea regiune siguranţa şi ordinea şi emigraţia care se va ‘ndrepta în acea parte e cea mai lesnicioasă pentru indivizi şi cea mai folositoare pentru naţiunea germană.

Cu de cinci ori mai puţini bani şi timp decum costă transportul pe malurile lacului Erie, un locuitor al Dunării de Sus poate merge în Moldova ori in Ţara Românească sau în Serbia sau pe ţărmul de sud – ost al Mării Negre. Ceea ce-l atrage de preferinţă cătră Statele Unite e marele grad de libertate, de siguranţă şi de ordine care domneşte acolo. Dar în situaţia în care se află Turcia nu va fi cu neputinţă statelor germane ca, în înţelegere cu Austria, să opereze în starea socială a acelor locuri îmbunătăţiri cari să nimicească piedecile colonilor germani, mai cu seamă dacă guvernele vor fonda companii de colonizaţie, la cari vor participa ele însele şi cărora le-or da un sprijin stăruitor. E dar în interesul statelor asociate ca Austria să faciliteze cât se poate de mult negoţul de tranzit pe Dunăre, ca navigaţia vapoarelor de pe acest fluviu să ia o mare activitate şi ca spre acest sfârşit să fie susţinută cu vigoare de către guvernele Germaniei.

Tot astfel profesorul Roscher, autorul mai multor volume de economie politică cari servesc de cărţi de studiu la mai toate universităţile Germaniei, zice:

Emigranţii noştri cari se duc în Rusia, America, Australia, Algeria sunt pierduţi pentru patria lor, devin clienţi şi furnizori ai altor popoare, cari sunt adesea rivali şi vrăjmaşi nouă. Altfel s-ar petrece lucrurile dacă emigranţii germani s-ar duce să se aşeze către alte colonii germane în localităţi fertile şi mai de tot pustii ale Ungariei, în provinciile poloneze ale Rusiei, în acele regiuni ale Turciei menite de-a fi într-o zi moştenirea Germaniei. Fără îndoială nu s-ar putea să se invite emigranţii ca să Populeze acele regiuni decât când terenul va fi pregătit. Ei trebuie să afle acolo garanţiile legale în toată întregimea: mai cu seamă dreptul de proprietate, libertatea personală, religioasă şi, dacă nu libertatea politică, cel puţin libertatea comunală.

Ar trebui ca nu numai germanii să fie în număr considerabil, dar populaţiunea locală să nu posedeze în acelaşi grad dezvoltarea politică şi sentimentul naţional. Altfel, după puţin timp am vedea că emigranţii se dezgermanizează.

Cititorii noştri îşi vor aduce asemenea aminte că, în iulie 1881, a apărut în „Berliner Boersen Courrier” un lung articol, care dădea următoarele curioase amănunte şi sfaturi:

Muncitorul român – zicea foaia berlineză – e de-o lene estraordinară după ideile noastre; îmblă trândăvind îndată ce-a câştigat prin muncă scurtă subsistenţa lui pe mai multe zile… O concentrare a colonizaţiunii germane nu se va putea organiza şi recomanda din partea statului decât atunci când guvernul român s-ar hotărâ mai întâi de-a da coloniştilor germani avantajele corespunzătoare. Între aceste avantaje numărăm mai întâi înlesnirea emigraţiunii spre România prin reducerea cheltuielelor de transport. Guvernul român nu numai c-ar trebui să reducă pe căile sale ferate taxele de călătorie la 1/ 2 sau 2/ 3, ci prin anume convenţiuni cu Austria ar trebui să obţină şi de la ea reducţiuni. Afară de aceste sacrificii financiare sunt de trebuinţă măsuri pentru protecţiunea coloniştilor germani în România. E din nenorocire adevărat că, antipatia instinctivă contra unei inteligenţe superioare ar da loc la escese varii. Contra acestor escese cată a se lua din capul locului garanţii pentru protegerea eficace a coloniilor. Numărul consulilor germani în România cată să se ‘nmulţească, în mod considerabil.

Genialul List a scris acum patruzeci şi mai bine de ani. De atunci încoace Societatea de Navigaţiuni îngrijeşte de tranzitul necesar şi colonii numeroase de manufacturieri şi industriaşi au împânzit ţara noastră.

Iată dar situaţia în care ne aflăm. Ne-am modificat legislaţiunea după mintea d-lui Boerescu şi după placul străinilor. Toate garanţiile de inalienabilitate a bunurilor imobiliare s-au dus din obiceiul pământului, ca şi din legile scrise, şi, neavând nici industrie nici negoţ, suntem în pericol a pierde până şi ţărâna cea amestecată cu oasele strămoşilor.

Incidit in Scylam qui vult vitare Charrybdin.

Înghesuiţi între două influenţe egal de puternice şi egal de primejdioase, reazemul nostru nu poate fi decât în ţară, în întărirea ei, în dezvoltarea aptitudinilor ei.

Pentru aceste cuvinte, nemaivorbind de practicitatea imediată a lucrului, toată grija noastră cată să se ‘ndrepte spre cele două ordini de idei de-a căror soluţiune salutară atârnă chiar existenţa patriei noastre.

Nu credem că şi opiniile cari s-au ivit în discuţia acestor idei ar putea să servească de pretext în luptele politice. dacă roşii sunt de înlăturat de la regularea lor cauza e nu că ne-am îndoi de patriotismul lor, ci pentru că s-au dovedit cu totul incapabili de-a pricepe o mare idee organică, pentru că, în mare majoritate, sunt prea ignoranţi, prea necunoscători de istoria şi obiceiele ţării pe de-o parte, de ştiinţa vastă a organizării muncii pe de alta.

MIHAI EMINESCU

OPERA POLITICA

1882-1883, 1888-1889

„TIMPUL”, „ROMÂNIA LIBERĂ”, „FÂNTÂNA BLANDUZIEI”

EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S

EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE

Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC

Editura Academiei RSR, 1985-1989

Vol XIII
 
image_pdfimage_print

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.